Operațiunea Haos

II

Am condus-o pe căpitan Graylock la cortul pe care-l împărțeam cu alți doi frați ofițeri. Întunericul se furișa de-a lungul recilor perdele de ploaie. Am înaintat greoi prin nămol, păstrând tăcerea, până am ajuns sub pânza cortului. Colegii mei umblau pe afară, în patrulare, așa încât eram singuri. Am aprins flacăra spiridușilor și m-am așezat pe podeaua udă de placaj.

— Șezi acolo, am spus, arătând spre singurul nostru scăunel de campanie.

Era o chestie însuflețită, pe care o cumpărasem în San Francisco; nu foarte deșteaptă, dar ne căra obiectele personale și venea când o chemai. Se foi neliniștită când simți greutatea nefamiliară, apoi adormi iarăși.

Graylock scoase un pachet de Wings și ridică întrebător din sprâncene. Am dat din cap, mulțumindu-i, iar o țigară zbură spre gura mea. Personal, fumez pe front Luckies; tutunul cu auto-aprindere e mai avantajos atunci când chibriturile s-ar putea să fie umede. În civilie, când îmi permiteam, marca mea favorită era Phillip Morris, deoarece micuțul spiriduș de fum, îmbrăcat în roșu, poate, pe deasupra, să-ți prepare o băutură.

Am fumat un timp în tăcere, ascultând ploaia.

— Ei bine, am spus până la urmă, bănuiesc că dispui de un mijloc de transport.

— Mătura personală. Nu-mi place GI Willysul. Prefer oricând un Cadillac. Dar am recurs și la el.

— Și ai asupra dumitale cărțile de farmece, prafurile și celelalte nimicuri?

— Doar niște cretă. Nici o acțiune materială nu-i de prea mare folos împotriva unui demon puternic.

— Zău? Atunci cum rămâne cu ceara de sigiliu care închidea vasul lui Solly?

— Nu ceara îl ține pe afreet înăuntru, ci pecetea. Descântecele sunt simbolice; de fapt, se crede că efectul lor e strict psihosomatic. Își supse obrajii, trăgând fumul în piept, și am văzut ce frumoasă osatură avea. S-ar putea să ni se ivească la noapte ocazia de a testa această teorie.

— Ei bine, atunci îți trebuie un pistol mic, cu încărcătură de argint; știi, au și ei vârcolacii lor. Eu o să iau un revolver cu grăsime, încă unul cu gloanțe obișnuite, de patruzeci și cinci, și câteva grenade.

— Ce-ai zice și de un pistol cu apă?

M-am încruntat. Întotdeauna am considerat drept blasfemie folosirea ca armă a agheasmei, deși preotul militar spune că este permisă împotriva creaturilor din infern:

— Nu ne folosește la nimic, am spus. Musulmanilor le lipsește acest ritual, așa că, bineînțeles, nu folosesc nici o ființă care să poată fi controlată astfel. Ia să vedem, o să mai avem nevoie și de lanterna „Polaroid”. Și cam asta-i tot.

Ike Abrams își vârî prin deschizătura cortului nasul lui mare.

— N-ați dori, dumneavoastră și doamna căpitan, ceva de mâncare, domnule? întrebă.

— Cum să nu? Firește.

Și mi-am spus că ar fi fost îngrozitor să-mi petrec ultima noapte pe Midgard stând la coadă la haleală. După ce Ike dispăru, i-am explicat fetei:

— E doar trupete, dar la Hollywood am fost prieteni — făcea parte din personalul tehnic când am jucat în Chemarea străbunilor și în Șeful Argintului — și, într-un fel, se consideră ordonanța mea. Ne va aduce aici câte ceva de mâncare.

— Știi, remarcă ea, epoca tehnologică are și o parte bună. În țara asta antisemitismul era foarte răspândit. Nu doar printre cei câțiva maniaci ioanini, ci și în rândul cetățenilor obișnuiți și respectabili.

— Adevărat?

— Adevărat. Exista îndeosebi părerea falsă că evreii sunt lași și nu se găsesc niciodată în prima linie a frontului. Acum însă, când religia le interzice celor mai mulți dintre ei să facă farmece, și ortodocșii nu mai folosesc deloc incantațiile de invocare a spiritelor malefice, proporția evreilor trupeți ori încadrați în echipele de comando este prea mare ca să mai poată fi trecută cu vederea.

Eu unul mă plictisisem de supermeni și eroi de benzi desenate purtând mereu și mereu nume evreiești — oare anglo-saxonii nu fac și ei parte din cultura noastră? - dar fata avea dreptate. Iar asta arăta că era mai mult o sufletistă decât o mașinărie de făcut bani. Sau poate numai o sufletistă.

— Ce faci în viața civilă? am întrebat, mai ales ca să scap de zgomotul enervant al ploii.

— Ti-am mai spus, mă repezi ea, iritată. Am lucrat pentru „Agenția Arcanelor”. Reclame, relații cu publicul și așa mai departe.

— A, bine. Hollywoodul este cel puțin la fel de fals, așa că n-ar trebui să strâmb din nas.

Oricum, nu mă puteam abține s-o fac. Specimenele de pe Madison Avenue îmi provocau dureri în dos. Să folosești adevărata Artă ca să promovezi vreun nimeni îngâmfat sau ca să vinzi un produs a cărui calitate principală este asemănarea totală cu alte mărci de același gen!… SPCA dresase cu asprime spiritele apelor ca să facă artezienele să vorbească și înghesuise salamandre tinere în tuburi de sticlă ca să lumineze Broadwayul, dar eu continui să cred că s-ar fi putut găsi întrebuințări mai bune pentru hârtia de împachetat decât să trâmbițeze parfumul Ma Chère. Care, de fapt, e o poțiune de dragoste, deși cunoașteți prevederile regulamentelor poștale.

— Nu înțelegi, spuse ea. Este o parte a economiei noastre — o parte a întregii societăți. Crezi că un slujitor obișnuit ar fi capabil să repare, ăă, să zicem, o instalație de stropit iarba? Drace, nu! Probabil că ar lăsa libere stihiile apei, care ar inunda jumătate din oraș dacă nu ar exista farmecele inhibitoare. Iar noi, cei de la „Arcane”, am desfășurat o campanie pentru a le convinge pe Hydros că trebuie să ne respecte simbolurile. Ți-am spus că este ceva psihosomatic să negociezi cu aceste ființe într-adevăr puternice. Pentru treaba asta, am fost nevoită să fac scufundări îmbrăcată în costum de scafandru.

Am privit-o cu mai mult respect. Încă de pe când umanitatea a descoperit cum să neutralizeze magnetismul ruinător din fierul rece și de când a început epoca invocării spiritelor malefice, lumea a avut nevoie de oameni îndrăzneți. După toate aparențele, ea făcea parte dintre aceștia.

Abrams ne aduse două tăvi cu rații. Arăta deprimat și l-aș fi invitat să ni se alăture, dar misiunea noastră era secretă, și trebuia să punem la punct detaliile.

Căpitan Graylock descântă cafeaua, transformând-o în Martini — nu suficient de sec — iar mâncarea pentru câini deveni cotlet — un pic cam prea prăjit; dar nu te poți aștepta să găsești cele mai rafinate gusturi la o femeie și, de altfel, a fost cel mai bun grătar pe care-l mâncasem în acea lună. Ea se mai relaxa puțin când ajunserăm la coniac, și am aflat că bățoșenia aceea respingătoare era pur și simplu o armură împotriva șmecherilor cu care avea de-a face; apoi am descoperit că prenumele noastre erau Steven și Virginia. Dar înserarea se prefăcuse în noapte și trebuia să plecăm.