Operațiunea Haos

XXXII

Probabil ca am leșinat, pentru un minut sau un mileniu. Până la urmă, am devenit brusc conștient că trecerea se terminase și ajunsesem la destinație.

Oriunde s-ar fi aflat aceasta.

Am strâns-o pe Ginny în brațe. Ne cercetarăm unul pe altul, cu mâini tremurătoare, și nu găsirăm nici o rană. Și Svartalf era sănătos. Nu insistă să i se acorde atenție, așa cum făcea de obicei. Bolyai îl pusese să meargă în cercuri din ce în ce mai largi, cercetând împrejurimile.

Mi-am scos foarte precaut masca, testând aerul. Era extrem de rece și agitat de un vânt care te pătrundea până la oase, dar părea curat — de fapt, steril.

Sterilitate. Asta sugera acel loc. Cerul era de un negru absolut și nesfârșit, deși, într-un fel, puteam zări stele și câteva planete de un cenușiu urât, mișcându-se vizibil pe traiectorii haotice; apoi existau pete de întuneric și mai intens — nu o absență, ci o negare a luminii. Ne aflam pe o câmpie pustie, cu solul tare, mohorât și neted ca asfaltul, presărat din loc în loc cu bolovani a căror formă, de fiecare dată hidoasă, nu era nicicând aceeași. Iluminarea venea din acel sol, palidă, fără umbre și lipsită de culoare. Vizibilitatea scădea undeva, la foarte mare depărtare. Deoarece câmpia nu avea orizont și nici accidente de teren, ci continua la nesfârșit. Singurul sentiment al direcției, al sunetului, al mișcării, era dat de jalnicul șuierat al vântului.

În viața mea văzusem destule lucruri monstruoase, mi-am zis atunci, dar nici unul nu-l întrecea pe ăsta… Ba nu. Cel mai cumplit rămânea, pentru vecie, copilul-spiriduș din pătuțul fiicei mele.

Ginny își scoase și ea masca de pe față, lăsând-o să atârne peste rezervoarele de oxigen. Dârdâia. Își cuprinse umerii cu mâinile, încercând să se încălzească. Rochia i se învolbura în jurul corpului.

— Er-r-r-am pregătită să mă feresc de flăcări, spuse.

O remarcă la fel de potrivită ca și toate cele rostite în ocazii istorice.

— Dante a descris al șaptelea ciclu al infernului drept înghețat, i-am răspuns încet. Se pare că știa el ceva. Unde suntem?

— Nu-mi dau seama. Dacă vraja legată de nume a funcționat, corelată cu restul, ne aflăm pe planeta — dacă „planetă” înseamnă ceva aici — unde ar trebui să fie și Val și nu suntem prea departe de ea.

Bineînțeles că încercaserăm să stabilim dinainte destinația.

— Asta nu seamănă cu ce-au raportat expedițiile anterioare.

— Nu. Dar și tranziția noastră s-a petrecut altfel. Am folosit ritualuri diferite și am străbătut timpul urmărind o destinație precisă. Întoarcerea ar trebui să fie mai ușoară.

Svartalf dispăru după un bolovan. N-am fost de acord cu asta.

— Kommen Sie zurück! am strigat în vânt. Retournez-vous!

Am realizat că, fără să facă prea multă tevatură din asta, Lobacevski mă învățase înainte de plecare germana și franceza.

Asta-i bună! Și rusa!

— Mi-i-a-auu! mi se răspunse.

M-am răsucit. Motanul venea spre noi din direcția opusă celei în care dispăruse.

— Cum naiba! am exclamat.

— Distorsiunea spațiului, răspunse Ginny. Privește!

În timp ce Svartalf venea hotărât spre noi, traiectoria lui se unduia ca si cum motanul ar fi fost beat.

— Dreapta pe care circulă el corespunde probabil în altă parte cu o curbă. Și se află doar la câțiva metri distanță. Ce se întâmplă în depărtare?

M-am uitat în jur.

— Totul pare rectiliniu.

— Dacă stai pe loc, așa și trebuie să fie. Br-r-r! Hai să facem ceva ca să ne încălzim.

Scoase din poșetă o baghetă magică telescopică. Aici, steaua din vârf nu scânteia; era ca un tăciune aprins. Dar ținută sub semnăturile noastre și sub amprenta lăbuței lui Svartalf, deveni ca un chibrit aprins și generă căldură în trupurile noastre. Ca să fiu sincer, cam multă; începurăm să transpirăm. Am ajuns la concluzia că universul infernului avea o asemenea entropie, încât un potențial foarte mic dădea naștere unor efecte foarte mari.

Svartalf ajunse, în fine, lângă noi. Uitându-mă neliniștit de-a lungul câmpiei, am murmurat:

— Nu prea ne-am lovit încă de belele. Oare ce ni se pregătește?

— Avem două puncte în avantajul nostru, spuse Ginny. Mai întâi, o vrajă de transfer într-adevăr eficientă. Influența ei persistă încă, protejându-ne, având tendința să netezească fluctuațiile și să similarizeze natura cu cea de acasă. Doi: în cazul expedițiilor anterioare, demonii au știut probabil cu mult înainte unde și când vor sosi acestea. Au avut destul timp să pună la cale niște figuri urâte. Noi i-am păcălit. Își ridică o buclă de pe frunte și adăugă, hotărâtă: Dar mă aștept să primim, pe drum, întreaga rație de necazuri.

— Trebuie?

— Da. De ce a ales răpitorul acest loc pustiu ca să reintre în universul lui? Dar noi n-am aterizat chiar în punctul pe care-l doream. Așa că nu mai vorbi până-mi găsesc un reper.

Ținută deasupra pergamentului lui Victrix, după ce fuseseră recitate cuvintele potrivite, bagheta magică arătă o direcție precisă. Globul de cristal rămase încețoșat, nedându-ne nici un indiciu despre distanță sau despre ce ne aștepta în viitor. Spațiu-timpul dintre noi și destinație era bizar.

Mâncarăm și băurăm câte ceva, apoi ne odihnirăm câteva minute și pornirăm. Ginny zbura în față, cu Svartalf, iar eu în dreapta lor. Măturile erau lente și lipsite de stabilitate, iar câmpurile de protecție ajunseseră kaput, lăsându-ne expuși vântului din față. Am reușit totuși să ne înălțăm și să ne plasăm pe direcție, înainte ca zborul să devină un chin.

La început, ne confruntarăm cu distorsiuni vizuale. Imaginile pe care le vedeam — mâinile mele pe ghidon, Svartalf, silueta splendidă a lui Ginny, bolovanii de dedesubt — se ondulau, pulsau, se măreau, se micșorau, se transformau dintr-o caricatură obscenă în alta și mai urâtă. Bucăți de piele păreau că încep să curgă, apoi se transformau în picături, care se subțiau, se desprindeau și dispăreau; sunetele erau alterate; cele ascuțite se transformau într-o cacofonie de urlete, țiuituri, bâzâituri, derulându-se ca niște cuvinte aproape inteligibile și amenințătoare, pulsând pe tonalități prea joase spre a fi perceptibile, noi simțindu-le doar fizic, cu o instinctivă reacție de teroare.

— Nu le da atenție! am strigat. Efecte optice Doppler.

Dar nici un mesaj nu se putea auzi prin larma aceea.

Pe neașteptate iubita mea se îndepărtă. Plecă de lângă mine ca o frunză luată de vânt. Am încercat s-o urmez, direct în bătaia vijeliei care-mi făcea ochii să lăcrimeze. Cu cât acceleram mai puternic, cu atât ne îndepărtam mai mult unul de altul.

— Bolyai, ajută-ne! am strigat în singurătate.

Apoi, aceasta mă înghiți.

Am început să cobor, pe o curbă amenințătoare. Mătura nu voia să se redreseze. Asta-i bună, mă fulgeră un gând prin teama care mă cuprinsese, doar nu mă rostogolesc pe o șosea; voi restabili controlul asupra…

Dar șirurile de bolovani înălțându-se de-a curmezișul traiectoriei mele nu mai erau bolovani, ci piscuri de munți spre care fusesem catapultat. Furtuna hohotea în capul meu și făcea să vibreze mătura de sub mine. Am tras de ghidon, am urlat vrăjile, dar orice-aș fi încercat să fac, n-aș fi reușit decât să mă prăbușesc la pământ, înainte de-a mă lovi de piscurile acelea.

Nu știu cum, dar parcursesem mii de mile — dacă distanța n-ar fi fost atât de mare aș fi văzut piscurile profilându-se pe câmpia nemărginită, nu-i așa? — și o pierdusem pe Ginny, o pierdusem pe Val. M-aș fi putut obișnui cu gândul morții, dar nu și cu stingerea oricărei speranțe.

— Iee-ou-uu! am auzit dincolo de urletul vântului.

M-am răsucit în șa. Am văzut-o pe Ginny apropiindu-se. Părul i se zbuciuma ca un foc. Steaua de pe bagheta ei magică strălucea iarăși ca Sirius. Bolyai folosea lăbuța lui Svartalf ca să dirijeze mătura; ochii galbeni și colții albi îi scânteiau ca ai unei pantere.

Veniră lângă mine. Ginny se aplecă până când degetele ni se atinseră. Senzațiile ei trecură prin mine. Am văzut împreună cu ea ce făcea pisica. Am imitat-o. Dacă am fi fost în lumea de acasă, ne-am fi ciocnit. Dar aici ne-am rotit într-o parte și am început să câștigăm altitudine.

Cum să vă explic? Închipuiți-vă că sunteți o ființă plată, creatură mitică (dacă vreo creatură poate fi mitică) dintr-un spațiu cu doar două dimensiuni. Trăiți într-o suprafață. Da, este corect, în. Dacă este un plan, geometria ei ascultă de legile euclidiene care se învață la școală: liniile paralele nu se întâlnesc, cea mai scurtă distanță dintre două puncte este o dreaptă, suma unghiurilor dintr-un triunghi este egală cu 180°. Dar acum imaginați-vă că un gigant tridimensional vă scoate de acolo și vă pune într-o suprafață de formă diferită. De exemplu, o sferă. Acel spațiu vi se va părea fantastic de schimbat. La o sferă, liniile trebuie gândite ca niște meridiane și paralele, ceea ce înseamnă că au lungime finită; în general, distanța dintre două puncte devine minimă doar când reprezintă arcul unui cerc cu diametrul egal cu cel al sferei; suma unghiurilor unui triunghi este variabilă, dar întotdeauna mai mare de 180°. Ați putea să înnebuniți. Acum imaginați-vă conuri, hiperboloizi, suprafețe generate prin rotirea curbelor trigonometrice sau logaritmice, o suprafață închisă obținută din unirea laturilor unui dreptunghi după ce în prealabil unul dintre capete a fost rotit cu 180° sau oricare alte suprafețe care vă mai trec prin minte. Iar acum imaginați-vă o planetă formată numai din apă, bântuită de furtuni și neguvernată de legile de bază ale fizicii. In orice punct, suprafața ei poate avea orice formă, care nici măcar nu rămâne aceeași în timp.

Treceți de la spațiul cu două dimensiuni la unul cu trei; cu patru, adică, dacă luați în calcul și axa timpului și dacă nu cumva, după cum cred mulți filozofi, acesta reprezintă, de fapt, mai multe dimensiuni; adăugați hiperspațiul, în care acționează forțele paranormale; supuneți-l legilor haosului și ale urii: atunci veți obține ceva asemănător cu universul infernului.

Am ajuns la o creastă, Ginny ocolind-o printr-o parte, eu prin cealaltă. Traiectoriile noastre divergeau din cauza curburii spațiului. Încercarea mea de a o intercepta pe Ginny era mai mult decât inutilă; în regiunea unde mă aflam, o linie îndreptată spre ea se curba repede în altă direcție. Treceam dintr-o geometrie în alta, printr-un pliu al spațiului care scurta distanțe enorme, în drum spre pieire.

Nici un muritor n-ar fi putut-o evita. Dar Bolyai nu mai era muritor. Geniului său i se adăugaseră cunoștințele și abilitățile dobândite în mai mult de un secol de eliberare de trupul iubit, dar restrictiv. Trupul lui Svartalf se transformase dintr-o capcană într-o unealtă, începând din momentul în care relația cu Ginny îi îngăduise matematicianului să profite și de resursele ei. Putea face, cu viteza luminii, observații despre un anumit domeniu, putea să scrie și să rezolve mental ecuațiile care-l descriau, să-i calculeze posibilele proprietăți și să obțină o imagine excelentă despre cum se va transforma conturul acelui loc în altul — totul în fracțiuni de secundă. Își croia drum printre furtunile dimensionale ale iadului ca un atacant în fața golului. Exulta. În lipsa altei voci, cânta melodiile de împerechere și luptă ale unui motan negru. Ne cățăram peste munți și ne strecuram spre țelul nostru.

Nu era un drum ușor. Trebuia să fim foarte precauți și să reacționăm în fiece clipă. De multe ori făcurăm greșeli care ne-ar fi putut costa mult. Pierdeam contactul cu Ginny și mă rătăceam; sau aproape că ne ciocneam din cauza unei clătinări, sau câmpul gravitațional intens dintr-un spațiu foarte curbat atrăgea brusc măturile spre sol și încerca să ne smulgă ochii și măruntaiele; sau o neașteptată scădere a greutății ne făcea să ne rostogolim; sau treceam prin cute ale spațiului, în loc să le ocolim, și imediat ne trezeam în altă parte; sau intram în locuri unde hiperspațiul era atât de slab, încât vrăjile pentru cozile de mătură nu funcționau, iar noi trebuia să înaintăm prin intermediul impulsului și al aerodinamicii… Nu-mi amintesc fiecare incident. Eram mult prea ocupat ca să le mai observ pe multe dintre ele.

Totuși înaintarăm chiar mai repede decât sperasem, după ce Bolyai descoperi ce șiretlicuri puteam să folosim când dimensiunea timpului se curba. După ce aflarăm cum să trecem ușor dintr-un sistem metric în altul, larma asurzitoare și iluziile optice dezgustătoare nu ne mai deranjară atâta. În plus, lumea din jurul nostru deveni mai stabilă. Cineva sau ceva își construise bârlogul într-o regiune unde perturbațiile aveau tendința să se anuleze una pe alta.

Până la urmă puturăm să studiem peisajul fără să ne întrerupem zborul. Observarăm că șesul fusese înlocuit cu piscuri, zone pline cu oase sfărâmate, un puț care părea fără fund, o mare de lavă de unde izbucneau flăcări și se ridicau aburi care ne determinară să ne punem măștile, ca să nu ne trezim cu plămânii corodați. Dar asemenea imagini erau îndepărtate și păstrarăm distanța față de ele în timp ce ne străduiam să ne continuăm drumul. Acum înaintarea era mai ușoară. Puteam să ne relaxăm puțin. Și chiar era bine s-o facem. Când Ginny se uită în globul de cristal, o lucire pală dar din ce în ce mai intensă din interior ne arătă că ne apropiam de țintă.

Am dat drumul mâinii lui Ginny, nu pentru că aș fi vrut, ci pentru că ne dureau brațele de încordare. Pentru un timp, zburarăm în liniște, privind în jur.

În liniște… Vântul se potolise; nimic nu mișca, în afară de aerul dislocat de noi. Un aer cu o duhoare de mormânt, care ne îngrețoșa cu umiditatea și căldura lui, dar era respirabil. Cerul rămăsese negru, cu aștrii lui mișcători, mai mult decât negri. Din când în când, câte un meteorit imens și hidos ne trecea pe deasupra capetelor, cu o viteză doar puțin mai mare decât a noastră, urmărind o traiectorie deasupra atmosferei și dispărând dincolo de orizontul inexistent. Câteodată un fulger globular înflorea și se stingea într-o lumină slabă.

Fosforescența macabră a solului rămăsese principala noastră sursă de lumină. Ne aflam la marginea unei mlaștini, la fel de imensă ca tot ce văzusem până acum. Bălțile, iazurile, lacurile se întindeau la nesfârșit, lucind slab acolo unde nu erau acoperite cu putreziciuni. Copacii, groși și contorsionați, aveau ramurile împletite, chiparoși se întindeau peste ape și bușteni plutitori; dar nici unul dintre ei nu era viu. Rădăcinile dese și moarte invadaseră malurile. Din nămol se ridicau, printre trunchiuri, cețuri galbene; tentacule de negură ascundeau mijlocul mlaștinilor într-o burniță murdară.

În față, foarte, foarte departe, o lumină arămie se reflecta agitată pe niște nori joși. Fără să fim avertizați prin nimic, un pliu sau o convulsie a spațiului ne duse direct acolo.

Zgomotul ne asaltă: tobe, împușcături, țipete. În mijlocul unei insule cu vegetația defrișată ardea un foc înalt cât o turlă, împrăștiind căldura ca pe niște sulițe fierbinți. În spatele inimii lui albe în care ceva — nu am reușit să disting ce anume — se zvârcolea și urla, am întrezărit niște siluete care dansau, negre, goale, scheletice, aidoma unor lăcuste. Când ne văzură, urletele lor acoperiră vuietul flăcărilor, iar tam-tamul se transformă într-un boom-ba-da-boom, boom-ba-da-boom. Din copacii fără frunze se ridică un stol de păsări. Aveau mărimea și culoarea vulturilor, dar capetele și ghearele fioroase le erau lipsite de piele.

Svartalf scuipă sfidător. Măturile noastre accelerară și lăsară stolul în urmă. Nici măcar nu cred că erau vii. Peste tot în fața noastră auzeam alte tobe începând să bată, după ele urma o șoaptă, și iarăși boom-ba-da-boom, boom-ba-da-boom.

Ginny îmi făcu semn să mă apropii. Arăta groaznic.

— Dacă nu mă înșel, spuse, suntem deasupra regiunii Diddy-Wah-Diddy, și cei de jos transmit vestea mai departe.

Mi-am dus mâna stângă la mânerul hangerului.

— Ce-ar trebui să facem?

— Să virăm. Să încercăm să mergem prin altă parte. Dar repede.

Curentul de aer pricinuit de viteza noastră de deplasare părea aromat după acea duhoare iritantă; până la urmă, când se răcori, își pierdu de tot mirosul. Trecurăm peste un șir de dolmene, și aerul deveni iarăși înghețat. Sub noi se întindea, golaș, un câmp de bătălie. Acolo se luptau două armate. Probabil că făceau asta de câteva secole, deoarece mulți dintre soldați purtau zale, căști și sulițe, restul fiind îmbrăcați în piei și pânze aspre; armele pe care le foloseau erau sabia, lancea și toporul. Auzirăm zăngănitul fiarelor, freamătul picioarelor și zgomotul ca dintr-o măcelărie al loviturilor care-și atingeau ținta; dar nu răsunau nici strigăte, nici trompete ori respirații greoaie. Extenuați, deznădăjduiți, morții își continuau războiul etern.

După ce trecurăm de ei, cotirăm și ne îndreptarăm spre destinația noastră. Survolarăm o pădure de spânzurători și un râu care curgea scoțând suspine și ale cărui picături de apă, ridicate de o rafală de vânt, erau calde și sărate. Îndurarăm căldura și vaporii otrăvitori care urcau de la un sistem de șosele unde niște vehicule cu motor se târau bară la bară; rețeaua se întindea pe mile întregi, nu știu până unde și nici n-am putut să-i ghicesc scopul. Traversarăm dealuri găurite de tranșee și cratere de bombe și pline de tunuri ruginite, ultimul semn de viață fiind un steag înălțat ca pentru o victorie și ale cărui culori se estompaseră, devenind cenușii. Dealurile urcau tot mai mult, până când ajunserăm la niște munți atât de înalți încât avurăm nevoie de măștile cu oxigen; trecând peste canioane trebui să evităm bolovanii care cădeau în sus.

După munți, peisajul se domoli din nou. Altă câmpie, nemărginită, presărată cu bolovani. Pe ea, foarte departe, aproape ca niște jucării, observarăm niște turnuri negre, subțiri. Globul de cristal începu să lumineze feeric, iar în mâna lui Ginny, bagheta magică se îndreptă brusc în acea direcție.

— Pe Hecate, strigă soția mea, acolo e!