Operațiunea Haos

XXIX

După ce se refăcură simulările necesare și un Svartalf indignat a fost vârât înapoi în servietă, comitetul nostru părăsi fabrica pe un covor al companiei. Era aproape ora patru. Dacă umbra mea de la FBI nu mă vedea plecând spre coastă pe la cinci sau șase, avea să devină suspicioasă. Dar nu puteam să fac mare lucru în privința asta.

Mai întâi am aterizat la Sfântul Olaf, pentru ca pastorul Karlslund să-și ia niște lucruri. Janice Wenzel, așezată în spatele nostru, se aplecă spre noi și murmură:

— Nu sunt expertă în materie, dar această invocare a sfinților nu ține mai degrabă de domeniul catolicilor decât al luteranilor?

La conferință nu se pusese o asemenea întrebare. Karlslund se rezumase doar la clarificarea diferenței dintre o rugăciune — o petiție adresată Celui de Sus, vrăjile având atunci menirea doar să ușureze calea unui posibil răspuns — și necromanție, o încercare de a ne impune voința asupra spiritelor plecate dintre noi. Faptul că ultima e o practică ilegală nu reprezintă decât o concesie făcută gustului public. Nu există nici o atestare demnă de încredere că ar fi fost cândva încununată de succes; avem de-a face doar cu o superstiție.

— Mă îndoiesc că secta are vreo importanță, îi răspunse Ginny. Ce este sufletul? Nimeni nu știe. Observațiile care dovedesc că el există sunt întemeiate, dar rămân insuficiente și irepetabile în condiții controlabile. Așa cum pare să fie cazul și pentru multe fenomene paranormale.

— Ceea ce, interveni doctorul Nobu, este și motivul pentru care progresele practice în magia incantatorie sunt atât de rapide, o dată ce în cazul lor este de ajuns o intuiție corectă. In contrast cu câmpurile de forță din fizică — gravitația, electromagnetismul si așa mai departe — câmpurile de forță din parafizică — precum similaritatea și ergodismul — nu sunt limitate de viteza luminii. Astfel că, în principiu, pot să transporte energie din orice punct al întregului în altul. Iată de ce o intrare temporală foarte slabă poate să dea o ieșire infinit de puternică. Din cauza acestui fapt, este cu mult mai importantă înțelegerea calitativă a fenomenului decât cea cantitativă. Astfel că, după numai trei zile de la aflarea variabilității în timp a iadului, avem, într-o anumită măsură, încrederea că vrăjile noastre vor funcționa… Cât despre suflet, înclin să cred că el are mai degrabă un caracter supranatural decât unul paranormal.

— Eu nu, spuse Ginny. Eu l-aș denumi o structurare a energiei între aceste paracâmpuri. Ia naștere din trup, dar supraviețuiește acestei matrici. O dată liber, se poate mișca nestingherit printre universuri. Iar dacă, dintr-un motiv oarecare, rămâne prin preajmă, lipsit de trup, nu avem atunci de-a face cu o stafie? Dacă intră într-un ovul proaspăt fecundat, nu se numește asta reîncarnare? Dacă Cel de Sus îi îngăduie să se apropie de el, nu e vorba de izbăvire? Dacă, în sfârșit, Gheena reprezintă pentru el o atracție mai mare, nu putem vorbi despre osândă?

— Vai de mine! exclamă Janice.

Ginny râse binevoitor.

Barney, care stătea pe scaunul pilotului, se întoarse către noi.

— În legătură cu întrebarea ta, care a dat naștere acestei dezbateri, Janice, spuse el, este adevărat că noi, luteranii, nu avem obiceiul să invocăm sfinții. Dar nici nu negăm faptul că ei intervin din când în când. Poate că un preot catolic sau un rabin neohasidic ar ști mai bine cum să le ceară ajutorul. Dar în acest scurt răstimp nu am găsit nici unul pe care să îndrăznesc să-l cooptez; pe Jim Karlslund îl cunosc de mulți ani… Fiindcă tot vorbeam, de, ăăă, pastor…

Fiecare mormăi încurcat când pastorul reveni pe covor purtând în brațe niște obiecte bisericești.

Decolarăm din nou și ne îndreptarăm spre „Trismegistus”. Razele soarelui străluceau aurii pe bine cunoscutele peluze, pâlcuri de copaci și clădiri. In această perioadă de pauză dintre sesiunea de primăvară și cea de vară, în campus era puțină lume; peste zonă se așternuse liniștea, vag deranjată de zumzetul orașului. Mi se părea că trecuseră sute de ani de când eu și Ginny fuseserăm studenți acolo — un întreg ciclu al creației. Am privit spre ea, dar expresia de pe fața ei era indescifrabilă.

Am auzit fâlfâit de aripi: un corb se învârtea în jurul nostru. O prevestire? Despre ce? Când am aterizat, viră și se pierdu în zare.

Am intrat în clădirea științelor fizice. Coridoarele și scările zăceau în umbră, pline de ecouri. Alesesem această clădire pentru că, pe moment, era pustie, iar pe de altă parte pentru că Griswold avea cheile tuturor laboratoarelor și ale depozitelor. Karlslund ar fi preferat capela, dar acolo ar fi fost foarte probabil să ne observe cineva. De altfel, Ginny și Barney hotărâseră, încă de la elaborarea planului, că aspectul religios al încercării era secundar.

Aveam nevoie de cineva a cărui rugă să fie dezinteresată și cucernică, pentru că altfel nu ne-ar fi răspuns nici un sfânt. Pe de altă parte, știam că aceștia răspund foarte rar, în comparație cu numărul mare de rugăciuni care li se adresează în fiecare zi. Cel de Sus așteaptă să ne rezolvăm singuri problemele. Însă argumentul pe care ne bazam noi — ceea ce ne dădea oarecum încredere că vom obține un răspuns — era progresul înregistrat: calea de acces spre tărâmul Necuratului, pe care credeam c-o descoperisem, și hotărârea noastră de a folosi acea cale. Implicațiile erau prea mari pentru ca raiul să le poată ignora… cel puțin așa speram.

In starea de zăpăceală nelămurită în care mă adusese stresul, m-am gândit că probabil ni se va interzice să încercăm.

Pentru invocare, am ales laboratorul de filozofie „Berkeley”. Era o aripă nouă, mare și splendid înzestrată, a clădirii dărăpănate care înainte de episodul cu salamandra adăpostise departamentul lui Griswold. Aici, studenții din ultimul an și absolvenții de la științele fizice învățau cum să aplice forțele paranormale în cercetările asupra naturii. Deci avea toate dotările pe care ni le-am fi putut dori. Sala principală era imensă și înaltă, având doar câteva rafturi și mese de lucru așezate pe lângă pereți. Lumina intra prin ferestrele gotice cu geamuri fumurii-verzui. Pe tavanul albastru-intens, simbolurile zodiacale înconjurau un atom Bohr, auriu. N-am fi putut găsi o clădire în contrast mai puternic cu biserica din Siloam. Această sală fusese construită de oameni asemănători mie. Am simțit cum o parte din echilibrul ei psihic pătrundea în mine și-mi refăcea puterile.

Griswold încuie ușa. Ginny scăpă de simulări și-l eliberă pe Svartalf. Acesta se strecură într-un colț, dând din coadă ca un metronom. Karlslund întinse pe o bancă o acoperitoare de altar, apoi aranjă pe ea o cruce, un clopot, un potir, pâine sfințită și vin. Noi ceilalți ne puserăm pe treabă, sub conducerea lui Barney. Stabilirăm în jurul zonei un câmp de apărare și un deochi anti-spioni. Apoi ne pregătirăm să deschidem porțile dintre universuri.

Așa se spune în limbajul popular, deși nu este corect. De fapt, nu există porți, ci doar metode de transmitere a influențelor dintr-un univers în altul, și această transmitere nu depinde fundamental de aparate, ci de cunoașterea metodei. Obiectele pe care le foloseam — Biblia și Poimanderele deschise la paginile cuvenite, un menorah cu șapte lumânări înalte, aprinse cu cremene și oțel, o fiolă cu aer pur, un cufăr cu pământ sfințit, un corn cu apă din Iordan, o harpă pitagoreică — erau mai degrabă simbolice, neavând prea mari puteri de influențare.

Vreau să accentuez acest fapt, fiindcă el nu este cunoscut atât de bine pe cât ar trebui: iată unul dintre motivele pentru care gnosticismul a avut succes. Dogmele petrine concordă cu credințele necreștine cele mai importante și cu descoperirile științei moderne. Nu poți să obligi raiul. El este prea măreț. Poți eventual să exerciți o influență asupra lui, dar asta nu va avea nici un efect dacă Cel de Sus nu o îngăduie, la fel cum un copil care te trage de pantaloni nu poate să te abată din drum.

Rugăciunea noastră constituia o accentuare a invocării pe care Dumnezeu o citise deja în inimile noastre. Într-un fel, scopul ei era să ne convingă pe noi înșine că într-adevăr aveam de gând să facem ceea ce ne doream. Tot astfel vrăjile noastre erau menite să ajute orice spirit care ar fi dorit să vină aici. Acesta nu avea de fapt nevoie de sprijin. Dar important era ca noi să ne străduim.

In cazul iadului, problema se pune cu totul altfel. În termeni fizici, el are un nivel de energie mai scăzut decât universul nostru. În termeni spirituali, Necuratul și lingăii săi nu au nici un interes să ne ajute la ceva, cu excepția cazului când am vrea să ne distrugem. Nu exista nici o îndoială că puteam să intrăm forțat acolo și să punem stăpânire pe demoni numai prin puterea magiei — dacă vom dispune de suficiente puteri — și bineînțeles că asta și trebuia să facem dacă doream s-o salvăm pe Val.

Formulele pentru invocarea ajutorului din rai nu sunt date publicității, dar nici nu sunt ținute în secret Poți să le găsești în cărțile potrivite. Vrăjile făcute pentru iad sunt altceva. N-o să vi le descriu niciodată. Din moment ce puteți bănui că ele implică o inversiune a ritualurilor de rugăciune, recunosc că am folosit următoarele articole: un anumit paragraf din Faptele Apostolilor, un Liber Veneficarum, o torță, un recipient conținând vânt dintr-un uragan, nițel praf de mumie, treisprezece picături de sânge și o sabie. Nu jur că am spus tot adevărul despre listă.

Nu ne așteptam să avem nevoie imediat de aceste lucruri, dar era încă un fel de a ne demonstra intențiile. De altfel, Ginny avea nevoie de o ocazie să le studieze și să-și folosească intuiția educată pentru a le optimiza așezarea.

Clopotul lui Karlslund ne chemă. El era pregătit. Ne așezarăm în fața altarului improvizat.

— Mai întâi trebuie să sfințesc altarul, iar apoi să țin o slujbă întreagă, ne anunță el.

M-am uitat la ceas — drace, aproape cinci — dar n-am îndrăznit să obiectez. Exprimarea sentimentului de respect era vitală pentru invocarea ce urma.

Ni se înmânară cărți de rugăciune și începurăm. Efectul asupra mea a fost curios. După cum am spus, nu cred că un set de dogme este preferabil altora sau unui agnosticism onest. In rarele ocazii când m-am aflat într-o biserică, am observat că înalții preoți se străduiesc să creeze un foarte frumos spectacol și atâta tot. Acum, la început am vrut să-i șoptesc lui Ginny: „Hei, asta-i o slujbă secretă.” Dar foarte repede mi-a trecut cheful de glume, fiind cuprins de emoțiile contradictorii pe care aceasta le genera. Din ritualul simplu se degaja pace și beatitudine. Bănuiesc că asta-i menirea religiei, o întoarcere spre Dumnezeu. Nu m-am convertit, dar am avut sentimentul că ceva din El se întorcea către noi.

— Să ne rugăm. Tatăl Nostru, carele ești în Ceruri…

La ușă se auzi un ciocănit.

La început nu l-am sesizat. Dar el se repetă; apoi, prin pereții groși, se auzi o voce:

— Doctore Griswold! Sunteți înăuntru? Vă caută la telefon. Un domn Cuțit, de la FBI. Spune că-i urgent.

Întreruperea mă șocă. Starea sufletească mi se spulberă. Nările lui Ginny se dilatară și ea își încleștă mâinile pe carte de parcă ar fi fost o armă. Vocea lui Karlslund tremura.

Griswold se duse repede la ușă și i se adresă îngrijitorului sau ce-o fi fost cel care ne deranja:

— Spune-i că tocmai fac un experiment foarte delicat. Nu pot să-l întrerup. Cere-i numărul și o să-l sun eu cam peste o oră.

Bravo! dorea să strige o parte din mine. Restul se cufundase în gânduri negre despre îndurarea lui Dumnezeu. Facă-se voia Ta… dar care-i voia Ta? Nu poate să cuprindă tot ce se întâmplă pe pământ, pentru că atunci oamenii ar fi doar niște marionete într-o șaradă crudă.

Dumnezeu nu vrea să ne frustreze. El n-ar lăsa o fetiță să rămână în infern.

Ba da, a făcut-o câteodată. Citiți dosarele poliției.

Dar până la urmă moartea le-a eliberat pe acele victime și ele au primit alinare. Așa susține biserica. Dar de unde știu asta bisericile? Poate că nu există nimic decât o oarbă interacțiune de forțe; sau poate că iadul și raiul sunt identice; sau… Nu, asta-i disperarea iadului, pe care ai mai întâlnit-o. Stăpânește-te, Matuchek. Nu te lăsa învins! Urlă „Înainte, soldați creștini”, cu glasul tău de bariton fals. Iar dacă nici asta nu merge, vom încerca altceva.

În cele din urmă, ajunserăm la slujba de binecuvântare. Apoi Karlslund spuse îngrijorat:

— Nu sunt sigur că vom obține pe loc vreun rezultat. N-am ajuns la respectul cuvenit.

Pe neașteptate, Hardy răspunse:

— Biserica dumneavoastră pune cel mai mare accent pe credință, părinte. Dar pentru noi, catolicii, contează și slujba.

Karlslund se îmbună.

— Ei bine, atunci e-n regulă. Putem să încercăm. Ce anume ajutor doriți să cerem?

Barney, Ginny și ceilalți își aruncară priviri întrebătoare. Mi-am dat seama că, în grabă, uitaseră să stabilească acest amănunt. Probabil că lucrul nu li se păruse foarte important, din moment ce raiul nu gândește atât de superficial ca noi. Cererea noastră putea fi orice părea rezonabil… posibil.

Barney își drese glasul.

— Aă, ideea este că un matematician de geniu continuă și după ce a murit să învețe, să improvizeze, să acumuleze cunoștințe și puteri pe care nu le putem bănui. Vrem să intrăm în legătură cu un pionier al geometriei neeuclidiene.

— Riemann este considerat a fi cel care a tras concluziile, spuse Falkenberg, dar el a construit pe munca altora, cum ar fi Hamilton, și a avut discipoli și succesori. Nu știm cât de departe a ajuns incomparabilul Gauss, din moment ce a publicat doar un fragment din gândirea sa. În consecință, l-aș prefera pe Lobacevski. El a fost primul care a demonstrat că o geometrie care neagă axioma paralelelor își poate fi suficientă sie însăși. Asta, după câte îmi amintesc, s-a întâmplat în perioada dintre 1830-l840, deși istoria matematicii nu este punctul meu forte. În acest domeniu, totul își are originea în observațiile lui.

— Fie, hotărî Barney, având în vedere că nu știm dacă putem obține ca aliat vreun suflet anume. De fapt, nu se știe nici dacă vom obține ceva, adăugă printre dinți. Apoi i se adresă lui Falkenberg: Dumneata și pastorul compuneți cuvintele, în timp ce noi facem vraja.

Și asta ne luă destul timp, dar ne ținu ocupați, așa că nu a fost atât de înnebunitor ca slujba de după ce fuseserăm întrerupți. Făcurăm mișcările, recitarăm frazele, ne canalizarăm voințele, simțirăm stresul nespus de puternic al energiilor care se acumulau spre punctul culminant. Asta nu era o vrăjitorie de toate zilele, ci un lucru teribil de greu.

O sumedenie de umbre apărură, parcă din neant, până când ferestrele începură să arate ca niște lămpi slabe în noapte. Flăcările celor șapte lumânări erau deosebit de înalte, dar nu împrăștiau nici o lumină. Simbolurile de pe tavan degajară o strălucire proprie, ca un rai mitic, apoi începură să se rotească. Flăcări albăstrui pâlpâiră deasupra mâinilor noastre ridicate și a baghetei magice a lui Ginny, iar în jurul părului său și al blănii lui Svartalf, care stătea pe umerii ei, pârâiră scântei albastre. Harpa cânta singură, corzile plângând împreună cu muzica sferelor. Fiind unul dintre cei șapte care se mișcau în ritmul lent al dansului bransle grave, pe o podea pe care n-o vedeam din cauza întunericului, am auzit o voce strigând „Aleph!” și mult timp după aceea: „Zain”.

La care ne oprirăm, harpa își încetă muzica, peste noi coborî tăcerea eternă a spațiilor infinite, iar zodiacul se roti din ce în ce mai repede, până când figurile lui nu se mai distinseră, devenind o roată a timpului. Lumina care mai rămăsese era adunată doar în jurul preotului. Acesta stătea cu brațele ridicate în fața altarului.

— Ascultă-ne, o, Doamne, Tu Cel Ce sălășluiești în Ceruri. Tu știi dorința noastră; fă-o curată, rugămu-Te. In fața Ta stau acest bărbat, Steven, și această femeie, Vîrginia, care sunt pregătiți să pustiască iadul, cât de temeinic le e îngăduit, ca să-i poată înfrunta pe dușmanii Tăi și să salveze din hrubele viermelui un copil nepătat. Fără al Tău ajutor, ei n-au speranță. Te implorăm pe Tine să le acorzi un călăuzitor și un sfătuitor prin sălbăticiile iadului. Dacă nu suntem demni de un înger, rugămu-Te să-i încredințezi grijii slujitorului Tău Nikolai Ivanovici Lobacevski, sau a altcuiva priceput în aceste lucruri și care aici, pe pământ, s-a numărat printre cei care le-au descoperit. Te rugăm asta în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Urmă iar o tăcere.

Apoi crucea de pe altar străluci, devenind un moment asemenea soarelui, și auzirăm un sunet pătrunzător dar minunat; am simțit o bucurie atât de mare, încât n-o pot compara decât, poate, cu prima mea izbândă în dragoste. Dar lui îi urmă un alt zgomot, ca de vânt dezlănțuit. Lumânările se stinseră, geamurile se înnegriră, iar noi ne clătinarăm când podeaua se zgâlțâi. Svartalf scoase un strigăt.

— Ginny! am urlat

În același timp am fost cuprins de un vârtej de imagini din amintire — o biserică bizantină pe o câmpie fără margini, un drum de pământ printre două șiruri de cocioabe și un călăreț care venea pe el purtând o sabie la șold, o iarnă aspră sfârșită cu dezgheț, sclipiri de apă, sosirea păsărilor și ivirea timidă a ierbii în pădurile de fagi, un maldăr dezordonat de cărți, chipuri, chipuri, mâini, o femeie care era soția mea, un fiu care murise prea tânăr, jumătate din orașul Kazan scăldat în flăcări, anul holerei, scrisoarea de la Gottingen, iubiri, eșecuri, orbirea apropiindu-se pe zi ce trece… și nimic din toate astea nu-mi aparținea.

Dinții începură să-mi clănțăne violent. Vântul se potoli, luminile reapărură, sentimentul prezenței unor forțe ciudate se evaporă. Reveniserăm, uluiți, la existența normală. Ginny mi se aruncă în brațe.

— Liubimeț, (Iubito…) i-am spus răgușit; nu, draga mea… Gospodi pomiluie (Miluiește, Doamne — n. red.).…, în timp ce caleidoscopul se învârtea în mine.

Svartalf stătea pe o masă de lucru, cu spatele arcuit, cu coada încordată; nu mânios, ci cuprins de panică. Buzele, gâtul, limba i se contorsionau, purtând parcă o luptă cumplită și scoțând sunete de care nici o pisică nu e în stare. Încerca să vorbească.

— Ce naiba s-a întâmplat? urlă Barney.