Peregrinările lui Tuf

1. STEAUA MOLIMEI

— Nu, spuse ferm Kaj Nevis celorlalţi. Nici vorbă. Ar fi o tâmpenie să folosim o corporaţie mare de transport.

— Da, o prostie şi o aiureală, îl aprobă Celise Waan. Însă trebuie să ajungem acolo. Deci avem nevoie de o navă. Am mai închiriat de la Starslip. Nave foarte confortabile, cu echipaj politicos şi bucătărie mai mult decât mulţumitoare.

Nevis îi aruncă o privire ucigătoare. Avea o figură potrivită pentru asta — ascuţită, colţuroasă, cu părul pieptănat pe spate, cu nas ca un iatagan, cu ochi mici, negri, pe jumătate ascunşi de sprâncenele dese.

— În ce scop ai închiriat navele alea?

— Pentru excursii de studiu, bineînţeles, răspunse Celise Waan, luând altă prăjitură cu cremă din farfuria din faţa ei, ţinând-o delicat între degetul mare şi arătător, apoi aruncând-o în gură. Am supravegheat multe cercetări importante. Centrul mi-a asigurat finanţarea.

— Să-ţi explic ceva. Asta nu-i o excursie de studii. Nu ne zgâim la obiceiurile de împerechere ale primitivilor. Nu scotocim după informaţii obscure, pe care o persoană rezonabilă n-ar da un ban, aşa cum facem de obicei. Mica noastră conspiraţie are scopul de a descoperi o comoară de-o valoare aproape inimaginabilă. Dacă o vom găsi, n-o vom preda autorităţilor competente. Aţi avut nevoie de mine ca s-o localizez, prin canale mai mult sau mai puţin licite. Şi aveţi atâta încredere în mine, încât nu vreţi să-mi spuneţi despre ce-i vorba până nu vom fi în drum către locul respectiv, iar Lion a angajat un bodyguard. Bine, mie nu-mi pasă. Înţeleg că nu-s singura persoană de pe ShanDellor în care nu se poate avea încredere. Afacerea asta implică un profit uriaş. Şi o putere uriaşă. Dacă o să continui să mă plictiseşti cu pălăvrăgeala despre cuisine, plec. Am lucruri mai importante de făcut decât să stau aici şi să-ţi număr guşile!

Celise Waan mârâi nemulţumită. Era o femeie solidă, rotundă, cu figură roşie, care respira zgomotos.

— Starslip e o firmă reputată. Pe de altă parte, legile de salvare…

— N-au nici o importanţă, o întrerupse Nevis. Avem un set de legi aici, pe ShanDellor, un altul pe Kleronomas, un al treilea pe Maya, şi nici unul dintre ele nu valorează nimic. Dacă aplicăm legile din ShanDi, ne revine doar un sfert din valoarea a ceea ce descoperim — dacă vom găsi ceva. Presupunând că steaua aia a molimei este cu adevărat ceea ce crede Lion că este, şi presupunând că funcţionează încă, atunci cel care ar controla-o ar deţine o superioritate militară copleşitoare în sectorul ăsta. Starslip şi celelalte mari corporaţii de transport sunt la fel de lacome şi de lipsite de scrupule ca şi mine, îţi garantez asta. Dar, pentru că sunt mari şi puternice, guvernele planetare le supraveghează îndeaproape. În cazul în care n-ai observat, îţi atrag atenţia că suntem doar patru. Cinci, dacă o socotim şi pe mercenară, adăugă el, dând din cap spre Rica Dawnstar, care-l răsplăti cu un rânjet rece. O navă mare de linie are mai mult de cinci cofetari. Chiar dacă alegem o navă mică, de cursă, vom fi depăşiţi numeric de oamenii din echipaj. O dată ce aceştia vor vedea ce-am găsit, vă închipuiţi că ne vor lăsa să păstrăm prada?

— Dacă au de gând să ne înşele, o să-i dăm în judecată, declară grăsana specialistă în antropologie, cu un strop de arţag în voce, şi înghiţi ultima prăjitură.

— La ce tribunal? se interesă zâmbind Nevis. Pe ce planetă? Presupunând că ne vor lăsa în viaţă, ceea ce-i cam greu de crezut. Eşti o femeie deosebit de proastă şi de urâtă!

Jefri Lion ascultase stânjenit ciorovăiala.

— Gata, gata, îi întrerupse el. Fără insulte, Nevis! La urma urmei, suntem vârâţi toţi în povestea asta…

Lion, un bărbat scund, masiv, pătrat, purta o jachetă din material cameleonic de camuflaj, cu croială militară, împodobită cu decoraţii primite în cine ştie ce campanie uitată de lume. În semiîntunericul restaurantului, stofa devenise de-un cenuşiu murdar, un cenuşiu care se potrivea cu culoarea bărbii ţepoase, ascuţite, a lui Lion. Bărbatul avea un strop de transpiraţie pe fruntea largă, de om chel. Kaj Nevis îl făcea să fie nervos. Individul avea o reputaţie, la urma urmei. Lion se uită la ceilalţi, cerându-le sprijinul.

Celise Waan se îmbufnă şi-şi aţinti privirea asupra farfuriei, de parcă în felul ăsta ar fi reuşit s-o umple cu prăjituri. Rica Dawnstar — mercenara, cum îi spusese Nevis — se rezemă de spetează, cu o urmă de amuzament sardonic în ochii ei verzi, strălucitori. Sub costumul bej, de paraşutist, şi sub vesta argintie, din plasă de oţel, trupul ei lung, puternic, părea relaxat, aproape indolent. Nu era treaba ei dacă patronii voiau să se certe toată ziua.

— Insultele nu folosesc la nimic, zise Anittas.

Greu de spus ce gândea cibertehul. Figura lui avea cam tot atâta metal lustruit şi plastic câtă carne, expresivitatea fiindu-i redusă la minimum. Degetele lucioase, din oţel, ale mâinii drepte, se împletiseră cu cele cafenii, organice, ale stângii. Îl examina pe Nevis cu doi ochi strălucitori, din metal argintiu, care se mişcau uşor în orbitele din plastic negru.

— Kaj Nevis a scos în evidenţă unele aspecte corecte. Are experienţă în acest domeniu, iar noi nu. Ce folos am avea să-l cooptăm în afacere, dacă nu vrem să-i ascultăm sfaturile?

— Da, aşa-i, îl aprobă Jefri Lion. Ce sugerezi, Nevis? Dacă evităm transcorporaţiile, cum ajungem la steaua molimelor?

— Avem nevoie de o navă, spuse Celise Waan, repetând un lucru evident.

— Corporaţiile de transport nu deţin monopolul navelor, zâmbi Kaj Nevis. De aceea am sugerat să ne întâlnim aici, nu în biroul lui Lion. Cârciuma se află aproape de port. Sunt sigur că omul de care avem nevoie se găseşte aici.

— Un independent? zise, ezitând, Jefri Lion. Unii dintre ei au o reputaţie îndoielnică…

— Ca şi mine, îi reaminti Nevis.

— Exact. Am auzit zvonuri despre contrabandă, chiar despre piraterie. Merită să riscăm, Nevis?

— Nu trebuie să riscăm nimic. Şi nu vom risca. Ţine de cunoaşterea oamenilor. Iar eu cunosc o mulţime de oameni. Oameni potriviţi. Oameni nepotriviţi. Uite, acolo în spate, făcu el semn cu capul, se află o femeie cu pielea închisă la culoare şi cu bijuterii negre. E Jessamyn Caige, proprietara Afacerii Independente. Ne va închiria nava, fără nici o îndoială. La un preţ foarte rezonabil.

Celise Waan se întoarse să se uite.

— Aia? Sper că nava ei are o grilă gravitaţională. Imponderabilitatea îmi produce greaţă.

— Când iei legătura cu ea? se interesă Jefri Lion.

— N-o voi contacta, declară Kaj Nevis. Am folosit-o pentru un transport, două, dar n-aş risca să călătoresc acum cu ea. Nici gând s-o implic în ceva de-o asemenea importanţă. Afacerea Independentă are un echipaj compus din nouă persoane — mai mare decât putem ţine sub control eu şi mercenara. Nu te simţi jignit, Lion, dar restul nu contaţi.

— Ar trebui să ştii că sunt soldat, mormăi afectat Jefri Lion. Am luat parte la lupte.

— Cu o sută de ani în urmă. După cum am spus, ceilalţi nu contează. Iar Jessamyn ne-ar ucide pe toţi cât ai clipi. De aceea aveţi nevoie de mine, adăugă el, privindu-i pe fiecare în parte cu ochii lui mici, negri. Fără mine, aţi fi fost destul de naivi s-o angajaţi pe Jessamyn. Sau o corporaţie de transporturi.

— Nepoata mea lucrează pentru un negustor independent bogat, zise Celise Waan.

— Care? se interesă Nevis.

— Noah Wackerfuss, de pe Lumea Tocmelilor.

— Noah Grasu’, dădu din cap Nevis. O adevărată distracţie să călătoreşti ce el! Vă aduc la cunoştinţă că nava lui e menţinută continuu în imponderabilitate. Gravitaţia I-ar ucide pe bătrânul degenerat — dar asta n-are importanţă. Wackerfuss nu-i deosebit de însetat de sânge, am avea cincizeci la sută şanse să nu ne ucidă. Dar e la fel de şiret şi lacom ca şi ceilalţi. Până la urmă, ar găsi o cale să capete o parte din pradă. În cazul cel mai rău, s-o ia pe toată. Iar echipajul lui are douăzeci de persoane — numai femei. Ai întrebat-o pe nepoata ta despre îndatoririle ei?

Celise Waan roşi.

— Trebuie să ascult insinuările individului ăsta? îl întrebă ea pe Lion. Descoperirea îmi aparţine! Nu vreau să fiu insultată de un derbedeu de mâna a treia, Jefri!

— Să terminăm cu ciorovăiala, o rugă, pe un ton nefericit, Lion. Nevis, nu-i nevoie să te împăunezi cu cunoştinţele tale. Te-am acceptat pentru motive întemeiate, ştim toţi. Probabil cunoşti pe cineva pe care-l putem angaja să ne ducă ia steaua molimei.

— Bineînţeles.

— Pe cine? se repezi Anittas.

— Omul e un fel de negustor independent. Fără prea mult succes. Se află de o jumătate de an standard pe ShanDellor, în căutarea unui cargo. Probabil că e disperat — suficient de disperat — aşa că nu ne va respinge oferta. Are o navă mică, paradită, cu nume lung şi ridicol. Nu-i luxoasă, dar ne va duce unde trebuie, iar asta-i tot ce contează. Nu există echipaj, ca să fim îngrijoraţi — doar individul despre care v-am vorbit. Iar el… şi el e cam ridicol. N-o să ne facă probleme. E mare, dar moale, şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Se zice că ar creşte pisici. Nu prea-i plac oamenii. Bea multă bere şi mănâncă prea mult. Mă îndoiesc că are vreo armă. Se zvoneşte că abia se descurcă, hoinărind din planetă în planetă şi vânzând bagatele absurde, jucărioare inutile. Wackerfuss crede că omul nu-i periculos. Dar, chiar dacă se înşală, ce poate face un singur om? Dacă ne ameninţă cu ceva, mercenara şi cu mine îl putem transforma în hrană pentru pisicile lui.

— Nevis, nu vreau să aud de aşa ceva! protestă Jefri Lion. În această călătorie nu se vor făptui crime!

— Nu? întrebă Nevis, făcând semn către Rica Dawnstar. Atunci de ce-ai angajat-o? adăugă el, zâmbind răutăcios — iar zâmbetul de răspuns al femeii fu ironic şi batjocoritor. Oricum, ştiam că ăsta-i locul în care-l vom găsi. Iată omul despre care v-am vorbit.

Nici unul dintre ei, cu excepţia lui Rica Dawnstar, nu era prea versat în arta subtilă a conspiraţiei. Cei trei se întoarseră spre uşă, fixându-l pe bărbatul care tocmai intrase. Acesta era foarte înalt, de aproape doi metri şi jumătate, iar burta-i mare, moale, atârna deasupra cingătorii din metal. Avea mâini gigantice, o figură lungă, ciudat de albă, şi o atitudine bizară, ţeapănă. Pielea, atât cât se vedea, era de albeaţa oaselor uscate. Se părea că-i lipsea complet părul. Purta pantaloni albaştri, sclipitori, şi cămaşă de-un cafeniu închis, cu manşete destrămate.

Probabil simţise că era privit, pentru că întoarse capul şi-i privi la rândul lui, cu figura-i palidă lipsită de expresie. Continuă să se uite la ei. Celise Waan întoarse prima capul, după aceea Jefri Lion, iar în cele din urmă şi Anittas.

— Cine-i? îl întrebă ciborgul pe Kaj Nevis.

— Wackerfuss îi zice Tuffy. Mi s-a spus că numele lui adevărat este Haviland Tuf.

Haviland Tuf luă ultimul fort stelar verde cu o delicateţe care-i contrazicea dimensiunile, apoi privi satisfăcut tabla de joc. Întreaga suprafaţă era roşie: crucişătoarele, cuirasatele, forturile stelare şi coloniile, toate erau roşii.

— Mă văd nevoit să mă declar învingător, spuse el.

— Încă o dată, recunoscu Rica Dawnstar.

Tânăra se întinse, dorind să-şi dezmorţească membrele înţepenite după ore întregi de joc. Avea graţia ucigătoare a unei leoaice. Sub vesta din zale argintii de oţel purta o armă cu ace, într-o teacă atârnată de umăr.

— Poate îndrăznesc prea mult, dacă aş sugera o altă înfruntare, zise Haviland Tuf.

— Nu, mulţumesc, râse Dawnstar. Eşti prea bun. Sunt o jucătoare înnăscută, dar cu tine nu-i distractiv. Am obosit să tot ies pe locul doi.

— Am avut foarte mult noroc în jocurile de până acum. Fără îndoială, norocul meu s-a terminat, iar dumneavoastră veţi întrece modestele mele puteri, în următoarea tentativă.

— Oh, da, fără îndoială, rânji Rica Dawnstar. Permite-mi însă să amân acea tentativă pentru momentul în care plictiseala va deveni ucigătoare. Măcar sunt mai bună decât Lion. Nu-i aşa, Jefri?

Jefri Lion stătea pe un scaun, într-un colţ al camerei de comandă a navei, răsfoind un teanc de texte militare vechi. Jacheta lui din stofă cameleon căpătase culoarea cafenie a panourilor din sintelemn din spatele lui.

— Jocul nu respectă autenticele principii militare, declară el, cu un pic de enervare în glas. Am folosit tactica lui Stephen Cobalt Northstar, cea din momentul în care a Treisprezecea Flotă Umană a înconjurat Hrakkean. Contraatacul lui Tuf a fost complet eronat, ţinând seama de circumstanţe. Dacă regulile jocului ar fi fost corecte, nu puteam fi învins.

— Adevărat? făcu Haviland Tuf. Aveţi un avantaj asupra mea, domnule. La urma urmei, aveţi norocul să fiţi istoric militar, în timp ce eu sunt doar un umil negustor. Îmi lipseşte familiarizarea dumneavoastră cu marile campanii militare ale istoriei. Noroc că, până acum, deficienţele jocului şi o şansă extraordinară au conspirat pentru a compensa ignoranţa mea! Dar aş considera binevenită oportunitatea de a-mi completa cunoaşterea principiilor militare. Dacă veţi binevoi a juca încă o dată, voi studia cu atenţie strategia dumneavoastră subtilă, pentru a încorpora, pe viitor, un mod de gândire mai sănătos, mai autentic, în jocul meu sărman.

Jefri Lion, a cărui flotă argintie fusese eliminată prima în toate jocurile din săptămâna ce trecuse, păru stânjenit.

— Ei bine, Tuf…, începu el.

Fu salvat din acea situaţie neplăcută de un răcnet subit, urmat de un val de obscenităţi, ce se auziră din compartimentul învecinat. Haviland Tuf sări imediat în picioare, iar Rica Dawnstar apăru îndată lângă el.

Năvăliră în coridor chiar în clipa în care Celise Waan ieşea afară din încăperea pentru locuit, urmărind o mogâldeaţă neagră cu alb, care trecu vâjâind pe lângă ei şi intră în camera de comandă.

— Prindeţi-o! ţipă Celise Waan la ei.

Femeia avea figura roşie, umflată şi părea furioasă.

— În ce scop, dacă-mi permiteţi să mă interesez? întrebă Tuf, blocând trecerea, coridorul fiind îngust, iar el lat.

Antropologa întinse mâna stângă. Pe palmă se vedeau trei zgârieturi scurte, adânci, mustind de sânge.

— Uite ce mi-a făcut!

— Adevărat… Iar dumneavoastră ce i-aţi făcut ei?

Kaj Nevis ieşi din încăperea de locuit, zâmbind subţire.

— A vrut s-o arunce în cealaltă parte a camerei, zise el.

— Stătea pe patul meu! se indignă Celise Waan. Am intenţionat să trag un pui de somn, iar creatura blestemată dormea în patul meu! răcni ea, după care se întoarse să-l înfrunte pe Nevis. Şterge-ţi rânjetul de pe figură! E suficient de neplăcut că trebuie să ne înghesuim în nava asta mică, amărâtă! Dar refuz să împart spaţiul ăsta insuficient cu animalele jegoase ale individului ăsta imposibil! E vina ta, Nevis! Tu ne-ai vârât în belea! Fă ceva! Îţi cer să-l determini pe Tuf să scape de calamităţile astea mici! Mă auzi? Îţi cer!

— Scuză-mă, spuse Rica Dawnstar din spatele lui Tuf, iar uriaşul se uită la ea şi se dădu într-o parte. Asta-i una dintre calamităţile la care te referi?

Dawnstar păşi în coridor, ţinând o pisică la piept, cu mâna stângă, în timp ce-o mângâia cu dreapta. Un cotoi uriaş, cu păr lung, moale, cenuşiu, şi ochi galbeni, aroganţi. Cântărea probabil vreo nouă kilograme, dar Rica îl ţinea cu uşurinţă, ca pe un pisoi.

— Ce-i ceri lui tuf să-i facă bătrânului Ciupercă? întrebă ea, în timp ce motanul torcea.

— M-a rănit alta, una neagră cu alb, răspunse Celise Waan, dar asta-i la fel de rea. Uitaţi-vă la figura mea! Uitaţi-vă la ce mi-a făcut! Abia pot să respir, iar când încerc să dorm, mă trezesc cu o pisică pe piept! Ieri gustam ceva. M-am întrerupt un moment din mâncat, iar când m-am întors, lighioana neagră cu alb se ghemuise în farfurie şi rostogolea prăjiturile mele cu mirodenii prin praf, de parcă ar fi fost jucării! Nimic nu-i în siguranţă, cu animalele astea în jur! Am pierdut două stilouri şi cea mai frumoasă brăţară roz! Iar acum asta, atacul! E intolerabil! Insist ca animalele să fie duse imediat în depozit! Imediat, ai auzit?

— Auzul meu este destul de bun, declară Haviland Tuf. Dacă obiectele dumneavoastră care lipsesc nu vor fi regăsite până la sfârşitul călătoriei, voi fi încântat să vă rambursez contravaloarea lor. Dar mă văd obligat, cu regret, să resping cererea dumneavoastră referitoare la Ciupercă şi Distrugere.

— Surit pasager pe caraghioslâcul ăsta de navă! ţipă la el Celise Waan.

— Insultaţi inteligenţa mea, aşa cum aţi făcut şi cu auzul meu? întrebă Tuf: Statutul dumneavoastră ca pasager este evident, doamnă, nu-i necesar să-mi aduceţi aminte. Permiteţi-mi, totuşi, să subliniez că această navă mică, pe care vă simţiţi liberă s-o jigniţi, este căminul meu, locul în care trăiesc. Indiferent cum este. Mai mult, deşi sunteţi, fără nici o îndoială, pasager şi vă bucuraţi de anumite drepturi şi privilegii, Ciupercă şi Distrugere trebuie să aibă, logic, drepturi substanţial mai mari, pentru că aceasta este locuinţa lor permanentă. Nu-i obiceiul meu să iau pasageri la bordul Cornului abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime. După cum aţi remarcat, spaţiul disponibil este puţin adecvat propriilor mele nevoi. Din nefericire, am suferit diferite vicisitudini ale sorţii în domeniul profesional şi nu câştig nimic ascunzând faptul că rezerva mea de standarzi se îndrepta spre insuficienţă când m-a contactat Kaj Nevis. Am făcut toate eforturile pentru a vă simţi comod la bordul acestei nave pe care o blestemaţi, mergând până la a ceda, pentru necesităţile dumneavoastră colective, zona de locuit a rachetei, improvizându-mi un culcuş incomod în camera de comandă. În ciuda sărăciei mele evidente, am ajuns să regret profund impulsul nebunesc şi altruist care m-a împins să accept această închiriere, mai ales că plata primită abia a ajuns pentru combustibilul şi proviziile necesare călătoriei, precum şi achitării taxei de asolizare din ShanDi. Mă tem că aţi profitat serios de credulitatea mea. Cu toate acestea, sunt un om de cuvânt şi voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru a vă duce la destinaţia dumneavoastră misterioasă. Dar sunt obligat să vă cer ca pe durata călătoriei să-i toleraţi pe Ciupercă şi pe Distrugere, aşa cum eu vă tolerez pe dumneavoastră.

— Niciodată! declară Celise Waan.

— Nu mă îndoiam de răspuns, comentă Haviland Tuf.

— N-am de gând să mai stau împreună cu lighioanele, spuse antropologa. Nu există nici un motiv să ne înghesuim într-o cameră, ca soldaţii în cazarmă. Nava nu arăta atât de mică de afară. Unde duce uşa asta? întrebă ea, arătând cu mâna-i grasă.

— Către compartimentele de depozitare, răspunse senin Haviland Tuf. Sunt şaisprezece. Recunosc că şi cel mai mic dintre ele e de două ori mai mare decât limitatul meu spaţiu locuibil.

— Aha! exclamă Waan. Şi ai vreo încărcătură?

— Compartimentul şaisprezece este umplut cu reproduceri din plastic ale măştilor de orgie coogliene pe care, din nefericire, n-am fost în stare să le vând pe ShanDellor, situaţie care m-a pus la discreţia lui Noah Wackerfuss, iar acesta a coborât preţurile şi m-a lipsit de mica mea speranţă de câştig. În compartimentul doisprezece am depozitat unele obiecte personale, echipament de tot felul şi diferite lucruri adunate în timp. Restul navei este complet gol, doamnă.

— Excelent! În acest caz, vom transforma compartimentele mai mici în camere particulare pentru fiecare dintre noi. O chestie simplă, trebuie doar mutate paturile.

— Foarte simplă, recunoscu Haviland Tuf.

— Atunci fă-o! răcni Celise Waan.

— Cum doriţi. Închiriaţi şi un costum spaţial?

— Pentru ce?

— Depozitele nu beneficiază de sistemul pentru menţinerea vieţii, rânji Rica Dawnstar. Nu au aer. Nici căldură. Nici presiune. Nici măcar gravitaţie.

— Tocmai bune să te găzduiască, adăugă Kaj Nevis.

— Într-adevăr, mormăi Haviland Tuf.

Ziua şi noaptea sunt noţiuni lipsite de sens pe o navă cosmică, dar ritmurile străvechi ale trupului omenesc îşi menţin cererile, iar tehnologia a trebuit să se conformeze. De aceea, Cornul abundenţei avea, ca şi alte nave, exceptând imensele vase de război cu trei viteze sau cargoboturile de linie ale corporaţiilor de transport, o perioadă pentru somn — un timp al întunericului şi al tăcerii.

Rica Dawnstar se ridică din culcuşul ei şi-şi apucă arma cu ace, din obişnuinţă. Celise Waan sforăia puternic. Jefri Lion se zbătea şi se răsucea, câştigând bătăliile din mintea lui. Kaj Nevis era pierdut în vise de bogăţie şi putere. Şi cibertehul dormea, deşi era vorba de un alt soi de somn. Pentru a scăpa de plictiseala călătoriei, Anittas se întinsese într-un hamac, se conectase la calculatorul navei şi se închisese. Jumătatea lui cibernetică monitoriza jumătatea lui biologică. Respiraţia îi era lentă şi foarte regulată, temperatura trupului scăzută, consumul de energie redus aproape la zero. Dar senzorii fără pleoape, din metal argintiu, care-i serveau drept ochi, păreau a se mişca uşor, urmărind vreo viziune invizibilă.

Rica Dawnstar ieşi iute din încăpere. Haviland Tuf stătea singur în camera de comandă. În culcuşul lui, torcea motanul cenuşiu. Mâinile uriaşe, albe, ale bărbatului se mişcau pe tastatura calculatorului. Distrugere, pisica mai mică, aceea neagră cu alb, se juca lângă picioarele lui. Ţinea în labe un stilou şi-l rostogolea de colo-colo pe podea. Tuf n-o auzise pe Rica intrând. Nimeni n-o auzea pe Rica mişcându-se, cu excepţia cazului când dorea ea să fie auzită.

— Eşti încă treaz, spuse ea, rezemându-se de uşorul uşii. Tuf răsuci scaunul şi o privi impasibil.

— O deducţie foarte remarcabilă. Sunt în faţa dumneavoastră activ, ocupat, solicitat de nevoile navei mele. Din dovezile evidente ale ochilor şi urechilor, aţi ajuns la concluzia că nu dorm. Puterea dumneavoastră de raţionament este uluitoare.

Rica Dawnstar pătrunse lent în încăpere şi se întinse pe culcuşul lui Tuf, rămas nestrâns din perioada anterioară de somn.

— Şi eu sunt trează, zise ea, zâmbind.

— Abia de-mi vine să cred.

— Crede. Nu dorm mult, Tuf. Două sau trei ore pe noapte. Un avantaj, în meseria mea.

— Fără îndoială.

— Dar la bordul unei nave reprezintă un dezavantaj. Mă plictisesc.

— Vreţi să facem un joc?

— Poate unul de alt fel, zâmbi ea.

— Sunt dornic să învăţ jocuri noi.

— Bine. Să ne jucăm de-a conspiraţia.

— Regulile nu-mi sunt familiare.

— Sunt destul de simple.

— Într-adevăr? Poate veţi fi suficient de amabilă să le enunţaţi. Figura lungă a lui Tuf rămăsese calmă, evazivă.

— N-ai fi câştigat ultimul meci dacă Waan ar fi fost de partea mea, când i-am cerut, spuse Rica, pe tonul unei conversaţii obişnuite. Alianţele, Tuf, pot fi profitabile pentru toate părţile implicate. Noi doi suntem deosebiţi de ceilalţi. Suntem mercenari. Dacă Lion are dreptate în privinţa stelei molimei, ei vor împărţi bogăţii atât de mari că nu ni le putem imagina, iar noi doi ne vom primi salariul. Nu mi se pare corect.

— Echitatea e un lucru greu de apreciat, comentă Haviland Tuf, şi mult mai greu de atins. Aş dori ca plata mea să fie mai generoasă, dar, fără îndoială, mulţi alţii doresc acelaşi lucru. Însă este salariul pe care I-am negociat şi I-am acceptat.

— Negocierile pot fi redeschise, sugeră Rica Dawnstar. Au nevoie de noi. De amândoi. Mi se pare că, dacă am colabora, am reuşi să… să impunem nişte termeni mai convenabili. Să devenim părtaşi. O împărţire la şase. Ce zici?

— O idee care mă intrigă, cu multe elemente care o recomandă. Unii şi-ar permite să sugereze că e vorba de un lucru lipsit de etică, ceea ce-i adevărat, dar adevărata sofisticare implică o anumită flexibilitate morală.

Rica Dawnstar examină un moment figura lungă, albă, lipsită de expresie, apoi rânji:

— Nu te atrage, Tuf! În sinea ta, eşti de partea regulilor.

— Regulile reprezintă esenţa jocului, sufletul lor, dacă vrei. Dau substanţă şi înţeles micilor noastre înfruntări.

— Uneori e mai amuzant să le încalci. Şi mai eficient. Tuf îşi acoperi figura cu mâinile.

— Deşi nu-s mulţumit de salariul meu ridicol, doresc să-mi îndeplinesc contractul cu Kaj Nevis. Nu vreau să vorbească urât despre mine sau despre Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime.

— Oh, mă îndoiesc că va vorbi urât despre tine, Tuf! râse Rica. Mă îndoiesc că te va pomeni vreodată, după ce-şi va realiza ţelul şi va scăpa de tine.

Fu încântată să observe că declaraţia ei îl făcuse pe Tuf să clipească.

— Chiar aşa? întrebă el.

— Nu eşti curios? Nu vrei să ştii unde mergem şi de ce Waan şi Lion au ţinut zona de destinaţie secretă până am ajuns la bord? Şi de ce Lion a angajat un paznic?

Haviland Tuf mângâie blana lungă, cenuşie, a lui Ciupercă, fără să-şi mute privirea de pe figura tinerei.

— Curiozitatea reprezintă marele meu viciu. Mă tem că aţi văzut în sufletul meu, iar acum căutaţi să-mi exploataţi slăbiciunea.

— „Curiozitatea a ucis pisica”, spuse Rica Dawnstar.

— O sugestie neplăcută, mai ales cu ea de faţă, comentă Tuf.

— Dar satisfacţia a reînviat-o, sfârşi Rica. Lion ştie că-i vorba de ceva imens. Şi teribil de periculos. Pentru a obţine ceea ce vor, au nevoie de Nevis sau de cineva ca el. I-au repartizat un sfert frumos, dar Kaj are felul acela de reputaţie care te face să te întrebi dacă se va mulţumi doar cu a patra parte. Mă aflu aici ca să am grijă să se mulţumească. Pe de altă parte, adăugă ea, dând din umeri şi bătând cu palma în arma cu ace din teaca de la umăr, reprezint o asigurare şi împotriva altor complicaţii ce se pot ivi.

— Pot să atrag atenţia că dumneavoastră reprezentaţi o complicaţie adiţională?

Ea zâmbi rece.

— Nu-i spune asta lui Lion. Gândeşte-te la ce ţi-am spus, Tuf. După cum văd eu lucrurile, Nevis te-a subapreciat. Nu-l subaprecia şi tu pe el. Sau pe mine. Niciodată, niciodată să nu mă subapreciezi. Poate va veni un timp când vei dori să ai un aliat. Iar lucrul acesta s-ar putea întâmpla mai devreme decât crezi.

Cu trei zile înainte de sosire, Celise Waan se plânse din nou de mâncare. Tuf servise un ghiveci de legume cu mirodenii, aşa cum se găteşte pe Halagreen. O mâncare picantă, dar aveau parte de ea pentru a şasea oară de când călătoreau. Antropologa arătă legumele din farfurie, se strâmbă şi spuse:

— De ce nu primim nişte mâncare adevărată?

Tuf se întinse, străpunse provocator cu furculiţa o ciupercă dolofană şi o ridică în faţa ochilor. O privi în tăcere un moment, aplecă un pic capul şi o privi din alt unghi, o răsuci şi se uită din nou la ea, iar în cele din urmă o pipăi uşor.

— Nu reuşesc să înţeleg natura reclamaţiei dumneavoastră, doamnă. Ciuperca pare suficient de adevărată sărmanelor mele simţuri. Sigur, e doar o parte dintr-un întreg. Poate că restul ghiveciului este iluzoriu.

Deşi cred că nu-i.

— Ştii la ce mă refer! ţipă Celise Waan cu voce stridentă. Vreau carne!

— Iar eu vreau bogăţii nemăsurate. Asemenea fantezii sunt uşor de visat, dar devin ceva mai greu reale.

— M-am săturat de legumele astea enervante, se văită Celise Waan. Vrei să spui că pe nava asta chinuitoare nu pot căpăta o bucăţică de carne?

Tuf îşi încrucişa degetele.

— Nu intenţionez să difuzez informaţii eronate. Eu nu sunt un mâncător de carne, dar există o cantitate minusculă pe Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime. Recunosc cinstit.

O satisfacţie furioasă apăru pe figura lui Celise Waan. Femeia se uită pe rând la ceilalţi aflaţi în jurul mesei. Rica Dawnstar încerca să-şi stăpânească un rânjet. Jefri Lion se îmbufnase.

— V-am spus eu că păstrează mâncarea bună pentru el!

Cu un gest deliberat, apucă farfuria şi o aruncă în partea opusă a camerei. Vasul se izbi de peretele metalic şi-şi goli încărcătura de ghiveci în patul nestrâns al lui Rica Dawnstar. Mercenara zâmbi dulce:

— Tocmai am făcut schimb de paturi, Waan!

— Nu-mi pasă! Măcar o dată voi avea o mâncare decentă! Presupun că voi, ceilalţi, vă aşteptaţi s-o împart cu voi!

— Nu, dragă, spuse Rica. E toată a ta!

Apoi îşi termină ghiveciul şi şterse farfuria cu o coajă de pâine cu ceapă. Lion arăta stânjenit; în schimb, Kaj Nevis declară:

— Dacă poţi să obţii carne de la Tuf, îţi aparţine în totalitate.

— Excelent! exclamă ea. Tuf, adu-mi carnea! Haviland Tuf o privi impasibil.

— E adevărat că, în conformitate cu contractul pe care I-am încheiat cu Kaj Nevis, trebuie să vă hrănesc pe durata călătoriei. Dar nu s-a menţionat nimic despre natura alimentaţiei. Oricum, mi-am făcut datoria. Acum însă trebuie să vă satisfac capriciile culinare. Foarte bine, dacă asta-i soarta mea. Dar mă trezesc brusc cuprins eu însumi de pofte. Dacă eu vă suport toanele, n-ar fi echitabil ca şi dumneavoastră să le acceptaţi pe ale mele?

— Ce vrei să zici? întrebă Waan, suspicioasă.

— Nimic, de fapt, răspunse Tuf, întinzând mâinile în lături. În schimbul cărnii pe care o doriţi, cer doar un moment de înţelegere. Am devenit foarte curios în ultimul timp şi aş vrea să-mi satisfac curiozitatea. Rica Dawnstar m-a avertizat că, dacă nu va fi satisfăcută, curiozitatea îmi va ucide pisicile…

— Sunt de aceeaşi părere, declară antropologa cea grasă.

— Mda… Cu toate acestea, mă văd silit să insist. Vă propun un târg: hrană, de felul celei pe care aţi cerut-o atât de melodramatic, pentru o pepită măruntă, sărmană, de informaţie a cărei cedare nu vă va costa nimic. Suntem pe cale să ajungem în sistemul Hro B’rana, destinaţie pe care aţi declarat-o la închirierea navei. Aş dori să aflu de ce mergem acolo, precum şi natura a ceea ce vă aşteptaţi să găsiţi pe acea stea a molimei de care v-am auzit vorbind.

Celise Waan se întoarse spre ceilalţi:

— Am plătit o grămadă de standarzi pentru hrană! Ăsta-i jaf! Jefri, pune piciorul în prag!

— Hm! făcu Jefri Lion. Nu-i nici un pericol, Celise. Oricum va afla, când vom ajunge. Poate că a sosit timpul să ştie.

— Nevis, n-ai de gând să faci nimic?

— De ce? întrebă acesta. N-are nici o importanţă. Spune-i şi ia-ţi carnea. Sau nu-i spune. Mi-e indiferent.

Waan se uită întâi la Kaj Nevis, apoi, trufaşă, la figura calmă, palidă, a lui Haviland Tuf.

— Bine, zise ea, încrucişându-şi braţele. Dacă e neapărată nevoie, o să cânt ca să primesc de mâncare!

— E suficient şi dacă vorbiţi cu voce normală, declară Tuf. Celise Waan îl ignoră.

— O să povestesc pe scurt. Descoperirea stelei molimei este marele meu triumf, piatra de căpătâi a carierei mele, dar nici unul dintre voi n-a avut inteligenţa sau amabilitatea să aprecieze munca pe care am făcut-o. Sunt antropolog la Centrul ShanDellor pentru Progresul Culturii şi Cunoaşterii. Specialitatea mea ştiinţifică este studiul culturilor primitive de un fel deosebit — culturile planetelor colonizate care au rămas izolate şi au decăzut tehnic în urma Marelui Război. Bineînţeles, multe lumi umane au fost afectate astfel, iar un număr considerabil dintre ele au fost cercetate amănunţit. Eu am lucrat în domenii mai puţin cunoscute — investigarea culturilor neumane, în special cele ale fostelor planete de sclavi ai hranganilor. Una dintre planetele pe care le-am studiat a fost Hro B’rana — cândva o colonie înfloritoare, un domeniu pentru înmulţirea hruunilor, dactiloizilor şi altor rase hrangane de sclavi, acum pustiită. Făpturile inteligente care trăiesc acolo au viaţă scurtă, o viaţă urâtă, brutală. Dar, ca în multe asemenea culturi degenerate, există basme despre o vârstă de aur dispărută. Lucrul cel mai interesant de pe Hro B’rana este o legendă, o legendă care se întâlneşte doar acolo — cea despre steaua molimei. Subliniez că pustiirea planetei este deosebit de puternică, iar subpopularea severă, în ciuda faptului că mediul nu-i exagerat de aspru. De ce? Ei bine, descendenţii degeneraţi ai coloniştilor hruuni şi dactiloizi, ale căror culturi sunt, de altfel, complet diferite şi foarte ostile una faţă de cealaltă, au un singur răspuns la această întrebare: steaua molimei. La fiecare a treia generaţie, exact atunci când reuşesc să iasă din starea lor nenorocită, când populaţia creşte din nou, steaua molimei devine tot mai mare pe cerul nopţii lor. Iar când ajunge cea mai strălucitoare de pe boltă, atunci începe sezonul molimelor. Epidemiile se întind pe toată Hro B’rana, şi de fiecare dată cea nouă este mai teribilă decât cea de dinainte. Vindecătorii sunt neputincioşi. Recolta se veştejeşte, animalele pier, iar trei sferturi din populaţia inteligentă moare. Cei care supravieţuiesc sunt aruncaţi în cea mai brutală formă de existenţă. Apoi steaua molimei descreşte şi, o dată cu declinul ei, molima dispare de pe Hro B’rana pentru încă trei generaţii. Aceasta-i legenda.

În timp ce-o ascultase pe Celise Waan relatând povestea, Haviland Tuf îşi păstrase o figură inexpresivă.

— Interesant, zise el. Presupun totuşi că expediţia prezentă nu a fost organizată pentru a vă continua cariera prin investigarea acestui basm îngrozitor.

— Nu, recunoscu Celise Waan. Am avut, cândva, această intenţie. Legenda mi se păruse un subiect excelent pentru o monografie. Am încercat să obţin fonduri de la Centru, pentru o cercetare la faţa locului, dar cererea mea a fost respinsă. M-am enervat, şi pe bună dreptate. Idioţii! Am vorbit despre supărarea mea şi despre cauza ei colegului meu, Jefri Lion.

Lion tuşi.

— Da, spuse el. Domeniul meu, după cum ştiţi, este istoria militară. Am fost intrigat, bineînţeles. M-am cufundat în băncile de date ale Centrului. Fişierele noastre nu-s la fel de complete ca acelea de pe Avalon şi Newhoime, dar n-aveam timp pentru cercetări mai minuţioase. Trebuia să acţionăm repede. Vezi, teoria mea e de fapt mai mult decât o teorie, e o certitudine, pentru că ştiu ce-i o stea a molimei. Nu-i nici o legendă, Tuf! E adevărul gol-goluţ! Trebuie să fie părăsită, abandonată, dar încă funcţională, îndeplinindu-şi programele după mai mult de un mileniu de la Prăbuşire. Nu-ţi dai seama? Nu ghiceşti?

— Îmi recunosc eşecul, zise Tuf. Îmi lipseşte familiarizarea dumneavoastră cu problema respectivă.

— E o navă de război, Tuf, o navă militară situată pe o orbită lungă, eliptică, în jurul planetei Hro B’rana. Una dintre cele mai devastatoare arme lansate în vidul cosmic de Străvechiul Pământ împotriva hranganilor, la fel de teribilă ca legendara flotă a iadului despre care se spune că ar fi existat în ultimele zile de dinaintea Prăbuşirii. Dar are posibilitatea de a face bine, în aceeaşi măsură în care poate face rău. Este depozitara celei mai înaintate ştiinţe biogenetice a Imperiului Federal, un artefact care funcţionează, plin de secrete pierdute pentru restul omenirii!

— Într-adevăr! mormăi Tuf.

— Este o navă de germinare, încheie Jefri Lion, o navă de germinare pentru război biologic a Corpului Inginerilor Ecologi.

— Şi e a noastră, rânji Kaj Nevis.

Haviland Tuf îl privi atent pe Nevis, dădu din cap, se ridică, apoi anunţă:

— Curiozitatea mi-a fost satisfăcută. Acum trebuie să-mi îndeplinesc partea ce-mi revine din înţelegere.

— Ahhh! făcu Celise Waan. Carnea mea!

— Cantitatea este copioasă, deşi recunosc că varietatea-i redusă, anunţă Haviland Tuf. Vă voi lăsa sarcina de a vă pregăti carnea în modul cel mai plăcut cerului gurii dumneavoastră.

Se duse la un dulap, tastă codul de acces şi scoase o lădiţă, pe care o aduse, sub braţ, la masă.

— Aceasta-i singura carne de la bordul navei mele. Nu-i pot garanta gustul sau calitatea. Dar până acum n-am primit vreo plângere.

Rica Dawnstar izbucni în râs, iar Kaj Nevis chicoti. Haviland Tuf, grijuliu şi metodic, scoase din lădiţă o duzină de cutii de conserve cu hrană pentru pisici şi le aşeză în faţa lui Celise Waan. Distrugere se căţără pe masă şi începu să toarcă.

— Nu-i atât de mare pe cât mă aşteptam, spuse Celise Waan, la fel de arţăgoasă ca de obicei.

— Doamnă, ripostă Haviland Tuf, ochii pot înşela deseori. Ecranul meu de vizualizare este, recunosc, modest, cu diametrul doar de un metru, iar acest lucru, bineînţeles, diminuează mărimea oricărui obiect reprezentat pe el. Nava are dimensiuni considerabile.

— Cât de considerabile? se interesă Kaj Nevis, apropiindu-se. Tuf îşi încrucişă mâinile pe burtă.

— Nu pot spune cu precizie. Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime e doar o navă comercială modestă, iar instrumentele ei senzoriale nu-s ce-ar trebui să fie.

— Atunci, spune cu aproximaţie, mârâi Kaj Nevis.

— Cu aproximaţie, repetă Tuf. Ţinând seama de unghiul din care-i prezentată imaginea pe ecranul meu, considerând axa mai mare drept lungime, nava de care ne apropiem pare a avea circa treizeci de kilometri standard lungime, în jur de cinci kilometri lăţime şi vreo trei kilometri înălţime, cu excepţia secţiunii cu cupolă, care se ridică ceva mai mult, şi a turnului din faţă, care se înalţă aproximativ un kilometru deasupra punţii de unde porneşte.

Se strânseseră toţi în camera de comandă, venise chiar şi Anittas, care se trezise din somnul lui controlat de calculator când reduseseră acceleraţia. Tăceau cu toţii. Chiar şi Celise Waan părea a nu găsi, pentru moment, nimic de zis. Se uitau la ecran, la silueta neagră, lungă, răsucită, care plutea în faţa stelelor ce sclipeau ici, colo, luminând slab, pulsând de energii nevăzute.

— Am avut dreptate, mormăi, în cele din urmă, Jefri Lion, pentru a pune capăt tăcerii. O navă de germinare — o navă a CIE! Nimic altceva nu poate fi atât de mare!

— Fir-ar să fie! exclamă Kaj Nevis, zâmbind.

— Sistemul trebuie să fie uriaş, îşi dădu cu părerea Anittas. Imperialii Pământului erau mult mai sofisticaţi decât noi. Probabil că-i o Inteligenţă Artificială.

— Suntem bogaţi, se bâlbâi Celise Waan, uitând pentru moment de multele-i şi variatele-i necazuri, apoi îl prinse pe Jefri Lion de mâini şi începu să valseze cu el, aproape ţopăind. Suntem bogaţi, bogaţi, suntem bogaţi şi celebri, suntem toţi bogaţi!

— Acest lucru nu-i în întregime corect, zise Haviland Tuf. Nu mă îndoiesc că veţi deveni bogaţi în viitorul apropiat. Pentru moment însă, buzunarele dumneavoastră nu conţin mai mulţi standarzi decât conţineau cu un moment înainte. Nici eu, nici Rica Dawnstar nu împărtăşim posibilităţile dumneavoastră de prosperitate economică.

Nevis se uită urât la el:

— Te plângi de ceva, Tuf?

— Departe de mine ideea de a obiecta, spuse Tuf, cu voce inexpresivă. Corectam doar declaraţia eronată a lui Celise Waan.

— Bine, dădu din cap Kaj Nevis. Acum, înainte de a deveni bogaţi, trebuie să mergem la bordul chestiei aceleia şi să vedem ce-i în interiorul ei. Chiar dacă-i o ruină, tot vom obţine uri premiu important pentru recuperarea ei. Dar dacă nava-i funcţională, nu există nici o măsură a bogăţiei ce ne va reveni!

— Evident că-i funcţională, declară Jefri Lion. Răspândeşte molima peste Hro B’rana la fiecare a treia generaţie, de peste o mie de ani standard.

— Da, comentă Nevis, asta-i adevărat, dar nu ne spune mare lucru. Se află pe o orbită fixă. Dar care-i starea motoarelor? A bibliotecii de celule? A calculatoarelor? Avem multe de verificat. Cum ajungem la bord, Lion?

— Putem acosta, răspunse Jefri Lion. Tuf, vezi cupola aceea?

— Vederea mea e fără pereche.

— Bine. Cred că sub ea se află puntea de acostare, mare cât un cosmodrom. Dacă reuşim să deschidem cupola, putem duce nava ta acolo.

— Dacă, zise Haviland Tuf. Un cuvânt foarte neplăcut. Atât de scurt şi atât de des rostit cu dezamăgire şi frustrare…

Ca pentru a sublinia cuvintele lui, pe ecranul principal apăru o luminiţă roşie. Tuf întinse un deget alb:

— Fiţi atenţi!

— Ce-i asta? se interesă Nevis.

— Un mesaj, răspunse Tuf.

Se aplecă şi atinse o tastă uzată de la lasercom.

Steaua molimei dispăru de pe ecran. În locul ei, se ivi figura obosită a unui bărbat de vârstă medie, ce stătea într-o cameră de comunicaţii. Individul avea riduri adânci pe frunte, o expresie posomorâtă, iar capul acoperit de păr des, negru. Ochii săi cenuşii-albaştri dezvăluiau epuizare. Purta o uniformă parcă scoasă din benzile de istorie, iar pe cap o capelă verde, cu cozoroc, şi cu un theta auriu ca emblemă.

— Aici Arca, anunţă el. Aţi pătruns în sfera noastră de apărare. Identificaţi-vă sau deschidem focul. Acesta este primul avertisment.

Haviland Tuf apăsă pe butonul EMISIE.

— Aici Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime, anunţă el cu voce clară. Comandată de Haviland Tuf. Suntem negustori nepericuloşi, neînarmaţi. Venim din ShanDellor, Arcă. Pot cere permisiunea să mă apropii pentru acostare?

— Există oameni! gâfâi Celise Waan. Echipajul trăieşte!

— O evoluţie fascinantă a evenimentelor, afirmă Lion, trăgându-se de barbă. Poate că acesta este un descendent al membrilor echipajului iniţial CIE. Sau, poate, au folosit cronourzeala! Urzeala din firele ţesăturii timpului — pentru a-l accelera sau a-l ţine pe loc. Da, puteau face asta! Cronourzeala! Gândiţi-vă la acest lucru!

Kaj Nevis scoase un sunet batjocoritor.

— Au trecut o mie de ani şi indivizii sunt încă în viaţă! Cum naiba putem face faţă unor asemenea fiinţe?

Imaginea de pe ecran pâlpâi scurt. Apoi acelaşi bărbat obosit, în uniforma Imperialilor Pământului, spuse:

— Aici Arca. Identificarea voastră este greşit formulată. Vă aflaţi în interiorul sferei noastre de apărare. Identificaţi-vă sau deschidem focul! Acesta a fost al doilea avertisment.

— Domnule, replică Haviland Tuf, protestez! Suntem fără arme şi fără apărare. Nu facem nici un rău. Suntem negustori, savanţi, colegi întru umanitate. Intenţiile noastre nu-s ostile şi, mai mult decât atât, nu avem mijloace de a produce daune unei nave atât de formidabile ca Arca dumneavoastră. De ce ne primiţi atât de belicos?

Ecranul pâlpâi.

— Aici Arca. Aţi pătruns în sfera noastră de apărare. Identificaţi-vă imediat sau veţi fi distruşi. Acesta este al treilea şi ultimul avertisment.

— Înregistrări! exclamă Kaj Nevis, cu oarecare entuziasm. Asta-i! Nici vorbă de păstrare în viaţă cu ajutorul frigului sau de vreun afurisit de câmp de stază! Nu-i nimeni acolo. Doar un calculator care ne arată nişte înregistrări.

— Mă tem că aveţi dreptate, zise Haviland Tuf. Se pune următoarea întrebare: dacă acel calculator este programat să transmită nişte înregistrări navelor care se apropie, ce altceva a fost programat să facă în continuare?

— Codurile! îşi aminti brusc Jefri Lion. Am un set întreg de coduri ale Imperiului Federal, de secvenţe de identificare, în fişierele mele de pe cipurile de cristal! Mă duc să le caut!

— O idee excelentă, comentă Haviland Tuf, dar cu o singură şi evidentă deficienţă: e nevoie de timp pentru a găsi şi utiliza cipurile cu coduri. Dacă am avea posibilitatea de a face acest lucru, aş aplauda propunerea dumneavoastră. Mă tem, vai, că nu dispunem de această posibilitate. Arca tocmai a tras în noi.

Apoi uriaşul se aplecă spre consolă şi anunţă:

— Accelerez!

Dar, în timp ce degetele lui lungi, albe, atingeau tastele, Cornul abundenţei se zgâlţâi violent. Celise Waan ţipă şi se prăbuşi, Jefri Lion căzu peste Anittas. Chiar şi Rica Dawnstar trebui să se prindă de speteaza scaunului lui Tuf, pentru a se ţine pe picioare. Apoi se stinseră toate luminile. Vocea lui Tuf răsună în întuneric:

— Mă tem că am vorbit prea devreme sau, mai corect, am acţionat prea târziu.

Pe durata unui moment ce păru interminabil, fură copleşiţi de tăcere, întuneric şi groază, aşteptând o a doua lovitură care să pună capăt acestora.

Apoi, bezna se limpezi un pic. Luminiţe firave apărură la consolele din jur, în timp ce aparatura Cornului abundenţei se trezea la o semiviaţă pâlpâitoare.

— Nu suntem scoşi complet din circulaţie, declară Haviland Tuf, stând pe scaunul din faţa tabloului de comandă, cu mâinile pe tastatura calculatorului. Voi cere un raport privind stricăciunile. Poate vom fi în stare să ne retragem.

Celise Waan începu să scoată un ţipăt, o văicăreală stridentă, isterică, fără sfârşit. Rămăsese întinsă pe podea. Kaj Nevis se întoarse spre ea.

— Gura, vacă tâmpită! o repezi el şi-o izbi cu piciorul, iar vaietul ei se transformă într-o bolboroseală. Suntem morţi dacă rămânem locului! Următorul proiectil ne va face ţăndări! Fir-ar să fie, Tuf, mişcă drăcia asta de aici!

— Capacitatea noastră de deplasare este nediminuată, replică Tuf. Lovitura pe care am încasat-o nu a pus capăt mişcării noastre, deşi ne-a deviat oarecum de pe traiectoria iniţială, ce ne ducea către Arcă. Poate că de aceea n-au tras iar în noi. Mă tem, continuă el, examinând caracterele estompate, verzi, ce defilau pe un ecran mai mic, că nava mea a suferit unele reduceri ale funcţionalităţii. N-ar fi recomandabil să accelerez acum — tensiunea ne-ar sfărâma, fără îndoială, în bucăţi. Sistemul pentru menţinerea vieţii are câteva stricăciuni. Extrapolările arată că vom rămâne fără oxigen peste aproximativ nouă ore standard.

Kaj Nevis înjură, iar Celise Waan începu să dea cu pumnii în podea.

— Pot face economie de oxigen intrând din nou în stare de repaos, se oferi Anittas.

Îl ignorară cu toţii.

— Să omorâm pisicile, sugeră Celise Waan.

— Putem să ne deplasăm? întrebă Rica Dawnstar.

— Motoarele de manevră sunt încă funcţionale, răspunse Tuf, dar, fără capacitatea de a executa salturi stelare, vom avea nevoie de doi ani ShanDish pentru a ajunge pe Hro B’rana. Patru dintre noi pot găsi adăpost în costumele cosmice. Filtrele de aer cu viruşi vor recicla oxigenul un timp nelimitat.

— Refuz să trăiesc doi ani într-un costum cosmic! declară cu tărie Celise Waan.

— Foarte bine, zise Tuf. Deoarece am numai patru costume, iar noi suntem şase, acest lucru ne va ajuta. Sacrificiul dumneavoastră, plin de nobleţe, va fi amintit multă vreme, doamnă. Înainte de a pune acest plan în aplicare, cred totuşi că ar trebui să luăm în considerare altă opţiune.

— Care? se interesă Kaj Nevis.

Tuf se roti cu scaunul şi-i privi pe fiecare în parte, la lumina slabă a camerei de comandă.

— Să sperăm că cipurile de cristal ale lui Jefri Lion conţin codul potrivit pentru apropiere, astfel încât să acostăm Arca fără să devenim o ţintă pentru un armament străvechi.

— Cipul! exclamă Lion, care abia se zărea — în beznă, jacheta lui din stofă cameleon devenise de-un negru mat. Mă duc să-l caut!

Se repezi în goană către sectorul de locuit.

Ciupercă traversă liniştit camera şi sări în poala lui Tuf, care puse o mână pe el, iar cotoiul uriaş începu să toarcă puternic. Un sunet mai degrabă liniştitor. Poate că lucrurile aveau să se rezolve, până la urmă… Dar Jefri Lion plecase de prea mult timp…

Când, în cele din urmă, îl auziră revenind, paşii lui erau fără vlagă, de om învins.

— Ei bine, întrebă Nevis, unde-i?

— A dispărut. Am căutat pretutindeni. A dispărut. Aş fi jurat că-l am. Fişierele mele… Kaj, aş fi vrut să le iau cu mine. Sigur, nu puteam lua totul, dar am copiat înregistrările mai importante, lucrurile care ar fi putut fi de folos — materiale despre război, despre CIE, ceva despre istoria zonei. Ştii servieta mea cenuşie. În ea aveam calculatorul cel mic şi vreo treizeci de cipuri de cristal. Am căutat câte ceva prin ele noaptea trecută, când stăteam în pat, îţi aminteşti? Revedeam informaţiile despre navele de germinare, iar tu te-ai plâns că nu te las să dormi. Am un cip plin cu coduri din vechime, ştiu că am, şi am intenţionat să-l iau cu mine. Dar nu-i aici!

Lion se apropie. Văzură că ţinea calculatorul portabil întins spre ei, ca o ofrandă.

— Am căutat prin cutie de patru ori, am verificat toate cipurile care erau pe pat, pe masă… Nu-i. Îmi pare rău. Doar dacă nu I-a luat cineva… adăugă el, privind spre ceilalţi, dar nimeni nu zise nimic. Probabil că am uitat codurile pe ShanDellor. Am plecat în grabă şi…

— Tâmpit senil! izbucni Kaj Nevis. Ar trebui să te ucid chiar acum şi să economisesc un pic de aer pentru noi, ceilalţi!

— Suntem morţi, se văită Celise Waan, morţi, morţi…

— Doamnă, zise Haviland Tuf, mângâindu-l pe Ciupercă, continuaţi să faceţi afirmaţii pripite. Nu sunteţi mai moartă decât eraţi bogată cu puţin timp în urmă.

— Ai vreo idee? se întoarse Nevis spre el.

— Într-adevăr, răspunse Tuf.

— Ei bine? îl grăbi Nevis.

— Arca este singura noastră salvare. Trebuie s-o acostăm. Fără cristalul cu coduri al lui Jefri Lion, nu putem deplasa Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime pentru a ne apropia de ea, ca să nu se tragă iar în noi. Un lucru evident. Dar mi-a venit o idee interesantă, spuse el, ridicând un deget. Poate că Arca va arăta mai puţină ostilitate faţă de o ţintă mai mică — un om în costum spaţial, propulsat de jeturi de aer!

Kaj Nevis deveni gânditor.

— Şi cum o să intre omul acela în Arcă? O să bată în carenă, să i se deschidă?

— Un gest nepractic, recunoscu Haviland Tuf. Cred totuşi că am o soluţie pentru rezolvarea acestei probleme.

Ceilalţi aşteptară. Tuf îl mângâie pe Ciupercă.

— Dă-i drumul, zise nerăbdător Kaj Nevis.

— Să-i dau drumul? clipi Tuf. Într-adevăr… Vă rog să fiţi îngăduitori. Mintea mea e oarecum zăpăcită. Sărmana mea navă a suferit stricăciuni importante. Modestul meu cămin este ruinat şi devastat. Cine o să plătească reparaţiile necesare? Kaj Nevis mă va trata cu largheţe, după ce se va bucura de bogăţie? Mă tem că nu. Îmi vor cumpăra Jefri Lion şi Anittas o navă nouă? Greu de crezut. Stimata Celise Waan îmi va acorda o primă, în afara salariului meu, pentru a-mi compensa pierderea? A promis deja că va depune o plângere împotriva mea, pentru a-mi fi confiscată nava prăpădită şi a-mi fi anulată licenţa de navigaţie. Cine va dori să mă ajute?

— Nu te mai gândi la asta! Cum intrăm pe Arcă? Spuneai că ştii o cale!

— Am spus? Cred că aveţi dreptate, domnule. Dar mă tem că povara necazurilor mi-a izgonit ideea din mintea mea amărâtă, zăpăcită. Am uitat-o. Nu mă pot gândi decât la situaţia mea economică jalnică…

Rica Dawnstar râse şi-l bătu pe Tuf pe spatele-i lat. Acesta se uită la ea.

— Iar acum am fost lovit grosolan de mândra Rica Dawnstar. Vă rog să nu mă atingeţi, doamnă!

— Ăsta-i şantaj! gemu Celise Waan. O să te bag la puşcărie pentru asta!

— Şi integritatea mea fizică e periclitată, fiind împroşcat cu ameninţări. Te miri că nu pot gândi, Ciupercă?

— Bine, Tuf, ai câştigat, mârâi Kaj Nevis. Aud vreo obiecţie împotriva ideii de a-l face pe Tuf partener cu drepturi depline? întrebă el, privind în jur. Adică să împărţim la cinci?

Jefri Lion tuşi.

— Merită, dacă planul lui funcţionează.

— De acum faci parte din grupul nostru, dădu din cap Nevis. Haviland Tuf se ridică de pe scaun, cu o demnitate greoaie, dându-l jos pe Ciupercă din poală.

— Memoria mi-a revenit! anunţă el. Există patru costume spaţiale în dulap. Dacă unul dintre dumneavoastră va fi atât de amabil să se înveşmânteze cu unul şi să mă ajute, vom merge împreună să aducem din depozitul numărul doisprezece un echipament foarte folositor.

— Să fiu a naibii! exclamă Rica Dawnstar râzând, în timp ce bărbaţii se întorceau, cărând între ei ceva extrem de voluminos.

— Ce-i asta? întrebă Celise Waan.

Haviland Tuf, care arăta imens în hainele lui spaţiale albastre-argintii, aşeză povara pe podea şi-l ajută pe Kaj Nevis să o ridice la verticală. Apoi îşi scoase casca şi examină cu mândrie ceea ce aduseseră.

— Un costum spaţial, doamnă. Mi se pare evident.

Era un costum spaţial, dar unul cum nu mai văzuseră până atunci, construit, după toate aparenţele, de cineva care nu se gândise la oameni. Îi depăşea în înălţime pe toţi, chiar şi pe Tuf. Creasta ornamentată a căştii mari, bombate, ajungea la trei metri de duşumea, aproape atingând tavanul. Avea patru braţe groase, cu câte două articulaţii. Cele de deasupra se terminau cu cleşti strălucitori, zimţaţi. În picioarele groase puteau încăpea trunchiuri de copaci tineri. Tălpile arătau ca nişte farfurii mari, circulare. Pe spinarea lată se găseau patru rezervoare imense. Din umărul drept se înălţa o antenă radar. Peste tot, metalul negru, rigid, din care fusese construit costumul, era filigranat cu modele bizare, ondulate, roşii şi aurii. Echipamentul rămase între ei ca un gigant din vechime, înveşmântat în armură.

Kaj Nevis întinse degetul spre el.

— L-ai adus. Şi ce dacă? La ce ne ajută monstruozitatea asta? Mi se pare o aiureală!

— Vă rog, replică Tuf, acest mecanism care vă displace reprezintă o antichitate cu istorie bogată. Am cumpărat acest artefact străin fascinant, cu un preţ mare pentru mine, pe Unqi, când am trecut prin sectorul respectiv. Acesta este un autentic costum de luptă unqian, domnule, declarat a fi din perioada dinastiei Hameriin, care s-a prăbuşit cu cincisprezece veacuri în urmă, cu mult înainte ca omenirea să ajungă la stelele unqiene. A fost complet restaurat.

— Şi ce face? întrebă Rica Dawnstar, grăbită, ca de obicei, să ajungă la esenţa problemei.

Tuf clipi.

— Posibilităţile sale sunt multe şi variate. Două se potrivesc teribil situaţiei neplăcute în care ne aflăm. Are un exoschelet suplimentar, iar când e folosit pe deplin, acesta măreşte puterea intrinsecă a ocupantului de aproximativ zece ori. Mai mult, echipamentul include un excelent laser pentru tăiat, proiectat pentru a despica un strat de duraliaj de o jumătate de metru, sau o placă de oţel cu o grosime semnificativ mai mare, dacă raza este aplicată direct, de la distanţă zero. Pe scurt, acest costum de luptă va constitui mijlocul de a pătrunde în străvechea navă de război, ce pare a fi unica noastră salvare.

— Splendid! exclamă Jefri Lion, bătând din palme.

— S-ar putea să meargă, comentă Kaj Nevis. Cum vom proceda?

— Trebuie să recunosc unele deficienţe ale echipamentului în ceea ce priveşte manevrabilitatea în spaţiul cosmic. Rezervele noastre includ patru costume standard, dar numai două ejectoare. Am plăcerea de a vă anunţa că echipamentul de luptă unqian posedă instalaţie proprie de propulsare. Propun următorul plan. Mă voi înveşmânta în costumul de luptă şi voi părăsi Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime, însoţit de Rica Dawnstar şi Anittas, aceştia în costume cosmice obişnuite şi cu propulsoare. Ne vom îndrepta, cu toată viteza, spre Arcă. Dacă vom parcurge drumul fără probleme, vom folosi facilităţile deosebite de care dispune costumul meu pentru a face o gaură într-un sas. Am auzit că Anittas este expert în sisteme cibernetice străvechi şi calculatoare demodate. Foarte bine. O dată intraţi, nu va avea probleme să obţină controlul asupra Arcei şi să anuleze programul ostil care funcţionează acum.

Celise Waan se făcu stacojie.

— Ne vei lăsa să murim! ţipă ea. Nevis, Lion, trebuie să-l oprim! O dată aflaţi pe navă, ne vor distruge! Nu putem avea încredere în ei!

— De ce trebuie ca moralitatea mea să fie asaltată continuu de asemenea acuzaţii? întrebă Haviland Tuf. Sunt un om de onoare. Desfăşurarea evenimentelor, aşa cum aţi sugerat-o, nu mi-a trecut niciodată prin minte!

— E un plan bun, zâmbi Kaj Nevis, care începu să despacheteze costumele spaţiale. Anittas, mercenaro, îmbrăcaţi-vă!

— Îi laşi să ne părăsească aici? gemu Celise Waan către Jefri Lion.

— Sunt sigur că nu ne vor face nici un rău, spuse Lion, trăgându-se de barbă. Şi dacă ar face-o, Celise, cum vrei să-i opresc?

— Să ducem costumul de luptă la sasul principal, îi spuse Haviland Tuf lui Kaj Nevis, în timp ce Dawnstar şi cibertehul se îmbrăcau.

Nevis dădu din cap, ieşi din propriul lui costum şi se apucă să-l ajute pe Tuf.

Târâră, cu oarecare dificultate, uriaşa armură unqiană către sasul principal al Cornului abundenţei. Ajunşi acolo, Tuf îşi scoase costumul şi desfăcu intrarea în cuirasă, apoi se urcă pe un scaun şi începu să se strecoare cu greu înăuntru.

— O clipă, zise Kaj Nevis, apucându-l de umăr.

— Domnule, nu-mi place să fiu atins! Luaţi mâna de pe mine.

Se întoarse şi clipi, surprins. Kaj Nevis scosese un vibrocuţit. Lama subţire, zumzăitoare, care putea tăia chiar şi oţelul, se afla ia mai puţin de un centimetru de nasul lui.

— Un plan bun, rânji Kaj Nevis, dar o să facem o mică schimbare. Eu voi îmbrăca supercostumul şi voi pleca împreună cu Anittas şi micuţa Rica. Tu vei rămâne aici şi vei muri.

— Nu aprob această substituire. Sunt întristat că şi dumneavoastră înclinaţi să manifestaţi suspiciuni nefondate faţă de motivele mele. Vă asigur, aşa cum am asigurat-o şi pe Celise Waan, că gândul trădării nu mi-a trecut nicicând prin minte.

— Amuzant! Mie mi-a trecut prin minte. Şi mi s-a părut o idee a naibii de bună!

Haviland Tuf luă o înfăţişare de om cu demnitatea rănită.

— Planul dumneavoastră a eşuat, domnule, anunţă el. Anittas şi Rica Dawnstarse află în spatele dumneavoastră. E binecunoscut faptul că Rica Dawnstar a fost angajată pentru a preveni o asemenea comportare din partea dumneavoastră. Vă sfătuiesc să vă predaţi. Va fi mult mai bine pentru dumneavoastră.

Kaj Nevis se hlizi.

Rica Dawnstar îşi ţinea casca sub braţ. Privi scena, scutură uşor capul ei frumos şi oftă.

— Ar fi trebuit să accepţi oferta mea, Tuf. Ţi-am spus că va veni o vreme când vei regreta că n-ai un aliat.

Apoi îşi puse casca, o închise ermetic şi înhăţă un propulsor.

— Să mergem, Nevis.

În cele din urmă, pe figura lată a lui Celise Waan se ivi o expresie ce dovedea că înţelesese ce se întâmpla. Spre meritul ei, de data asta nu se lăsă cuprinsă de isterie. Se uită după o armă, dar, negăsind nici una la îndemână, îl apucă pe Ciupercă. Pisica stătuse şi urmărise evenimentele, curioasă.

— Tu, tu, TU! răcni ea, aruncând motanul de-a lungul camerei. Kaj Nevis se ghemui. Ciupercă miorlăi zdravăn şi-l izbi pe Anittas.

— Fiţi amabilă şi încetaţi să azvârliţi cu pisicile mele, zise Haviland Tuf.

Revenindu-şi imediat, Nevis agită vibrocuţitul spre Tuf, într-un mod extrem de agresiv, iar acesta dădu încet înapoi. Nevis zăbovi un timp pentru a ridica de jos costumul dezbrăcat de Tuf şi a-l tăia cu abilitate într-o duzină de fâşii lungi, albastre-argintii. Apoi, cu grijă, se căţără în costumul de luptă unqian. Rica Dawnstar îl închise ermetic. Nevis avu nevoie de oarecare răgaz pentru a descoperi cum funcţiona sistemul străin de comandă, dar după cinci minute vizorul bombat din faţă începu să lucească în culoarea roşie, îndurerată, a sângelui, iar membrele superioare, grele, se mişcară neîndemânatic. Ridică, de probă, braţele inferioare, cele cu cleşti, în timp ce Anittas deschidea uşa interioară a ecluzei. Kaj Nevis pătrunse în ea, clănţănind din cleşti, urmat de ciberteh şi de Rica Dawnstar.

— Îmi pare rău, oameni buni, declară ea, în timp ce închidea uşa. N-am nimic cu voi. E doar o chestie de aritmetică.

— Într-adevăr, zise Haviland Tuf. De scădere.

Tuf stătea pe scaunul de comandă, în beznă, privind pâlpâiala instrumentelor din faţa lui. Ciupercă, cu demnitatea foarte afectată de păţania prin care trecuse, se căţărase în poala lui şi se alinta, cerând să fie mângâiat.

— Arca nu trage în foştii noştri camarazi, le spuse el lui Jefri Lion şi Celise Waan.

— E numai vina mea, gemu Lion.

— Nu, îl contrazise Celise Waan şi arătă cu degetul spre Tuf. E vina lui.

— Nu sunteţi o femeie prea recunoscătoare, remarcă Haviland Tuf.

— Recunoscătoare? Pentru ce? răbufni ea, furioasă. Tuf îşi încrucişă mâinile.

— Nu am rămas complet fără resurse. Pentru început — Kaj Nevis ne-a lăsat un costum cosmic funcţional.

— Şi nici un dispozitiv de propulsare.

— Aerul ne va ajunge de două ori mai mult timp, din moment ce numărul nostru a scăzut.

— Dar se va termina, mârâi Celise Waan.

— Kaj Nevis şi ciracii lui n-au folosit costumul de luptă unqian pentru a distruge Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime după ce I-au părăsit, aşa cum ar fi putut s-o facă.

— Nevis a preferat să murim în chinuri, replică antropologa.

— Cred că nu. Mai degrabă a dorit să păstreze această navă ca un ultim refugiu, pentru situaţia în care planul lui de a aborda Arca ar eşua, mormăi Tuf. Pentru moment, avem adăpost, provizii şi posibilitate de deplasare, chiar dacă limitată.

— Avem doar o navă defectă, care va rămâne în curând fără aer, zise Celise Waan.

Voia să mai spună ceva, dar tocmai atunci Distrugere năvăli în camera de comandă, plină de energie, urmărind o bijuterie pe care o rostogolea în faţa ei. Podoaba se opri la picioarele lui Celise Waan. Distrugere sări după ea, o lovi cu laba şi o făcu să se răsucească. Celise Waan răcni:

— Inelul meu cu piatră-lucitoare! Cât I-am căutat! Să te ia dracu’, hoaţă scârboasă!

Se aplecă şi încercă să apuce inelul. Întrucât Distrugere se apropiase de ea, Celise izbi cu pumnul pisica. Nu nimeri. Ghearele lui Distrugere avură mai mult succes. Celise Waan ţipă.

Haviland Tuf se ridică în picioare. Ridică animalul şi bijuteria, o ţinu pe Distrugere sub braţ, la adăpost, şi înmână inelul proprietarei însângerate.

— Proprietatea dumneavoastră, doamnă.

— Jur că, înainte de a muri, o să apuc creatura asta de coadă şi o să-i împrăştii creierul pe pereţi — dacă are creier.

— Nu apreciaţi suficient calităţile unei feline, zise Haviland Tuf, retrăgându-se spre scaun, în timp ce-o mângâia pe Distrugere aşa cum îl mângâiase mai devreme pe Ciupercă. Pisicile sunt animale foarte inteligente. E binecunoscut faptul că toate au oarece însuşiri parapsihologice. Se ştie că primitivii de pe Pământ le venerau.

— Am studiat primitivi care venerau fecale, declară băţoasă antropologa. Animalul ăsta e o fiară murdară!

— Felinele sunt exagerat de curate, răspunse calm Tuf. Distrugere e ceva mai mare decât un pisoi, dar cheful de joacă şi temperamentul haotic i-au rămas nediminuate. E o fiinţă foarte încăpăţânată, dar asta face parte din şarmul ei. Ciudat, este o făptură a obiceiurilor. Cine nu-i fermecat de bucuria ei de a se juca cu obiecte care zac pe jos? Cine nu-i amuzat de frecvenţa nebunească cu care rătăceşte, pe sub consolele din această cameră, lucrurile cu care se joacă? Oare cine? Doar cei foarte acri şi cu inimă de piatră, concluzionă Tuf, clipind repede — o dată, de două ori, de trei ori — iar pe figura lui se citi o furtună emoţională. Sus, Distrugere! mormăi el cu blândeţe, ridicând pisica din poală.

După ce se sculă de pe scaun, se lăsă, cu multă demnitate, în genunchi şi începu să se târască prin încăpere, uitându-se sub console.

— Ce faci? îl întrebă Celise Waan.

— Caut jucăriile pierdute de Distrugere.

— Sângerez, ni se termină aerul, iar tu cauţi jucăriile pisicii! exclamă, exasperată, femeia.

— Cred că v-am spus prea multe, comentă Tuf.

Scoase de sub consolă o mână de obiecte mărunte, apoi alta. După ce vârî braţul dedesubt şi scotoci sistematic, se ridică, îşi adună prada, se scutură şi începu să sorteze ceea ce găsise în praf.

— Interesant! făcu el.

— Ce-ai spus?

— Acestea sunt ale dumneavoastră, se adresă el lui Celise Waan, înmânându-i alt inel şi două stilouri. Acestea sunt ale mele, continuă el, punând deoparte alte două stilouri, trei crucişătoare roşii, un cuirasat galben şi un port stelar argintiu. Iar acesta, presupun, e al dumneavoastră, îi spuse el lui Lion, întinzându-i un cristal şlefuit, de mărimea unei unghii.

Lion sări în picioare:

— Cipul!

— Într-adevăr, zise Haviland Tuf.

Urmă un moment de încordare nesfârşită, după ce Tuf lansase cererea de acostare. O crăpătură subţire se ivi în mijlocul cupolei negre, imense. Apoi alta, perpendiculară pe prima. După aceea a treia, a patra şi încă altele. Cupola se spintecă într-o sută de felii înguste, care se lăsară pe carcasa Arcei.

Jefri Lion respiră adânc:

— A mers! exclamă el, cu o voce plină de uimire şi recunoştinţă.

— Am ajuns, cu câtva timp în urmă, la concluzia că vom penetra sfera de apărare fără să fie deschis focul împotriva noastră. Aceasta-i doar confirmarea.

Urmăriră desfăşurarea evenimentelor pe ecran. Sub cupolă apăru o punte de asolizare, cam cât portul multor planete mici. Puntea era ciuruită de zone circulare de acostare, unele dintre ele fiind ocupate. În timp ce aşteptau, un inel de lumină albastră-albă fâlfâi în jurul unei zone libere.

— Departe de mine gândul de a vă dicta modul de comportare, spuse Haviland Tuf, cu ochii pe aparatură, mişcându-şi mâinile metodic, cu atenţie. Totuşi, v-aş sfătui să vă prindeţi centurile de siguranţă. Voi scoate picioarele de asolizare şi voi programa coborârea în zona indicată, dar nu cunosc ce stricăciuni au suferit picioarele — de fapt, nu sunt sigur nici măcar dacă au rămas la locul lor. De aceea, vă solicit să aveţi grijă.

Puntea de asolizare se întindea, neagră, în faţa lor. Începură să coboare încet în adâncimile ei de peşteră. Inelul luminos al punţii de acostare se zărea tot mai mare pe un ecran. Un al doilea ecran arăta lumina albastră, slabă, a aparatelor gravitaţionale ale Cornului abundenţei, reflectată de ziduri îndepărtate de metal şi de siluetele altor nave. Pe un al treilea se vedea cupola care se strângea la loc, ca o mulţime de dinţi ascuţiţi ce păreau a mesteca un animal imens, venit din spaţiul cosmic.

Impactul fu surprinzător de blând. Nava se aşeză pe punte cu un oftat, o şuierătură şi o zgâlţâitură fără importanţă. Haviland Tuf opri motoarele şi rămase un moment examinând aparatele şi imaginile de pe ecran. Apoi se întoarse spre ceilalţi.

— Am acostat, îi anunţă el. A venit timpul să facem un plan. Celise Waan îşi desfăcu în grabă centura.

— Vreau să ies de aici, să-i găsesc pe Nevis şi pe căţeaua aia, Rica, să le dau un exemplu bun de ceea ce gândesc! declară ea.

— Un exemplu bun de ceea ce gândiţi reprezintă o contradicţie de termeni, comentă Haviland Tuf. Cred că desfăşurarea evenimentelor propusă de dumneavoastră este extrem de neînţeleaptă. Foştii noştri colegi pot fi consideraţi acum rivalii noştri. Deoarece abia ne-au abandonat morţii, neîndoielnic că nu se vor arăta încântaţi să descopere că trăim şi vor lua imediat măsuri pentru a corecta situaţia.

— Tuf are dreptate, recunoscu Lion.

Se duse apoi de la un ecran la altul, privindu-le fascinat. Nava de germinare străveche îi reaprinsese spiritul şi imaginaţia, îl umpluse de energie.

— Noi sau ei, Celise. E război. Ne vor ucide dacă vor putea, nu te îndoi de asta. Trebuie să fim la fel de nemiloşi! A venit timpul să folosim o tactică înţeleaptă!

— Mă înclin în faţa experienţei marţiale a dumneavoastră, zise Tuf. Ce strategie sugeraţi?

Jefri Lion se trase de barbă.

— Ei bine, să mă gândesc… Care-i situaţia? Îl au pe Anittas. Omul este pe jumătate computer. De îndată ce se va conecta la sistemul de comandă al navei, va fi în stare să determine cât din Arcă funcţionează şi, probabil, să exercite oarecare influenţă asupra ei. Ceea ce este un lucru periculos. S-ar putea să încerce asta chiar acum. Ştim că au ajuns primii pe navă. S-ar putea să fi aflat că am acostat, s-ar putea să nu fi aflat. În acest din urmă caz, am avea avantajul surprizei.

— Iar ei au avantajul că deţin tot armamentul, replică Tuf.

— Nici o problemă, spuse Jefri Lion, frecându-şi mâinile, nerăbdător. Asta-i o navă de război. CIE se specializase în biorăzboi, e adevărat, dar Arca e vas militar — ca atare, sunt convins că echipajul avea arme individuale şi alte chestii de felul ăsta. Trebuie să existe un arsenal. E nevoie doar să-l găsim.

— Într-adevăr, mormăi Haviland Tuf.

— Avantajul nostru — ei bine, n-o să fiu lipsit de modestie — sunt eu, turui mai departe Lion. Ei habar n-au de nimic, cu excepţia lucrurilor pe care le poate descoperi Anittas în calculator. Dar eu am studiat navele anticului Imperiu Federal. Ştiu totul despre ele. Mă rog, tot ce n-a fost uitat sau ţinut secret. Cunosc, oricum, câteva amănunte esenţiale despre structura generală a acestor nave de germinare. Trebuie să găsim mai întâi armurăria. S-ar cuveni să fie în apropiere. Procedura standard era de a plasa armamentul lângă puntea de acostare, pentru echipele care debarcau pe planete. După ce ne vom înarma, va trebui să căutăm… să mă gândesc… da, biblioteca de celule, asta-i esenţial. Navele de germinare aveau biblioteci uriaşe de celule, cu material pentru donare literalmente de pe mii de planete, ţinut într-un câmp de stază. Trebuie să aflăm dacă acele celule sunt încă vii! Dacă s-a prăbuşit câmpul de stază, iar mostrele s-au distrus, ne-am ales doar cu o navă foarte mare. Dar dacă sistemele sunt încă operaţionale, Arca este nepreţuită!

— Cu toate că apreciez importanţa bibliotecii de celule, zise Tuf, mi se pare că prioritatea imediată ar reprezenta-o localizarea punţii de comandă. Făcând presupunerea negarantată, dar deosebit de atractivă, că nici un membru al echipajului Arcei n-a rămas în viaţă după trecerea unui mileniu, înseamnă că suntem singuri pe navă cu inamicii noştri, iar echipa care obţine controlul comenzilor funcţiunilor navei se va bucura de un avantaj formidabil.

— Bună idee, Tuf! exclamă Lion. Foarte bine, să mergem acolo!

— În regulă, spuse Celise Waan. Vreau să ies din capcana asta cu pisici!

Haviland Tuf ridică un deget.

— Un moment, vă rog! Se ridică o problemă. Suntem trei la număr şi posedăm un singur costum spaţial.

— Suntem în interiorul unei nave! declară Celise Waan, cu voce sarcastică. De ce-am avea nevoie de costume?

— Poate că nu avem, recunoscu Tuf. E adevărat că, după cum aţi sugerat, instalaţiile de acostare par a funcţiona ca un sas foarte mare, iar aparatele mele indică faptul că suntem înconjuraţi acum de o atmosferă complet respirabilă, alcătuită din azot şi oxigen, ce-a fost pompată în interior imediat ce s-a finalizat închiderea cupolei.

— Deci, care-i problema, Tuf?

— Probabil că-s exagerat de prudent. Recunosc că sunt oarecum neliniştit. Această Arcă, deşi pare abandonată şi defectă, este totuşi funcţională. Dovadă — molimele care apar regulat pe Hro B’rana sau eficienţa cu care s-a apărat când ne-am apropiat. Nu ştiu încă de ce a fost părăsită nava, nici cum şi-au găsit sfârşitul ultimii oameni din echipaj, dar mi se pare evident că dorinţa lor a fost ca Arca să continue să trăiască. Poate că sfera exterioară de protecţie a fost doar prima din mai multe linii de apărare automată…

— O idee şocantă, mormăi Jefri Lion. Să existe oare capcane?

— De-un fel deosebit. Atmosfera care ne aşteaptă poate fi plină cu viruşi purtători de molime sau boli contagioase biogenetice. Să îndrăznim să riscăm? Eu m-aş simţi mai bine într-un costum ermetic, dar dumneavoastră sunteţi liberi să decideţi altfel.

Celise Waan deveni brusc îngrijorată.

— Trebuie să-mi dai costumul! Avem doar unul şi merit să-l primesc, după ce am fost tratată atât de bestial!

— Nu-i cazul să discutăm în contradictoriu, doamnă. Ne aflăm pe puntea de acostare. Am observat că în jurul nostru se găsesc nouă nave spaţiale, de diferite modele. Una este un aparat de vânătoare hruun, alta o navă comercială rhianeză, două au forme ce nu-mi sunt familiare. Iar cinci sunt navete de acelaşi tip, fără îndoială făcând parte din echipamentul original al Arcei. Experienţa îmi spune că navele cosmice sunt înzestrate, invariabil, cu costume cosmice. Intenţia mea este deci să îmbrac costumul, să ies şi să scotocesc prin navele din vecinătate, până voi găsi costume şi pentru dumneavoastră.

— Nu-mi place ideea! se răsti Celise Waan. Tu o să pleci, iar noi o să rămânem blocaţi aici!

— Vicisitudinile vieţii, comentă Tuf, ne obligă uneori să acceptăm ceea ce nu ne place.

Sasul le făcu probleme. Era o ieşire mică, pentru cazuri de necesitate, cu comenzi manuale. Nu întâmpinaseră nici o rezistenţă în deschiderea uşii exterioare, pe care o trăseseră în urma lor, după ce intraseră. Dar uşa interioară însemnase cu totul altceva.

Atmosfera pătrunsese în încăpere de îndată ce panoul de afară se închisese ermetic. Panoul interior se blocase. Rica Dawnstar încercă prima să deschidă uşa, dar roata imensă din metal refuză să se învârtă, iar clanţa să se clintească.

— DĂ-TE DIN DRUMUL MEU! zise Kaj Nevis, cu vocea transformată într-un croncănit neplăcut de circuitele de comunicaţii neumane din costumul de luptă şi adusă la o intensitate asurzitoare de difuzoarele exterioare.

Trecu pe lângă Rita, provocând un zăngănit puternic al podelei, când călcă pe ea cu tălpile-i imense, ca nişte farfurii. Braţele superioare apucară roata şi o răsuciră. Volanul rezistă un moment, apoi se rupse.

— Bună treabă! râse Rica, în difuzorul ei.

Kaj Nevis tună ceva neinteligibil. Apucă după aceea clanţa şi încercă s-o mişte, dar reuşi s-o rupă şi pe ea.

Anittas se apropie de mecanismul încăpăţânat al broaştei.

— Un set de butoane pentru cod, arătă el. Dacă am tasta codul corect, uşa s-ar deschide automat. Există şi un terminal de calculator. Dacă m-aş conecta la el, poate aş reuşi să găsesc codul în sistem.

— CINE TE OPREŞTE? întrebă Kaj Nevis, în vreme ce vizorul lui sclipea ameninţător.

Anittas îşi ridică braţele, neajutorat. Cu părţile organice ale trupului acoperite de albastrul argintiu al costumului, cu ochii din metal privind prin plasticul transparent, arăta, mai mult ca niciodată, a robot. Kaj Nevis, uriaş pe lângă el, părea un robot mai mare.

— Costumul acesta, zise Anittas, nu-i proiectat ca lumea. Nu mă pot conecta dacă nu-l scot.

— ATUNCI, SCOATE-L!

— Ar fi bine? Nu-s convins.

— Există aer, interveni Rica Dawnstar, arătând spre panoul cu aparate, din apropiere.

— Voi nu vă scoateţi costumele! protestă Anittas. Dacă o să greşesc şi o să deschid uşa exterioară, în locul celei interioare, o să mor înainte de a apuca s-o închid la loc.

— ATUNCI, NU FACE NICI O GREŞEALĂ! bubui vocea lui Kaj Nevis. Anittas îşi încrucişă braţele.

— Aerul poate fi dăunător. Nava a fost o epavă timp de un mileniu standard. Chiar cel mai sofisticat sistem se defectează după o vreme. N-am chef să risc.

— DA? tună Nevis.

Se auzi un scrâşnet. Unul dintre braţele inferioare se ridică încet, cleştele metalic zimţat se deschise, îl prinse pe Anittas de mijloc şi-l ţintui de zidul apropiat. Cibertehul gemu, protestând. Un braţ superior se întinse, mâna cu degete uriaşe din oţel apucă gulerul costumului, trase, casca şi partea superioară a costumului se desprinseră. Capul lui Anittas ieşi la iveală.

— ÎMI PLACE COSTUMUL ĂSTA! anunţă Kaj Nevis, apoi îl ciupi pe ciberteh cu cleştele; pânza metalică se rupse, sângele ţâşni prin ea. RESPIRI, NU-I AŞA?

De fapt, Anittas gâfâia. Dădu din cap.

— ATUNCI, TRECI LA TREABĂ! răcni Nevis, aruncându-l la podea.

În momentul acela, Rica Dawnstar deveni nervoasă. Se dădu înapoi, încet, lipindu-se de uşa exterioară, cât mai departe de Nevis, analizând situaţia, în timp ce Ânittas îşi scoase mănuşile şi restul costumului distrus şi îşi vârî degetele mâinii drepte, din oţel albastru, în mufa calculatorului. Tânăra îşi pusese teaca peste costumul spaţial, să poată ajunge oricând la arma cu ace, dar prezenţa acesteia nu-i părea la fel de liniştitoare ca altădată. Examină grosimea armurii unqiene şi se întrebă dacă dăduse dovadă de înţelepciune în alegerea aliaţilor. A treia parte însemna mult mai mult decât leafa de nimic pe care i-o plătea Jefri Lion, asta era cert. Dar dacă Nevis se hotăra să nu mai împartă cu nimeni?

Auziră un pocnet ascuţit, subit, iar uşa interioară începu să se deschidă. În spatele ei se afla un coridor îngust, care ducea într-o zonă întunecoasă. Kaj Nevis se apropie de trapă şi privi în beznă, vizorul lui, ce strălucea incandescent, aruncând sclipiri stacojii pe pereţi. Apoi tună:

— TU, MERCENAROI DU-TE ÎN RECUNOAŞTERE! Femeia se decise imediat.

— Da, şefule!

Îşi scoase arma, se duse de îndată la uşă şi pătrunse în coridor, înaintând pe el vreo zece metri, până la o intersecţie. Se uită înapoi. Nevis, cu armura lui uriaşă, umplea deschizătura sasului. Anittas stătea lângă el. Cibertehul, de obicei tăcut, liniştit şi eficient, tremura.

— Rămâneţi acolo! strigă Rica spre ei. Nava nu-i sigură!

Apoi se întoarse, alese o direcţie la întâmplare şi o luă la goană.

Haviland Tuf avu nevoie de mai mult timp decât estimase pentru a descoperi costumele. Cea mai apropiată navă era un aparat de vânătoare hruun, o maşinărie verde, bombată, plină de armament, închisă ermetic. Deşi Tuf o înconjură de mai multe ori, examinând aparatele ce păreau a comanda deschiderea uşilor, nici una din smuciturile, loviturile, împingerile sau alte manevre nu produse rezultatul dorit, aşa că, până la urmă, fu obligat să renunţe şi să plece.

A doua navă, una dintre cele bizare, era deschisă. Se preumblă prin ea, cuprins de-o oarecare fascinaţie intelectuală. Interiorul constituia un labirint de coridoare strâmte, cu pereţi neregulaţi, zgrunţuroşi, ca ai peşterilor, şi moi la atingere. Instrumentele din ea, incomprehensibile.

Costumele cosmice, sau ceea ce considerase el a fi costume cosmice, chiar dacă ar fi fost funcţionale, nu puteau fi purtate de cineva mai înalt de un metru şi cu trup simetric bilateral.

Nava comercială rhianeză, cea de-a treia încercare a lui Tuf, fusese golită. Nu exista în ea nimic folositor.

În cele din urmă, nu-i rămase altceva de făcut decât să parcurgă tot drumul până la una dintre cele cinci navete îndepărtate, aflate una lângă alta, pregătite de lansare în dane obişnuite. Erau nave mari, mai mari decât Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime, cu carenele vopsite în negru şi aripi zvelte, dar proiectate vizibil de oameni şi arătând a fi în stare bună. Tuf reuşi să pătrundă în una dintre ele, pe a cărei teugă se găsea o placă din metal ce avea gravată pe ea silueta unui animal straniu şi o inscripţie ce informa că se numea Grifonul. Costumele spaţiale se aflau acolo unde trebuiau să se afle, în stare excelentă — dacă luai în considerare faptul că erau vechi de o mie de ani — impresionante, de culoare verde, cu căşti, mănuşi şi cizme aurii, cu un theta din aur, drept emblemă, pe piept. Tuf alese două şi le cără pe suprafaţa slab luminată a punţii de acostare, către silueta în formă de picătură, zgribulită, sprijinită doar pe trei picioare, care era Cornul abundenţei.

Când ajunse la baza rampei ce ducea spre sasul principal, aproape că se împiedică de Ciupercă.

Cotoiul uriaş stătea pe punte. Se ridică şi scoase un mieunat plângăreţ, frecându-se de cizma lui Tuf.

Acesta se opri un moment şi se uită la motanul bătrân, cenuşiu. Se aplecă apoi stângaci, îl ridică şi-l mângâie un timp. Când se căţără pe rampă către sas, Ciupercă se luă după el, dar Tuf socoti că era mai bine să-l alunge. Se strecură în navă, cu câte un costum sub fiecare braţ.

— Era timpul să apari! zise Celise Waan, când îl văzu.

— Ţi-am spus că Tuf n-o să ne părăsească! interveni Jefri Lion. Haviland Tuf lăsă costumele să cadă pe podea, unde rămaseră ca un vălmăşag verde şi auriu.

— Ciupercă e afară, zise el, cu o voce lipsită de expresie.

— Da, răspunse Celise Waan, apucând un costum şi începând să se îndese în stofa metalică, verde, care o strângea la mijloc — se părea că membrii Corpului de Ingineri Ecologi fuseseră mai puţin corpolenţi. Nu puteai să-mi aduci o măsură mai mare? se plânse ea. Eşti sigur că funcţionează?

— Materialul pare întreg. Va trebui să încărcăm filtrele cu bacterii rămase în culturile de pe navă. Cum a ajuns Ciupercă afară?

Jefri Lion tuşi, stânjenit.

— Mda… Celise s-a speriat că n-o să te mai întorci, Tuf. Lipseai de prea multă vreme. A crezut că ne-ai părăsit.

— O bănuială neîntemeiată, remarcă Tuf.

— Mda…

Lion se uită într-o parte, apoi îşi luă costumul. Celise Waan îşi puse o cizmă aurie, o închise ermetic şi zise:

— E vina ta! Dacă nu întârziai atât, nu-mi pierdeam răbdarea!

— Într-adevăr. Totuşi, dacă îmi permiteţi să întreb, ce are nerăbdarea dumneavoastră cu Ciupercă?

— Am crezut că n-o să te mai întorci şi că trebuia să ieşim de aici, răspunse antropologa, punându-şi a doua cizmă. Eram nervoasă din cauza pălăvrăgelilor tale despre molime. Aşa că am aruncat pisica afară, prin sas. Am încercat s-o prind pe blestemata aia neagră cu alb, dar a fugit, scuipându-mă. Cea cenuşie m-a lăsat s-o înhaţ. Am zvârlit-o afară şi am urmărit-o pe ecran. Mi-am închipuit că putem să ne dăm seama dacă se îmbolnăveşte sau nu. Dacă nu vedeam nici un simptom, atunci însemna că puteam risca să ieşim.

— Am înţeles, mormăi Tuf.

Distrugere apăru în cameră ţopăind, jucându-se cu ceva. Îl văzu pe Tuf şi se îndreptă spre el, cu fudulia exagerată a pisoilor.

— Jefri Lion, vă rog s-o luaţi de aici pe Distrugere, s-o duceţi înapoi în camera de locuit şi s-o încuiaţi acolo.

— Cu plăcere, răspunse Lion, prinzând pisica. De ce?

— Prefer s-o ţin în siguranţă, departe de Celise Waan. Femeia, ţinând casca sub braţ, chicoti batjocoritor.

— Nu vorbi aiurea! Cotoiul cenuşiu e sănătos!

— Permiteţi-mi să menţionez o noţiune care, probabil, vă este necunoscută: perioadă de incubaţie.

— O s-o omor pe căţeaua aia! ameninţă Kaj Nevis, în timp ce el şi Anittas înaintau pe un coridor întunecos. Blestemata! Nu mai poţi angaja un mercenar decent! Grăbeşte-te!

Capul uriaş al costumului de luptă se întoarse, cu placa vizorului strălucind, să-l privească pe ciberteh.

— Nu pot face paşi la fel de mari ca tine, se plânse Anittas.

Îl dureau coastele, din cauza efortului de a se ţine după Nevis. Jumătatea lui cibernetică era tare ca metalul şi iute precum circuitele electronice, dar jumătatea lui biologică era doar carne sărmană, rănită, obosită, iar sângele îi curgea încă din tăieturile pe care i le făcuse Nevis în regiunea mijlocului. Se simţea ameţit, încălzit.

— Nu mai e mult, continuă el. Puţin mai departe pe acest coridor, a treia uşă pe stânga. O substaţie importantă. Am simţit-o când m-am conectat. De acolo, o să mă pot conecta la sistemul principal.

„Şi să mă odihnesc”, gândi el. Se simţea incredibil de slăbit, iar biojumătatea îl durea.

— VREAU SĂ APRINZI LUMINILE ASTEA BLESTEMATE! comandă Nevis. IAR DUPĂ ACEEA SĂ Ml-O GĂSEŞTI PE INDIVIDĂ! Al ÎNŢELES?

Anittas dădu din cap, apoi se strădui din răsputeri să-l urmeze. Două pete mici, roşii, ardeau pe obrajii lui, fără ca ochii din metal argintiu să le poată zări. Pentru un moment, vederea îi deveni neclară, se văluri. Auzi un bâzâit puternic în urechi. Se opri.

— CE-AI MAI PĂŢIT? întrebă Nevis.

— Am suferit o oarecare reducere a funcţionabilităţii, răspunse Anittas. Trebuie să ajung la camera calculatorului şi să-mi verific sistemele.

Porni din nou, dar după câteva clipe se împletici, se dezechilibră şi căzu.

Rica Dawnstar era convinsă că scăpase de ei. Fără îndoială, Kaj Nevis era formidabil în maimuţăreala lui de costum din metal, dar făcea un zgomot groaznic. Rica avea ochi de pisică, alt avantaj în profesia ei. Când putea vedea, alerga. Coridoarele complet întunecate le străbătea cât de iute şi de în linişte putea. Arca era o încâlceală de camere şi coridoare. Tânăra îşi căuta drumul prin labirint, cotind mereu, Întorcându-se pe propriile-i urme, ascultând cu atenţie clămpănitul greoi al lui Nevis care devenea tot mai slab, până dispăru cu totul.

Abia când se convinse că era în siguranţă începu Rica Dawnstar să exploreze aglomerarea de încăperi. Existau plăci luminoase, încorporate în pereţi. Unele răspundeau la atingerea mâinii ei, altele nu. Îşi lumină calea, acolo unde reuşi. Prima zonă prin care trecu fusese pentru locuit — camere mici, de dormit, dispuse de-a lungul unor coridoare înguste, fiecare având un pat, o masă, o consolă de calculator, un ecran de comunicaţii. Unele încăperi erau goale, sterilizate. În altele găsi paturile nestrânse, haine aruncate pe podea. Pretutindeni domnea curăţenia, de parcă locatarii s-ar fi mutat cu o noapte înainte. Sau, poate, Arca ţinuse partea aceea a navei închisă ermetic, neatinsă, în rezervă, iar sosirea lor o activase, într-un fel.

Zona următoare nu avusese acelaşi noroc. Aici, camerele erau pline de praf şi resturi, iar într-una găsi un schelet străvechi, o femeie întinsă pe un pat, care se transformase, cu secole în urmă, în resturi fără formă. Ce schimbări putea produce un pic de aer! gândi Rica.

Coridoarele dădeau în alte coridoare, mai largi. Se uită în magazii; în încăperi pline cu echipament sau înţesate cu lăzi goale; în laboratoare albe, imaculate, înşirate la nesfârşit pe ambele părţi ale unui culoar la fel de lat ca bulevardele din Shandicity. Apoi, ajunse la intersecţia cu un coridor şi mai mare. Ezită, nesigură pentru moment, şi îşi scoase arma. „Acesta-i drumul către camera de comandă” — îşi zise ea — „sau, oricum, către ceva important.” Păşi pe calea principală, observând ceva la colţ: nişte forme vagi, înghesuite în nişe mici din perete. Rica se îndreptă, cu grijă, spre ele.

Când se apropie, izbucni în râs şi-şi puse arma în teacă. Siluetele întunecate erau un fel de scutere, nişte vehicule mici, pentru două persoane, cu trei roţi şi pneuri mari, moi, umflate.

Rica scoase unul afară, sări vioaie în şa, făcu contactul. Indicatoarele arătau că rezervorul era plin. Maşinăria avea chiar şi far, care înlătura foarte bine bezna din faţă. Pomi, rânjind, pe coridorul principal. Nu foarte repede, dar ce naiba, cel puţin ajunsese aici!

Jefri Lion îi conduse la o armurărie. Aici fu locul în care Haviland Tuf îl omorî pe Ciupercă.

Lion lumina încăperea cu o lanternă, descriind curbe iuţi, agitate, scoţând exclamaţii la vederea teancurilor de puşti laser, arme cu proiectile, puşti cu ultrasunete şi grenade cu lumină. Celise Waan se plângea că nu era familiarizată cu armele, că nu credea că ar fi fost în stare să ucidă pe cineva. Era savant, nu soldat. Toată chestia asta însemna barbarie!

Haviland Tuf îl ţinea pe Ciupercă în braţe. Motanul cel mare torsese puternic când Tuf ieşise din Cornul abundenţei şi-l luase de jos. Dar nu multă vreme. Acum scotea un sunet jalnic, pe jumătate mieunat, pe jumătate tuse. Când Tuf încercă să-l mângâie, blana moale, cenuşie, se desprinse în mănunchiuri, iar Ciupercă scoase un ţipăt pătrunzător. Tuf văzu că îi creştea ceva în gură: o pânză din fire subţiri ca părul, negre, care ieşeau dintr-o masă întunecată, fungoidă. Ciupercă urlă din nou, mai puternic, şi se zbătu să se elibereze, zgâriind fără folos costumul din metal al lui Tuf. Ochii lui mari, galbeni, erau acoperiţi de o peliculă.

Ceilalţi nu observaseră nimic, minţile lor erau preocupate de probleme mai importante decât motanul care călătorise cu Tuf toată viaţa. Jefri Lion şi Celise Waan se certau. Tuf îl ţinea strâns pe Ciupercă, în ciuda zbaterii acestuia. Îl mângâie pentru ultima oară şi-i vorbi cu blândeţe. Apoi, cu o mişcare rapidă, îi frânse gâtul.

— Nevis a încercat deja să ne ucidă, îi spunea Lion lui Waan. Nu-mi pasă ce calificare ai, trebuie să-ţi faci partea ta din treabă. Nu te aştepta ca eu şi Tuf să cărăm toată povara apărării noastre. Aş vrea să ştiu mai multe despre costumul de luptă pe care-l poartă Nevis, se încruntă el, în spatele vizorului gros, din plastic, al costumului său. Tuf, raza laser străbate armura unquineză? Sau ar avea mai mult efect un proiectil exploziv? Cred că laserul… Tuf?

Bărbatul se întoarse, agitând lanterna, iar umbrele dansară nebuneşte pe pereţii încăperii.

— Tuf, unde eşti? Tuf!

Dar Haviland Tuf dispăruse.

Uşa de ia camera calculatorului refuza să se deschidă. Kaj Nevis dădu cu piciorul în ea. Metalul se îndoi spre centru, iar partea de sus a tăbliei ieşi din uşor. Nevis izbi iar şi iar, piciorul învelit în armură lovind cu o forţă uluitoare metalul mai subţire al uşii. Apoi împinse din drum resturile deformate ale barierei şi intră, ţinându-l pe Anittas în braţele inferioare.

— ÎMI PLACE COSTUMUL ĂSTA AFURISIT! bubui el. Anittas gemu.

În staţia secundară se auzea un zumzăit subţire, subsonic, ca un bâzâit al fricii. Luminiţe colorate clipeau ici, colo, ca nişte licurici.

— La circuit, spuse Anittas, făcând o mişcare fără vlagă cu mâna, care putea fi un gest sau un spasm. Conectează-mă la circuit, repetă el.

Părţile lui organice arătau groaznic: pielea, acoperită de un strat de sudoare neagră; stropi de umezeală, lucitori, ca abanosul lichid, îi ţâşneau din fiecare por; din nas i se scurgeau mucozităţi; urechea organică îi sângera. Nu putea sta în picioare sau merge, iar vorbirea părea a i se fi deteriorat în aceeaşi măsură. Lucirea mată, roşie, a vizorului costumului de luptă îi dădea o culoare stacojie, care-l făcea să arate şi mai rău.

— Grăbeşte-te, îi spuse lui Nevis. Circuitul, te rog, conectează-mă la circuit!

— TACI SAU TE ZVÂRL AICI!

Anittas se cutremură, de parcă intensitatea mărită a vocii celuilalt I-ar fi izbit fizic. Kaj Nevis se uită prin cameră, până descoperi instalaţia de interfaţare. Cără cibertehul acolo şi-l aşeză pe un scaun din plastic alb, care părea să reprezinte o continuare a consolei şi instalaţiei de comandă. Anittas gemu.

— TACI! repetă Nevis.

Trase de braţul cibertehului, aproape smulgându-i-l din umăr. Reuşea cu greu să-şi aprecieze puterea în costumul ăla blestemat, iar manipularea fină era dificilă, dar n-avea de gând să-l scoată — fi plăcea costumul, da! Anittas se văită iar. Nevis îl ignoră, desfăcu degetele din oţel albastru ale tehului şi le vârî în interfaţă.

— GATA! zise el şi se dădu înapoi.

Anittas se prăbuşi în faţă, izbindu-se cu capul de metalul şi plasticul consolei. Gâfâia, cu gura deschisă. Din ea se scurgea sânge amestecat cu un lichid dens, negru, uleios. Nevis se încruntă. Îl adusese aici prea târziu? Cibertehul ăsta blestemat avea de gând să crape?

Apoi lumina pâlpâi, iar zumzetul subţire, nebunesc, crescu în intensitate, în timp ce luminiţele colorate se tot stingeau şi se aprindeau. Anittas se conectase.

Rica Dawnstar înainta pe coridorul principal, simţindu-se degajată, în ciuda a tot ce se întâmplase, când bezna din faţa ei deveni o luminozitate incandescentă. Deasupra, panourile se trezeau din somnul îndelung, unul după altul, kilometri în şir, transformând noaptea într-o zi atât de strălucitoare că, pentru moment, o durură ochii.

Uimită, se opri şi urmări valul de lumină întinzându-se spre infinit. Se uită în urmă. Coridorul din care venise rămăsese încă învăluit în întuneric.

Observă ceva ce nu putuse remarca înainte, în beznă. Pe podeaua culoarului se aflau şase linii subţiri, paralele — dungi de ghidaj, din plastic transparent: roşie, albastră, galbenă, verde, argintie, purpurie. Fără îndoială, fiecare conducea undeva. Păcat că nu ştia unde…

În timp ce privea, dâra argintie începu să lucească, din cauza unei lumini interioare. Se întindea în faţa ei ca o panglică subţire de argint, scânteietoare. Simultan, panourile de deasupra se întunecară. Rica se încruntă şi-şi conduse scuterul câţiva metri înainte, ieşind din penumbră şi revenind în lumină. Dar când se opri, lumina se stinse din nou. Panglica argintie de pe podea pâlpâia cu insistenţă.

— În regulă, zise Rica, o să merg pe drumul tău.

Porni scuterul şi înaintă pe coridor, în timp ce luminile se stingeau în urma ei.

— Vine! strigă Celise Waan, când coridorul se lumină. Părea că sărise cel puţin un metru în sus.

Jefri Lion se pregăti să se apere, ameninţător. Ţinea o puşcă laser în mână. Avea un pistol cu săgeţi explozive într-o teacă pe un şold, iar pe celălalt o armă cu ultrasunete. Un tun cu plasmă, uriaş, pentru două persoane, fusese fixat pe spatele lui. Purta o bandulieră cu bombe psihice pe umărul drept, una cu grenade luminoase pe cel stâng şi un vibrocuţit mare la brâu. Lion zâmbea, sub casca lui aurie, simţind cum sângele îi curge iute în vene. Era în stare de orice. Nu se simţise atât de bine de un secol, de când fusese în misiune cu voluntarii de pe Skaeglay, împotriva Îngerilor Negri. La naiba cu toate prostiile ştiinţifice prăfuite! Jefri Lion era un om de acţiune şi se simţea din nou tânăr.

— Stai liniştită, Celise. Nu vine nimeni. Suntem doar noi. S-au aprins luminile, asta-i tot.

Celise Waan nu părea convinsă. Şi ea era înarmată, dar ţâra puşca laser pe podea, întrucât i se părea prea grea. Jefri Lion se îngrozise, încercând să-şi închipuie ce s-ar întâmpla dacă femeia ar arma şi ar arunca o grenadă.

— Uită-te, arătă ea, asta ce-i?

Jefri Lion văzu că podeaua avea încrustată în ea două benzi din plastic colorat. Una neagră, alta portocalie. Cea portocalie sclipea.

— Un fel de ghid computerizat, îşi dădu el cu părerea. Să-l urmăm.

— Nu! se opuse Celise Waan.

— Ascultă, se încruntă Lion, eu sunt comandantul şi trebuie să faci ce-ţi spun. Putem veni de hac oricărei persoane pe care o s-o întâlnim. Hai, mişcă!

— Nu, zise, încăpăţânată, Celise. Sunt obosită. Nu-mi place. Rămân aici.

— Ţi-am dat un ordin, deveni nerăbdător Jefri Lion.

— Aiurea! Nu-mi poţi da ordine! Eu sunt o înţeleaptă, cu grad plin, iar tu doar un cercetător asociat.

— Aici nu suntem în Centru, se enervă Lion. Vii?

— Nu! replică ea, stând în mijlocul coridorului şi încrucişându-şi braţele.

— Foarte bine! Mult noroc!

Jefri Lion îi întoarse spatele şi se luă, singur, după lumina de ghidaj portocalie. În urmă, imobilă, armata lui încăpăţânată şi posacă îl privea cum pleacă.

Haviland Tuf ajunsese într-un loc bizar.

Călătorise prin întuneric fără sfârşit, prin coridoare înguste, cărând trupul fără viaţă al lui Ciupercă, abia gândind, fără vreun plan sau vreo destinaţie anume. În cele din urmă, ieşise dintr-un coridor în ceea ce părea a fi o peşteră întinsă. Pereţii se îndepărtau de el, în toate părţile. II înconjurase bezna goală, iar paşii cizmelor sale produseră ecou, reflectat de zidurile aflate la distanţă. Se auzeau zgomote în întuneric — un bâzâit jos, la limita audibilului, şi un sunet mai puternic, un plescăit de lichid, ca fluxul şi refluxul unui ocean subteran nesfârşit. Haviland Tuf îşi reveni. Se rătăcise pe o navă cosmică antică, numită Arca, era înconjurat de ticăloşi, iar Ciupercă murise de mâna lui…

Merse mai departe. Nu ştia cât. Paşii lui răsunau. Podeaua era plană, goală; părea a continua veşnic. Într-un târziu, nimeri peste ceva, în întuneric. Se mişcase încet, aşa că nu se lovi, dar îl scăpă pe Ciupercă. Pipăi în faţă, încercând să-şi dea seama ce fel de obiect 11 oprise, dar prin stofa mănuşilor simţea doar că dăduse de ceva întins, curbat.

În momentul acela se aprinse lumina.

Haviland Tuf nu avu parte de o explozie de lumină — în locul acela lumina era ceţoasă, mohorâtă, atenuată. Venea de sus, aruncând umbre negre pretutindeni, dând ariei luminate o culoare bizară, verzuie, de parcă ar fi fost acoperită cu un soi de muşchi fosforescent.

Tuf privi în jur. Se afla mai degrabă într-un tunel decât într-o peşteră. Mersese de-a latul lui cel puţin un kilometru, aprecie el. Dar lăţimea nu era nimic în comparaţie cu lungimea. Probabil că tunelul se întindea cât nava, pe axa principală, pentru că, în ambele direcţii, capetele dispăreau în ceaţă. Tavanul părea un giulgiu de umbre verzi, situat mult deasupra, ecoul răsunând în curbele lui abia vizibile. În cavernă existau maşini, o mulţime de maşini — staţii-satelit ale calculatorului, fixate de pereţi, instalaţii bizare de-un fel pe care Tuf nu-l mai văzuse, mese de lucru plane, cu waldo-uri şi micromâini. Dar principala caracteristică a tunelului o constituiau bazinele.

Peste tot, se găseau bazine. Aliniate de-a lungul fiecărui perete, în toate direcţiile, cât vedeai cu ochii, iar câteva atârnau de tavan. Unele imense, cu pereţi bombaţi, transparenţi, suficient de mari cât să încapă în ele Cornul abundenţei. Altele, cu miile, cât o palmă, ridicându-se din podea spre tavan ca nişte faguri din plastic. Calculatoarele şi punctele de lucru păreau pitice, lipsite de importanţă pe lângă ele, nişte amănunte uşor de trecut cu vederea. Apoi, Haviland Tuf descoperi sursa plescăitului pe care-l auzea. Majoritatea bazinelor erau goale, observă el în lumina verzuie, dar câteva — unul ici, altul colo, două dincolo — păreau a fi pline cu fluide colorate, bolborosind sau agitate de mişcarea slabă a siluetelor, doar pe jumătate vizibile, din ele.

Haviland Tuf privi scena din faţa lui mult timp, dimensiunile acesteia făcându-l să se simtă foarte mic. În cele din urmă, se întoarse şi se aplecă să-l ridice pe Ciupercă. În momentul în care îngenunche, văzu de ce se împiedicase în întuneric: de un bazin de dimensiuni medii, cu pereţii transparenţi curbaţi în afară. Plin cu un lichid dens, de-un galben întunecat, străbătut de spirale mişcătoare roşii. Tuf auzi un gâlgâit slab şi simţi o vibraţie uşoară, de parcă în bazin s-ar fi zbătut ceva. Se apropie, privi, apoi îşi trase capul înapoi.

Dinăuntru, plutind, nenăscut şi totuşi viu, tyrannosaurul se uita drept la el.

În circuit, nu exista durere. În circuit, nu avea trup. În circuit, era doar minte, minte pură, albă, era parte dintr-un întreg uriaş, puternic, infinit mai mare decât el, mai mare decât oricine. În circuit, era mai mult decât uman, mai mult decât ciborg, mai mult decât o simplă maşină. În circuit, era un fel de zeu. Timpul nu însemna nimic, iar el era iute ca gândul, iute ca deschiderea sau închiderea unui circuit din siliciu, iute ca mesajele care alergau de-a lungul tendoanelor superconductibile, iute ca fulgerarea microlaserelor ce-şi ţeseau pânza invizibilă în matricea centrală. În circuit, avea o mie de urechi, o mie de ochi şi o mie de mâini care puteau strânge pumnul şi izbi. În circuit, putea fi pretutindeni, simultan.

Era Anittas. Era Arca. Era ciberteh. Era mai mult de cinci sute de staţii satelite şi monitoare, era douăzeci de Imperiale 7400 ce conduceau cele douăzeci de sectoare ale navei prin intermediul a douăzeci de substaţii răspândite în interiorul ei, era maestru de luptă, descifrator de coduri, astrogator, doctor al saltului, centru medical, jurnalul navei, bibliotecar, bio-bibliotecar, microchirurg, operator al clonelor, întreţinere şi reparaţii, comunicaţii şi apărare. Era tot hardware-ul şi tot software-ul, sistemele anexă şi toate sistemele anexă de gradul doi şi trei. Era în vârstă de douăsprezece veacuri, lung de treizeci de kilometri, iar inima lui era matricea centrală, doar de doi metri pătraţi, dar infinită ca mărime. Pătrundea ici, colo, pretutindeni. Se mişca, iar conştiinţa lui gonea de-a lungul circuitelor, ramificându-se, dansând, călărind pe raze laser. Cunoaşterea curgea în el ca un torent, ca un fluviu sălbatic, cu toată puterea rece, albă, dulce, continuă, a cablurilor de voltaj înalt. El era Arca. Era Anittas. Şi murea.

În străfundurile măruntaielor sale, în intestinele navei, în substaţia şaptesprezece, de la sasul nouă, Anittas comandă ochilor din metal argintiu să-l caute pe Kaj Nevis şi să se focalizeze asupra lui. Zâmbi. Pe figura lui semiomenească, zâmbetul produse o expresie grotescă. Avea dinţii din oţel cromat.

— Prostule, îi spuse el lui Nevis.

Costumul de luptă făcu un pas ameninţător înainte. Un cleşte se ridică, scoţând un sunet scrâşnit, se deschise şi se închise.

— Al GRIJĂ CE VORBEŞTI!

— Am zis prost, şi prost eşti, îi explică Anittas.

Râsul lui suna groaznic, plin de durere şi de ecouri metalice. Buzele îi sângerau fără încetare, lăsând urme umede, roşii, pe dinţii argintii, sclipitori.

— M-ai ucis, Nevis. Degeaba. Din nerăbdare. Aş putea să-ţi dăruiesc totul. E goală, Nevis. Nava-i pustie, au murit toţi. Şi sistemul e gol, sunt singur aici. Nu-i nici o altă minte în circuit. E un idiot, Kaj Nevis! Arca e un idiot gigant. Imperialii Pământului erau speriaţi. Au obţinut adevărata Inteligenţă Artificială. Da, aveau nave de război uriaşe cu IA, flote de roboţi, dar lA-urile au minţi proprii şi au existat incidente. Le găseşti în istorie — Kandabaer şi acţiunea de pe Lear, precum şi revoltele de pe Alecto şi Golem. Navele de germinare erau prea puternice, ştiau asta de când le-au construit. Pe Arcă lucrau două sute de oameni — strategi, savanţi, ecoingineri, membri ai echipajului, ofiţeri; ea putea transporta mai mult de o mie de soldaţi, reuşind să-i hrănească pe toţi, să acţioneze la capacitate deplină şi să aducă prăpădul pe planete întregi! Şi totul se făcea prin intermediul sistemului de calculatoare, Nevis, un sistem sigur, un sistem mare, un sistem sofisticat, un sistem care se poate apăra şi repara singur, care poate făptui o mie de lucruri simultan — dacă-i ceri. Cei două sute de oameni din echipaj îl făceau să fie eficient, dar poate fi folosit doar de un singur om, Nevis. Nu eficient, nici măcar aproape de capacitatea maximă, dar poate fi folosit. Nu poate funcţiona singur — nu are minte, nu are IA, aşteaptă ordine — dar un om singur îi poate spune ce să facă. Un om! Aş fi făcut treaba asta atât de uşor! Dar Kaj Nevis a fost nerăbdător şi m-a ucis…

— NU Ml SE PARE CĂ EŞTI MORT, zise Nevis, dându-se mai aproape, închizând şi deschizând cleştele, cu un clănţănit ameninţător.

— Dar sunt, răspunse Anittas. Extrag energie din sistem şi măresc puterea ciberjumătăţii mele, refăcându-mi capacitatea de vorbire. Dar mor. Molimă, Nevis. In ultimele ei zile, nava ajunsese să aibă un echipaj extrem de redus, doar treizeci de oameni. A avut loc un atac, un atac al hruunilor. Aceştia descifraseră codurile, deschiseseră cupola şi acostaseră. Au năvălit pe coridoare. Erau mai mult de-o sută şi ameninţau să cucerească nava. Apărătorii le-au ţinut piept, s-au retras pas cu pas. Au închis sectoare întregi din Arcă, au evacuat tot aerul, au oprit alimentarea cu energie. Dar în felul ăsta au lichidat doar câţiva duşmani. Au organizat ambuscade, au luptat pentru fiecare metru din navă.

Există încă locuri distruse de bătălie, nefuncţionale, care au depăşit capacitatea de reparare a Arcei. Au slobozit boli, molime, paraziţi, au scos din bazinele lor animale de coşmar. Au luptat, au murit şi au învins. La sfârşitul înfruntării, toţi hruunii pieriseră. Dar ştii ceva, Kaj Nevis? Muriseră şi toţi apărătorii, în afară de patru. Unul dintre ei era grav rănit, alţi doi bolnavi, iar ultimul mort în interiorul lui. Vrei să le cunoşti numele? Nu, cred că nu. N-ai pic de curiozitate, Kaj Nevis. Nu contează… Tuf va dori să le cunoască. La fel şi bătrânul Lion.

— TUF? LION? CE SPUI ACOLO? SUNT MORŢI AMÂNDOI!

— Incorect. Se află la bord, chiar acum. Lion a descoperit armurăria. Arată ca un arsenal umblător şi te caută. Tuf a descoperit ceva mult mai important. Rica Dawnstar urmează dunga argintie care duce la camera principală de comandă, la pupitrul căpitanului. Vezi, Kaj Nevis, toată banda-i aici. Am trezit fiecare parte a Arcei, rămasă funcţională, şi-i conduc pe toţi încoace.

— OPREŞTE-I! comandă Nevis şi, fără să ezite, ridică uriaşul cleşte din metal şi-l apucă pe Anittas de gâtul biometalic; sudoarea neagră se scurse pe lama zimţată. OPREŞTE-I CHIAR ACUM!

— Nu mi-am terminat povestea, Kaj Nevis, îi răspunse cibertehul, cu gura mustind de sânge. Ultimii Imperiali ştiau că nu pot rezista în continuare. Au închis instalaţiile navei, au dăruit-o vidului, tăcerii şi nimicniciei. Au transformat-o într-o epavă. Dar, vezi, nu în întregime. Se temeau de un alt atac, din partea hruunilor şi, în timp, din partea altora, încă necunoscuţi. Aşa că i-au spus Arcei să se apere singură. Au armat tunurile cu plasmă şi laserele exterioare, lăsând sfera de apărare funcţională, după cum am descoperit pe pielea noastră. Şi au programat nava să-i răzbune în mod cumplit, să se întoarcă mereu în Hro B’rana, locul de unde veniseră hruunii, şi să-şi slobozească acolo darul de molime, epidemii şi moarte. Pentru a evita posibilitatea ca hruunii să devină imuni, au supus bazinele cu viruşi unor radiaţii constante, pentru a încuraja mutaţii fără sfârşit, şi au declanşat un program pentru manipulare genetică, în scopul de a produce viruşi noi, mai ucigători.

— NU-MI PASĂ! I-AI OPRIT PE CEILALŢI? POŢI SĂ-I UCIZI? TE AVERTIZEZ, FĂ-O ACUM SAU EŞTI MORT!

— Sunt mort oricum, Kaj Nevis! Ţi-am mai spus. Molimele. Au lăsat o a doua apărare aici. Dacă nava ar fi fost acostată din nou, Arca trebuia să se trezească şi să umple coridoarele cu atmosferă, da, dar o atmosferă infectată cu vreo zece boli diferite. Bazinele cu viruşi au spumegat şi au clocotit timp de o mie de ani standard, Kaj Nevis, provocând mutaţii continue. Nu există nume pentru ce-am contractat. Cred că-s un fel de spori. Se găsesc aici medicamente, vaccinuri, antigene — Arca le-a produs şi pe acestea, în acelaşi timp — dar pentru mine-i prea târziu, mult prea târziu. Am aspirat sporii, iar acum bioju-mâtatea mea e mâncată de vie. Ciberjumătatea e de neatins. As fi putut să stăpânesc nava asta, Kaj Nevis. Împreună, am fi avut puterea unui zeu. În loc de asta, vom muri.

— TU VEI MURI, îl corectă Nevis. IAR NAVA E A MEA!

— Cred că nu-i aşa. Am îmboldit un pic idiotul uriaş şi I-am trezit. E tot idiot, da, dar treaz şi aşteaptă ordine. Ordine pe care tu nu poţi să le dai, neavând cunoştinţe şi capacitate. L-am condus pe Jefri Lion încoace, iar Rica Dawnstar urcă spre camera centrală de comandă chiar acum. Mai mult…

— AJUNGE, spuse scurt Kaj Nevis.

Cleştele străbătu prin metal şi oase, desprinzând capul cibertehului dintr-o singură strânsoare. Ţeasta lovi pieptul lui Anittas, căzu pe podea şi se rostogoli. Sângele ţâşni din gât, iar un cablu gros ce trecea prin el scoase un ultim, inutil fâsâit şi aruncă o scânteie albastră-albă, înainte ca trupul să se prăbuşească pe consola calculatorului. Kaj Nevis îşi trase braţul înapoi şi izbi consola până o făcu praf, răspândind pe podea sute de aşchii din metal şi plastic.

Atunci se auzi un vâjâit puternic, subţire.

Kaj Nevis se întoarse, cu vizorul strălucind roşu-sângeriu, căutând sursa acestuia.

De pe podea, capul se uita la el. Ochii, ochii strălucitori, argintii, îl descoperiră şi se aţintiră asupra lui. Gura se întinse într-un rânjet umed.

— Mai mult, Kaj Nevis, spuse capul, am activat linia de apărare finală, programată de ultimii Imperiali. Câmpul de stază a fost oprit. Coşmarurile s-au trezit. Paznicii vor veni să te distrugă.

— FII BLESTEMAT! răcni Nevis.

Puse o talpă uriaşă, plată, pe capul cibertehului şi apăsă cu toată greutatea. Oţelul şi oasele se sfărâmară. Nevis îşi mişcă piciorul înainte şi înapoi, până când sub acesta rămase doar o pastă roşie-cenuşie, cu pete albe şi argintii.

Abia atunci avu parte de tăcere.

Pe o distanţă mare, doi kilometri sau mai mult, cele şase dâre din podea rămăseseră paralele, deşi numai cea argintie căpătase viaţă şi sclipea. Prima dispăru cea roşie, cotind la dreapta, într-o intersecţie. Cea purpurie se termină după încă un kilometru, lângă o uşă largă, care se dovedi a fi intrarea într-o sală imaculată, un complex automat bucătărie-sală de mese. Rica Dawnstar fu tentată să se oprească şi să o exploreze cu mai multă atenţie, dar dunga argintie pulsa, iar luminile de deasupra se stingeau una câte una, grăbind-o să meargă mai departe pe drumul principal.

În cele din urmă, ajunse la capăt. Coridorul larg pe care-l urmase coti treptat spre stânga şi întâlni alt coridor, la fel de mare. Amândouă se terminau într-un rond imens, din care se ramificau, ca nişte spiţe, şase culoare mai mici. Tavanul se afla mult deasupra. Privind în sus, Rica văzu cel puţin alte trei niveluri, legate între ele prin scări, punţi şi balcoane mari, circulare. Butucul roţii era reprezentat de un cilindru gros, care se înălţa din podea până la plafon — evident, un ascensor.

Dunga albastră urma o spiţă, cea galbenă alta, cea verde o a treia. Ghidajul argintiu, strălucitor, se îndrepta spre uşa liftului, care se deschise la apropierea ei. Rica merse cu scuterul până la baza cilindrului, opri, coborî, şovăi. Ascensorul o atrăgea. Dar arăta înfricoşător…

Ezită prea mult timp.

Luminile se stinseră.

Rămăsese doar urma argintie, o singură linie, ca un deget ce arăta în sus. Şi liftul, cu lumina încă aprinsă.

Rica Dawnstar se încruntă, îşi scoase arma cu ace şi păşi înăuntru.

— Sus, te rog, spuse ea.

Uşile se închiseră, iar liftul începu să urce.

Jefri Lion mergea sprinten, în ciuda greutăţii armelor pe care le căra. Se simţea mai bine de când o părăsise pe Celise Waan. Femeia aia era o belea şi probabil că nu I-ar fi ajutat cu nimic într-o încăierare. Luase în considerare posibilitatea de a se strecura pe furiş, dar o respinsese. Nu se temea de Kaj Nevis şi de costumul lui de luptă. Sigur, o armură formidabilă, nu se îndoia de acest lucru, dar, la urma urmei, era doar un produs străin, în vreme ce el se înarmase cu cel mai ucigător armament al Imperialilor Pământului, cu realizările tehnologice şi militare de vârf ale Imperiului Federal al Străvechiului Pământ, aşa cum fuseseră acestea înainte de Prăbuşire. Nu auzise niciodată de Unquish, deci acolo nu puteau exista armurieri prea grozavi. Probabil era vorba de vreo rasă obscură de sclavi hrangani. Se va răfui cu Nevis de îndată ce-l va găsi. La fel şi cu trădătoarea aia de Rica Dawnstar, cu toată arma ei stupidă cu ace. I-ar plăcea să vadă cum face faţă o armă cu ace unui tun cu plasmă! Da, i-ar plăcea!

Lion se întreba ce planuri îşi făcuseră Nevis şi ciracii lui în privinţa Arcei. Ceva ilegal şi imoral, fără îndoială. Oricum, nu conta, pentru că nava o va prelua el — el, Jefri Lion, cercetător asociat în materie de istorie militară la Centrul ShanDellor, cândva al doilea analist tactic al escadrei a treia a voluntarilor din Skaeglay. Va captura o navă de germinare a CIE, poate cu ajutorul lui Tuf, dacă va reuşi să-l găsească. Va face acest lucru oricum, şi dacă nu-l va găsi. După aceea, nu se va pune problema să-şi vândă comoara pentru un câştig personal. Nu, va duce nava în Avalon, la marea Academie a Cunoaşterii Umane, şi o va dona, cu obligaţia de a fi însărcinat el cu studiul ei. Un proiect care-i va ocupa tot restul vieţii, iar când îl va termina, Jefri Lion, savant şi războinic, va fi pomenit alături de însuşi Kleronomas, cel care a făcut Academia ceea ce este.

Lion mergea prin mijlocul coridorului, cu capul sus, urmând dunga portocalie. În timp ce înainta, începu să fluiere un marş pe care-l învăţase în perioada în care făcuse parte dintre voluntarii din Skaeglay, cu peste patruzeci de ani în urmă. Fluieră şi merse, merse şi fluieră.

Până când dunga se sfârşi.

Cetise Waan rămase pe podea mult timp, cu braţele încrucişate la piept, cu figura încruntată, arţăgoasă. Rămase până când sunetul paşilor lui Lion dispăru în întregime. Stătu şi medită la toate insultele şi relele pe care fusese obligată să le îndure. Fuseseră insuportabili toţi şi fiecare în parte. Ar fi trebuit să se gândească mai bine înainte de a avea de-a face cu o asemenea echipă de indivizi lipsiţi de perspective şi respect. Anittas era mai mult maşină decât om; Rica Dawnstar, o mizerabilă măruntă, insolentă; Kaj Nevis, cu nimic mai bun decât un criminal de rând; iar despre Haviland Tuf nu se putea vorbi. Chiar şi Jefri Lion, colegul ei, se dovedise un om pe care nu te puteai baza. Steaua molimei era descoperirea ei, îi condusese până aici şi cu ce se alesese? Neplăceri, grosolănie şi, în cele din urmă, abandonare. Ei bine, Celise Waan nu intenţiona să mai îndure nimic. Decisese că n-o să împartă nava cu nici unul din ei. Era descoperirea ei, urma s-o ducă în Shandicity şi s-o pretindă conform legilor de salvare din ShanDellor, cum se cuvenea, iar dacă unul dintre tovarăşii ei mizerabili avea vreo pretenţie, s-o dea în judecată! Până atunci, nu intenţiona să mai discute cu vreunul dintre ei.

O durea şezutul, iar picioarele îi amorţiseră. Stătuse în aceeaşi poziţie prea mult timp. Şi spatele o durea. Îi era foame şi se întreba dacă exista vreun loc pe epava aceea în care să găsească o mâncare decentă. Poate exista. Calculatoarele păreau că funcţionează, ia fel sistemul de apărare, chiar şi luminile, aşa că probabil funcţiona şi bucătăria. Se ridică si decise să se ducă să verifice.

Lui Haviland Tuf îi era clar că se întâmpla ceva.

Nivelul zgomotului din camera imensă creştea, încet dar perceptibil. Remarcă un bâzâit slab, dar distinct. Gâlgâitul devenise mai puternic. Iar în bazinul tyrannosaurului, fluidul de suspensie părea a se subţia, a-şi schimba culoarea. Vârtejurile roşii se reduseseră sau dispăruseră, iar lichidul galben devenea, cu fiecare clipă scursă, tot mai transparent. Tuf se uită la un waldo întins peste o margine a bazinului. I se păru că-i făcea reptilei o injecţie, dar nu putu observa detalii, deoarece lumina era slabă.

Haviland Tuf decise să recurgă la o retragere strategică. Plecă de lângă bazinul dinozaurului şi începu să meargă prin încăpere. După scurt timp, ajunse lângă unul din punctele de lucru, cu posturi de calculator, pe care le remarcase mai înainte, şi se opri.

Nu avusese nici o dificultate în a înţelege natura şi scopul camerei în care nimerise din întâmplare. Arca avea în mijlocul ei o imensă bibliotecă de celule, conţinând mostre de ţesuturi preluate, literalmente, de la milioane de soiuri de plante, animale şi viruşi de pe nenumărate planete, după cum îi explicase Jefri Lion. Aceste mostre erau clonate după cum apreciau că-i nevoie tacticienii navei şi ecoinginerii. În felul acesta, Arca şi navele ei surori dispărute putuseră transmite boli capabile să decimeze populaţia unei planete, insecte care să-i distrugă recoltele, armate de animale mărunte care se înmulţeau repede, pentru a produce prăpăd în lanţul ecologic şi de hrană, sau chiar animale de pradă teribile, nepământeşti, pentru a strecura teama în sufletul duşmanilor. Dar totul începea cu clonarea.

Tuf descoperise camera de donare. Punctul de lucru conţinea echipament destinat evident microchirurgiei complexe, iar în bazine, mostrele de celule erau supravegheate până ajungeau la maturitate. Lion îi povestise şi despre cronourzeală, acel secret dispărut al Imperialilor Pământului, un câmp care putea ţese însăşi stofa timpului, chiar dacă numai într-o arie redusă şi cu consum mare de energie. În felul acesta, clonele puteau fi aduse la maturitate în câteva ore sau ţinute, neschimbate şi în viaţă, timp de milenii.

Haviland Tuf privi punctul de lucru, postul calculatorului, apoi pe Ciupercă, al cărui trup micuţ îl căra.

Clonarea începea cu o singură celulă.

Fără îndoială, tehnica fusese memorată în calculator. Poate exista chiar un program de instruire. Într-adevăr, îşi spuse Tuf. I se părea logic să existe. Nu era un ciberteh, doar un om inteligent care lucrase pe diferite tipuri de calculatoare, de-a lungul întregii sale vieţi.

Haviland Tuf pătrunse în punctul de lucru, îl aşeză cu grijă pe Ciupercă lângă husa microecranului şi porni consola calculatorului. La început, nu înţelese nimic din comenzi, dar insistă.

După câteva minute, se cufundase în muncă — atât de mult, încât nu auzi gâlgâitul puternic din spatele lui, când fluidul subţire, galben, din bazinul dinozaurului începu să se scurgă.

Kaj Nevis îşi croi drum afară din substaţia calculatorului, căutând pe cineva pe care să-l omoare.

Era furios — furios pe sine, pentru că fusese nerăbdător şi nu gândise. Anittas ar fi putut fi folositor. Nevis nu-şi închipuise că aerul din navă putea fi contaminat. Cibertehul afurisit urma să fie ucis mai târziu — bineînţeles, asta n-ar fi reprezentat o dificultate. Iar acum, totul se prăbuşea. Nevis se simţea în siguranţă în costumul de luptă, deşi acesta îl stânjenea. Nu-i plăcuse să afle că Tuf şi ceilalţi ajunseseră la bordul Arcei. Tuf ştia mai multe despre costumul ăla blestemat decât el. Probabil că-i cunoştea şi punctele vulnerabile.

Kaj Nevis descoperise deja unul: rezerva de aer scădea. Un costum modem, ca acela purtat de Tuf, includea un regenerator de aer. Bacteriile din filtrele acestuia transformau bioxidul de carbon în oxigen la fel de iute pe cât fiinţa umană transforma oxigenul în bioxid de carbon, astfel încât nu exista pericolul de a rămâne fără aer, cu excepţia cazului în care nenorocitele de gângănii mureau. Dar costumul de luptă era primitiv — avea o cantitate mare, dar limitată, de aer, în patru rezervoare uriaşe purtate în spate. Iar indicatorul din cască, dacă-l citea corect, arăta că unul dintre rezervoare era aproape gol. Îi rămâneau trei, ceea ce-i oferea arhisuficient timp să le vină de hac celorlalţi, cu condiţia să-i găsească. Oricum, Nevis nu se simţea în largul lui. Era înconjurat de aer perfect respirabil, dar al naibii să fie dacă şi-ar scoate casca, după ce-i spusese cibertehul! Partea organică a trupului lui Anittas se descompusese mai iute decât ar fi crezut, iar drăcovenia neagră care rosese măruntaiele cibertehului fusese cea mai groaznică chestie pe care o văzuse în viaţa lui, o viaţă în care văzuse multe chestii groaznice. Mai bine se sufoca, decise Kaj Nevis.

Dar nu exista un asemenea pericol. Dacă afurisita de Arcă fusese contaminată, tot aşa de bine putea fi curăţată. Trebuia să găsească puntea de comandă şi să afle ce să facă. l-ar fi fost suficient chiar numai un singur sector curat. Sigur, Anittas îi spusese că Rica Dawnstar se afla deja în camera de comandă, dar asta nu-l deranja. De fapt, era soiul de om care căuta o asemenea întâlnire.

Alese o direcţie la întâmplare şi porni, bocănind cu picioarele blindate pe punte. N-aveau decât să-l audă. Nu-i păsa. Îi plăcea costumul.

Rica Dawnstar se aşeză pe scaunul căpitanului şi examină textele pe care le extrăsese pe ecranul principal. Bine capitonat, lat, acoperit cu plastic din alte vremuri, confortabil, scaunul arăta ca un tron. Un loc bun să te odihneşti. Necazul era că în el nu puteai face nimic altceva, doar să te odihneşti. Puntea de comandă fusese proiectată în aşa fel încât căpitanul să stea pe tronul său şi să dea ordine, ceilalţi ofiţeri — existau alte nouă posturi de lucru pe puntea superioară şi încă douăsprezece pe cea inferioară — urmând să facă toată programarea şi să apese pe butoane. Deoarece nu avusese grijă să vină la bord însoţită de nouă slujitori, Rica era obligată să alerge de colo-colo pe punte, de la un post la altul, încercând să pună din nou în funcţiune Arca.

Dură ceva timp — o muncă istovitoare — iar când lansă comenzile de la alt post decât cel care trebuia, nu se întâmplă nimic. Dar încet, pas cu pas, reuşi să descopere totul. Sau, cel puţin, simţi că făcea progrese.

Şi era în siguranţă. Acesta fusese primul ei obiectiv. Încuiase ascensorul — nu putea urca nimeni, s-o ia prin surprindere. Cât timp se afla acolo, iar ceilalţi rămâneau jos, ea deţinea toate atuurile. Fiecare sector al navei avea substaţie proprie, chiar unele funcţii specializate, de la apărare la donare, de la propulsare la memorare de date, avea relaţii ierarhice proprii şi punct de comandă, dar de aici putea supraveghea totul şi contramanda ordinele date de oricine ar fi încercat să intre. Dacă băga de seamă. Şi dacă descoperea cum. Asta era problema. Putea manevra doar câte o staţie şi putea face diverse lucruri doar dacă ştia secvenţa potrivită de comenzi. Până în momentul acela se descurcase, dar numai cu erori, prin tatonări, iar progresul fusese lent şi obositor.

Se întinse din nou în tronul ei capitonat, simţindu-se mândră de sine, din mai multe puncte de vedere. Se părea că reuşise să obţină o analiză a stării întregii nave. Arca» prezentase un raport privind stricăciunile din sectoarele şi sistemele care fuseseră neoperative timp de o mie de ani, care aveau nevoie de reparaţii ce depăşeau capacităţile navei. Acum îi arăta ce programe funcţionau.

Lista celor de bio-apărare era deosebit de impresionantă, de înspăimântătoare. Se derula fără să se oprească. Rica nu auzise niciodată de trei sferturi din bolile care fuseseră dezlănţuite pentru a-i întâmpina, dar ele păreau extrem de neplăcute. Se părea că Anittas se unise deja cu marele program al universului. Evident, următorul ei obiectiv trebuia să fie izolarea punţii de restul navei, să iradieze şi să dezinfecteze, apoi să vadă cum putea aduce acolo aer necontaminat. Nu putea suporta costumul mai mult de o zi, două. Citi pe ecran:

BIO-APĂRARE, FAZA UNU (MICRO)

RAPORT PREZENTAT

BIO-APĂRARE, FAZA DOI (MACRO)

RAPORT ÎN CURS

Rica se încruntă. Macro? Ce naiba însemna asta? Molime uriaşe? BIO-ARME PREGĂTITE, ÎN AŞTEPTARE: 47 îi spuse ecranul, iar frântura criptică de informaţie fu urmată de o listă lungă a speciilor, pe numere. O listă plictisitoare. Rica se lăsă iar pe speteaza tronului căpitanului. Când lista se termină, pe ecran apărură alte mesaje.

TOATE PROCEDURILE DE CLONARE COMPLETE

PROASTĂ FUNCŢIONARE ÎN BAZINELE: 671, 3312, 3379

NEFUNCŢIONALITĂŢILE ÎNTRERUPTE

CÂMPUL DE STAZĂ OPRIT CICLUL DE ELIBERARE ÎN CURS DE EXECUTARE

Rica nu era sigură că-i plăcea ceea ce vedea. Ciclu de eliberare. Ce era eliberat? Pe de o parte, Kaj Nevis se afla acolo, jos. Dacă această a doua fază a apărării putea să-l stânjenească, să-l distragă sau să-l distrugă, ar fi fost în avantajul ei. Pe de altă parte, se gândea cum o să scape de belelele alea; nu avea nevoie de alte probleme. Rapoartele începură să se deruleze mai iute:

SPECIA # 22-743-88639-04090 PLANETA DE ORIGINE: VILKAKIS

NUME OBIŞNUIT: DRACULA CU GLUGĂ

Rica se ridică. Auzise de Vilkakis şi de dracula cu glugă. Chestii dezgustătoare. Un soi de sugători de sânge nocturni, îşi aminti ea. Cu inteligenţă redusă, dar incredibil de sensibili la sunete şi maladiv de agresivi. Mesajul se şterse. În locul lui, apăru o singură linie: INIŢIEREA ELIBERĂRII îi comunică ecranul. După un moment, mesajul fu înlocuit de o linie mai scurtă, un singur cuvânt care pâlpâi o dată, de două ori, de trei ori, apoi dispăru: ELIBERAT

Putea un dracula cu glugă să-l mănânce pe Kaj Nevis? Puţin probabil, cât timp purta costumul acela stupid, blindat.

— Grozav! exclamă ea.

Nu purta un costum de luptă, ceea ce însemna că Arca îi crea ei probleme, nu lui Nevis.

SPECIA # 13-612-71425-88812 PLANETA DE ORIGINE: ABBATOIR NUME OBIŞNUIT: PISOI DIABOLICI

Rica nu avea idee ce era un pisoi diabolic, dar n-avea chef să afle. Sigur, auzise de Abbatoir — o planetă măruntă, care digerase trei echipe diferite de colonizare. Se presupunea că formele de viaţă de acolo erau la fel de antipatice. Atât de antipatice încât să-şi croiască drum prin costumul de luptă al lui Nevis? Se îndoia…

INIŢIEREA ELIBERĂRII

Câte chestii avea de gând nava să vomite? Patruzeci şi ceva, îşi aminti ea.

— Groaznic! comentă tânăra.

Să umpli nava cu vreo patruzeci de monştri flămânzi, fiecare dintre ei în stare s-o înghită pe fiica favorită a mamei sale! Nu, nu trebuia să se întâmple asta! Rica se ridică şi se uită în jurul ei. Unde ar fi putut să se ducă, pentru a pune capăt acestui nonsens?

ELIBERAT

Rica sări peste scaunul căpitanului, se îndreptă iute către zona pe care o identificase ca punct de comandă a apărării şi ordonă să fie anulat programul în curs.

SPECIA # 76-102-95994-12965

PLANETA DE ORIGINE: JAYDEN DOI

NUME OBIŞNUIT: PÂNZĂ UMBLĂTOARE

Luminile pâlpâiră în faţa ei, iar ecranul mic al consolei Ti aduse la cunoştinţă că sfera externă de apărare a Arcei fusese înlăturată. Dar, pe ecranul principal, parada continua.

INIŢIEREA ELIBERĂRII

Rica dădu drumul unui şir de înjurături. Degetele ei se mişcară iute pe consolă, încercând să comunice sistemului că nu voia să oprească apărarea externă, ci bio-apărarea, faza numărul doi. Maşinăria nu părea s-o înţeleagă:

ELIBERAT

În cele din urmă, obţinu un răspuns. Că se afla la o consolă nepotrivită. Se încruntă şi privi în jur. Bineînţeles. Aici era apărarea externă, sistemul pentru armament. Trebuia să existe un post separat pentru bio-comenzi.

SPECIA # 54-749-37377-84921

PLANETA DE ORIGINE: PSC92, TSC749, FĂRĂ NUME NUME OBIŞNUIT: BERBEC ROSTOGOLITOR

Rica se duse la următorul post.

INIŢIEREA ELIBERĂRII

Sistemul răspunse la cererea ei de anulare cu un semn de întrebare. Nu exista nici un program activ pe subsistemul acela.

ELIBERAT

Patru, gândi Rica, supărată.

— Suficient, spuse ea, cu voce tare.

Se duse la următoarea staţie, tastă ordinul de anulare, plecă înainte să vadă dacă mesajul ei avusese efect, se opri la altă consolă, pentru a introduce alt ordin de anulare, se duse mai departe.

SPECIA # 67-001-00342-10078 PLANETA DE ORIGINE: PĂMÂNT (DISPĂRUT)

NUME OBIŞNUIT: TYRANNOSAURUS REX

Acum alerga. Aleargă, anulează, aleargă, anulează, aleargă, anulează…

INIŢIEREA ELIBERĂRII

Făcu un circuit al întregii punţi, cât de repede putu. Când termină, nu ştia ce comandă, de la care consolă, rezolvase problema. Dar pe ecran se lăfăia mesajul:

CICLUL DE ELIBERARE TERMINAT

BIO-ARME EŞUATE: 3

BIO-ARME ELIBERATE: 5

BIO-ARME PREGĂTITE, ÎN AŞTEPTARE: 39

BIO-APĂRARE FAZA DOI (MACRO) RAPORT COMPLET

Rica Dawnstar se opri, încruntată, cu mâinile în şolduri. Cinci libere. Nu era prea rău. Se gândi că ar fi putut opri programul după patru eliberări, dar întârziase cu o fracţiune de secundă. Ce naiba era un tyrannosaurus rex?

Cel puţin, jos nu era nimeni, în afară de Nevis.

Lipsit de dunga de dirijare, Jefri Lion nu pierduse timpul rătăcind în labirintul coridoarelor interconectate. Adoptase, în cele din urmă, o politică simplă: alegea coridorul cel mai larg, dintre cele din jur, cotea la dreapta când culoarele erau de aceeaşi mărime, mergea în jos de fiecare dată când putea. Sistemul părea să funcţioneze. Foarte curând, auzi un zgomot.

Se lipi de perete, deşi încercarea de a se ascunde fusese compromisă de cocoaşa făcută de tunul cu plasmă din spatele lui. Ascultă. Da, era un zgomot. În faţă. Zgomot de paşi. Paşi grei, la oarecare distanţă, venind spre el — Kaj Nevis, în costumul lui de luptă.

Zâmbind satisfăcut, Jefri Lion desprinse tunul cu plasmă şi începu să-i aranjeze trepiedul.

Tyrannosaurul răgea.

Un sunet înspăimântător, gândi Haviland Tuf. Îşi strânse buzele, supărat, şi se ghemui încă o jumătate de metru în interiorul nişei. O poziţie evident neconfortabilă. Tuf era un om solid, iar spaţiul, redus. Stătea cu picioarele strânse unul sub altul, cu spatele îndoit într-un fel chinuitor, cu capul izbindu-se de tăblia punctului de lucru de deasupra. Dar era mulţumit. Nişa mică îi asigurase o ascunzătoare. Din fericire, fusese destul de abil să se strecoare acolo. Avusese noroc şi pentru că punctul de lucru, cu waldo-uri, microscanere şi terminale de calculator, se afla pe o masă grea, groasă, din metal, ancorată de perete şi podea, nu o mobilă simplă, ce putea fi dată uşor la o parte.

Cu toate acestea, Haviland Tuf nu era complet mulţumit de sine. Se simţea caraghios. Demnitatea îi fusese compromisă în mod decisiv. Abilitatea lui de a se concentra asupra a ceea ce făcea fusese, într-un fel, de vină. Un asemenea grad de concentrare poate fi considerat un defect atunci când îi permite unei reptile carnivore, înaltă de şapte metri, să se furişeze lângă tine.

Tyrannosaurul urlă din nou. Tuf simţi masa vibrând deasupra. Capul masiv al dinozaurului se ivi la doi metri de el, când fiara se aplecă, echilibrându-se cu coada-i imensă, şi încercă să-l înhaţe. Din fericire, capul lighioanei era prea mare, iar nişa prea mică. Reptila se retrase şi răcni, frustrată. Ecoul răsună prin toată camera centrală de donare. Coada monstrului biciui prin aer şi izbi punctul de lucru. Masa care-l ascundea se zgudui sub impact, ceva de deasupra se făcu ţăndări, iar Tuf se înfioră.

— Pleacă de aici! zise el, cât putu de tare, ţinându-şi mâinile pe pântece şi încercând să pară sever.

Tyrannosaurul nu-l băgă în seamă.

— Eforturile tale viguroase sunt zadarnice, îi atrase atenţia Tuf. Eşti prea mare, iar masa prea solidă, după cum ţi-ai fi dat seama dacă n-ai avea creierul cât o ciupercă. Mai mult, eşti, fără îndoială, o clonă, obţinută dintr-o înregistrare genetică găsită într-o fosilă. De aceea, putem spune că am drepturi superioare la viaţă, ţinând seama de faptul că eşti o specie dispărută şi ar fi trebuit să rămâi aşa. Pleacă de aici!

Replica tyrannosaurului a constat într-un salt furios şi un muget bălos, care-l stropi pe Tuf cu picături fine de salivă de dinozaur. Coada izbi încă o dată.

Când surprinse, prima oară, cu coada ochiului, o urmă de mişcare, Celise Waan ţipă, cuprinsă de panică.

Dădu înapoi şi se răsuci să facă faţă — cui? Acolo nu se afla nimeni. Dar era convinsă că văzuse ceva sus, lângă uşa deschisă. Ce? Scoase nervoasă pistolul cu săgeţi din teacă. Abandonase de mult puşca laser, incomodă şi grea. Efortul de a o târî o obosise. Şi se îndoia că ar fi fost în stare să nimerească ceva cu arma aia. Din punctul ei de vedere, prefera pistolul. După cum îi explicase Jefri Lion, acesta arunca săgeţi explozive, aşa că nu trebuia neapărat să nimerească ţinta, ci doar zona din jurul acesteia.

Se îndreptă cu prudenţă spre uşa deschisă. Se opri lângă ea, ridică pistolul, îi trase siguranţa, apoi privi iute în cameră.

Nimic.

Văzu un fel de depozit, plin cu echipament închis ermetic în plastic, îngrămădit pe tălpici flotante. Se uită în jur, neliniştită. Îşi imaginase? Nu. Când să plece, percepu încă o dată o siluetă micuţă, care apăru fulgerător la limita câmpului ei vizual şi dispăru înainte s-o distingă mai clar.

Dar de data asta observase încotro se dusese. Se grăbi după ea, simţindu-se mai curajoasă. La urma urmei, arăta foarte mică.

O prinsese. Îşi dădu seama când ocoli grămada nedesluşită de echipament. Dar ce era? Celise Waan se apropie, cu pistolul pregătit.

O pisică.

Se uita drept la ea, legănându-şi coada. Un soi ciudat de pisică. Foarte mică — de fapt, un pisoi. De-un alb pal, cu dungi de-un stacojiu viu, cu capul supradimensionat şi ochi uluitori, purpurii, scânteietori.

Altă pisică, gândi Celise Waan. Era exact ce-i lipsea.

Pisica sâsâi la ea.

Celise se dădu înapoi, oarecum surprinsă. Pisicile lui Tuf o sâsâiau din când în când, mai ales răutăcioasa aia neagră cu alb, dar nu aşa. Era un sâsâit aproape reptilian. Iar limba ei… părea a avea o limbă foarte lungă, foarte ciudată…

Animalul sâsâi din nou.

— Pis, pis, îl chemă femeia.

Pisica o privi cu trufie, rece, fără să clipească. Apoi se dădu înapoi şi o scuipă. Scuipatul o atinse chiar în centrul vizorului — ceva verzui, dens, care-i acoperi vederea un moment, până îl şterse cu dosul palmei.

Celise Waan decise că se săturase de pisici.

— Vino, pisicuţo! Am un cadou pentru tine!

Pisica sâsâi şi se dădu înapoi, pregătindu-se să scuipe din nou. Celise Waan mormăi şi o aruncă în aer.

Jefri Lion nu se îndoia că tunul cu plasmă i-ar fi venit de hac cu uşurinţă lui Kaj Nevis. Rezistenţa armurii costumului de luptă străin reprezenta un factor necunoscut. Dacă era comparabil cu costumele blindate purtate de escadroanele de asalt ale Imperiului Federal, în timpul Războiului de O Mie de Ani, atunci putea fi în stare să devieze razele laser, să reziste la mici explozii, să ignore atacurile sonice. Dar un tun cu plasmă era capabil să topească o placă de duraliaj, groasă de cinci metri. O ghiulea din plasmă urma să transforme instantaneu în zgură orice fel de armură personală, să-l incinereze pe Nevis înainte ca acesta să-şi dea seama ce-l lovise.

Dificultatea consta în dimensiunile tunului cu plasmă. Din nefericire, era deosebit de greu, iar aşa-numita versiune portabilă, cu o baterie mică de energie, avea nevoie de aproape un minut standard, după fiecare foc, pentru a genera altă ghiulea de plasmă în camera de forţă. Jefri Lion era extrem de conştient de faptul că, dacă-l rata pe Kaj Nevis, nu mai avea şansa unei a doua împuşcături. Mai mult, chiar instalat pe trepied, tunul se manevra cu dificultate. Şi trecuseră mulţi ani de când fusese el în armată… Chiar şi atunci, punctele lui forte fuseseră mintea şi simţul tactic, nu reflexele. După atâtea decenii petrecute în Centrul ShanDellor, nu avea prea multă încredere în coordonarea ochilor şi mâinilor.

Aşa că Jefri Lion concepu un plan.

Din fericire, tunurile cu plasmă fuseseră folosite deseori pentru apărarea automată a perimetrelor, iar cel pe care-l cărase avea minimintea standard şi comandă de foc continuu. Jefri Lion ridică trepiedul în mijlocul coridorului larg, la aproximativ douăzeci de metri de o intersecţie principală. Programă un câmp de foc extrem de îngust şi calibra volumul de ţintă cu cea mai mare precizie. Apoi iniţie comanda de foc continuu şi se dădu înapoi, satisfăcut. În interiorul bateriei de energie văzu formându-se ghiuleaua de plasmă, arzând tot mai strălucitoare. După un minut, se aprinse lumina care semnaliza că tunul era gata de tragere. Totul fusese pregătit, iar minimintea era mai iute şi mai corectă decât ar fi fost Lion, dacă ar fi tras manual. Ţintea în centrul intersecţiei de coridoare din faţă, dar declanşa focul numai asupra obiectelor ale căror dimensiuni depăşeau anumite limite, programate.

Deci, Lion ar fi putut trece prin zona de ţintă fără teamă, dar Kaj Nevis, care l-ar fi urmat în costumul lui de luptă absurd de imens, ar fi avut o surpriză fierbinte. Îi rămânea doar să-l atragă în locul pregătit.

O demonstraţie de geniu tactic demnă de Napoleon, Chin Wu sau Stephan Cobalt Northstar. Jefri Lion era extrem de încântat de el însuşi.

În timpul în care Lion reglase tunul cu plasmă, zgomotul paşilor grei devenise tot mai puternic, dar în ultimul moment începuse să scadă. Nevis cotise pe un drum greşit şi nu intenţiona să vină de bunăvoie în poziţia corectă. Foarte bine, gândi Lion, o să-l aduc eu aici.

Merse exact în centrul zonei de foc, cu o încredere deplină în abilitatea sa, se opri acolo, zâmbi şi rămase în intersecţie, pentru a atrage atenţia prăzii sale nechibzuite.

Pe ecranul mare, curbat, Arca se rotea, în proiecţie tridimensională.

Rica Dawnstar, care abandonase tronul căpitanului pentru un scaun mai puţin confortabil, dar mai eficient, la una din staţiile de lucru ale punţii, studia, cu oarecare nerăbdare, imaginea şi datele ce pâlpâiau sub ea. Se părea că avea mai mulţi însoţitori decât crezuse.

Sistemul afişa formele de viaţă ce pătrunseseră pe navă ca pe nişte puncte luminoase de-un roşu viu. Existau şase puncte. Unul dintre ele se afla pe punte. Din moment ce Rica era singură, evident că o reprezenta pe ea. Dar celelalte cinci? Chiar dacă Anittas ar fi fost încă în viaţă, tot ar fi trebuit să fie numai două puncte în plus. Nu ieşea socoteala.

Poate că Arca nu era o epavă, poate că rămăsese cineva la bord. Numai că sistemul pretindea că reprezintă personalul autorizat, al Arcei, cu puncte verzi, iar pe ecran nu se vedea nici un strop de verde.

Alţi vânători de epave? Greu de crezut.

Însemna că Tuf, Lion şi Waan ajunseseră la bord, treaba lor cum. Asta era o chestie mai logică. Într-adevăr, sistemul susţinea că exista o formă de viaţă venită din exterior aflată într-o navă de pe puntea de acostare.

În regulă. Ieşea socoteala. Şase puncte roşii însemnau ea, Nevis, Anittas (cum de supravieţuise molimelor alea blestemate? Sistemul susţinea că arată doar organisme vii), Tuf, Wan şi Lion. Unul dintre ei rămăsese în Cornul abundenţei, iar restul…

Era uşor să-l identifice pe Kaj Nevis. Sistemul arăta sursele de putere ca pe nişte stele galbene, micuţe. Numai un punct roşu era însoţit de o stea galbenă. Acela trebuia să fie Nevis, în costumul lui de luptă.

Dar ce însemna al doilea punct galben, care strălucea atât de puternic, singur, pe un coridor gol de pe puntea şase?

O sursă de energie infernală, dar ce anume? Rica nu înţelegea. Existase un punct roşu lângă ea, dar se depărtase, părea să se ţină după Nevis, apropiindu-se de acesta.

Între timp, apăruseră puncte negre: bio-armele Arcei. Uriaşa axă centrală, care trecea prin cilindrul asimetric, îngustat spre vârf, al navei, era presărată de puncte negre, dar acestea măcar stăteau locului. Altele, care trebuiau să fie fiarele slobozite, se mişcau pe coridoare. Numai că erau mai mult de cinci. Exista un cârd — treizeci sau mai multe organisme mărunte, ce se deplasau în masă, arătând pe ecran ca o pată neagră, informă, din care se desprindea câte unul, din când în când. Un rătăcit ajunsese lângă o luminiţă roşie şi dispăru brusc.

Şi în zona centrală se afla un semn roşu.

Rica solicită o imagine din acel sector, iar pe ecran apăru o secţiune mărită. Lumina roşie se găsea în apropierea unui semn negru ce se mişca — un fel de confruntare. Examină textul de sub imaginea grafică. Semnul negru reprezenta specia # 67-001-00342-10078, tyrannosaurus rex. Un animal masiv, fără îndoială.

Remarcă, plină de interes, că o lumină roşie şi un punct negru se apropiau de Kaj Nevis. Ceva interesant. Se părea că ea avea să lipsească de la petrecere: acolo, jos, se dezlănţuise iadul.

Iar ea se afla sus, sănătoasă, în siguranţă, la comenzi. Rica Dawnstar zâmbi.

Kaj Nevis rătăcea pe un coridor, din ce în ce mai furios, când îl pocni în ceafă o lovitură subită, explozivă. În interiorul căştii, sunetul fusese groaznic. Forţa exploziei îl aruncă înainte şi-l trânti. Se prăbuşi cu faţa în jos, pe podea. Se mişcă prea lent, pentru a amortiza căderea cu braţele.

Dar costumul absorbi o mare parte a impactului, iar Nevis nu păţi nimic. Stând întins, privi iute indicatoarele şi zâmbi crunt: costumul de luptă nu se rupsese, nu se stricase. Se rostogoli într-o parte şi se ridică greoi în picioare.

La douăzeci de metri, la o intersecţie de coridoare, un bărbat în costum verde cu auriu, înarmat de parcă ar fi evadat dintr-un muzeu militar, ţinea un pistol în mâna înmănuşată.

— Ne mai întâlnim noi, canalie! strigă silueta, prin intermediul difuzoarelor exterioare.

— AŞA VA FI, LION! replică Nevis. ÎMI PARE BINE CĂ TE VĂD! VINO AICI, SĂ-ŢI STRÂNG MÂNA!

Şi clănţăni din cleşti. Cel drept era încă pătat de sângele cibertehului. Spera că Jefri Lion observase. Păcat că laserul lui avea o rază redusă de acţiune. Nu conta. O să-l prindă pe Lion, o să-i ia jucăriile şi o să se distreze un pic cu el — poate o să-i smulgă picioarele, o să-i sfâşie costumul şi o să lase aerul ăla blestemat să facă restul.

Kaj Nevis se repezi înainte.

Jefri Lion rămase locului, ridică pistolul cu săgeţi, ochi cu grijă, ţinând arma cu amândouă mâinile, trase.

Săgeata H lovi pe Nevis în piept. Avu loc o explozie zgomotoasă, dar de data asta el fusese pregătit. Urechile îl dureau, dar abia se împletici. O parte din filigranul complicat al armurii se înnegrise, dar asta fusese toată stricăciunea.

— Al PIERDUT, BĂTRÂNE! ÎMI PLACE COSTUMUL ĂSTA! Jefri Lion era tăcut şi metodic. Puse pistolul în teacă, luă puşca laser, o duse la umăr, ochi, trase.

Raza ricoşă din umărul lui Nevis într-un perete şi făcu în acesta o găurică neagră.

— Microînvelis reflectorizant, comentă Jefri Lion, coborând arma.

Nevis parcursese trei sferturi din distanţa dintre ei, cu paşii lui mari, energici. În cele din urmă, Lion păru că-şi dă seama de pericol. Aruncă puşca, se întoarse şi coti după un colţ, făcându-se nevăzut.

Kaj Nevis lungi pasul şi se luă după el.

Haviland Tuf avea răbdare.

Stătea calm, cu mâinile încrucişate pe burtă. Îl durea capul din cauza repetatelor lovituri ale tyrannosaurului în masa sub care se adăpostise. Se străduia să ignore ciocănitul care îndoia metalul de deasupra şi-l făcea să se simtă şi mai inconfortabil, răgetele animalice, excesiva şi melodramatica demonstraţie a foamei carnivorului, care-l făcea pe acesta să se aplece şi să-şi arate dinţii. Tuf se gândea la boabe-umflate rodelyane, în unt-de-miere, încerca să-şi amintească pe care planetă se găsea cea mai tare şi mai gustoasă varietate de bere şi elabora o nouă strategie cu care să-l zdrobească pe Jefri Lion, dacă aveau să se înfrunte vreodată la joc.

Până la urmă, planul lui dădu rezultatele aşteptate.

Reptila dezlănţuită se plictisi şi plecă, frustrată.

Haviland Tuf aşteptă până când afară se făcu linişte completă. Se răsuci neîndemânatic, rămase un moment pe burtă, până-i dispăru amorţeala din picioare, după care se târî înainte şi scoase capul de sub masă.

Lumină slabă, verde. Zumzăit abia auzit, gâlgâit îndepărtat. Nici o mişcare.

Ieşi, foarte atent.

Dinozaurul lovise de mai multe ori, cu coada lui masivă, ceea ce rămăsese din sărmanul trup al lui Ciupercă. Imaginea îi provocă lui Tuf o tristeţe uriaşă, amarnică. Echipamentul de la punctul de lucru fusese făcut ţăndări.

Dar rămăseseră alte puncte de lucru, iar el avea nevoie de o singură celulă.

Haviland Tuf extrase o mostră de ţesut şi se îndreptă greoi spre cea mai apropiată staţie de lucru. De data asta, avu grijă să rămână cu urechile ciulite, să audă, dacă era cazul, paşii dinozaurului.

Celise Waan era încântată. Se descurcase foarte bine. Chestia aia mică, răutăcioasă, ca o pisică, nu avea s-o mai plictisească. Vizorul ei fusese puţin pătat în locul atins de scuipatul animalului, dar, în rest, ieşise minunat din înfruntare. Puse mândră pistolul în teacă şi înaintă pe coridor.

Pata de pe vizor o stânjenea un pic. Se afla lângă ochi şi-i acoperea vederea. O şterse cu dosul palmei, dar reuşi doar s-o întindă. Îi trebuia apă. Foarte bine. Oricum, căuta hrană, iar unde se află mâncare există întotdeauna şi de băut.

Merse pe culoar, coti la un colţ şi se opri brusc.

La un metru, altă făptură blestemată, ca o pisică, se uita cu obrăznicie la ea.

De data asta, Celise Waan acţionă hotărâtă. Apucă pistolul. Avu oarecare probleme să-l ţină, iar prima împuşcătură rată complet creatura dezgustătoare şi distruse uşa unei camere din apropiere. Explozia fu zgomotoasă şi zguduitoare. Pisica sâsâi, se dădu înapoi, scuipă, aşa cum făcuse prima, şi fugi.

Celise Waan fu atinsă de scuipat pe umărul stâng. Încercă să tragă a doua oară, dar viziera murdară o împiedică să ochească.

— Ce dracu’! strigă ea, exasperată.

Vedea din ce în ce mai greu. Plasticul din faţa ochilor ei părea că se înceţoşează. Marginile vizorului rămăseseră curate, dar dacă încerca să se uite în faţă, totul devenea neclar, distorsionat. Trebuia neapărat să-şi spele casca!

Se duse în direcţia în care credea că dispăruse animalul-pisică, mergând încet, să nu se împiedice. Ascultă. Auzi un zgomot uşor, de mişunare, ca şi cum creatura ar fi fost în apropiere, dar nu era sigură.

Vizorul arăta din ce în ce mai rău. Parcă privea printr-o sticlă lăptoasă. Totul devenise alb, înceţoşat. Nu putea să mai vadă. Cum să vâneze fiinţa aia hidoasă, dacă era pe jumătate oarbă? Şi cum să-şi dea seama încotro mergea? N-avea ce face, trebuia să-şi scoată casca aia stupidă.

Dar, gândind mai bine, se opri. Îşi aminti de Tuf şi de avertismentele lui teribile, referitoare la molimele ce puteau fi transmise de aerul din navă. Bine, bine, dar Tuf era un individ atât de ridicol! Văzuse vreo dovadă a spuselor lui? Nu, nici una. Scosese afară pisica aia mare, cenuşie, a lui, iar animalul nu păţise nimic în urma experienţei. Tuf o ţinea în braţe, când îl văzuse ultima oară. Sigur, făcuse mult tam-tam despre perioada de incubaţie, dar probabil că încercase s-o sperie. Se părea că-i plăcea să-i rănească sensibilitatea, după cum o dovedise cu renghiul revoltător cu mâncarea pentru pisici. Fără îndoială că găsise un amuzament pervers în a o speria într-un asemenea hal, încât s-o facă să rămână săptămâni în şir în costumul strâmt, împuţit, neconfortabil.

Îi veni deodată ideea că Tuf putea fi responsabil de apariţia chestiilor ca nişte pisici ce-o hărţuiau. Se înfurie. Individul era un ticălos barbar!

Abia dacă mai vedea ceva. Centrul lăptos al vizorului devenise aproape opac.

Hotărâtă şi furioasă, Celise Waan îşi desfăcu iute casca, o scoase şi o aruncă pe coridor, cât de departe putu.

Respiră adânc. Aerul era un pic rece, cu un strop de aciditate, dar mirosind mai puţin a mucegai decât cel reciclat de filtrul costumului. Avea gust plăcut. Femeia zâmbi. Aerul n-avea nimic! Se uită după Tuf, să scoată limba la el.

Atunci privi, din întâmplare, în jos. Şi rămase cu gura căscată.

Mănuşa ei… dosul palmei drepte, cel pe care îl folosise să şteargă scuipatul pisicii… avea o gaură mare în centrul ţesăturii aurii. Chiar şi urzeala din metal părea corodată!

Pisica aia! Pisica aia blestemată! Dacă scuipatul i-ar fi atins pielea, ar fi… i-ar fi… şi-şi reaminti brusc că nu mai purta cască.

Deodată, în josul coridorului, animalul-pisică ţâşni afară dintr-o cameră.

Celise Waan ţipă la ea, înhăţă pistolul şi trase de trei ori, într-o succesiune rapidă. Dar făptura fusese mai iute. Alergă şi dispăru după un colţ.

Nu putea fi în siguranţă până nu lichida fiinţa aceea pestilenţială, decise ea. Dacă o lăsa să scape, putea să se năpustească asupra ei în orice clipă de neatenţie, aşa cum făcuse pisoiul cel nesuferit, negru cu alb, al lui Tuf. Celise Waan desfăcu pistolul, vârî în el un încărcător nou cu săgeţi explozive şi porni, prevăzătoare, în urmărire.

Inima lui Jefri Lion bătea cum nu bătuse de ani de zile. Picioarele îl dureau, respiraţia i se transformase în gâfâieli scurte, greoaie. Adrenalina se scurgea în sistemul sanguin. Se sili din răsputeri. Numai un pic, pe coridor, după colţ, apoi vreo douăzeci de metri până la următoarea intersecţie.

Podeaua de sub el se zguduia de fiecare dată când Kaj Nevis o izbea cu talpa grea, în formă de farfurie. O dată sau de două ori, Lion se dezechilibră, dar pericolul părea doar să condimenteze povestea. Alerga aşa cum alergase în tinereţe şi nici măcar paşii uriaşi, grăbiţi, ai lui Nevis, nu puteau să-l ajungă, deşi îl simţea pe celălalt apropiindu-se.

În timp ce fugea, scoase o grenadă cu lumină. Când auzi unul din cleştii afurisiţi ai lui Nevis ţăcănind la un metru de ceafa lui, Jefri Lion o armă şi o aruncă peste umăr, apoi se grăbi şi mai mult, cotind după primul colţ.

Se răsuci în timp ce cotea, tocmai la timp să vadă izbucnirea subită, fără zgomot, de strălucire albastră-albă în coridorul pe care abia îl părăsise. Lumina reflectată de pereţi îl ameţi, pentru moment. Se întoarse şi privi spre intersecţie. Dacă individul n-ar fi fost protejat de costum, grenada cu lumină i-ar fi ars retinele, iar radiaţia l-ar fi ucis în câteva secunde.

Tot ce se vedea din Nevis era o umbră uriaşă, complet neagră, care se înălţa dincolo de intersecţie.

Jefri Lion se retrase alergând, gâfâind.

Kaj Nevis păşi încet în intersecţie. Vizorul lui era atât de întunecat, încât părea aproape negru, dar în timp ce Lion îl privea, culoarea roşie reveni, arzând din ce în ce mai strălucitoare.

— LUA-TE-AR DRACU’! PE TINE Şl JUCĂRIILE TALE STUPIDE! bubui Nevis.

Nu contează, gândi Jefri Lion. Tunul cu plasmă va face treaba, fără îndoială. Se afla doar la zece metri de zona de foc.

— Renunţi, Nevis? îl ironiza el, întorcându-se lent înapoi. Un soldat bătrân e prea iute pentru tine?

Dar Kaj Nevis nu se mişcă.

Un moment, Jefri Lion rămase locului, uluit. Oare radiaţiile îl dăduseră gata pe individ, cu tot costumul lui? Nu, nu putea fi asta. Iar Nevis nu putea să renunţe la vânătoare acum, când îl atrăsese atât de aproape de zona de foc şi de surpriza ghiulelei de plasmă.

Nevis râse.

Se uita deasupra capului lui Lion.

Jefri Lion privi în sus, tocmai la timp ca să vadă ceva desprinzându-se de tavan şi coborând, dând din aripi, spre el. Ceva tuciuriu, cu aripi negre, întinse, ca de liliac. Zări, o clipă, nişte ochi galbeni, înguşti, cu pupile mici, roşii. Apoi întunecimea îl acoperi ca o mantie, iar carnea umedă, tăbăcită, se strânse în jurul lui, pentru a-i înăbuşi ţipătul subit.

Foarte interesant, gândi Rica Dawnstar.

O dată ce stăpâneşti sistemul, o dată ce ai ajuns să cunoşti comenzile, poţi să descoperi tot felul de lucruri. Cum ar fi, de exemplu, masa aproximativă şi configuraţia trupului fiecărei luminiţe ce se mişca pe ecran. Computerul putea chiar să-ţi arate o simulare tridimensională, dacă-l rugai frumos. Rica îl rugă frumos.

Iar lucrurile se lămuriră.

Anittas murise. Al şaselea intrus, cel de pe Cornul abundenţei, era o pisică a lui Tuf.

Kaj Nevis şi supercostumul lui îl hăituiseră pe Jefri Lion de-a lungul navei. Numai că o pată neagră — dracula cu glugă — îi venise de hac lui Lion.

Semnul roşu care era Celise Waan încetase să se mişte, dar nu se stinsese. Masa neagră, târâtoare, se apropia de ea.

Haviland Tuf se afla singur în axa centrală, punând ceva într-un bazin de clonare şi încercând să solicite sistemului activarea cronourzelii. Rica lăsă comanda să fie activată.

Toate bio-armele se aflau afară, pe coridoare.

Rica decise să mai lase lucrurile în pace, să se clarifice singure, înainte să intervină.

Între timp, porni programul pentru curăţarea de infestare a interiorului navei. La început, trebuia să închidă toate ieşirile de urgenţă, să etanşeizeze fiecare sector în parte. Apoi, procesul putea începe. Evacuarea atmosferei, filtrare, iradiere, cu redundanţă serioasă, pentru siguranţă. Când atmosfera de înlocuire se va scurge înapoi, va fi infuzată cu antiviruşi potriviţi. Un lucru complex şi de durată, dar eficient.

Iar Rica nu avea motive să se grăbească.

Picioarele cedaseră primele.

Celise Waan zăcea în centrul coridorului, sugrumată de teroare. Totul se întâmplase foarte brusc. La un moment dat, alerga pe hol, în urmărirea animalului-pisică. Apoi o cuprinsese subit un val de ameţeală, după care se simţise prea slăbită pentru a merge mai departe. Decisese să se odihnească o clipă şi se ghemuise pe podea, să-şi tragă răsuflarea. Dar nu-i ajutase cu nimic. Se simţise tot mai rău, iar când încercase să se ridice, picioarele i se îndoiseră sub ea. Se prăbuşise cu faţa în jos.

După aceea, picioarele refuzaseră să se mişte. Acum nici nu le mai simţea. De fapt, nu mai simţea nimic dedesubtul mijlocului, iar paralizia se întindea încet în trup. Putea să mişte braţele, dar o dureau când făcea asta, iar mâinile îi erau grele ca plumbul.

Ţinea obrazul apăsat pe podeaua tare. Încercă să ridice capul şi nu reuşi. Partea superioară a corpului ei se cutremură, străpunsă de-o durere subită.

O fiinţă-pisică se ivi de după colţ, la doi metri de ea. Se opri, privind-o cu ochi mari, îngrozitori. Gura i se deschise, pentru a sâsâi.

Celise Waan încercă să ţipe.

Ţinea încă pistolul în mână. Încet, greoi, îl ridică în dreptul feţei. Fiecare mişcare o tortura. Ochi cât putu mai bine şi trase.

De data asta, săgeata nimeri ţinta.

Fu împroşcată cu bucăţi de pisică. Una, din carne crudă, umedă, dezgustătoare, nimeri pe obrazul ei.

Treaba asta o făcu să se simtă mai bine. Măcar omorâse făptura care o chinuise. Măcar scăpase de ea. Era bolnavă, neajutorată. Poate reuşea să se odihnească… Să aţipească un pic… s-ar simţi mai bine după aceea…

Altă făptură-pisică sări în coridor.

Celise Waan gemu, încercă să se mişte, făcu toate eforturile. Braţele îi deveneau din ce în ce mai grele…

O a doua pisică veni după prima. Celise împinse pistolul cu săgeţi spre obraz, încercă să ochească. Cu asta se ocupa, când apăru a treia pisică. Săgeata se duse aiurea, explodă fără să producă pagube, pe coridor.

Una dintre pisici o scuipă, nimerind-o între ochi.

Durerea fu incredibilă. Dacă ar fi fost în stare să se mişte, şi-ar fi smuls ochii din orbite, s-ar fi tăvălit pe podea, şi-ar fi jupuit pielea. Dar nu putea să se mişte… Ţipă.

În faţa ochilor îi juca o pată hidoasă, colorată, apoi îşi pierdu vederea.

Auzea… simţea. Paşi uşori, iuţi. Paşi de pisică.

Câte erau?

Celise simţi o greutate pe umeri. Apoi alta şi alta… Ceva o înghiontea în piciorul drept, nefolositor. Abia îl simţea deplasându-se.

Apoi auzi zgomotul unui scuipat, iar durerea îi cuprinse obrazul.

Erau în jurul ei, pe capul ei, căţărându-se pe ea. Simţea moliciunea blănurilor lor mângâindu-i mâna. Ceva o muşcă de gât. Ţipă. Muşcăturile continuară, croindu-şi drum tot mai adânc, sfâşiind-o cu dinţi mici, ascuţiţi.

Alt animal o apucă de un deget. Într-un fel, durerea îi dădu putere. Izbi atacatorul şi-şi trase mâna. Când se mişcă, provocă o cacofonie de şuierături în jur, proteste ale fiinţelor-pisici. Le simţi muşcând-o de faţă, de gât, de ochi. Ceva încerca să se strecoare în costumul ei.

Mâna i se mişcă încet, greoaie. Mătură din cale pisicile, fu muşcată, dar insistă. Scotoci la centură, până când o simţi între degete, rotundă şi grea. O desprinse, o trase spre figura ei, o ţinu strâns.

Unde era cuiul pentru armare? Degetul mare căută. Aici. Îl răsuci şi-l apăsă, aşa cum îi spusese Lion.

Cinci, recită ea în tăcere, patru, trei, doi, unu.

În ultima ei clipă, Celise Waan văzu lumina.

Kaj Nevis râse zdravăn, în timp ce privea spectacolul.

Nu ştia ce naiba era fiinţa aia, dar fusese destul de puternică pentru Jefri Lion. Aripile ei se înfăşuraseră peste el când îl atacase, apoi, timp de câteva minute, bărbatul ţipase şi se zbătuse, rostogolindu-se pe podea, cu făptura acoperindu-i capul şi umerii. Arăta ca un om care se lupta cu o umbrelă. Teribil de comic!

După un timp, Lion rămăsese nemişcat, cu picioarele tremurând uşor. Ţipetele încetară. Un sunet de sugere umplu coridorul.

Nevis era amuzat şi încântat, dar consideră că nu trebuia să lase ceva nerezolvat. Făptura se concentrase asupra hrănirii. Nevis înaintă cât de tăcut putu, ceea ce nu însemna foarte tăcut, şi o înhăţă. Când o desprinse de ceea ce rămăsese din Jefri Lion, scoase un pocnet lichid.

Drace, gândi Nevis, făcuse o treabă teribilă! Partea din faţă a căştii lui Lion fusese îndoită spre înăuntru. Făptura avea un fel de cioc-sugătoare din os, care găurise vizorul lui Lion şi-i supsese cea mai mare parte a figurii. Groaznic! Carnea arăta lichefiată, se vedeau oasele prin ea.

Monstrul se zbătea nebuneşte în strânsoarea lui, scoţând un ţipăt ascuţit, respingător, pe jumătate răcnet, pe jumătate văicăreală. Kaj Nevis îl ţinu la distanţă, lăsându-l să dea din aripi, în timp ce-l examina. Îi izbi braţele, fără nici un efect. Îi plăceau ochii: ochi inteligenţi, înspăimântaţi. Făptura putea fi manevrată, gândi el. Îşi imagină ce-ar însemna să aducă în Shandicity, într-o noapte, câteva sute de asemenea fiinţe… Da, monştrii şi-ar găsi prada dorită… iar locuitorii i-ar da orice ar cere — bani, femei, putere, întreaga planetă blestemată, dacă ar dori. Ar fi amuzant să stăpânească nava…

Pentru moment, creatura aceea putea fi o belea.

Kaj Nevis apucă fiecare aripă în câte o mână şi rupse animalul în două. Apoi, zâmbind, se întoarse pe drumul pe care venise.

Haviland Tuf verifică aparatele din nou, ajustă uşor curgerea fluidului. Satisfăcut, îşi încrucişă mâinile pe burtă şi se aşeză lângă bazin. În interiorul acestuia se zbătea şi spumega un lichid roşu, întunecat. Tuf simţi că-l cuprinde ameţeala, privindu-l. Ştia că era un efect secundar al cronourzelii. În bazinul micuţ, pe care-i putea cuprinde în mâinile lui mari, acţionau energii imense, primare, iar timpul însuşi se supunea ordinelor lui. Treaba asta îl umplea de-un sentiment aparte, de teamă şi veneraţie.

Baia nutritivă se subţia treptat, devenind aproape transparentă. Tuf reuşi să zărească în ea o siluetă întunecată care căpăta formă, crescând, crescând vizibil, ontogeneza petrecându-se în faţa ochilor lui. Patru labe, da, le vedea… Şi o coadă. Evident o coadă, decise Tuf.

Se înapoie lângă aparat. Nu trebuia ca fiinţa creată de el să fie vulnerabilă la bolile care-l uciseseră pe Ciupercă. Repetă inoculările făcute tyrannosaurului cu puţin timp înaintea eliberării intempestive a acestuia, care-l luase prin surprindere. Fără îndoială, calea de a administra antiviruşii potriviţi înainte de completarea procesului naşterii. Iar Haviland Tuf începu să facă exact acest lucru.

Arca era aproape curăţată. Rica ridicase bariere ermetice în trei sferturi din navă, iar programul de sterilizare acţiona inexorabil, conform logicii sale automate. Puntea de acostare, zona de reparaţii, camera maşinilor, turnul de control, puntea şi încă alte nouă sectoare aveau acum pe ecran o culoare albastră, curată. Doar imensa axă centrală, coridoarele principale şi zonele laboratoarelor din apropierea lor erau încă întunecate de nuanţa roşcată, corozivă, care însemna o atmosferă plină de boli şi moarte în miliarde de feluri.

Aşa dorise Rica Dawnstar. În sectoarele centrale, interconectate, alt fel de proces se desfăşura, conform unei logici la fel de necruţătoare. Soluţia finală urma să-i asigure doar ei stăpânirea deplină asupra navei de germinare şi a întregii ei ştiinţe, puteri şi bogăţii.

Acum, când mediul era curat, Rica îşi scoase mulţumită casca. Comandase nişte mâncare — o felie albă, grasă, de proteine dintr-o făptură numită animal-de-carne, ţinută de Arcă într-o stază suculentă, timp de un mileniu, pe care o stropi cu un pahar mare, rece, de apă-dulce, cu gust slab de miere milidiană. Se bucură de friptură în timp ce urmărea rapoartele ce se scurgeau pe ecran.

Lucrurile se simplificaseră considerabil. Jefri Lion dispăruse. Păcat, fusese un individ incredibil de naiv, care nu reprezenta un pericol. Şi Celise Waan ieşise din joc. Surprinzător, reuşise să tragă după ea pisoii diabolici. Kaj Nevis îi venise de hac fiarei numite dracula cu glugă.

Rămăseseră doar Nevis, Tuf… şi ea.

Rica rânji.

Tuf nu constituia o problemă. Era ocupat să-şi facă o pisică. Putea să scape uşor de el, într-un fel sau altul. Nu, singurul obstacol adevărat între Rica şi pradă era Kaj Nevis, cu costumul lui de luptă unquinez. Probabil că individul se simţea foarte sigur de sine. Bine. N-avea decât.

Rica Dawnstar termină carnea şi-şi linse degetele. „A venit momentul lecţiei de zoologie”, gândi ea. Solicită rapoarte despre cele trei bio-arme care colindau prin navă. Dacă nici una dintre ele nu putea fi de folos, mai avea treizeci şi nouă în stare de stază, aşteptând să fie eliberate. Putea să aleagă uşor călăul.

Un costum de luptă? Ce avea ea valora cât o sută de costume de luptă.

Când termină de citit precizările zoologice, Rica Dawnstar zâmbea.

Să uite de griji! Singura problemă era să introducă datele corect. Verifică structura de pe ecran şi încercă să-şi închipuie cât de vicleană era mintea lui Nevis.

Nu suficient de vicleană, presupuse Rica.

Coridoarele blestemate continuau la nesfârşit şi păreau a nu duce nicăieri, doar în alte coridoare. Indicatoarele arătau că începuse deja să consume aer din al treilea rezervor. Kaj Nevis îşi dădu seama că trebuia să-i găsească iute pe ceilalţi şi să-i înlăture, ca să poată afla cum funcţiona nava aia blestemată.

Parcurgea un coridor deosebit de lung şi de larg, când deodată se aprinse un fel de fâşie de plastic, inserată în podea.

Nevis se opri, încruntându-se.

Dunga strălucea semnificativ. Ducea drept înainte şi cotea la dreapta, la prima intersecţie.

Nevis făcu un singur pas. Secţiunea fâşiei rămasă în urma lui se stinse.

Era condus undeva. Anittas mormăise ceva despre dirijarea oamenilor de-a lungul navei. Înainte să-i facă o mică tunsoare… Cibertehul trăia încă, bântuind calculatorul Arcei? Se îndoia. Anittas i se păruse foarte mort, iar el avea multă experienţă în omorârea oamenilor. Atunci cine? Dawnstar, bineînţeles. Ea trebuia să fie. Cibertehul spusese că o condusese în camera de comandă.

Unde încerca ea să-l conducă?

Kaj Nevis se gândi un moment. În costumul lui, se simţea invulnerabil. Dar ce rost avea să rişte? Dawnstar era o căţea trădătoare. Putea să-l facă să se rătăcească, să umble până i se termina aerul.

Se întoarse şi plecă decis în direcţia opusă celei arătate de linia seducătoare, argintie.

La prima intersecţie, o dungă verde căpătă viaţă, arătând spre stânga.

Kaj Nevis o luă la dreapta.

Coridorul se termină în faţa a două scări rulante, în spirală. Când Nevis se opri, una dintre ele începu să funcţioneze, urcând. Bărbatul rânji şi coborî pe cea nemişcată.

Coborî trei niveluri. La capăt, scara era strâmtă şi întunecoasă. Ducea în două direcţii. Înainte ca Nevis să se decidă, se auzi un scrâşnet metalic, iar un panou alunecă dintr-un perete şi închise coridorul din dreapta.

Căţeaua i-o făcuse, gândi el furios. Se uită la stânga. Coridorul părea a se lăţi oarecum, dar rămânea întunecat. Ici, colo, se zăreau movile de maşinării vechi. Lui Nevis nu-i plăcu felul în care arătau.

Dacă Dawnstar credea că-l putea dirija spre o capcană închizând nişte uşi, se înşela. Nevis se întoarse spre tunelul închis, din dreapta, ridică piciorul şi izbi. Zgomotul fu asurzitor. Lovi iar şi iar, apoi începu să folosească şi pumnii blindaţi. Avu nevoie de toată puterea suplimentară a exoscheletului, pentru a veni de hac plăcii.

Trecu rânjind peste ceea ce rămăsese din panoul glisant şi pătrunse în coridorul întunecat, îngust, în care încercase Dawnstar să-i interzică intrarea. Sub picioarele lui era metal gol. Aproape că se freca de pereţi cu umerii. Un fel de cale de acces, îşi imagină Nevis. Poate ducea într-un loc important. Trebuia să ducă într-un loc important. Altfel, de ce ar fi încercat mercenara să-l oprească să intre?

Tălpile lui ca nişte farfurii zăngăneau pe podea. Bărbatul continua să înainteze. Coridorul devenise şi mai întunecos, dar Kaj Nevis era decis să meargă mai departe. Într-un loc, culoarul cotea brusc la dreapta, alcătuind o trecătoare prea îngustă pentru costumul lui de luptă. Trebui să se strecoare cu braţele strânse şi cu picioarele pe jumătate răsucite.

Dincolo de cotitură se ivi, deasupra, un pătrat mic, luminos. Nevis se îndreptă spre el. Apoi se opri, brusc. Ce era asta?

Un fel de picătură, de culoare închisă, plutind în aer.

Kaj Nevis se apropie cu grijă.

Picătura întunecată era rotundă şi mică, doar cât pumnul unui bărbat. Nevis se opri la un metru de ea şi o o privi atent. Altă creatură, urâtă ca aceea care-l mâncase pe Jefri Lion, dar mai ciudată. Cafenie, noduroasă, având o suprafaţă ce arăta de parcă ar fi fost făcută din piatră. Părea a fi piatră. Nevis îşi dăduse seama că era o vieţuitoare pentru că avea gură — o deschizătură neagră, umedă, în pielea stâncoasă. Interiorul acesteia era umed, verde, mişcător. Se vedeau dinţi, sau ceva care păreau a fi dinţi, numai că erau metalici. Nevis avu impresia că zărise trei şiruri, pe jumătate acoperiţi de carnea verde, ca din cauciuc, care pulsa încet, continuu.

Bizareria consta în faptul că făptura stătea incredibil de nemişcată. La început, Nevis crezu că plutea în aer. Dar, când se apropie mai mult, realiză că se înşelase. Atârna în centrul unei pânze inimaginabil de fine, cu fire atât de subţiri că erau aproape invizibile. De fapt, capetele lor erau invizibile. Nevis vedea doar părţile mai groase, de lângă centrul în care pulsa creatura, dar ţesătura părea a fi mai subţire pe măsură ce se întindea şi nu-ţi puteai da seama dacă era prinsă de zid, podea sau tavan, oricât de atent te-ai fi uitat.

Un păianjen, deci. Unul straniu. Înfăţişarea pietroasă îl făcuse pe Nevis să creadă că era vorba de o formă de viată bazată pe siliciu.

Auzise de aşa ceva. Un lucru deosebit de rar. Deci, un fel de păianjen din siliciu. Mare scofală!

Kaj Nevis se apropie mai mult. Fir-ar să fie! Pânza, sau ceea ce crezuse că-i pânză… ei bine, chestia aia afurisită nu stătea pe o pânză, făcea parte din pânză! Firele fine, subţiri, lucioase, creşteau din trupul ei. Abia putea zări punctele de sutură. Şi erau mai multe decât crezuse — sute, poate mii, majoritatea prea subţiri pentru a fi observate, de la orice distanţă. Doar dacă le priveai din unghiul potrivit vedeai lumina reflectându-se în ele, într-o culoare ştearsă, argintie.

Nevis făcu un pas înapoi, simţindu-se nesigur, fără să ştie prea bine de ce, în ciuda protecţiei oferite de armura lui. În spatele păianjenului din siliciu se vedea strălucirea luminii de la capătul coridorului. Acolo trebuia să fie ceva important, de aceea încercase Rica Dawnstar să-l oprească.

„Asta era”, gândi el, satisfăcut. Probabil că acolo se afla blestemata cameră de comandă, iar înăuntru tremura Rica. Păianjenul stupid reprezenta ultima ei linie de apărare. Îi dădea fiori, dar ce naiba i-ar fi putut face?

Kaj Nevis manevră braţele cu cleşti şi-l întinse pe cel drept, să apuce lighioana.

Lamele de metal zimţate, strălucitoare, pătate de sânge, se închiseră peste cel mai apropiat fir vizibil, încet, cu uşurinţă. Cioburi strălucitoare, zimţate, pătate cu sânge, din metal unquian, zăngăniră pe podea.

Întreaga pânză începu să vibreze.

Kaj Nevis se uită la braţul drept inferior. Cleştele fusese retezat la jumătate. Simţi gustul bilei în gură. Făcu un pas înapoi, apoi altul, după aceea un al treilea, îndepărtându-se de fiinţa de acolo.

O mie de fire de pânză, mai subţiri decât aţa, deveniră o mie de picioare, iar acestea lăsară o mie de găuri în pereţii din metal, când se mişcară, şi crestară podeaua la cea mai uşoară atingere.

Nevis fugi. Goni înainte, până la locul îngust unde cotea coridorul.

Tocmai cobora braţele masive ale costumului, încercând să se strecoare, când păianjenul-umblător îl prinse. Se legăna în timp ce se apropia de el, suspendat pe nenumărate picioare invizibile, cu gura pulsând. Nevis gâfâi îngrozit. O mie de braţe din siliciu, monomoleculare, îl înfăşurară.

Bărbatul întinse mâna dotată cu putere uriaşă, ca să apuce capul fiinţei, să-l strivească, dar braţele se aflau pretutindeni, vălurind, strângându-se în jurul lui aproape cu moliciune. Nevis se zbătu, iar ele tăiară metal, carne, oase. Sângele ţâşni din ciotul braţului. Bărbatul scoase un ţipăt scurt.

Iar păianjenul-umblător îl îmbrăţişă mai strâns.

O crăpătură cât un fir de păr apăru în plasticul bazinului gol. Pisoiul izbi în ea. Crăpătura se lărgi. Haviland Tuf se întinse şi apucă animalul în mâna lui mare, apoi îl ridică în dreptul ochilor. Era slab şi fără vlagă. Poate că iniţiase naşterea prea curând. Va fi mai atent la următoarea încercare, dar de data asta nesiguranţa şi nevoia continuă de vigilenţă, grija ca nu cumva tyrannosauri plimbăreţi să-i întrerupă munca avuseseră ca rezultat o anumită grabă nepotrivită.

Cu toate acestea, considera că obţinuse un succes.

Pisoiul miorlăi. Haviland Tuf hotărî că va trebui să-l hrănească manual, folosind o pipetă, fără să se îndoiască vreo clipă că nu s-ar descurca. Ochii pisoiului erau abia deschişi, iar blana lungă încă udă de lichidul în care fusese cufundat cu puţin timp în urmă. Oare Ciupercă fusese cu adevărat atât de mic?

— Nu pot să-ţi spun Ciupercă, îi declară el solemn noului său tovarăş. Genetic, sunteţi identici, dar Ciupercă a fost Ciupercă, iar tu eşti tu. Te voi numi Haos, un camarad potrivit pentru Distrugere.

Pisoiul se mişcă în palma lui, deschise şi închise un ochi, de parcă l-ar fi înţeles. Nimic surprinzător. Se ştia că toate pisicile aveau ceva însuşiri paranormale.

Tuf se uită în jur. Nu mai avea nimic de făcut acolo. Poate venise timpul să-i caute pe nedemnii lui tovarăşi de altădată, să încerce să ajungă la un soi de înţelegere mutual avantajoasă. Plecă în căutarea lor, cu Haos în mână.

Se terminase, decise Rica Dawnstar, când lumina roşie a lui Nevis dispăru de pe ecran. Lupta urma să se dea doar între ea şi Tuf, ceea ce însemna că era stăpâna Arcei.

Ce naiba ar putea să facă totuşi cu ea? Greu de spus. S-o vândă companiei de armament sau planetei care dădea mai mult? Un lucru nu foarte înţelept. Nu avea încredere în cei cu prea multă putere. Puterea corupe, la urma urmei. Poate ar fi mai bine să păstreze nava, s-o pună în funcţiune. Ea era destul de coruptă, ar trebui să fie imună. Dar s-ar simţi groaznic de stingheră, vieţuind singură în morga aceea. Putea să angajeze un echipaj, să aducă la bord prieteni, iubiţi, servitori. Dar cum să aibă încredere în ei? Rica se încruntă. O problemă spinoasă, dar avea mult, mult timp la dispoziţie ca s-o rezolve. Se va gândi la ea mai târziu.

Acum, altă problemă, mult mai urgentă, aştepta să fie soluţionată. Tuf părăsise camera centrală de donare şi rătăcea pe coridoare. Cum să-i vină de hac?

Examină schema navei. Păianjenul-umblător rămăsese în vizuina lui comodă şi caldă, probabil hrănindu-se încă. Berbecul-rostogolitor, greu de patru tone, se afla jos, pe coridorul principal al punţii şase, rulând înainte şi înapoi, ca un fel de ghiulea vie, nebună, de-o mărime imensă, năruind pereţii şi căutând zadarnic ceva organic peste care să se rostogolească, să-l strivească şi să-l digere.

Tyrannosaurul se afla la etajul potrivit. Ce făcea? Rica apăsă câteva taste, solicitând mai multe detalii şi zâmbi. Dacă mesajele erau demne de încredere, animalul mânca. Oare ce? Pentru moment, nu-şi dădu seama. Apoi se lămuri. Rămăşiţele iui Jefri Lion şi ale draculei cu glugă. Localizarea părea corectă.

Fiara se afla foarte aproape de Tuf. Din nefericire, când începu să se deplaseze iar, se îndreptă în direcţia nepotrivită. Poate reuşea să le aranjeze o întâlnire…

Nu trebuia să-l subestimeze pe Tuf. Scăpase o dată de reptilă. Poate va reuşi s-o facă din nou. Chiar dacă l-ar conduce la etajul cu berbecul rostogolitor, problema ar fi aceeaşi. Tuf avea un fel de isteţime nativă. Nu-i va fi uşor să-l ducă de nas pe bătrânul Tuffy, aşa cum făcuse cu Nevis. Era prea subtil. Îşi aminti jocurile în care se înfruntaseră pe Cornul abundenţei. Tuf le câştigase pe toate.

Să mai elibereze câteva bio-arme? Uşor de făcut.

Rica Dawnstar ezită. Drace, exista o cale mai simplă! Venise timpul să intervină direct.

De un braţ al tronului căpitanului atârna o coroniţă dintr-un metal luminiscent, pe care Rica o scosese mai devreme dintr-o magazie. O luă, o puse sub un scaner, pentru a-i verifica iute circuitele, apoi şi-o puse pe cap, puţin într-o parte. După aceea, îşi montă casca, închise ermetic costumul şi-şi luă arma cu ace. La treabă!

Hoinărind pe coridoarele Arcei, Haviland Tuf găsise un soi de vehicul — o maşinuţă deschisă, cu trei roţi. Mergea pe jos de câtva timp, iar mai înainte stătuse ghemuit sub o masă, aşa că fu încântat să se aşeze. Conduse mai departe cu o viteză constantă, redusă, rezemat de speteaza capitonată şi privind drept în faţă. Haos stătea în poala lui.

Parcurse mai mulţi kilometri. Era un şofer atent şi metodic. La fiecare intersecţie, oprea, se uita la dreapta, apoi la stânga, examina cu grijă posibilităţile ce i se ofereau, înainte de a merge mai departe. Coti de două ori, îndemnat în parte de-o logică strictă, în parte de-o simplă toană, dar rămase majoritatea timpului pe coridoarele cele mai largi. O dată, opri maşina şi coborî, pentru a examina nişte uşi care i se păruseră interesante. Nu văzu nimic, nu întâlni pe nimeni. Din când în când, Haos se mişca în poala lui.

Apoi, Rica Dawnstar se ivi chiar în faţă.

Haviland Tuf opri maşinuţa în centrul unei intersecţii mari. Se uită la dreapta şi clipi de câteva ori, apoi se uită şi la stânga. După aceea privi drept înainte, îşi încrucişă mâinile la piept şi o urmări pe tânăra care se apropia încet de el.

Femeia se opri pe coridor, la cinci metri de locul unde o aştepta.

— Ai ieşit să te plimbi cu maşina? întrebă ea.

Ţinea în mâna dreaptă arma ei obişnuită, cu ace, iar în stânga o încâlceală de cureluşe, care atârnau până la podea.

— Într-adevăr… Am fost ocupat un timp. Unde-s ceilalţi?

— Morţi. Decedaţi. Dispăruţi. Eliminaţi din joc. Am rămas doar noi, Tuf.

— O situaţie obişnuită.

— Acesta-i ultimul meci, afirmă Rica Dawnstar. Fără revanşă. Iar de data asta voi câştiga eu.

Tuf îl mângâie pe Haos şi nu-i răspunse.

— Tuf, zise ea binevoitoare, în toată povestea asta eşti cel inocent. N-am nimic cu tine. la-ţi nava şi pleacă.

— Dacă vă referiţi la Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime, trebuie să vă reamintesc că a suferit stricăciuni grave, care n-au fost încă reparate.

— Atunci ia alta.

— Cred că nu voi face asta, declară Tuf. Pretenţiile mele asupra Arcei sunt, probabil, inferioare celor ale lui Celise Waan, Jefri Lion, Kaj Nevis şi Anittas, dar, întrucât mi-aţi spus că aceştia au murit, înseamnă că pretenţiile mele sunt la fel de valabile ca ale dumneavoastră.

— Nu chiar, replică Rica Dawnstar, ridicând arma cu ace. Asta înclină balanţa în favoarea mea.

Haviland Tuf se adresă pisoiului pe care-l ţinea în poală:

— Aceasta să-ţi fie prima lecţie despre căile dificile ale universului! Ce importanţă are dreptatea, dacă partea cealaltă are o armă, iar tu nu? Violenţa brutală domneşte pretutindeni, iar inteligenţa şi bunele intenţii sunt călcate în picioare. Doamnă, zise el, ridicându-şi apoi privirea spre Rica Dawnstar, recunosc avantajul dumneavoastră. Dar protestez. Membrii decedaţi ai grupului nostru mi-au recunoscut dreptul la o parte din câştig, înainte să ajungem la bordul Arcei. După câte ştiu, dumneavoastră n-aţi fost inclusă, într-un mod similar, în înţelegere. De aceea, mă bucur, în comparaţie cu dumneavoastră, de un avantaj legal. Mai mult, continuă el, ridicând un deget, avansez ideea că proprietatea unui bun merită să fie conferită de folosinţă şi de abilitatea de a-l folosi. Arca ar trebui să se afle — aceasta ar fi soluţia optimă — sub comanda persoanei care a demonstrat că are talentul, inteligenţa şi voinţa de a folosi cel mai eficient miliardele de posibilităţi pe care le oferă. Subliniez că eu sunt acea persoană.

— Serios? râse Rica Dawnstar.

— Într-adevăr, îi răspunse Haviland Tuf şi-l luă pe Haos în palme, ridicându-l pentru a fi văzut de femeie. lată dovada. Am explorat această navă şi acum stăpânesc secretele dispăruţilor Imperiali Pământeni referitoare la clonare. O experienţă uluitoare şi ameţitoare, una pe care-s dornic s-o repet. De fapt, am decis să renunţ la chemarea banală a negustoriei pentru mai nobila profesie de inginer ecolog. Sper că nu veţi încerca să-mi staţi în cale. Fiţi convinsă că vă voi asigura transportul înapoi pe ShanDellor şi voi avea grijă să primiţi fiecare părticică a salariului ce v-a fost promis de Jefri Lion şi ceilalţi.

Rica Dawnstar dădu din cap, neîncrezătoare.

— Eşti nemaipomenit, Tuffy! Crezi, întrebă ea înaintând şi învârtind arma în jurul degetului, că meriţi nava pentru că poţi s-o foloseşti, iar eu nu?

— Aţi expus esenţa problemei, încuviinţă Tuf. Rica râse din nou şi aruncă arma spre el.

— Ia-o, n-am nevoie de ea!

Tuf se ridică şi o prinse din zbor.

— Se pare că pretenţiile mele au fost întărite în mod neaşteptat şi decisiv. Acum pot eu să vă ameninţ că o să vă împuşc.

— N-o vei face. Regulile, Tuf. Tu joci meciul conform regulilor. Eu sunt cea căreia îi place să le încalce.

Ridică mănunchiul de curele încâlcite ce-i atârna pe umăr.

— Ştii ce-am făcut, în timp ce-ţi clonai un pisoi?

— Evident că nu, răspunse Haviland Tuf.

— Evident, îl imită sardonic Rica. Am fost pe punte, Tuf, m-am jucat cu calculatorul şi am aflat tot ce trebuia să ştiu despre Arcă şi CIE.

— Într-adevăr! clipi Tuf.

— Acolo se găsea un ecran mare. Imaginează-ţi-l ca pe o imensă tablă de joc. Am urmărit orice mişcare. Piesele roşii eraţi tu şi ceilalţi. Şi eu. Existau şi piese negre. Bio-arme, aşa le numea sistemul. Mi se pare mai potrivit termenul de monştri. E mai scurt. Mai puţin formal.

— Şi încărcat de conotaţii puternice, o completă Tuf.

— Desigur. Dar să revenim la oile noastre. Am trecut prin sfera exterioară de apărare, am reuşit să evităm sistemul de apărare cu boli, dar Anittas a fost ucis, iar înainte de a muri a decis să se răzbune un pic, aşa că a declanşat sistemul de apărare cu monştri. Iar eu am stat sus şi am privit cum piesele negre şi roşii se vânau reciproc. Dar lipsea ceva, Tuf. Ştii ce?

— Presupun că-i o întrebare retorică.

— Într-adevăr, îl imită Rica Dawnstar, râzând. Lipseau piesele verzi. Sistemul fusese programat să reprezinte intruşii cu roşu, propriile-i bio-arme cu negru, iar personalul autorizat al Arcei cu verde. Sigur că nu existau semne verzi. Dar asta mi-a dat de gândit, Tuf. Apărarea cu monştri reprezenta, evident, o ultimă soluţie. Dar se intenţionase a fi folosită doar când nava era abandonată, când devenea o epavă?

— Cred că nu, zise Tuf, încrucişându-şi din nou mâinile. Existenţa ecranului implică existenţa cuiva care se uită la el. Mai mult, dacă sistemul fusese programat să prezinte simultan personalul navei, intruşi şi apărători monstruoşi, în culori diferite, atunci trebuie luată în considerare posibilitatea ca toate cele trei grupe să fie la bord, active, în acelaşi timp.

— Da. Acum, întrebarea-cheie!

Haviland Tuf zări mişcare pe coridorul din spatele ei.

— Scuzaţi-mă, începu el. Rica îi făcu semn să tacă.

— Dacă fuseseră pregătiţi să dea drumul ororilor din cuşti, în caz de necesitate, pentru a respinge năvălitorii, cum preveneau uciderea propriilor lor oameni?

— O dilemă interesantă, recunoscu Tuf. Anticipez cu aviditate plăcerea aflării răspunsului acestei ghicitori. Mi-e teamă însă că voi fi obligat, deocamdată, să renunţ la această plăcere. Departe de mine gândul de a întrerupe un discurs atât de fascinant. Totuşi, mă simt obligat să vă atrag atenţia…

Puntea se zgudui.

— Da, rânji Rica.

— Mă simt obligat să vă atrag atenţia că un dinozaur carnivor, destul de mare, a apărut pe coridor în spatele dumneavoastră, iar în prezent se repede spre noi. Nu-mi place treaba asta.

Tyrannosaurul scoase un răget.

Rica Dawnstar nu se arătă deloc impresionată.

— Adevărat? râse ea. Sper că nu te aştepţi să pic în capcana cu vezi-că-i-un-dinozaur-în-spatele-tău! Te credeam mai deştept, Tuf!

— Protestez! Sunt complet sincer! exclamă bărbatul, pornind motorul maşinuţei. Mărturie stă viteza cu care am activat vehiculul, pentru a fugi de apropierea creaturii. De ce vă îndoiţi de mine? Cu siguranţă că aţi auzit apropierea tunătoare a fiarei, zgomotul răgetului ei…

— Ce răget? întrebă Rica. Fii serios, Tuf. Să-ţi spun ceva. Răspunsul. Am uitat o piesă a jocului.

— Într-adevăr, zise Tuf.

Tyrannosaurul se apropia de ei cu o viteză alarmantă. Părea înfuriat, iar răgetele lui îl împiedicau s-o audă pe Rica Dawnstar.

— Cei din Corpul Inginerilor Ecologi se ocupau nu numai cu donarea, Tuf. Erau savanţi militari, dar în primul rând ingineri ecologi. Puteau re-crea forme de viaţă, aduse de pe sute de planete, să le învie în bazinele lor, dar asta nu însemna tot ce puteau face. Puteau umbla în ADN, modificând acele forme de viaţă, reproiectându-le conform ţelurilor lor.

— Bineînţeles, spuse Tuf, dar acum scuzaţi-mă, trebuie să fug de dinozaur!

Tyrannosaurul se afla la zece metri în spatele femeii. Se opri. Coada lui biciui peretele, iar maşinuţa lui Tuf se zgudui. Din colţii fiarei se scurgea salivă, iar labele sale din faţă sfârtecau aerul cu o energie nemaivăzută.

— Urât din partea ta! Tuf, iată răspunsul! Bio-armele, monştrii, fuseseră ţinute în stază o mie de ani, poate mai mult. Dar nu erau monştri obişnuiţi. Fuseseră donaţi cu un scop special, pentru a apăra nava de intruşi, şi fuseseră manipulaţi genetic pentru a corespunde acestui ţel.

Tyrannosaurul mai făcu un pas, doi, trei. Acum ajunsese chiar în spatele ei… Umbra lui acoperise femeia…

— Manipulaţi cum? se interesă Haviland Tuf.

— Credeam că n-o să întrebi niciodată, oftă Rica, iar tyrannosaurul se aplecă, mugi, deschise fălcile masive, îi cuprinse capul. Prin capacitate paranormală, şuieră ea printre dinţi.

— Într-adevăr!

— Doar capacitate paranormală, declară Rica Dawnstar, din gura dinozaurului, întinzându-se şi atingând ceva între dinţii acestuia, declanşând un ţiuit. Unii dintre monştri aproape că nu au minte, doar instincte. Au primit o aversiune instinctuală de bază. Cei mai complecşi au fost făcuţi, prin mijloace paranormale, să fie ascultători. Instrumentele de comandă sunt suprageneratoarele. Lucruri drăguţe, ca această coroană pe care o port. Nu conferă puteri paranormale sau alte chestii spectaculoase. Fac doar ca unii monştri să mă ocolească, iar alţii să mi se supună.

Se trase din gura fiarei şi lovi, zgomotos, animalul peste bot.

— Jos, băiete!

Tyrannosaurul scoase un răget şi îşi coborî capul. Rica Dawnstar descâlci harnaşamentul şi şaua, apoi începu să le aşeze la locurile potrivite.

— L-am controlat tot timpul în care am stat de vorbă, declară ea, calmă. L-am chemat aici. E flămând. L-a mâncat pe Lion, dar era mic şi mort, iar de altceva n-a avut parte, de o mie de ani!

Haviland Tuf se uită la arma cu ace din mâna lui. Absolut inutilă. Oricum, nici el nu era un bun trăgător.

— Aş fi încântat să-i clonez un stegosaur.

— Nu, mulţumesc, zise Rica, strângând harnaşamentul. Acum nu mai poţi să te retragi. Ai vrut să joci şi ai pierdut, Tuf. Ar fi trebuit să pleci când ţi-am oferit posibilitatea. Să revedem pretenţiile tale. Lion, Nevis şi ceilalţi ţi-au oferit o parte egală cu a lor, dar din ce? Vei primi acum o parte, indiferent dacă o vrei sau nu, egală cu ceea ce au primit ei. Asta în privinţa argumentelor legale. Cât despre pretenţia morală referitoare ia folosirea superioară, zise ea rânjind şi lovind din nou cu palma dinozaurul, cred că am demonstrat că pot folosi Arca mai eficient decât tine. Lasă-te jos! mormăi ea, iar animalul se aplecă mai mult, permiţând tinerei să sară în şaua de pe gâtul lui. Sus! răcni ea, şi fiara se ridică.

— Cu toate acestea, aţi renunţat la legalitate şi la moralitate şi v-aţi reîntors la violenţă.

— Aşa-i, răspunse Rica de pe şopârla ei tiran, ce înainta încet, parcă pipăindu-şi calea. Să nu spui că nu-s corectă, Tuf. Am un dinozaur, dar tu ai arma mea. Poate că o să ai noroc când o să tragi. Acum suntem amândoi înarmaţi. Numai că eu, râse ea, eu sunt înarmată până-n dinţi!

Haviland Tuf se ridică şi-i aruncă arma înapoi. O aruncătură puternică. Rica se aplecă într-o parte şi o prinse.

— Ce înseamnă asta? întrebă ea. Te predai?

— Scrupulele dumneavoastră în privinţa corectitudinii m-au impresionat. Nu vreau să am vreun avantaj. Şi eu am un animal, zise el, mângâind pisoiul. Iar dumneavoastră aveţi acum o armă.

Porni maşina şi ieşi cu spatele din intersecţie, rulând iute pe coridor — atât de iute cât putea merge înapoi.

— Fie cum vrei tu, spuse Rica Dawnstar.

Îşi pregătise bine jocul. Acum se simţea tristă. Tuf îşi întorcea maşina, pregătindu-se să fugă cu faţa, nu cu spatele. Tyrannosaurul deschise gura mare, iar balele curseră de pe colţii de-o jumătate de metru. Apoi scoase un răcnet ce exprima foamea pură, primară, veche de un milion de ani, şi se luă, răgind, după Tuf.

Alergă pe coridor, intră în intersecţie.

La douăzeci de metri de el, minimintea tunului cu plasmă luă cunoştinţă de faptul că în zona de foc intrase ceva ce depăşea dimensiunile ţintei programate. Se auzi un clinchet foarte slab.

Haviland Tuf fu împins înainte de suflul fierbinte. Puse trupul lui între Haos şi căldură. Din fericire, aceasta dură doar o clipă, deşi mirosul de reptilă arsă avea să rămână în locul acela ani de zile, iar o parte din podea şi pereţi trebui să fie înlocuită.

— Şi eu am avut o armă, îi spuse Haviland Tuf pisoiului.

Târziu, mult mai târziu, când Arca fusese curăţată, iar el, împreună cu Distrugere şi Haos se instalaseră confortabil în apartamentul căpitanului, îşi adusese bagajele, avusese grijă de cadavre, făcuse reparaţiile pe care putuse să le facă şi descoperise cum să potolească făptura incredibil de zgomotoasă de pe puntea şase, Haviland Tuf începu să scotocească metodic prin navă. În a doua zi, găsi o magazie cu îmbrăcăminte, dar bărbaţii şi femeile din CIE fuseseră mai scunzi decât el şi mult mai zvelţi, aşa că nu i se potrivi nici o uniformă.

Dar alese o pălărie care-i plăcuse. O capelă verde, cu cozoroc, ce se potrivea perfect pe capul său chel, alb ca laptele. Avea în faţă un theta auriu, sigla corpului.

— Haviland Tuf, se prezentă el celui din oglindă, inginer ecolog. Suna frumos.