Peregrinările lui Tuf

5. O FIARĂ PENTRU NORN

Când îl găsi bărbatul slăbănog, Haviland Tuf bea singur, în colţul cel mai întunecos al berăriei din Tamber. Îşi ţinea coatele pe masă, iar creştetul capului său chel aproape atingea grinda joasă, din lemn, de deasupra. Patru halbe goale stăteau în faţa lui, cu interiorul mânjit de inele de spumă, în timp ce o a cincea, pe jumătate plină, era ţinută în mâinile lui uriaşe, albe.

Dacă Tuf îşi dăduse seama de privirile curioase pe care le îndreptau ceilalţi, din când în când, spre el, nu arătase prin nimic.

Îşi sorbea berea metodic, cu figura inexpresivă. Părea bizar şi solitar aşa cum bea de unul singur, în separeu…

Dar nu era chiar singur. Pe masă, în faţa lui, stătea Dax, un ghem de blană neagră. Din când în când, Tuf punea halba jos şi-şi mângâia alene însoţitorul tăcut. Dax nu se clintea din poziţia lui confortabilă dintre halbele goale. Motanul era la fel de mare, în comparaţie cu alte pisici, pe cât era Haviland Tuf faţă de alţi oameni.

Când bărbatul slăbănog veni spre separeul lui Tuf, acesta nu zise nimic. Se uită la el, clipi şi aşteptă să spună ce voia.

— Eşti Haviland Tuf, vânzătorul de animale, afirmă bărbatul cel slab. Într-adevăr, individul era un bărbat dureros de slab. Veşmintele lui, din piele neagră şi blană cenuşie, atârnau pe el, încreţindu-se ici, colo. Dar se vedea că-i un personaj de oarecare importanţă, din moment ce purta pe frunte, sub claia de păr negru, o coroniţă îngustă din alamă. Iar degetele îi erau împodobite de o mulţime de inele. Tuf îl scărpină pe Dax în spatele unei urechi negre.

— Nu-i suficient că solitudinea noastră a fost încălcată, îi spuse el pisicii, vocea sa de bas profund fiind doar un pic modulată. N-a fost suficient că mâhnirea noastră a fost violată. Se pare că trebuie să suportăm calomnii şi insulte. Domnule, se adresă el bărbatului slăbănog, sunt cu adevărat Haviland Tuf şi poate că s-ar putea spune că, într-un fel, fac negoţ cu animale. Dar poate că nu mă consider vânzător de animale. Poate mă consider inginer ecolog.

Slăbănogul dădu din mână, iritat, şi se aşeză neinvitat pe banca din faţa lui Tuf.

— Am auzit că ai o veche navă de germinare a CIE. Asta nu te face inginer ecolog, Tuf. Au murit cu toţii, de veacuri. Dar dacă preferi să ţi se spună inginer ecolog, foarte bine. Am nevoie de serviciile tale. Vreau să cumpăr un monstru, o fiară mare, fioroasă.

— Aha, se adresă Tuf din nou pisicii, străinul care s-a aşezat nepoftit la masa mea vrea să cumpere un monstru! Cu regret vă informez că solicitarea dumneavoastră e zadarnică. Monştrii sunt făpturi mitologice, domnule, precum stafiile, vârcolacii şi birocraţii competenţi. Mai mult, în acest moment nu mă ocup de vânzarea de animale, nici de alte aspecte ale profesiei mele. Consum această excelentă bere tamberkineză şi jelesc.

— Jeleşti? se interesă slăbănogul. Pe cine? Nu părea că are chef să plece.

— Jelesc o pisică, îi răspunse Haviland Tuf. Se numea Distrugere şi mi-a fost tovarăşă ani îndelungaţi, domnule. A murit pe o planetă numită Alyssar, pe care am avut nenorocul s-o vizitez. De mâna unui prinţişor barbar de acolo, un tip deosebit de respingător.

Se uită la coroniţa slăbănogului.

— Nu cumva sunteţi şi dumneavoastră un prinţişor barbar?

— Bineînţeles că nu.

— Norocul dumneavoastră.

— Îmi pare rău de pisica ta, Tuf. Îţi înţeleg simţămintele, da, da, am trecut prin aşa ceva şi eu, de o mie de ori.

— De o mie de ori, repetă sec Tuf. Ar trebui să aveţi în vedere eforturi mai serioase pentru îngrijirea animalelor dumneavoastră.

Slăbănogul ridică din umeri.

— Animalele mor. N-ai ce să faci. Colţi, gheare şi toate celelalte, da, da… ăsta-i destinul lor. A trebuit să mă obişnuiesc să le văd ucise pe cele mai bune, chiar în faţa ochilor mei. Despre asta am venit să vorbesc cu tine, Tuf.

— Într-adevăr?

— Mă numesc Herold Norn şi sunt maestru principal pentru animale al casei mele, una dintre Cele Douăsprezece Mari Case de pe Lyronica.

— Lyronica. Numele nu mi-e complet necunoscut. O planetă mică, puţin colonizată, cu oarecare înclinaţii sălbatice, dacă ţin bine minte. Poate asta explică transgresiunea manierelor civilizate…

— Sălbatice? zise Norn. Pălăvrăgeli tamberkineze, Tuf! Fermieri afurisiţi! Lyronica este bijuteria sectorului. Ai auzit de arenele noastre pentru animale?

Haviland Tuf îl scărpină încă o dată pe Dax după ureche, un scărpinat ciudat, ritmic, iar motanul se descolăci, căscă şi-l privi pe slăbănog cu ochi mari, aurii, strălucitori. Toarse încet.

— Mici pepite de informaţii mi-au căzut în urechi, în timpul peregrinărilor mele. Poate veţi binevoi să vă dezvoltaţi propunerea, Herold Norn, astfel încât eu şi Dax s-o putem analiza.

Herold Norn îşi frecă mâinile şi dădu din cap.

— Dax? Sigur. Un animal frumos, deşi eu personal nu-s atras de animalele care nu pot lupta. Am spus întotdeauna că adevărata frumuseţe constă în puterea de a ucide.

— O atitudine idiosincratică, declară Tuf.

— Nu, nu, îl contrazise Norn. Deloc. Sper că munca ta aici nu te-a molipsit de mofturile tamberkineze.

Tuf îşi goli halba în tăcere, apoi făcu semn pentru încă două. Ospătarul le aduse prompt.

— Mulţumesc, zise Norn, când halba fu aşezată, aurie şi înspumată, în faţa lui.

— Continuaţi, domnule.

— Da. Ei bine, Cele Douăsprezece Mari Case de pe Lyronica se întrec în arenele pentru animale. A început… cu secole în urmă. Înainte de asta, casele se războiau. Aşa-i mai bine. Onoarea familiei e păstrată, se fac averi, nu-i omorât nimeni. Vezi, fiecare casă stăpâneşte moşii imense, larg întinse pe planetă şi, pentru că teritoriul este slab colonizat, viaţa animală prosperă. Seniorii Marilor Case au decis, cu mulţi ani în urmă, în vremuri de pace, să aibă loc lupte de animale. Un divertisment plăcut, înrădăcinat adânc în istorie. Poate ai auzit de vechiul obicei al luptelor de cocoşi şi de poporul de pe Vechiul Pământ, romanii, care puneau tot felul de fiare ciudate să se lupte între ele în arenele mari pe care le aveau?

Norn se opri şi sorbi din bere, aşteptând un răspuns, dar Tuf îl mângâie pe Dax şi nu zise nimic.

— N-are importanţă, spuse în cele din urmă lyronicanul şi-şi şterse spuma de la gură cu dosul palmei. Acesta a fost începutul sportului. Fiecare casă are terenul ei anume şi animalele ei specifice,. Casa de Varcour, de exemplu, se întinde în sudul fierbinte, mlăştinos. Îi place să trimită în arenă şopârle-lei uriaşe. Feridian, un domeniu de la munte, şi-a făcut averea cu ajutorul unei specii de maimuţe-de-munte, numite, după cum e normal, feridian. Propria mea casă, Dom, se află pe câmpiile înierbate de pe întinsul continent din nord. Am trimis o sută de fiare diferite să lupte în arenă, dar suntem celebri pentru colţ-de-oţel-i.

— Colţ-de-oţel-i! Numele este evocator.

— Da, spuse mândru Norn, zâmbind. Ca maestru principal pentru animale, am pregătit mii. Oh, sunt nişte animale drăguţe! Mari cât tine, cu blana de cea mai minunată culoare albastră-neagră, aprige şi neobosite!

— Pot presupune că aceşti colţ-de-oţel-i sunt de descendenţă canină?

— Dar cu ce canini!

— Şi-mi cereţi un monstru. Norn sorbi iar din bere.

— Adevărat, adevărat. Oamenii de pe zece planete învecinate vin pe Lyronica pentru a privi fiarele luptând în arenă şi pentru a paria cine va învinge. Se înghesuie îndeosebi în Arena de Bronz, care se află, de şase sute de ani, în Oraşul Tuturor Caselor. Acolo se duc cele mai mari lupte. Bogăţia caselor noastre, a planetei noastre, a ajuns să depindă de ele. Fără ele, bogaţii de pe Lyronica ar fi la fel de săraci ca fermierii de pe Tamber.

— Da…

— Înţelegi, bogăţia asta este distribuită caselor în funcţie de onoarea lor, în funcţie de victoriile lor. Casa de Arneth a ajuns cea mai mare şi mai puternică din cauză că are multe fiare ucigătoare pe diferitele sale domenii. Rangul celorlalte e în concordanţă cu rezultatele obţinute în Arena de Bronz.

— Jar Casa de Norn e ultima şi cea de pe urmă dintre Cele Douăsprezece Mari Case de pe Lyronica, zise Tuf, clipind, în timp ce Dax toarse mai puternic.

— Ştii?

— Domnule, sare în ochi! Dar îmi vine în minte o obiecţie. Conform regulilor Arenei de Bronz, nu va fi considerată lipsită de etică procurarea şi introducerea în concurs a unor specii care nu-şi au sorgintea pe faimoasa dumneavoastră planetă?

— Există precedente. Cu vreo şaptezeci de ani în urmă, a venit un concurent chiar de pe Vechiul Pământ, cu o creatură numită lup de pădure, pe care o antrenase. Casa de Colin l-a sprijinit, într-un moment de nebunie. Sărmana lui fiară a fost asmuţită asupra unui colţ-de-oţel nornian şi s-a dovedit departe de a-l egala. Mai există şi alte cazuri. În ultimii ani, din nefericire, colţ-de-oţel-ii noştri nu s-au înmulţit bine. Animalele sălbatice de pe câmpii au murit, iar cele care au rămas au devenit iuţi şi au învăţat să se ferească, fiind greu pentru oamenii casei noastre să le captureze. În cuştile de înmulţire, rasa pare să se fi moleşit, în ciuda eforturilor mele şi ale maeştrilor pentru animale de dinaintea mea. Norn a câştigat puţine victorii în ultima vreme, iar eu nu voi rămâne maestru principal dacă nu fac ceva. Am ajuns săraci. Când am auzit că Arca a venit pe Tamber, am decis să te caut. Vreau să încep o nouă eră de glorie pentru Norn, cu ajutorul tău.

Haviland Tuf rămase foarte liniştit.

— Înţeleg dilema pe care trebuie s-o înfruntaţi. Dar ţin să vă informez că nu obişnuiesc să vând monştri. Arca este o navă de germinare, proiectată de Imperialii Pământului cu mii de ani în urmă pentru a-i decima pe hrangani prin biorăzboi. Pot descărca un adevărat corn al abundenţei de boli şi molime, iar în biblioteca de celule am material de clonare pentru nenumărate specii din mai mult de o mie de planete, dar monştri adevăraţi, de soiul de care am înţeles că aveţi nevoie, sunt într-o cantitate ceva mai redusă.

Herald Norn păru dezamăgit.

— Deci, n-ai nimic?

— Nu acestea au fost cuvintele mele. Bărbaţii şi femeile din dispărutul Corp al Inginerilor Ecologi utilizau, din timp în timp, specii pe care cei neinformaţi sau superstiţioşi le-ar fi etichetat drept monstruoase, din motive atât psihologice, cât şi ecologice. Am câteva asemenea animale în stoc — un număr ridicol, poate doar câteva mii, oricum nu mai mult de zece mii. Pentru a da o cifră mai exactă, ar trebui să-mi consult calculatorul.

— Câteva mii de monştri! se însufleţi iar Norn. Un stoc mai mult decât suficient! Cu siguranţă că vei găsi în el şi o fiară pentru Norn!

— Poate că da. Sau poate că nu. Există două posibilităţi.

Îl privi pe Norn, cu figura lungă calmă, lipsită de emoţie, şi continuă:

— Problemele de pe Lyronica îmi trezesc interesul într-un mod neserios, dar sunt fără angajament profesional pentru moment, după ce am oferit tamberkinezilor o pasăre care să-i scape de infestarea cu viermi-de-rădăcină. Mă interesează să cercetez mai îndeaproape planeta dumneavoastră şi situaţia de acolo. Să ne întoarcem în Norn, domnule. Voi duce Arca pe Lyronica şi voi vedea arenele pentru animale, apoi vom decide ce-i de făcut.

— Excelent! zâmbi Norn. Plătesc eu rândul ăsta! Dax torcea tare, ca o navetă care cobora.

Arena de Bronz se afla chiar în centrul Oraşului Tuturor Caselor, în locul în care cartierele stăpânite de Cele Douăsprezece Mari Case se întâlneau ca nişte felii ale unei plăcinte uriaşe. Fiecare enclavă a oraşului întortocheat, din piatră, era înconjurată de ziduri. Fiecare purta un steag cu culorile sale distinctive, fiecare avea propria-i ambianţă şi stil. Dar toate se întâlneau la Arena de Bronz.

De fapt, Arena nu era din bronz, ci mai mult din piatră neagră şi lemn lustruit. Se bomba în sus, fiind mai înaltă decât toate clădirile, cu excepţia câtorva turnuri şi minarete izolate. Avea deasupra o cupolă din bronz strălucitor, care sclipea în razele portocalii ale apusului. Din ferestre înguste priveau gargui — sculptaţi în piatră, forjaţi în fier, turnaţi în bronz. Porţile imense din zidurile de piatră neagră erau făurite tot din metal. Existau douăsprezece, câte una pentru fiecare cartier diferit al Oraşului Tuturor Caselor. Culorile şi gravurile de pe fiecare corespundeau casei respective.

Soarele Lyronicii era un pumn de flăcări roşii ce mânjeau orizontul spre vest, când Herald Norn îl conduse pe Haviland Tuf la jocuri. Oamenii de casă abia aprinseseră torţele cu gaz — obeliscuri din metal care se înălţau ca nişte dinţi ascuţiţi într-un inel în jurul Arenei de Bronz — iar clădirea veche, gheboasă, fusese înconjurată de stâlpi pâlpâitori de flăcări albastre şi portocalii. Tuf îl urmă pe Herald Norn, într-o mulţime de spectatori şi oameni care pariau, pe uliţele pe jumătate pustii ale cartierului nornic, pe o stradă pavată cu rocă sfărâmată, trecând printre doisprezece colţ-de-oţel-i din bronz, care mârâiau şi scuipau, în poziţii veşnice, de pe fiecare latură. Apoi ieşiră pe larga poartă Norn. Uşile erau făcute dintr-un amestec de abanos şi alamă. Paznicii în uniforme, înveşmântaţi tot în piele neagră şi blană cenuşie ca şi Herald Norn, îl recunoscură pe maestrul pentru animale şi-l lăsară să intre. Ceilalţi se opriră să plătească, dând monede de aur sau oţel.

Arena era cel mai mare teren pentru animale. O adâncitură acoperită cu nisip alcătuia podeaua pentru luptă, aflată mult sub nivelul solului şi înconjurată de ziduri din piatră înalte de patru metri. Chiar de lângă ziduri începeau rândurile de scaune ce înconjurau ascendent arena, urcând până la porţi. Existau suficiente locuri pentru treizeci de mii de persoane, se fălise Norn, dar Tuf observă că de pe cele din spate nu prea se vedeau animalele, iar altele erau mascate de stâlpii de oţel. Prin clădire se aflau răspândite boxe pentru pariuri.

Herald Nord îl conduse pe Tuf la cele mai bune scaune din arenă, în faţa sectorului Norn, despărţite doar de un parapet de peretele vertical de patru metri ce înconjura nisipul pe care avea loc lupta. Scaunele nu erau şubrede, din lemn şi fier, ca acelea din rândurile de sus, ci adevărate tronuri din piele, suficient de largi să încapă în ele chiar şi trunchiul masiv al lui Tuf. Şi de-o comoditate luxoasă.

— Fiecare scaun este capitonat cu pielea unei fiare care a murit în mod nobil acolo jos, îi explică Herald Norn lui Tuf, în timp ce se aşezau.

În faţa lor, o echipă în uniforme albastre, dintr-o bucată, târau spre intrare carcasa unui animal groaznic la înfăţişare, acoperit cu pene.

— O pasăre luptătoare a Casei Dealurilor Wrai, explică Norn. Maestrul Wrai pentru animale a trimis-o să înfrunte o şopârlă-leu varcouriană. O alegere nu tocmai fericită.

Haviland Tuf nu spuse nimic. Rămase ţeapăn, drept, îmbrăcat într-un pardesiu cenuşiu din vinilin ce-i ajungea până la glezne, cu umeri bombaţi. Pe cap purta o capelă verde cu cozoroc, având ca emblemă theta auriu al inginerilor ecologi. Ţinea mâinile albe încrucişate pe burtă, în timp ce Herald Norn îl potopea cu un şuvoi de vorbe.

Când vorbi crainicul arenei, tunetul vocii sale amplificate bubui în jur:

— Al cincilea meci. Din partea Casei de Norn, un colţ-de-oţel mascul, în vârstă de doi ani, cântărind 2,6 chintale, antrenat de maestrul junior pentru animale, Kers Norn. Debutant în Arena de Bronz.

Chiar sub ei, metalul scrâşni pe metal şi o creatură de coşmar sări în arenă. Colţ-de-oţel-ul era un gigant miţos, cu ochi roşii, înfundaţi în orbite, şi cu două şiruri de dinţi încovoiaţi de pe care se scurgeau bale — un lup crescut peste măsură, încrucişat cu un tigru-cu-colţi-sabie, cu picioarele groase cât copacii tineri, având viteza şi supleţea de ucigaş ascunse doar parţial de blana neagră-albăstruie care acoperea muşchii ce jucau. Colţ-de-oţel-ul mârâi, iar arena reflectă ecoul sunetului. Ovaţii se dezlănţuiră peste tot.

Herold Norn zâmbi şi spuse:

— Kern e un văr al meu, unul dintre cei mai promiţători juniori. Mi-a spus că această fiară ne va face să ne mândrim cu ea. Da, da, îmi place cum arată! Ţie nu?

— Fiind nou venit pe Lyronica şi în Arena de Bronz, nu am criterii de comparaţie, declară Tuf cu voce inexpresivă.

Crainicul se făcu auzit din nou:

— Din partea Casei de Arneth-din-Pădurea-Aurită, o maimuţă-sugrumătoare, în vârstă de şase ani, cântărind 3,1 chintale, antrenată de maestrul senior pentru animale, Danei Leigh Arneth. De trei ori veterană a Arenei de Bronz, de trei ori câştigătoare.

În partea cealaltă a adânciturii se deschise altă poartă — cea fasonată în aur şi purpuriu — iar o doua fiară ieşi afară, pe două picioare scurte, şi privi în jur. Maimuţa era scundă, dar teribil de solidă, cu un tors triunghiular şi cap în formă de ghiulea, cu ochii îngropaţi sub o muchie grea din os. Braţele, dublu articulate, musculoase, atârnau până la nisipul auriu. Fiara n-avea, din cap până-n picioare, nici un pic de păr, cu excepţia unor petece de blană de-un roşu întunecat sub braţe. Pielea sa era de-un alb murdar. Puţea. Haviland Tuf îi simţi duhoarea de mosc tocmai din cealaltă parte a arenei.

— Transpiră, îi explică Norn. Danei Leigh a adus-o la o frenezie a uciderii, înainte s-o trimită să lupte. Fiara-i în culmea experienţei, iar maimuţa-sugrumătoare e o creatură sălbatică. Spre deosebire de vărul ei, feridianul de munte, e prin natură carnivoră şi are nevoie de puţin antrenament. Dar colţ-de-oţel-ul lui Kers e mai tânăr. Meciul poate fi interesant.

Maestrul nornian al animalelor se aplecă în faţă, în timp ce Tuf rămase calm, ţeapăn.

Maimuţa se întoarse, scoţând din gâtlej un urlet profund, în timp ce colţ-de-oţel-ul se îndrepta spre ea, mârâind, o pată neagră-albăstruie care împrăştia nisipul arenei în timpul goanei. Maimuţa-sugrumătoare îl aşteptă, întinzându-şi braţele imense, neîndemânatice, iar Tuf percepu vag imaginea imensului animal ucigaş al casei Norn desprinzându-se de sol, într-un salt înfricoşător. Apoi, cele două fiare se învălmăşiră, rostogolindu-se de colo-colo, într-un vârtej de ferocitate, iar arena deveni o simfonie de ţipete.

— Gâtul! răcnea Norn. Sfâşie-i gâtul! Sfâşie-i gâtul!

Cele două bestii se despărţiră la fel de brusc. Colţ-de-oţel-ul se răsuci într-o parte şi începu să meargă încet în cerc, iar Tuf văzu că o labă de dinainte era îndoită, ruptă. Se sprijinea pe cele trei rămase, dar mergea. Maimuţa-sugrumătoare nu-l ataca, dar se rotea continuu, făcându-i faţă. Pe pieptul ei se vedeau răni adânci, deschise, acolo unde o sfâşiaseră săbiile colţ-de-oţel-ului, dar fiara părea prea puţin slăbită. Herold Norn începu să mormăie încet.

Nemulţumiţi de acalmie, spectatorii din Arena de Bronz începură un cânt ritmic, un sunet jos, fără cuvinte, care devenea tot mai puternic, pe măsură ce noi voci se adăugau corului. Tuf văzu imediat că sunetul avea efect asupra animalelor de jos. Începură să mârâie, să sâsâie, să scoată strigăte de luptă cu glasuri furioase, iar maimuţa-sugrumătoare ţopăia de pe un picior pe altul, înainte şi înapoi, într-un dans macabru, în timp ce de pe fălcile căscate ale colţ-de-oţel-ului curgeau bale însângerate.

Cântul de ucidere urca şi cobora, devenind tot mai puternic, până când cupola de deasupra zăngăni din cauza zgomotului. Fiarele deveniră frenetice. Brusc, colţ-de-oţel-ul şarjă din nou, iar braţele lungi ale maimuţei se întinseră să-l prindă în saltul lui furios. Impactul aruncă sugrumătorul înapoi, dar Tuf văzu că dinţii colţ-de-oţel-ului se închiseseră în aer, în timp ce maimuţa îşi încleştase mâinile în jurul gâtului negru-albastru. Animalul-câine se zbătea nebuneşte, în timp ce fiarele se rostogoleau pe nisip. Apoi se auzi un pocnet scurt, oribil, teribil de puternic, iar fiinţa-lup rămase ca un ghem de blană, cu capul atârnând grotesc într-o parte.

Spectatorii încetară cântul jalnic şi începură să aplaude şi să fluiere. După aceea, uşa aurie şi purpurie se deschise încă o dată, iar maimuţa-sugrumătoare se întoarse de unde venise. Patru bărbaţi, în negrul şi cenuşiul casei Norn, veniră să care cadavrul.

Herold Norn se întristase.

— Altă pierdere. Voi discuta cu Kers. Fiara lui n-a nimerit gâtul.

— Ce se va întâmpla cu leşul? se interesă Tuf.

— Va fi jupuit şi măcelărit, mormăi Herold Norn. Casa Arneth va folosi blana pentru a capitona un scaun din sectorul arenei ce-i aparţinea. Carnea va fi împărţită cerşetorilor din faţa uşii aurii şi purpurii. Marile Case sunt milostive.

— Într-adevăr, comentă Haviland Tuf şi se ridică de pe scaun, cu o demnitate lentă. Am văzut Arena de Bronz.

— Pleci? întrebă îngrijorat Norn. Atât de repede? Mai sunt încă cinci înfruntări. În următoarea, un feridian gigantic luptă cu un scorpion-de-apă din insula Amar.

— Am vrut doar să stabilesc dacă tot ce auzisem despre Arena de Bronz era adevărat. Văd că este. De aceea, nu-i nevoie să mai rămân. Nu trebuie să consumi întreaga sticlă cu vin de ciuperci pentru a te convinge că produsul are gust bun.

— Bine, zise Herold Norn ridicându-se, atunci vino cu mine la Casa Norn. Îţi voi arăta coteţele şi arenele pentru antrenament. Te vom ospăta cum nu te-ai ospătat niciodată.

— Nu va fi necesar. Văzând Arena de Bronz, pot avea încredere în imaginaţia şi puterea mea de deducţie pentru a-mi reprezenta coteţele şi arenele de antrenament. Mă reîntorc pe Arcă.

Norn întinse o mână grăbită spre braţul lui Tuf, pentru a-l reţine.

— Atunci, accepţi sa ne vinzi un monstru? Ai văzut care-i necazul nostru.

Tuf evită strânsoarea maestrului pentru animale cu o iuţeală care nu era în concordanţă cu mărimea şi greutatea lui.

— Domnule, stăpâniţi-vă! Nu-s încântat să fiu apucat grosolan şi strâns!

După ce Norn îşi retrase mâna, Tuf se uită în jos, în ochii lui.

— Nu mă îndoiesc că există o problemă pe Lyronica. Probabil că un om mai practic decât mine ar considera că nu-i treaba lui, dar fiind în suflet un altruist, nu mă pot îndura să vă las aşa cum v-am găsit. Voi analiza situaţia şi mă voi strădui să descopăr măsurile corective potrivite.

Căutaţi-mă pe Arcă peste trei zile. Poate în acel moment voi avea un gând, două, să vă împărtăşesc.

Apoi, fără să mai adauge ceva, Haviland Tuf se întoarse şi plecă din Arena de Bronz, înapoindu-se în portul spaţial al Oraşului Tuturor Caselor, unde îl aştepta naveta sa, Vasilisc.

Evident, Herold Norn nu fusese pregătit să vadă Arca. Ieşi din naveta sa, neagră cu cenuşiu, micuţă şi uzată, în imensitatea punţii de abordare şi rămase cu gura căscată, întorcându-şi capul într-o parte sau alta, privind la întunecimea întinsă de deasupra, la navele străine ce se zăreau vag, la lucrul care arăta ca un dragon din metal, cuibărit în umbrele îndepărtate… Când Haviland Tuf veni să-l întâmpine, conducând o maşinuţă deschisă, cu trei roţi, maestrul pentru animale nu făcu nici un efort să-şi ascundă reacţia.

— Ar fi trebuit să-mi dau seama, continua el să repete. Mărimea acestei nave, mărimea… Ar fi trebuit să-mi dau seama…

Haviland Tuf rămase locului, ţinându-l pe Dax pe un braţ şi mângâindu-l încet.

— Unii ar putea considera Arca exagerat de mare, chiar intimidantă prin spaţiozitatea sa, dar eu mă simt bine. Vechile nave de germinare ale CIE aveau echipaje de două sute de oameni şi pot doar să presupun că aceştia detestau, ca şi mine, înghesuiala.

Herold Norn se aşeză lângă Tuf.

— Câţi membri are echipajul tău? întrebă el, ca să spună ceva, în timp ce Tuf punea maşina în mişcare.

— Unul. Sau cinci, în funcţie de acceptarea sau nu a felinelor în echipaj sau doar a umanoizilor.

— Eşti singurul membru al echipajului? se minună Norn.

Dax se ridică, în poala lui Tuf. Blana lui lungă, neagră, se mişcă, se zburli.

— Locuitorii Arcei sunt: eu însumi, Dax şi alte trei pisici, numite Haos, Ostilitate şi Bănuială. Vă rog să nu vă alarmaţi auzindu-le numele, maestru pentru animale Norn. Sunt creaturi blânde, nevătămătoare.

— Un bărbat şi patru pisici, zise gânditor Herold Norn. Un echipaj mic pentru o navă mare, da, da…

Dax sâsâi. Tuf, ţinând motanul cu o mână mare, albă, o folosi pe cealaltă pentru a mângâia şi a alina animalul.

— l-aş putea menţiona şi pe cei-care-dorm, din moment ce păreţi a manifesta un interes atât de acut pentru locuitorii în viaţă ai Arcei.

— Cei-care-dorm? întrebă Norn. Cine-s ăştia?

— Anumite organisme vii, având mărimi de la microscopic la monstruos, complet donate, dar în stare de comă, ţinute într-o stază perpetuă în bazinele de clonare. Deşi am o anumită simpatie pentru animalele de tot soiul, în cazul celor-care-dorm am permis cu înţelepciune intelectului meu să-mi stăpânească emoţiile şi de aceea n-am făcut nici un gest pentru a le disturba somnul îndelungat, fără vise. Investigând natura acelor specii aparte, am decis, cu mult timp în urmă, că ar fi tovarăşi de drum mult mai puţin plăcuţi decât pisicile mele. Trebuie să recunosc că, uneori, găsesc că făpturile acelea sunt o adevărată belea. Sunt obligat, la intervale regulate, să introduc o comandă secretă, plictisitoare, în calculatorul Arcei, astfel încât somnul lor îndelungat să continue. Mă înspăimântă gândul că într-o zi voi uita să fac asta, din vreun motiv oarecare, iar nava mea va fi umplută de tot felul de molime bizare şi de carnivore băloase, ceea ce implică pierdere de timp, curăţenie deranjantă şi, poate, vătămare serioasă a persoanei mele sau a pisicilor.

Herold Norn se uită la figura inexpresivă a lui Tuf, apoi privi cotoiul mare, ostil.

— Aha! Da, da… Pare ceva periculos, Tuf. Poate că ar trebui să… ah, să-i anulezi pe cei-care-dorm. Ai fi atunci, ah, în siguranţă.

Dax sâsâi din nou la el.

— O idee interesantă! Fără îndoială, vicisitudinile războiului au fost responsabile de inocularea acestei atitudini paranoide la bărbaţii şi femeile din Corpul Inginerilor Ecologi, de-au ajuns să se simtă obligaţi să programeze asemenea apărare biologică îngrozitoare. Eu, fiind o fire mai încrezătoare şi cinstită, am meditat deseori să-i înlătur pe cei-care-dorm, dar adevărul este că nu-s în stare să abolesc unilateral o practică istorică de peste un mileniu. De aceea, le-am permis celor-care-dorm să doarmă şi m-am străduit să-mi amintesc contracomanda secretă.

— Da, da…, zise Herold Norn, încruntându-se.

Dax se aşeză iar în poala lui Tuf şi începu să toarcă.

— Ai găsit ceva? întrebă Norn.

— Eforturile mele n-au fost în întregime zadarnice, răspunse Tuf cu voce inexpresivă, în timp ce înaintau pe coridorul larg din uriaşul tunel central al Arcei.

Gura lui Norn rămase iar căscată. În jurul lor, în toate părţile, pierzându-se în întuneric, putea observa o panoramă uriaşă de bazine, de toate formele şi mărimile. În unele recipiente de dimensiuni medii, atârnau în saci transparenţi siluete întunecate care se agitau spasmodic…

— Cei-care-dorm, mormăi Norn.

— Într-adevăr, confirmă Haviland Tuf.

În timp ce conducea, privea drept înainte şi-l ţinea pe Dax în poală, iar Norn se uita, minunându-se, când într-o parte, când în alta.

În cele din urmă părăsiră imensul tunel întunecat şi pătrunseră într-un coridor îngust, apoi coborâră din vehicul şi intrară într-o cameră încăpătoare, albă. Patru scaune largi, capitonate, dominau cele patru colţuri ale încăperii, având panouri de comandă pe braţele lor groase, lucitoare. O placă circulară, din metal albastru, era încastrată în podea, între ele. Haviland Tuf îl puse pe Dax pe unul dintre scaune, înainte de a se aşeza el însuşi pe un altul. Norn se uită în jur, apoi alese scaunul aflat în diagonală faţă de Tuf.

— Trebuie să vă informez despre mai multe lucruri, începu Tuf.

— Da, da…

— Monştrii sunt scumpi. Cer o sută de mii de standarzi.

— Ce? Asta-i o insultă! Ţi-am spus că Norn e o casă săracă!

— Într-adevăr. Poate o casă mai bogată va oferi preţul cerut. Corpul Inginerilor Ecologi a decedat de secole, domnule. Nici o navă de-a lor n-a rămas în funcţiune, cu excepţia Arcei. Ştiinţa lor a fost uitată în mare măsură. Tehnicile de donare şi ingineria genetică, aşa cum le practicau ei, există doar pe îndepărtatul Prometheus şi, poate, pe însuşi Vechiul Pământ, dar Pământul e o planetă închisă, iar prometheenii îşi păstrează secretele biologice cu o fervoare plină de grijă. Iar Herold Norn găseşte preţul meu exagerat! se plânse el lui Dax.

— Cincizeci de mii de standarzi. Abia putem face faţă unui asemenea preţ.

Haviland Tuf nu spuse nimic.

— Optzeci de mii de standarzi Nu pot da mai mult! Casa de Norn va da faliment! Ne vor fi dărâmaţi colţ-de-oţel-ii din bronz, iar poarta Norn va fi sigilată!

Haviland Tuf nu spuse nimic.

— Lua-te-ar dracu’! O sută de mii, da, da… Numai dacă monstrul tău va îndeplini cerinţele noastre.

— Veţi plăti întreaga sumă la livrare.

— Imposibil!

Tuf redeveni tăcut.

Herold Norn încercă să-l facă să-şi piardă răbdarea. Se uită în jur cu o nonşalanţă studiată. Îşi trecu degetele prin păr. Tuf privi în gol. Apoi, maestrul pentru animale se răsuci cu scaun cu tot. Tuf privi în gol.

— Bine! zise Norn, frustrat.

— Am studiat cerinţele dumneavoastră şi am consultat calculatorul în privinţa monstrului. În biblioteca de celule a Arcei există mostre din mii şi mii de animale de pradă, de pe nenumărate planete, inclusiv ţesuturi fosilizate, în care poate fi identificat modelul genetic al creaturilor legendare, dispărute demult de pe planetele lor de origine, ceea ce-mi permite să reproduc asemenea specii. De aceea, aveam mai multe alegeri. Pentru a simplifica problema, am luat în calcul numeroase criterii suplimentare, în afară de simpla ferocitate a animalului. De exemplu, m-am limitat la specii care respiră oxigen, apoi la cele care s-ar simţi bine într-un climat ca acela care predomină în preeriile bătute de vânt ale Casei de Norn.

— O idee excelentă. Am încercat, din timp în timp, să creştem şopârle-lei, feridiani sau alte animale ale Celor Douăsprezece Case, dar fără succes. Climatul, vegetaţia…, zise celălalt, scârbit.

— Exact. Văd că înţelegeţi variantele, deci diferitele dificultăţi implicate în căutările mele.

— Da, da, dar ajungem la problema principală. Ce-ai găsit? Ce-i monstrul de-o-sută-de-mii-de-standarzi?

— Vă ofer dreptul de a alege, răspunse Tuf. Din vreo treizeci de specii. Atenţie!

Atinse un buton lucitor de pe braţul fotoliului şi, subit, pe placa de metal albastru dintre ei se ivi o fiară. Înaltă de doi metri, cu piele ca din cauciuc, roz-cenuşie, cu blană rară, albă. Făptura avea o frunte joasă, un rât porcesc şi un set de coarne curbate, dezagreabile, precum şi gheare ca nişte pumnale.

— Nu vă voi deranja cu denumirea formală, din moment ce am observat că lipsa de formalism este regula Arenei de Bronz. Acesta-i aşa-numitul porc-pânditor de pe Heydey, care trăieşte atât în păduri, cât şi pe câmpii. Mănâncă în principal stârvuri, dar e cunoscut şi ca amator de carne proaspătă. Luptă cu răutate când e atacat. Mai mult, se zice că ar fi destul de inteligent, deşi-i imposibil de domesticit. Porcul-pânditor se prăseşte excelent. Coloniştii de pe Gulliver au părăsit aşezările lor de pe Heydey din cauza acestui animal. Asta s-a întâmplat acum douăsprezece veacuri.

Herold Norn se scărpină în cap, între părul negru şi coroniţa de alamă.

— Nu. E prea slab, prea uşor. Uită-te la gât! Gândeşte-te ce i-ar face un feridian! exclamă el, scuturând din cap cu violenţă. Pe lângă asta, e urât!Şi refuz un mâncător de stârvuri, indiferent cât de afurisit e! Casa de Norn a prăsit luptători mândri, fiare care-şi ucid vânatul!

— Într-adevăr…

Tuf apăsă butonul, iar porcul-pânditor dispăru. In locul lui, se ivi un trup suficient de mare încât să atingă tavanul şi să treacă prin el, un ghem gigantic de carne cenuşie blindată, fără trăsături, ca un scut.

— Planeta de origine a acestei creaturi n-a căpătat nume, nici n-a fost colonizată, dar o echipă de explorare de pe Vechiul Poseidon a cartat-o şi a pretins stăpânirea ei, luând şi mostre de celule. Au existat, pentru scurt timp, asemenea exemplare în grădinile zoologice, dar n-au prosperat. Fiara a fost poreclită berbec-rostogolitor. Adulţii cântăresc aproximativ şase tone. Pe câmpiile planetei sale natale, berbecul-rostogolitor ajunge la o viteză de peste cincizeci de kilometri pe oră, strivind prada sub el. Fiara este, într-un sens, numai gură. Adică orice porţiune a pielii poate transpira enzime digestive. Rămâne, pur şi simplu, deasupra hranei, până când aceasta e absorbită. Vă pot garanta ostilitatea inconştientă a acestei specii. Cândva, într-un set de circumstanţe pe care nu-i nevoie să vi le expun, un berbec-rostogolitor a scăpat pe una dintre punţile mele, unde a făcut o cantitate cu adevărat uluitoare de pagube pereţilor şi aparaturii, înainte de a ajunge la o moarte timpurie şi inutilă. Mai mult, este implacabil în agresivitatea lui şi a încercat să mă strivească sub trupul său când am coborât în domeniul lui, pentru a-i aduce mijloacele de subzistenţă.

Herold Norn, el însuşi acoperit pe jumătate de holograma întinsă, păru impresionat.

— Ah, da. Bun, mult mai bun… O creatură înspăimântătoare. Poate… nu… Nu, zise el, schimbând tonul. Nu, nu merge. O făptură cântărind şase tone şi rostogolindu-se atât de iute poate să croiască o cale de ieşire din Arena de Bronz şi să ucidă sute dintre cei care ne plătesc. Pe de altă parte, cine ar da bani grei pentru a vedea această fiinţă zdrobind o şopârlă-leu sau un sugrumător? Nu. Nu-i sportiv. Berbecul-rostogolitor e prea monstruos, Tuf.

Tuf, netulburat, atinse butonul încă o dată. Trupul imens, cenuşiu, lăsă loc unei pisici lucioase care mârâia. Fiara era la fel de mare ca un colţ-de-oţel, cu ochi piezişi, galbeni, şi muşchi puternici sub acoperământul de blană de-un albastru închis. Blana era dungată. Linii subţiri, lungi, de argintiu afumat, se înşirau în lungul trupului, pe părţile sale lucitoare.

— Aha! exclamă Norn. O frumuseţe cu adevărat, cu adevărat…

— Pantera de cobalt de pe Planeta Celiei, o prezentă Tuf. Deseori, numită cobaltpisică. Una dintre cele mai mari şi mai ucigătoare feline — sau dintre analoagele lor. Fiara este într-adevăr un vânător la superlativ, simţurile ei fiind miracole ale ingineriei biologice. Poate vedea în infra-roşu, pentru vânătoarea de noapte, iar urechile — remarcaţi mărimea şi forma — urechile sunt deosebit de sensibile. Fiind de descendenţă felinoidă, cobaltpisică are abilităţi paranormale, dar în cazul ei aceste abilităţi au fost dezvoltate mai mult ca de obicei. Frica, foamea şi pofta de sânge acţionează ca un declanşator. Atunci cobaltpisica devine cititoare de gânduri.

— Ce? exclamă Norn, uluit.

— Puteri parapsihologice, domnule. Cu siguranţă că aţi auzit de această noţiune. Cobaltpisica este ucigătoare pentru că ştie ce mişcare va face adversarul ei, înainte ca această mişcare să fie făcută. Aţi înţeles?

— Da!

Vocea lui Norn era aţâţată. Haviland Tuf se uită la Dax, iar cotoiul mare — care nu fusese câtuşi de puţin disturbat de parada fantomelor fără miros ce apăruseră şi dispăruseră — clipi şi se întinse leneş.

— Perfect, perfect! M-aş aventura a zice că putem antrena aceste fiare aşa cum antrenam colţ-de-oţel-ii. Cititori de gânduri! Perfect. Chiar şi culoarea e potrivită — albastru întunecat, iar colţ-de-oţel-ii sunt albaştri-negri — aşa că pisicile vor fi foarte nornice, da, da!

Tuf atinse braţul scaunului, iar cobaltpisica dispăru.

— Într-adevăr!… Presupun că nu-i nevoie să continuăm. Voi începe procesul de clonare imediat după plecarea dumneavoastră. Livrarea se va face peste trei săptămâni standard, dacă sunteţi de acord. Pentru suma agreată vă voi furniza trei perechi — două tinere, care pot fi eliberate în pustietăţile dumneavoastră, şi una în deplină maturitate, care poate fi trimisă imediat în Arena de Bronz.

— Atât de curând! exclamă Norn. Grozav, dar…

— Voi folosi cronourzeala, maestre pentru animale. Ea necesită energii vaste, adevărat, dar are puterea de a accelera însuşi mersul timpului, producând în interiorul bazinului o distorsiune temporală care-mi permite să grăbesc maturizarea clonei. Ar fi prudent să adaug că, deşi voi înzestra Norn cu şase animale, doar trei indivizi vor fi reproduşi. Arca deţine trei celule de cobaltpisica. Voi clona fiecare specimen de două ori, mascul şi femelă, şi sper într-un mixaj genetic viabil când animalele se vor încrucişa pe Lyronica.

— Tot ce spui e grozav. Voi trimite prompt nave după animale. Atunci te voi plăti.

Dax scoase un miorlăit subţire.

— Domnule, zise Tuf, mi-a venit o idee mai bună. Veţi plăti întregul preţ înainte să vă fie furnizat vreun animal.

— Dar ai spus că la livrare!

— Recunosc. Dar sunt supus unor capricii care mă îmboldesc, iar imboldul îmi spune să colectez banii înainte, nu simultan.

— Oh, foarte bine, deşi cererea ta este arbitrară şi excesivă! Cu cobaltpisicile ne vom recupera repede banii.

Şi Norn dădu să se ridice.

Haviland Tuf înălţă un deget.

— Un moment. N-aţi considerat potrivit să mă informaţi mai mult despre ecologia de pe Lyronica, nici despre particularităţile domeniilor Casei de Norn. Poate există acolo pradă. Trebuie să vă atrag atenţia că pisicile sunt vânători, de aceea au nevoie de specii potrivite de vânat.

— Da, da, sigur.

— Din fericire, sunt pregătit să vă fiu de ajutor. Pentru cinci mii de standarzi suplimentari vă pot clona o turmă de ţopăitori celiani, erbivori delicioşi, cu blană, celebri pentru carnea lor suculentă printre mâncăcioşii cu înclinaţii carnivore de pe o duzină de planete.

Herold Norn se încruntă.

— Bah! Ai fi putut să ni-i dai pe gratis! Ai stors destui bani de la noi, Tuf!

Tuf se sculă de pe scaun şi ridică dispreţuitor din umeri.

— Individul mă ocărăşte, Dax, îi zise el pisicii. Ce să fac? Caut doar un trai cinstit şi toată lumea profită de mine! Alt imbold, adăugă el, uitându-se la Norn. Simt, într-un fel, că nu veţi renunţa, chiar dacă v-aş face o reducere excelentă. De aceea, voi ceda. Ţopăitorii vor fi gratuiţi.

— Excelent! spuse Norn întorcându-se spre uşă. Îi vom lua o dată cu cobaltpisicile şi-i vom slobozi pe moşii.

Haviland Tuf şi Dax îl urmară şi ieşiră din cameră, parcurgând în tăcere drumul până la nava lui Norn.

Banii fură trimişi de Casa de Norn cu o zi înainte de cea stabilită pentru livrare. În după-amiaza următoare, urcară pe Arcă vreo zece bărbaţi îmbrăcaţi în negru şi cenuşiu şi transportară şase cobaltpisici, cărora li se administraseră tranchilizante, din bazinele de păstrare ale lui Tuf în cuştile pregătite în navele lor. Tuf le ură grăbit drum bun, fără a se mai întâlni cu Herold Norn. Dar păstră Arca pe orbită în jurul Lyronicei.

Trecură mai puţin de trei zile locale, scurte, înainte ca Tuf să remarce că muşteriul său înscrisese o cobaltpisica pentru o înfruntare în Arena de Bronz.

În seara respectivă, Tuf îşi pregăti o deghizare constând într-o barbă falsă şi o perucă lungă până la umeri, din păr roşu, plus un costum înzorzonat de-un galben canar, cu mâneci bufante, completat de un turban din blană, apoi coborî în Oraşul Tuturor Caselor, sperând să nu fie băgat în seamă de nimeni. Când fu anunţată înfruntarea, stătea pe un scaun îngust din lemn, care se străduia să-i suporte greutatea, aflat în fundul arenei, şi se rezema cu umerii de zidul din piatră aspră. Plătise câteva monede de oţel ca să intre, dar ocolise cu scrupulozitate boxele pentru pariuri.

— A treia înfruntare! strigă crainicul, în timp ce muncitorii adunau bucăţile de carne împrăştiate ale animalului înfrânt în a doua luptă. Din partea Casei de Varcour, o femelă şopârlă-leu, în vârstă de nouă luni, cântărind 1,4 chintale, antrenată de maestrul junior pentru animale Ammari y Varcour Otheni. O dată veterană a Arenei de Bronz, o dată învingătoare.

Spectatorii din jurul lui Tuf începură să strige şi să-şi agite braţele nebuneşte, după cum anticipase — de data aceasta, preferase să intre pe poarta Varcour, parcurgând un drum din ciment verde ce trecea printr-un hău de şopârle monstruoase din aur. Era înconjurat de suporteri varcourieni. În faţă, jos, alunecă o uşă împodobită cu verde şi auriu. Tuf duse la ochi binoclul închiriat şi văzu şopârla-leu târându-se înainte — doi metri de reptilă cu solzi verzi, cu o coadă ca un bici, lungă de două ori cât trupul, cu bot alungit ca al aligatorului de pe Vechiul Pământ. Fălcile se deschiseră şi se închiseră fără zgomot, arătând un şir de dinţi impresionanţi.

— Din partea Casei de Norn, importată pentru distracţia dumneavoastră de pe o altă planetă, o femelă cobaltpisică. În vârstă de… — crainicul făcu o pauză — în vârstă de… ah, trei ani, zise el în cele din urmă. Cântărind 2,3 chintale, antrenată de maestrul senior pentru animale Herold Norn. Debutantă în Arena de Bronz.

Cupola metalică de deasupra răsună de uralele cacofonice ale sectorului Norn. Herold Norn umpluse arena cu oamenii casei sale, îmbrăcaţi în culorile Norn şi purtând drapele cenuşii cu negru.

Cobaltpisică ieşi din întuneric încet, cu o graţie prudentă, fluidă. Ochii ei aurii, mari, examinară arena. Era întru totul fiara făgăduită de Tuf — un mănunchi de muşchi ucigători şi mişcare rece, o blană de culoare albastru închis marmorată de dungi argintii. Mârâitul ei abia putu fi auzit, atât de departe se afla Tuf de locul acţiunii, dar văzuse prin binoclu gura deschizându-se.

Şopârla-leu o văzu şi ea. Îi veni în întâmpinare lovind nisipul cu picioarele-i scurte, în timp ce coada incredibil de lungă se arcuise deasupra ei, ca acul unui scorpion reptilian. Când cobaltpisică întoarse ochii umezi spre duşman, şopârla-leu lăsă brusc coada în jos. Biciul izbi, producând un zgomot ca de oase frânte. Dar cobaltpisică alunecase uşor într-o parte. Fuseseră lovite doar aerul şi nisipul.

Pisica dădea târcoale, mârâind. Şopârla-leu, implacabilă, se întoarse şi ridică iar coada, deschise fălcile şi se năpusti înainte. Cobaltpisică evită atât colţii, cât şi biciul. Coada lovi iar şi iar, dar pisica era prea iute.

Unul dintre spectatori începu să mormăie cântul de ucidere şi ceilalţi i se alăturară. Tuf îndreptă binoclul în altă direcţie şi văzu legănarea de pe scaunele din sectorul Norn. Şopârla-leu clănţăni frenetic din fălci, izbi cu coada uşa cea mai apropiată şi începu să se zvârcolească.

Pisica, simţind o deschidere în garda adversarului, ajunse în spatele acestuia printr-un salt graţios, lipi de sol şopârla, care se zbătea, cu o labă mare, albastră, şi-i sfârtecă în fâşii laturile moi, verzui, şi burta. După un timp şi după o serie de izbituri inutile cu coada, care doar amuzară pisica, şopârla-leu rămase nemişcată.

Nornienii aclamară foarte puternic. Haviland Tuf, cu trăsăturile palide ascunse de barbă, se ridică de pe scaunul strâmt şi plecă.

Trecură câteva săptămâni. Arca rămase pe orbită, în jurul Lyronicei. Haviland Tuf urmărea cu grijă rezultatele din Arena de Bronz şi observă că pisicile de cobalt câştigau înfruntare după înfruntare. Herold Norn pierduse o luptă sau două, când folosise colţ-de-oţel-i, pentru a-şi îndeplini obligaţiile faţă de arenă, dar aceste înfrângeri fuseseră compensate de şirul lung de victorii.

Tuf discută cu Dax, se jucă împreună cu celelalte pisici, se distră cu recent achiziţionatele holodrame, rulă pe calculator diferite estimări ecologice detaliate, bău multe bidoane cu bere brună tamberkineză şi vin vechi din ciuperci. Şi aşteptă.

După vreo trei săptămâni standard de la debutul cobaltpisicilor în arenă, primi vizita pe care o anticipase.

Naveta zveltă, cu prova ca un ac, era împodobită cu verde şi auriu, iar oamenii de pe ea îmbrăcaţi în armuri din solzi, alcătuite din plăci de metal aurit şi smalţ verde. Trei erau de gardă, în poziţie de drepţi, când veni Tuf să-i întâlnească. Al patrulea, un bărbat rumen, corpolent, purtând un coif din aur, cu panaş verde strălucitor, care-i acoperea căpăţâna pătrată, cheală ca a lui Tuf, păşi în faţă şi-i întinse o mână dolofană.

— Intenţia dumneavoastră a fost apreciată, îi spuse Tuf, ţinând ferm ambele mâini pe Dax. Am observat faptul că nu purtaţi vreo armă. Pot să vă întreb care vă este numele şi ce treburi aveţi aici?

— Morho y Varcour Otheni, începu conducătorul. Tuf ridică o palmă.

— Aşa. Şi sunteţi maestrul senior pentru animale al Casei de Varcour, venit aici să cumpăraţi un monstru. Mărturisesc că această desfăşurare a evenimentelor n-a fost complet neanticipată.

Gura maestrului gras se deschise, scoţând un „o”.

— Oamenii casei dumneavoastră trebuie să rămână aici. Puteţi să vă aşezaţi lângă mine, ca să pornim.

Haviland Tuf nu-i spuse lui Morho y Varcour Otheni aproape nici un cuvânt până nu rămaseră singuri, în aceeaşi cameră în care îl dusese pe Herold Norn, stând în colţuri opuse ale încăperii.

— Evident, aţi auzit de mine de la cei din Casa de Norn, spuse Tuf.

— Într-adevăr, zâmbi Morho, arătându-şi dinţii. Un om din Casa de Norn a fost convins să dezvăluie originea cobaltpisicilor. Spre încântarea noastră, Arca se afla încă pe orbită. Se pare că ai găsit Lyronica amuzantă.

— Amuzamentul nu-i esenţa problemei. Când există probleme, mândria mea profesională îmi cere să aduc micile servicii de care-s în stare. Din nefericire, Lyronica geme de probleme. Dificultăţile dumneavoastră, de exemplu. După toate probabilităţile, Varcour este acum ultima şi cea de pe urmă dintre Cele Douăsprezece Mari Case. Un om cu o fire mai critică decât mine ar remarca faptul că şopârlele-leu sunt cel mult monştri deplorabil de marginali şi, deoarece am înţeles că domeniile dumneavoastră sunt, în mare parte, mlaştini, alegerea combatanţilor pentru arenă vă este întrucâtva limitată. Am ghicit esenţa solicitării dumneavoastră?

— Hmmm… Da, într-adevăr. Mi-ai luat-o înainte, domnule. Dar ai făcut-o corect. Ne descurcam bine până te-ai amestecat în treburile noastre. De atunci, n-am mai câştigat nici o întâlnire cu Norn, iar ei fuseseră înainte victimele noastre principale. Câteva victorii amărâte asupra Dealurilor Wrai şi Insulei Amar, una norocoasă împotriva Feridian-ului, o pereche de egalităţi prin moarte cu Arneth şi Sin Doon — ăsta a fost rezultatul lunii trecute. Ptiu! Nu putem supravieţui. Mă vor face îngrijitor de pui şi mă vor trimite înapoi la ţară, dacă nu acţionez.

Tuf îl mângâie pe Dax şi-l linişti pe Morho, ridicând mâna.

— Nu-i nevoie să mai discutăm această problemă. Am reţinut necazul dumneavoastră. De la afacerea cu Herold Norn, am avut norocul să dispun de mult timp liber. De aceea, am fost în stare să mă dedic, ca un exerciţiu mintal, problemelor fiecărei Mari Case. Nu trebuie să irosim timp preţios. Pot să vă rezolv problemele actuale. Totuşi, asta o să vă coste.

— Am venit pregătit, rânji Morho. Am auzit care ţi-e preţul. Mare, dar nu mă târguiesc. Suntem gata să plătim, dacă…

— Domnule, sunt un om milostiv. Norn e o casă sărmană, maestrul ei pentru animale fiind abia cu puţin deasupra unui cerşetor. Din milă, i-am cerut un preţ scăzut. Domeniul Varcour e mai bogat, standardele lui mai înalte, victoriile lui mai frenetic cântate. De la dumneavoastră trebuie să cer două sute şaptezeci şi cinci de mii de standarzi, pentru a recupera pierderile pe care le-am suferit tratând cu atâta generozitate Casa de Norn.

Morho scoase un sunet, şocat, iar solzii armurii clincăniră metalic atunci când se ridică de pe scaun.

— Prea mult, prea mult! protestă el. Te implor! Adevărat, suntem mai măreţi decât Norn, dar nu atât de mari precum presupui. Ca să plătim un asemenea preţ va trebui să murim de foame. Şopârlele-leu vor năvăli peste parapete. Oraşele noastre se vor cufunda, cu picioroangele lor cu tot, iar mâlul mlaştinilor le va acoperi şi copiii se vor îneca.

Dax se mişcă în poala lui Tuf şi miorlăi încet.

— Chiar aşa! Mi-e ruşine că pot provoca asemenea suferinţe. Poate două sute de mii de standarzi ar fi mai echitabil.

Morho y Varcour Otheni începu să protesteze şi să implore din nou, dar de data asta Tuf rămase tăcut, cu mâinile pe braţele scaunului, până când maestrul pentru animale, cu faţa roşie şi transpirat, se aşeză în cele din urmă şi fu de acord să plătească preţul.

Tuf atinse un buton de pe braţul fotoliului. Imaginea unui saurian uriaş, musculos, se materializă între el şi Morho. Era înalt de doi metri, acoperit cu solzi ca nişte plăci cenuşii-verzi, stătea pe patru picioare îndesate, cu gheare, groase ca trunchiurile de copaci. Capul lui masiv era blindat cu o placă din os groasă, galbenă, care se avânta înainte precum prova unei corăbii de război, prevăzută cu două coarne la colţuri. Creatura avea un gât scurt, gros. De sub marginea frunţii, priveau ochi galbeni, înceţoşaţi. Între ei, chiar în centrul capului, se zărea o gaură mare, neagră, rotundă, ce străbătea placa groasă a craniului.

— Oh! exclamă Morho, încruntându-se. Da. E foarte, ah, mare. Dar arată… n-a existat, iniţial, un al treilea corn acolo, în centru? Arată ca şi cum ar fi fost, ah, înlăturat. Specimenele noastre trebuie să fie intacte, Tuf!

— Tris neryei, de pe Locul-de-asolizare-al-cablului. Aşa a fost numit de fyndii, ai căror colonişti au precedat cu mai multe milenii umanitatea pe planeta aceea. Termenul, tradus literal, înseamnă cuţit viu. Nu lipseşte nici un corn, domnule.

Un deget lung făcu o mişcare scurtă, precisă, apăsând o tastă. Tris neryei întoarse capul masiv către maestrul pentru animale varcourian, care îşi aplecă trupul dolofan înainte, dornic să vadă mai bine imaginea.

În timp ce se apropia astfel de fantomă, tendoanele din gâtul gros al creaturii se încordară şi din capul fiarei ţâşni un os ascuţit, gros cât antebraţul lui Tuf şi lung de un metru, într-o mişcare abia perceptibilă. Morho y Varcour Otheni scoase un ţipăt puternic, strident, şi se făcu cenuşiu la faţă când spada din os trecu prin el şi-l ţintui de scaun. O duhoare cumplită umplu încăperea.

Tuf nu spuse nimic. Morho, bolborosind, privi locul în care cornul pătrundea în burta lui, cu o figură de parcă i s-ar fi făcut rău. Dură un minut lung, groaznic, până să-şi dea seama că nu exista nici sânge, nici durere, că monstrul era doar o hologramă. Gura lui rămase căscată, fără să scoată vreun sunet. Apoi înghiţi în sec.

— Foarte, ah, spectaculos, îi spuse el lui Tuf.

Capătul spadei lungi, din os, era ţinut strâns de inele şi chingi din muşchi albaştri-negri, care pulsau. Încet, vârful începu să se retragă în capul monstrului.

— Baioneta, dacă ne putem permite s-o numim astfel, este găzduită de o cavitate plină cu mucozitate, aflată în partea superioară a cefei şi a spatelui creaturii, iar inelele de muşchi înconjurătoare o pot scoate cu o viteză de aproximativ şaptezeci de kilometri pe oră standard, cu o forţă pe măsură. Habitatul nativ al speciei nu-i prea deosebit de zonele din Lyronica aflate sub stăpânirea Casei de Varcour.

Morho se mişcă, iar scaunul trosni sub greutatea lui. Dax torcea puternic.

— Excelent! spuse maestrul pentru animale, dar numele e prea, ah, străin. Să-i zicem, stai să mă gândesc, purtător-de-spadă! Da!

— Spuneţi-i cum doriţi. Mă interesează prea puţin. Aceşti saurieni au multe avantaje evidente pentru Casa de Varcour şi, dacă preferaţi să-i alegeţi, vă voi da, fără suplimentare de preţ, cantitatea de melci-de-copac din Cathadayn necesară prăsirii. Veţi descoperi că…

Tuf urmări sârguincios ştirile din Arena de Bronz, deşi nu se mai aventură niciodată pe solul Lyronicei. Cobaltpisicile continuau să măture totul în calea lor. În ultima întâlnire teledifuzată, una dintre fiarele Casei de Norn distrusese o maimuţă-sugrumătoare de prima mână, a Casei Arneth, şi o broască-de-came, din Insula Amar, în timpul unei înfruntări speciale, în trei.

Dar şi norocul Casei de Varcour era în creştere: noii introduşi, purtătorii-de-spadă, se dovediseră o senzaţie a Arenei de Bronz cu ţipetele lor asurzitoare, cu paşii lor grei, dar mai ales datorită faptului că-şi ucideau adversarul imediat, prin înfigerea bruscă a baionetei masive din os. În cele trei lupte de până atunci, un feridian uriaş, un scorpion-de-apă şi o pisică-păianjen gnethineză se dovediseră teribil de inferiori saurienilor varcourieni. Morho y Varcour Otheni era în culmea fericirii. În săptămâna următoare, cobaltpisica urma să întâlnească putătorul-de-spadă într-o înfruntare pentru supremaţie. Se prevedea o arenă plină.

Herold Norn îl căută o dată pe Tuf, la scurtă vreme după ce purtă-torii-de-spadă obţinuseră prima lor victorie.

— Tuf, spuse el aspru, ai vândut un monstru Casei de Varcour! Nu aprobăm asta!

— Nu mi-am dat seama că am nevoie de aprobarea dumneavoastră. Am lucrat până acum cu impresia că sunt independent, ca şi seniorii şi maeştrii pentru animale ai tuturor Marilor Case de pe Lyronica.

— Da, da, se răsti Norn, dar nu vrem să fim înşelaţi, ai auzit? Haviland Tuf rămase calm, privind figura încruntată a lui Norn, în timp ce-l mângâia pe Dax.

— Am multă grijă să fiu corect în toate faptele mele, răspunse el. Dacă aţi fi insistat în privinţa unei livrări exclusive de monştri pe Lyronica, poate că am fi discutat această posibilitate. Dar, după câte îmi amintesc, o asemenea problemă n-a fost abordată, nici sugerată. Sigur, nu mi-aş fi permis să acord un asemenea privilegiu Casei de Norn fără o plată corespunzătoare, deoarece fapta mea m-ar fi lipsit de un venit foarte necesar. În orice caz, mă tem că discuţia e inutilă, din moment ce tranzacţia cu Casa de Varcour s-a încheiat, şi ar fi lipsit de etică, pentru a nu spune că-i imposibil, s-o reziliez acum.

— Nu-mi place asta, Tuf!

— Nu reuşesc să descopăr cauza legală a plângerii dumneavoastră. Monştrii acţionează după cum era de aşteptat şi nu-i generos din partea dumneavoastră să-mi purtaţi pică pentru că o altă casă împărtăşeşte norocul lui Norn.

— Da. Nu. Adică… Bine, las-o baltă! Presupun că n-am cum să te opresc. Dacă alte case capătă animale care pot bate pisicile noastre, ne aşteptăm să ne livrezi ceva care să poată învinge ceea ce le-ai vândut lor. Ai înţeles?

— Principiul este uşor de priceput, zise Tuf, uitându-se la Dax. Am dat Casei de Norn victorii fără precedent, iar Herold Norn îmi ponegreşte onestitatea şi comprehensiunea. Mă tem că rămânem neapreciaţi.

— Da, da, se încruntă Norn. Bine, când vom avea nevoie de mai mulţi monştri, victoriile noastre ne vor fi îmbogăţit suficient pentru a ne permite preţul tâlhăresc pe care intenţionezi să ni-l ceri.

— Înţeleg că, altfel, lucrurile merg bine? se interesă Tuf.

— Ei bine, da şi nu. În arenă, da, da, evident. Dar altfel… ei bine, de aceea te-am căutat. Cele patru pisici mai tinere nu par interesate să se înmulţească, nu ştim din ce cauză. Îngrijitorul nostru de pui se plânge că slăbesc, are impresia că-s bolnave. N-am nici o părere personală, eu stau în oraş, iar animalele se află pe câmpurile din jurul Casei de Norn. Există totuşi îngrijorare. Pisicile sunt în libertate, bineînţeles, dar le urmărim, aşa că…

Tuf îşi rezemă bărbia în palmă.

— Fără îndoială, perioada lor de împerechere va sosi. Vă sfătuiesc să aveţi răbdare. Toate fiinţele vii se angajează în reproducere, unele chiar în exces, deci vă asigur că îndată ce femela de cobaltpisică va intra în călduri, problema se va rezolva cu promptitudine.

— Aha. Pare logic. Presupun că-i doar o problemă de timp. Altă chestie despre care voiam să vorbim se referă la ţopăitori. Le-am dat drumul, ştii, iar ei n-au prezentat nici o dificultate la înmulţire. Străvechile păşuni ale Casei de Norn au fost distruse. E un lucru foarte supărător. Ţopăie peste tot. Ce să facem?

— Problema se va rezolva de la sine când cobaltpisicile vor începe să se înmulţească. Panterele cobalt sunt animale de pradă lacome şi eficiente, înzestrate splendid pentru a pune capăt belelei ţopăitorilor.

Herold Norn arăta zăpăcit şi foarte abătut.

— Da, da… dar…

— Mă tem că trebuie să punem capăt conversaţiei, spuse Tuf ridicându-se. O navetă tocmai a intrat în orbita de docare pe Arcă. E de culoare albastru-oţel, cu aripi mari, triunghiulare, cenuşii.

— Casa Dealurilor Wrai!

— Fascinant! exclamă Tuf. Bună ziua.

Maestrul pentru animale Denis Lon Wrai plăti două sute treizeci de mii pentru monstrul său, un ursoid puternic, cu blană roşie, originar din dealurile de pe Vagabond. Haviland Tuf încheie tranzacţia dăruind o pereche de ouă de alergător.

În săptămâna care urmă, patru bărbaţi în mantii din mătase portocalie şi roşie ca flacăra vizitară Arca. Se reîntoarseră la Casa de Feridan mai săraci cu trei sute cincizeci de mii de standarzi, dar cu un contract pentru livrarea a şase elani-otrăvitori uriaşi, blindaţi, plus un cadou constând în porci-de-iarbă din Hrangan.

Maestrul pentru animale din Sin Doon primi un şarpe gigantic. Emisarii din Insula Amar se arătară încântaţi de godzilla lor. Un comitet alcătuit din doisprezece seniori din Casa Dant, în robe albe ca laptele şi împodobite cu catarame din argint, se bucurară când Haviland Tuf le oferi o garghulă băloasă şi un cadou neînsemnat. Şi astfel, una câte una, fiecare din Cele Douăsprezece Mari Case de pe Lyronica îl vizitară, fiecare îşi primi monstrul, fiecare plăti preţul mereu mai mare.

În momentul acela, ambele cobaltpisici luptătoare ale Casei de Norn muriseră, prima străpunsă de baioneta unui purtător-de-spadă varcourian, a doua strivită între labele masive, cu gheare, ale unui ursoid al Dealurilor Wrai (deşi, în ultimul caz, ursoidul murise şi el). Fără îndoială, pisicile mari îşi meritaseră soarta, căci în limitele înguste, ucigătoare, ale Arenei de Bronz se dovediseră incapabile s-o ocolească. Herold Norn lua legătura zilnic cu Arca, dar Tuf îşi instruise calculatorul să-i respingă apelul.

În cele din urmă, după ce unsprezece case veniseră, plătiseră, îşi luaseră darul şi plecaseră, Haviland Tuf stătu faţă în faţă cu Danei Leigh Arneth, maestrul senior pentru animale al Casei Arneth-din-Pădurea-Aurită, cândva cea mai mare şi mai mândră dintre Cele Douăsprezece Mari Case de pe Lyronica, acum ultima şi cea de pe urmă. Arneth era un bărbat imens, ce-l putea privi ochi în ochi pe Tuf, dar nu avea nici un strop din grăsimea acestuia. Pielea lui arăta ca abanosul tare, iar individul era numai muşchi. Avea figură ascuţită, cu nas acvilin, părul scurt, cenuşiu ca oţelul. Maestrul pentru animale venise la discuţie îmbrăcat în brocart de aur, cu centură şi cizme stacojii, purtând o beretă stacojie pusă într-o parte. Ducea un ghimpe-pentru-dureri, folosit la antrenamente, ca pe un baston.

Dax se zburli când Danei Leigh Arneth ieşi din navă şi sâsâi când bărbatul se căţără în maşinuţă, lângă Tuf. Ca urmare, Haviland Tuf începu de îndată lungul, incoerentul său discurs despre cei-care-dorm. Arneth tresări şi ascultă. În cele din urmă, Dax se linişti iar.

— Puterea Casei Arneth-din-Pădurea-Aurită a constat întotdeauna în variaţie, zise grăbit Danei Leigh Arneth. În timp ce restul caselor de pe Lyronica îşi riscau averea pe o singură fiară, părinţii şi bunicii noştri lucrau cu zeci de animale. Împotriva oricărei fiare de-a celorlalţi, noi aveam o alegere optimă, o strategie. Acest lucru a reprezentat măreţia şi mândria noastră. Dar nu putem avea o strategie împotriva acestor fiare-demon ale tale, negustorule. Nu contează ce luptător trimitem în arenă, dintre sutele pe care le avem. Se întoarce mort. Ne-ai obligat să tratăm cu tine.

— Trebuie să obiectez, replică Tuf. Cum poate un simplu vânzător de animale să-l forţeze pe cel mai mare dintre maeştrii pentru animale de pe Lyronica să facă un lucru pe care nu-l doreşte? Dacă nu doriţi cu adevărat să-mi angajaţi serviciile, vă rog să-mi acceptaţi cuvântul că nu mă simt ofensat. Am putea lua prânzul împreună şi am putea conversa, lăsând deoparte afacerile.

— Nu te juca astfel cu vorbele, negustorule! se răsti Arneth. Afacerile reprezintă singurul motiv pentru care mă aflu aici. N-am nici un chef să-ţi suport compania odioasă!

Haviland Tuf clipi.

— Am fost jignit profund, spuse el cu voce inexpresivă. Dar departe de mine gândul de a respinge un client, indiferent de opiniile sale despre mine. Sunteţi liber să vă uitaţi în stocul meu, alcătuit din câteva specii sărmane care s-ar putea să vă trezească interesul dintr-un motiv oarecare. Poate că norocul va considera potrivit să vă redea opţiunea strategiei.

Zicând acestea, Tuf se jucă la comenzile de pe braţul scaunului, dirijând o simfonie în lumină şi carne iluzorie. O paradă de monştri defilă prin faţa ochilor maestrului pentru animale al Casei Arneth, creaturi cu blană sau cu solzi, cu pene sau acoperite cu blindaj din plăci, animale de munte, de pădure, de lacuri sau de câmpie, fiare de pradă, mâncătoare de leşuri sau erbivore ucigătoare, de dimensiuni mari sau mici.

Danei Leigh Arneth, cu buzele strânse, comandă până la urmă câte patru exemplare dintr-o duzină de specii mai mari şi mai ucigătoare, la preţul de un milion de standarzi.

Încheierea tranzacţiei — completată, ca şi în cazul celorlalte case, cu un dar constând în animale nevătămătoare — nu potoli cu nimic temperamentul nervos al lui Arneth.

— Tuf, spuse el după ce terminară să se târguie, eşti un om deştept şi viclean, dar pe mine nu mă prosteşti!

Haviland Tuf nu spuse nimic.

— Ai adunat o avere imensă şi i-ai înşelat pe cei care au cumpărat de la tine gândindu-se la câştig. Nornii, de exemplu. Pisicile lor sunt fără valoare. Erau o casă săracă, iar preţul tău i-a adus în pragul falimentului, aşa cum ne-ai adus pe toţi. Au crezut că vor recupera banii prin intermediul victoriilor. Bah! De acum, nu va mai exista nici o victorie a Casei de Norn! Fiecare casă care a venit la tine a căpătat ceva care îi oferea un avantaj asupra celor care cumpăraseră înainte. Aşa că Arneth, ultimul cumpărător, rămâne cea mai mare casă dintre toate. Monştrii noştri vor face prăpăd. Nisipul Arenei de Bronz se va întuneca de sângele fiarelor caselor mai mărunte.

Mâinile lui Tuf se strânseră deasupra burţii sale, iar figura îi rămase placidă.

— N-ai schimbat nimic. Marile case rămân cum au fost: Arneth — cea mai mare, Norn — cea de pe urmă. Tot ce-ai făcut a fost să ne storci de bani, ca un profitor ce eşti, până când fiecare senior de pe Lyronica a ajuns să se chinuiască, să socotească fiecare bănuţ, ca să se descurce.

Rivalii noştri aşteaptă victorii, dar toate victoriile vor fi ale noastre. Doar noi n-am fost înşelaţi, pentru că m-am gândit să cumpăr ultimul şi să cumpăr ce-i mai bun.

— Previziunea şi discernământul dumneavoastră sunt remarcabile, zise Haviland Tuf. Evident, profunzimea mea nu face doi bani când am de-a face cu un om atât de înţelept şi de perspicace precum dumneavoastră, şi nu mi-ar fi de folos să disimulez, să neg sau să încerc să vă păcălesc. Cineva atât de abil va descoperi uşor trucurile mele. Poate că-i mai bine să nu spun nimic.

— Poţi face un lucru mai bun, Tuf. Nu vei spune nimic şi nu vei face nimic. Aceasta-i ultima ta vânzare pe Lyronica.

— Poate că da, poate că nu. Se pot ivi circumstanţe care să-i determine pe maeştrii altor case să-mi facă alte comenzi. Mă tem că n-aş putea să-i refuz.

— Poţi şi vrei, spuse sec Danei Leigh Arneth. Casa Arneth a făcut ultima achiziţie şi nu se va lăsa înşelată. Clonează-ne animalele şi vom pleca imediat după livrare. Apoi nu vei mai avea de-a face cu Marile Case. Mă îndoiesc că prostul ăla de Herold Norn poate oferi încă o dată preţul pe care-l ceri, dar chiar dacă va găsi undeva standarzii necesari, nu-i vei vinde nimic. Ai înţeles? Nu vom continua veşnic jocul ăsta inutil, sărăcind ca să cumpărăm monştri, pierzându-i, cumpărând alţii şi nerealizând nimic. Sunt convins că ai continua să vinzi până nu va rămâne un standard pe Lyronica, dar Casa Arneth îţi interzice să faci asta. Ignoră avertismentul şi viaţa ta nu va valora nimic, negustorule! Nu-s un om care uită!

— Punctul dumneavoastră de vedere a fost bine exprimat, răspunse Tuf, scărpinându-l pe Dax după ureche, deşi nu-mi place foarte mult maniera în care l-aţi expus. Dar din moment ce aranjamentul pe care-l sugeraţi cu atâta forţă va fi, indubitabil, în beneficiul Casei Arneth-din-Pădurea-Aurită, celelalte Mari Case de pe Lyronica vor fi în pierdere, iar eu va trebui să renunţ la potenţiale profituri viitoare. Probabil că nu înţeleg în întregime propunerea dumneavoastră. Sunt uşor distrat şi s-ar putea să-mi fi scăpat partea în care mi-aţi explicat ce stimulent îmi oferiţi pentru a accepta cererea dumneavoastră de a nu mai trata cu Marile Case de pe Lyronica.

— Sunt pregătit să-ţi ofer alt milion de standarzi, spuse Arneth, încântat. Mi-ar plăcea să ţi-l vâr pe gât, dacă ar fi să spun adevărul, dar pe durată lungă e mai ieftin aşa decât să mai particip încă o rundă la jocul tău blestemat.

— Înţeleg. Deci, alegerea îmi aparţine. Pot să iau un milion de standarzi şi să plec, sau să rămân, înfruntând mânia dumneavoastră şi pericole înfricoşătoare. Trebuie să recunosc că, în viaţă, am avut de cântărit multe decizii dificile. În orice caz, nu-s soiul de om care să rămână pe o planetă unde prezenţa lui nu mai este dorită. Mărturisesc că în ultimul timp am simţit nevoia de a-mi relua peregrinările. Foarte bine, mă înclin în faţa solicitării dumneavoastră!

Danei Leigh Arneth rânji sălbatic, iar Dax începu să toarcă.

Ultima navetă, din flota celor douăsprezece nave strălucitoare, stropite cu auriu, abia plecase, ducând achiziţiile lui Danei Leigh Arneth către Lyronica şi Arena de Bronz, când Haviland Tuf consimţi, în cele din urmă, să accepte apelul lui Herold Norn.

Maestrul slăbănog arăta scheletic.

— Tuf! exclamă el. Totul merge rău!

— Într-adevăr…, făcu Tuf, impasibil. Norn se strâmbă.

— Nu, ascultă! Cobaltpisicile sunt moarte sau bolnave. Patru dintre ele au murit în Arena de Bronz — ştiam că a doua pereche era prea tânără, înţelegi, dar după ce-am pierdut primul cuplu, n-aveam altceva de făcut. O puteam folosi sau puteam să ne întoarcem la colţ-de-oţel-i. Acum, ne-au rămas doar două. Nu prea mănâncă — prind câţiva ţopăitori, nimic altceva. Şi nu le putem antrena. Dacă un antrenor vine în ţarc cu o ţeapă-de-durere, pisicile alea afurisite ştiu ce intenţii are. Sunt întotdeauna cu o mişcare înainte, înţelegi? În arenă, nu răspund deloc la cântecul de ucidere. Teribil! Cel mai rău e că nu se înmulţesc. Avem nevoie de mai multe! Ce-o să introducem în arenă?

— Nu-i sezonul de împerechere a cobaltpisicilor, răspunse Tuf. Am mai discutat despre asta, după cum vă puteţi aminti.

— Da, da. Când este sezonul lor de împerechere?

— O întrebare fascinantă. Păcat că n-aţi pus-o mai devreme. După cum înţeleg eu problema, femela panterei de cobalt intră în călduri în fiecare primăvară, când înfloresc smocurile-de-zăpadă pe Planeta Celiei. Presupun că-i vorba de un fel de declanşator biologic.

Herold Norn îşi scărpină scalpul, sub coroniţa subţire de alamă.

— Dar Lyronica n-are chestii-de-zăpadă, sau cum le-ai zis! Presupun că vrei să ne ceri o avere pentru florile alea!

— Domnule, mă calomniaţi. Nici nu visez să profit de necazul dumneavoastră. Dacă opţiunea mi-ar aparţine, aş dărui pe degeaba Casei de Norn smocurile-de-zăpadă celiane. Dar s-a întâmplat că am încheiat un târg cu Danei Leigh Arneth: să nu mai fac afaceri cu Marile Case de pe Lyronica.

Şi, rostind acestea, ridică stângaci din umeri.

— Am câştigat victorii cu pisicile tale, zise Norn, cu un strop de exasperare în glas. Trezoreria noastră s-a umplut oarecum — avem în jur de patruzeci de mii de standarzi. Sunt ai tăi! Vinde-ne florile! Sau, mai bine, alt animal. Mai mare. Mai fioros. Am văzut garghulele Casei Dant. Vinde-ne ceva asemănător. Nu avem cu ce intra în Arena de Bronz!

— Nimic? Ce-i cu colţ-de-oţel-ii? Mândria Norn-ului, aşa se zicea… Herold Norn dădu din mână, nerăbdător.

— Probleme, înţelegi, am avut probleme. Ţopăitorii tăi mănâncă orice, mănâncă totul. Au scăpat de sub control. Sunt mii, poate milioane, care rod iarba, recolta… Ce-au făcut pe terenul fermelor… cobaltpisicilor le plac, dar n-avem destule cobaltpisici. Iar colţ-de-oţel-ii sălbatici nu se ating de ţopăitori. Presupun că nu le place gustul. Nu ştiu. Dar, înţelegi, tot vânatul a dispărut, izgonit de ţopăitori, iar colţ-de-oţel-ii s-au dus după el. Unde, nu ştiu. Au dispărut. Probabil în teritoriul nereclamat de nimeni, dincolo de graniţele Norn-ului. Există nişte sate pe acolo, câţiva fermieri, dar ăia urăsc Marile Case. Sunt tamberkinezi, care n-au nici măcar lupte de câini. Probabil că încearcă să-i îmblânzească, dacă-ţi închipui! Ăsta-i felul lor.

— Şocant, zise Tuf, fără interes. Dar îi aveţi pe cei din cuşti, nu-i aşa?

— Nu-i mai avem, răspunse Norn, care părea terminat. Am dat ordin să fie împuşcaţi. Pierdeau fiecare înfruntare, mai ales după ce ai început să vinzi fiare şi celorlalte case. Mi s-a părut o risipă prostească să păstrăm nişte animale inutile. Nemaivorbind de cheltuieli — aveam nevoie de fiecare standard. Ne-ai stors la sânge. Aveam de plătit taxele pentru arenă, trebuia să pariem, mai târziu a fost nevoie să cumpărăm ceva de mâncare de pe Tamber, cât să hrănim oamenii casei şi antrenorii. Nu cred că-ţi poţi închipui ce-au făcut ţopăitorii recoltelor noastre!

— Domnule, acordaţi-mi un pic de credit. Sunt ecolog. Ştiu multe despre ţopăitori şi despre comportarea lor. Trebuie să înţeleg că nu mai aveţi colţ-de-oţel-i?

— Da, da. Am scăpat de făpturile nefolositoare, iar restul au plecat o dată cu celelalte. Ce-o să facem? Ţopăitorii au năvălit pe câmpurile cultivate, pisicile nu vor să se împerecheze, banii ni se vor termina în curând, dacă va trebui să continuăm să importăm hrană şi să plătim taxele arenei, fără speranţă de victorie.

Tuf îşi încrucişă mâinile.

— Într-adevăr, înfruntaţi o serie de probleme delicate! Şi sunt exact omul capabil să vă ajute să găsiţi o soluţie. Din nefericire, am încheiat înţelegerea cu Danei Leigh Arneth şi am acceptat banii lui, de bună credinţă fiind.

— Deci, nu-i nici o speranţă? Tuf, sunt un om care te imploră — eu, un maestru senior pentru animale al Casei de Norn! În curând, ne vom retrage complet de la jocuri. Nu vom mai avea bani pentru taxele arenei şi pentru pariuri, nici animale de înscris. Am fost blestemaţi să avem ghinion. Nici una din Marile Case n-a eşuat în furnizarea lotului de luptători — nici măcar Feridian, în timpul secetei de doisprezece ani. Ne vom face de râs. Casa de Norn îşi va păta mândria istorică trimiţând sforăitori şi animale de grajd în arenă, pentru a fi sfâşiate în mod ruşinos de monştrii pe care i-ai vândut altor case.

— Domnule, dacă-mi veţi permite să fac un pic de pronosticare, mi se pare că Norn nu va fi singură în necazurile sale. Am o presimţire — da, presimţire, acesta-i cuvântul potrivit — că monştrii de care vă temeţi vor fi în număr mic în săptămânile şi lunile ce vor urma. De exemplu, ursoizii adolescenţi de pe Vagabond vor intra curând în hibernare. Au mai puţin de un an, înţelegeţi… Sper că seniorii Dealurilor Wrai nu vor fi deconcertaţi pe nedrept, deşi mă tem că vor fi. Vagabond, după cum sunt convins că ştiţi, are o orbită extrem de neregulată faţă de cea de bază, astfel încât Iernile Lungi durează aproximativ douăzeci de ani standard. Ursoizii sunt acordaţi la acest ciclu. În curând, procesul lor vital se va încetini în asemenea măsură, încât un observator nepregătit va presupune că au murit. Mă tem că nu se vor trezi uşor. Poate că antrenorii Casei Dealurilor Wrai, oameni cu un intelect deosebit, vor găsi o cale. Dar înclin puternic să presupun că marea parte a energiei lor — şi a fondurilor lor — va fi dedicată hrănirii populaţiei, din cauza apetitului vorace al alergătorilor. În acelaşi fel, oamenii Casei de Varcour vor fi obligaţi să aibă de-a face cu o dezvoltare explozivă a numărului melcilor-de-copac. Melcii-de-copac sunt creaturi fascinante. Într-un moment al ciclului lor vital, devin adevăraţi bureţi şi-şi dublează mărimea. Un grup suficient de mare e capabil să sece chiar o mlaştină întinsă.

Tuf făcu o scurtă pauză, bătând cu degetele-i groase în burtă ca într-o tobă, apoi continuă:

— Mi-e teamă că vorbesc necumpătat şi probabil că vă plictisesc. Aţi înţeles punctul meu de vedere? Care-i lovitura mea?

Herald Norn părea un om mort.

— Eşti nebun! Ne-ai distrus! Economia noastră, ecologia noastră… în cinci ani, vom pieri de foame…

— Puţin probabil, zise Tuf. Experienţa mea în aceste probleme îmi sugerează că Lyronica va parcurge cu adevărat un interludiu de instabilitate ecologică şi de dificultăţi, dar acesta va avea o durată limitată şi nu mă îndoiesc ca, in cele din urmă, se va constitui un nou ecosistem Pare puţin probabil ca acesta să ofere loc pentru animale mari de pradă’ dar sunt optimist şi cred că, în alte privinţe, nivelul de trai de pe Lyronica nu va fi afectat.

— Fără animale de pradă? Dar jocurile… arena… nimeni nu va plăti sa vadă un ţopăitor luptând cu un melc! Cum să continuăm jocurile? Nimeni nu va trimite luptători în arenă?

— Într-adevăr, zise Haviland Tuf, clipind. lată o idee care mă intrigă Trebuie sa mă gândesc serios la ea.

Şi stinse ecranul, apoi începu să-i vorbească lui Dax.