Peregrinările lui Tuf

2. PÂINI Şl PEŞTI

Numele ei era Tolly Mune, dar i se spunea în toate felurile.

Cei care pătrundeau pentru prima oară în domeniul ei îi foloseau titlul, cu oarecare deferentă. Fusese comandant de port timp de patruzeci de ani standard, şi înainte de asta adjunct de comandant, o stabilitate în funcţie nemaiîntâlnită în marea comunitate orbitală cunoscută sub numele oficial de Portul S’uthlam-ului. Jos, pe planetă, biroul ei însemna doar o cutie de scrisori oarecare în fluxul birocratic al hârtiilor. Aici, pe orbită, comandantul de port era judecător, şef al guvernului, primar, arbitru, legislator, meşter mecanic şi şef al poliţiei, toţi reuniţi într-o singură persoană. I se zicea CP.

Portul fusese mic la început — se dezvoltase de-a lungul secolelor, pe măsură ce populaţia în creştere a S’uthlam-ului făcuse din planetă o piaţă tot mai importantă şi un punct-cheie în reţeaua comerţului interstelar din zonă. În centrul portului se afla staţia orbitală, un asteroid gol pe dinăuntru, cu diametrul de vreo şaisprezece kilometri, cu parcuri, magazine, dormitoare, magazii şi laboratoare. Şase staţii care o precedaseră, fiecare mai mare decât cea anterioară şi fiecare învechită acum (cea mai veche, construită cu trei secole în urmă, fiind doar cât o navă cosmică zdravănă), atârnau de Casa Păianjenului, ca nişte gândaci graşi, din metal, de un cartof din piatră.

Casa Păianjenului, aşa i se spunea staţiei, pentru că se afla în centrul pânzei, o reţea complicată din metal argintiu, aruncată peste întunecimea vidului cosmic. Din staţia orbitală porneau, în toate direcţiile, şaisprezece ramuri principale. Cea mai nouă, lungă de patru kilometri, era încă în lucru. Şapte din cele iniţiale (a opta fusese distrusă de o explozie) se întindeau pe doisprezece kai în spaţiul cosmic. În interiorul tuburilor imense se aflau zonele industriale ale portului — depozite, fabrici, şantiere navale, centre vamale şi puncte de îmbarcare, plus instalaţii portuare şi docuri pentru reparat orice categorie de nave cunoscute în zonă. Trenuri lungi, pneumatice, goneau prin centrul ramurilor, cărând mărfuri şi pasageri de la o poartă la alta, către centrul aglomerat, zgomotos, agitat, din Casa Păianjenului sau spre ascensorul ce ducea către planetă.

Din ramuri porneau tuburi mai mici, cu coridoare mai înguste, traversând şi retraversând vidul, legând totul într-o reţea ce devenea mai complicată cu fiecare an, pe măsură ce se făceau noi adaosuri.

Iar între firele pânzei se găseau muştele — navete venind şi plecând spre suprafaţa S’uthlam-ului cu încărcături prea mari sau prea instabile pentru ascensor; nave de minerit aducând minereuri şi gheaţă de pe asteroizi; transportoare de hrană de pe asteroizii terraformaţi în interior, pentru a se permite practicarea agriculturii, numiţi Cămările; şi tot felul de nave de trafic interstelar: vase de linie luxoase, ale corporaţiilor transstelare; ale negustorilor din planete apropiate, precum Vandeen, sau depărtate, precum Caissa sau Newholme; flote comerciale din Kimdiss; nave de război din Bastion sau Citadel; chiar nave ale străinilor, din Hruun-ul liber, din Raheemai, ale gethsoidezilor sau ale altor specii, şi mai străine. Toate veneau în Portul S’uthlam-ului şi erau bine primite.

Cei care locuiau în Casa Păianjenului, care lucrau în baruri şi în labirintul de săli, care mutau încărcăturile navelor, cumpărau şi vindeau, reparau şi aprovizionau navele îşi spuneau păienjenei, ca o denumire de onoare. Pentru ei şi pentru muştele care veneau destul de des pentru a fi socotite obişnuiţi ai locului, Tolly Mune era Maica Păianjen — irascibilă, cu gură mare, prost dispusă, îngrozitor de competentă, omniprezentă, indestructibilă, puternică precum o forţă a naturii şi de două ori mai importantă decât aceasta. Unii dintre ei, care o înfruntaseră sau îi suportaseră proasta dispoziţie, n-o simpatizau. Pentru ei, comandanta portului era Văduva de Oţel.

Tolly Mune era o femeie solidă, cu muşchi puternici, fără pretenţii, slabă ca orice s’uthlamez cinstit, dar atât de înaltă (aproape doi metri) şi de lată (în umeri), că părea un fel de planetară anormală, cu figura ei plină de riduri şi moale, ca pielea veche. Avea vârsta de patruzeci şi trei de ani locali, aproape nouăzeci standard, dar nu părea cu o oră mai bătrână de şaizeci. Atribuia acest lucru vieţii pe orbită.

— Gravitaţia te îmbătrâneşte, afirma ea.

Cu excepţia câtorva spitale şi hoteluri de clasă stelară pentru turişti, din interiorul Casei Păianjenului, şi a marilor nave de linie cu reţele gravitaţionale, portul se rotea într-o imponderabilitate fără sfârşit, care constituia elementul natural al lui Tolly Mune.

Părul ei argintiu-cenuşiu, legat strâns când lucra, plutea în urma ei precum coada unei comete, când era liber, fluturând la fiecare mişcare. Iar ea se mişca tot timpul. Trupul ei solid, osos, slab, era puternic şi graţios. Tolly înota prin tuburile pânzei, prin coridoarele, sălile şi parcurile din Casa Păianjenului ca un peşte în apă, braţele lungi şi picioarele subţiri, musculoase, împingând, atingând, propulsând. Nu purta niciodată pantofi şi avea picioarele aproape la fel de curate ca mâinile.

Chiar şi în spaţiul cosmic, unde păienjeneii veterani purtau costume stânjenitoare şi se mişcau greoi de-a lungul frânghiilor de ancorare, Tolly Mune prefera mobilitatea şi costumele lipite de corp. Asemenea costume ofereau doar o protecţie minimală împotriva radiaţiilor puternice ale stelei S’ul, dar, purtând învelişul strâmt, negru cu albastru închis, Tolly simţea o mândrie perversă şi mai degrabă înghiţea pumni întregi de pilule anticancerigene în fiecare dimineaţă, decât să opteze pentru o siguranţă lentă, greoaie. Afară, în costumul lucios, de culoare întunecată, între firele pânzei, era stăpâna. Purta propulsoare cu aer la încheieturile mâinilor şi la glezne. N-o întrecea nimeni în utilizarea lor. Ţopăia cu uşurinţă de la o muscă la alta, verificând un loc, vizitând altul, ajungând la toate întâlnirile, supraveghind munca, urând bun venit muştelor importante, angajând, concediind, rezolvând toate problemele ivite.

În pânza ei, comandantul de port Tolly Mune, Maica Păianjen, văduva de oţel, era orice dorea să fie, dedicându-se fiecărei sarcini şi arătându-se mai mult decât satisfăcută de cărţile care-i fuseseră împărţite.

Apoi veni un ciclu nocturn când fu trezită din somn de locţiitorul ei.

— Ar fi bine să fie ceva important, zise ea, privindu-l prin intermediul videoecranului.

— Chemaţi punctul de comandă.

— De ce?

— Vine o muscă. Una mare.

— Nu trebuia să mă trezeşti degeaba, se încruntă Tolly Mune. N-are decât să vină.

— E cu adevărat una mare! se agită bărbatul. Trebuie s-o vezi! Cea mai mare muscă pe care am zărit-o vreodată! Maică, fără glumă, chestia asta are o lungime de treizeci de kilometri!

— S-o ia dracu’, zise ea în ultimul moment necomplicat al vieţii, înainte să-l cunoască pe Haviland Tuf.

Înghiţi un pumn de anticancerigene strălucitoare, albastre, trase un gât zdravăn dintr-un recipient cu bere şi examină apariţia holografică din faţa ei.

— Ai o navă întinsă, zise ea, degajată. Ce naiba e?

— Arca este o navă de germinare pentru biorăzboi, a Corpului Inginerilor Ecologi, răspunse Haviland Tuf.

— CIE? Nu mai spune!

— Să repet, comandant de port Mune?

— Corpul Inginerilor Ecologi, ai străvechiului Imperiu Federal? Cu baza pe Prometheus? Specialişti în donare, biorăzboi — cei care au săvârşit, la ordin, tot felul de catastrofe ecologice?

Urmări figura lui Tuf, în timp ce vorbea. Acesta domina centrul biroului ei mic, aglomerat, dezordonat şi prea mult vizitat, din Casa Păianjenului, proiecţia lui holografică stând, ca o fantomă uriaşă, albă, în centrul talmeş-balmeşului plutitor, imponderabil. Din timp în timp, o foaie de hârtie mototolită trecea prin el.

Tuf era înalt. Tolly Mune întâlnise muşte care se măreau pe ele însele în holograme, pentru a părea mai înalte decât erau în realitate. Poate asta făcuse şi Haviland Tuf. Dar nu părea a fi un asemenea soi de om. Adică avea cu adevărat înălţimea de doi metri şi jumătate, cu o jumătate de metru mai mult decât cel mai înalt păienjenel pe care-l întâlnise. Iar acela era o monstruozitate, ca şi Tolly Mune însăşi, s’uthlamezii fiind oameni scunzi — o chestie de nutriţie şi de genetică.

Figura lui Tuf nu exprima nimic. Uriaşul îşi împleti calm degetele pe movila burţii.

— Chiar aceia, răspunse el. Erudiţia dumneavoastră istorică merită invidiată.

— Mulţumesc. Corectează-mă dacă greşesc. Fiind erudită în istorie, ţin minte că Imperiul Federal s-a prăbuşit cu o mie de ani în urmă. Iar CIE a dispărut şi el — membrii săi au fost demobilizaţi, rechemaţi pe Prometheus sau pe Vechiul Pământ, ucişi în luptă, oricum dispăruţi din zona ocupată de umanitate. Sigur, se spune că prometheenii cunosc încă multe din vechea bioteh, dar noi nu folosim metodele lor, aşa că nu ştiu cu certitudine dacă-i adevărat ce se zice. Am auzit însă că se feresc să-şi împărtăşească altora cunoştinţele. Deci, să vedem dacă am înţeles. Ai o navă de germinare a CIE, veche de o mie de ani, încă funcţională, pe care ai găsit-o într-o zi, din întâmplare, şi, fiind singura persoană la bord, ai pus stăpânire pe ea.

— Corect.

— Iar eu sunt împărăteasa nebuloasei Crabului! Figura lui Tuf rămase inexpresivă.

— Mă tem că am contactat o persoană nepotrivită. Doream să discut cu comandantul portului din S’uthlam.

Femeia sorbi altă înghiţitură de bere.

— Eu sunt amărâta de comandantă a portului, se răţoi ea. Gata cu aiurelile, Tuf! Apari aici într-o chestie care arată groaznic de mult a navă de război şi care-i de vreo treizeci de ori mai mare decât aşa-zisele crucişătoare din aşa-zisa Flotilă Planetară de Apărare, ceea ce face nervoasă o grămadă de lume. Jumătate din viermii-de-sol din hotelurile mari cred că eşti un străin venit să ne fure aerul şi să ne mănânce copiii, iar cealaltă jumătate îşi închipuie că reprezinţi un efect special, produs pentru distracţia lor. Sute dintre ei închiriază costume şi flotoare pentru vid, iar peste câteva ore vor colcăi în găoacea ta. Oamenii mei nu ştiu ce să facă. Aşa că revenim la blestemata de întrebare: ce vrei, Tuf?

— Sunt dezamăgit, declară Tuf. M-am grăbit să vin aici înfruntând mari dificultăţi, pentru a consulta păienjeneii şi cibertehii din Port S’uthlam, a căror pricepere e faimoasă, a căror reputaţie de cinste şi comportare etică nu-i egalată de nimeni. Solicit anumite modificări şi reparaţii, nimic mai mult.

Tolly Mune îl asculta doar pe jumătate. Se uita la picioarele proiecţiei holografice, lângă care se ivise brusc o făptură mică, păroasă, neagră cu alb.

— Tuf, zise ea, simţindu-şi gâtul uscat, un soi de dăunător afurisit se freacă de piciorul tău!

Şi sorbi din bere.

Haviland Tuf se aplecă şi apucă animalul.

— Pisicile nu pot fi caracterizate corect drept dăunători, comandant de port Mune. Într-adevăr, felinele sunt vrăjmaşi implacabili ai multor belele şi paraziţi, acesta fiind unul dintre numeroasele fascinante şi benefice atribute ale acestei specii minunate. Sunteţi conştientă că, odată, omenirea venera pisicile ca pe nişte zei? Aceasta-i Distrugere.

Pisica începu să scoată un sunet jos, murmurat, când Tuf îi făcu un culcuş în îndoitura unuia din braţele sale masive şi începu să aplice mângâieri lungi, regulate, pe blana neagră cu alb.

— Oh! Un animal de casă! Ăsta-i termenul, nu? Singurele animale de pe S’uthlam sunt cele pentru hrană, dar primim vizitatori care au animale favorite. Să nu laşi… pisica, aşa-i zice, nu?

— Într-adevăr.

— Bine. Să n-o laşi să iasă din navă. Îmi amintesc că, odată, când eram C.P. adjunct, am avut parte de cel mai afurisit balamuc… o muscă fără creier şi-a pierdut animalul amărât în timp ce ne vizita un ambasador străin, iar echipa noastră de securitate i-a confundat. Nu-ţi imaginezi cât de stânjeniţi am fost.

— Oamenii sunt deseori surescitaţi, comentă Haviland Tuf.

— Despre ce fel de modificări şi reparaţii pomeneai?

— Nişte mărunţişuri, răspunse Tuf, ridicând stânjenit din umeri, uşor de efectuat de experţi atât de eficienţi ca ai dumneavoastră. După cum aţi subliniat, Arca este într-adevăr un vas foarte vechi, iar vicisitudinile războiului şi secolele de neîngrijire şi-au lăsat urmele asupra ei. Punţi şi sectoare întregi sunt în întuneric, nefuncţionale, defectate dincolo de capacitatea, demnă de admiraţie, de autoreparare a navei. Aş dori să fie reparate aceste părţi ale aparaturii şi readuse la funcţionabilitate completă. În plus, după cum probabil ştiţi din studiile dumneavoastră istorice, Arca a avut, cândva, un echipaj de două sute de oameni. E suficient de automatizată pentru ca să pot s-o dirijez singur, dar, recunosc, nu fără anumite inconveniente. Punctul de comandă central, localizat pe puntea din turn, se află la o distanţă obositoare de apartamentul meu, pe care trebuie s-o parcurg zilnic. Consider că puntea în sine a fost proiectată ineficient pentru scopurile mele — mă văd silit să merg fără încetare de la o consolă la alta, pentru a executa multitudinea de sarcini complexe necesare funcţionării navei. Iar alte funcţii mă obligă să părăsesc puntea şi să călătoresc încoace şi încolo prin imensitatea ambarcaţiunii. Nemaivorbind că mi-e imposibil să îndeplinesc alte treburi, care par a solicita prezenţa mea simultană în două sau mai multe locuri, aflate la distanţe de kilometri. Lângă apartamentul meu, există o cameră auxiliară de comunicaţii, mică dar confortabilă, ce pare a funcţiona perfect. Mi-ar plăcea ca tehnicienii dumneavoastră în cibernetică să reprogrameze şi să reproiecteze sistemul de comandă astfel încât, în viitor, să pot face tot ce-i necesar de acolo, fără să fiu nevoit să parcurg zilnic drumul epuizant până la punte — de fapt, fără să trebuiască să-mi părăsesc scaunul. În afara acestei probleme principale, mai am în minte câteva modificări. Unele modernizări minore. Adăugarea unei bucătării cu un set complet de mirodenii şi arome, precum şi cu o bibliotecă zdravănă de reţete, astfel încât să pot mânca într-un fel mai variat şi mai interesant pentru papilele mele gustative, nu doar hrana cumplit de nutritivă, militară, pe care a fost programată Arca s-o livreze. Un stoc mare de bere şi vinuri, precum şi cele necesare pentru a-mi fermenta singur alte băuturi de producţie proprie în viitor, în timpul lungilor peregrinări în străfundul spaţiului cosmic. Sporirea facilităţilor existente de distracţii, prin achiziţionarea unor cipuri cu cărţi, holopiese şi muzică din ultimul mileniu. Un nou program de securitate. Alte câteva schimbări banale, minore. Vă voi trimite o listă. Tolly Mune îl ascultase uluită.

— Fir-ar să fie! exclamă ea, după ce Tuf termină. Chiar ai o navă CIE abandonată!

— Într-adevăr, confirmă Tuf.

„Un pic cam rigid individul”, gândi ea. Apoi rânji.

— Scuzele mele! Voi aduna o echipă de păienjenei şi cibertehi, îi voi trimite să arunce o privire şi-ţi vom prezenta o estimare a costurilor.

Nu-ţi face iluzii. E o navă mare, va dura ceva timp până vom concluziona cumva. Ar fi mai bine să pun nişte paznici, altfel ne vom trezi cu tot felul de amatori de curiozităţi tropăind prin săli şi furând amintiri. Am nevoie, adăugă ea, privind gânditoare holograma de sus până jos, să prezinţi echipei o descriere a problemei şi s-o orientezi în direcţia corectă. După aceea, ar fi recomandabil să pleci şi s-o laşi să se dezlănţuie. Să nu aduci monstruozitatea aceea în pânză, asta ar fi prea mult! Ai cum să ieşi din ea?

— Arca este echipată cu un grup complet de navete, toate funcţionale, răspunse Haviland Tuf, dar nu simt dorinţa de a părăsi confortul apartamentului meu. Sunt sigur că nava e destul de mare pentru ca prezenţa mea să nu incomodeze serios echipa dumneavoastră.

— Ce naiba, eu ştiu asta, tu ştii asta, dar oamenii lucrează mai bine când nu-şi închipuie că-i supraveghează cineva. Pe de altă parte, cred că ai nevoie să ieşi un pic din cutia aia de conserve. Cât ai stat singur?

— Mai multe luni standard, recunoscu Tuf, deşi nu-s complet singur. M-am bucurat de compania pisicilor mele şi mi-am petrecut timpul în mod plăcut, învăţând care-s capacităţile Arcei şi extinzându-mi cunoştinţele de inginerie ecologică. Dar accept punctul dumneavoastră de vedere că un pic de recreere nu-mi strică. Oportunitatea de a încerca o nouă bucătărie merită folosită.

— Aşteaptă până o să guşti berea s’uthlameză! Portul are şi alte distracţii — facilităţi de a face exerciţii, hoteluri, săli de sport, spelunci cu droguri, senzoriumuri, saloane sexuale, teatru viu, săli de jocuri…

— Am oarecare îndemânare la unele jocuri.

— Apoi există turismul. Poţi lua trenul pneumatic, prin troliu, spre suprafaţa planetei, poţi explora toate districtele din S’uthlam.

— Într-adevăr… M-aţi intrigat, comandant de port Mune. Mă tem că am un temperament plin de curiozitate. Asta-i marea mea slăbiciune. Din nefericire, fondurile mele interzic un sejur îndelungat.

— Nu-ţi face griji, replică ea, zâmbind. O să-ţi trecem totul în nota de reparaţii şi o să lămurim lucrurile la urmă. Acum sari în afurisita de navetă şi cară-te la… stai să văd… docul nouă-unsprezece e liber. Vizitează întâi Casa Păianjenului, apoi ia trenul în jos. Vei fi o senzaţie nemaipomenită. Ai apărut deja la ştiri. Viermii-de-sol şi muştele vor da buzna asupra ta.

— O bucată de carne ar găsi perspectiva atrăgătoare, zise Haviland Tuf. Eu nu.

— Bine, se amuză comandanta portului. În cazul ăsta, du-te incognito!

Stewardul din trenul pneumatic circulase printre pasageri cu o tavă cu băuturi, la scurt timp după ce Haviland Tuf se îmbarcase pentru călătoria în jos. Tuf băuse bere s’uthlameză, în restaurantele din Casa Păianjenului, şi o găsise diluată, apoasă şi notabil de lipsită de gust.

— Poate oferta dumneavoastră include produse din malţ preparate pe alte planete, zisese el. Dacă da, aş fi bucuros să încerc unul.

— Sigur, răspunsese stewardul.

Căutase în listă şi venise cu un recipient dolofan, plin cu un lichid de-un cafeniu întunecat, cu o etichetă pe care Tuf recunoscuse scrierea din ShanDellor. I se oferi un decontator, iar Tuf tastă codul său. Moneda s’uthlameză era caloria. Preţul recipientului depăşea de patru ori şi jumătate conţinutul caloric al berii.

— Costul importului, explică stewardul.

Tuf sorbi din recipient, cu o demnitate greoaie, în timp ce trenul pneumatic cădea prin troliu către suprafaţa planetei. Nu era o călătorie comodă. Haviland Tuf considerase preţul unui bilet de categorie stelară prohibitiv şi luase unul de clasa întâi, următoarea categorie, pentru a se trezi înghesuit într-un scaun ce părea proiectat pentru un copil s’uthlamez mic, într-un şir de opt scaune similare, despărţite de un culoar central.

Avusese un noroc chior şi primise locul de lângă interval. Tuf se îndoia că în alte condiţii ar fi putut îndura călătoria. Chiar şi aşa, îi era imposibil să se mişte fără să se frece de braţele subţiri, goale, ale femeii din stânga lui, un contact pe care Tuf îl găsea extrem de neplăcut. Când stătea în felul lui obişnuit, se lovea cu capul de tavan — de aceea, trebuia să se ghemuiască şi, ca urmare, gâtul îi înţepenise într-un mod foarte neplăcut. Undeva, departe, în tren, se aflau, înţelese Tuf, grupurile sanitare pentru clasa întâi, a doua şi a treia. Decise să evite, cu orice preţ, cunoaşterea confortului lor dubios.

Când începu coborârea, cei mai mulţi dintre pasageri îşi traseră glugi de izolare deasupra capetelor şi-şi aleseră un mod de divertisment personal. Oferta, observă Tuf, includea trei programe muzicale diferite, o dramă istorică, două fantezii erotice, o interfaţă pentru afaceri, ceva numit pavană geometrică, şi stimularea directă a centrilor plăcerii din creier. Tuf îşi propuse să afle ce-i pavana geometrică, dar descoperi că gluga de izolare era prea mică pentru capul lui, ţeasta sa fiind anormal de lungă şi de lată, după standardele s’uthlameze.

— Tu eşti musca mare? întrebă cineva, din spatele său.

Tuf se întoarse. S’uthlamezii stăteau într-o izolare tăcută, cu capetele acoperite de căştile negre, fără vizoare. În afară de ciorchinele de stewarzi aflaţi departe, în partea din spate a vagonului, singurul pasager ce nu părăsise încă lumea realităţii era bărbatul de pe scaunul din partea opusă a intervalului, cu un rând în urmă. Părul lung, împletit, pielea arămie şi obrajii dolofani indicau că individul provenea din afara planetei, ca şi Tuf.

— Musca cea mare, nu-i aşa?

— Sunt Haviland Tuf, inginer ecolog.

— Ştiam că eşti o muscă. Şi eu sunt. Mă numesc Ratch Norren. Din Vandeen, zise bărbatul şi întinse mâna.

— Am auzit de străvechiul ritual al strângerii mâinilor, domnule. Am remarcat că nu purtaţi arme. Părerea mea este că, iniţial, obiceiul urmărea să stabilească acest fapt. Şi eu sunt neînarmat. Acum, dacă doriţi, puteţi să vă retrageţi mâna.

Ratch Norren rânji şi-şi trase mâna.

— Eşti o raţă amuzantă, zise el.

— Domnule, nu sunt nici raţă amuzantă, nici muscă mare. Cred că-i evident pentru orice persoană cu inteligenţă umană normală. Poate standardele sunt altele pe Vandeen…

Ratch Norren se ciupi de obraz. Un obraz rotund, plin, cărnos, acoperit cu pudră roşie, pe care-l ciupise cu putere. Tuf decise că era vorba fie de un tic deosebit de pervers, fie de un gest vandeean, a cărui semnificaţie n-o cunoştea.

— Chestia cu musca, spuse bărbatul, e doar o expresie a păienjeneilor. Una dialectală. Îi numesc muşte pe toţi cei de pe alte planete.

— Într-adevăr…

— Eşti cel care a venit cu nava uriaşă de război, nu-i aşa? Cel care a apărut la ştiri? De ce porţi perucă? se interesă Norren, fără să aştepte răspuns la întrebările anterioare.

— Călătoresc incognito, deşi se pare că mi-aţi descoperit deghizarea, domnule.

Norren se ciupi iar de obraz.

— Spune-mi Ratch, zise el, privindu-l pe Tuf din cap până-n picioare. Cam slabă deghizarea… Cu perucă sau fără, rămâi un gigant uriaş, de culoarea ciupercii.

— În viitor, voi folosi farduri. Din fericire, nici unul dintre băştinaşii s’uthlamezi n-a dat dovadă de perspicacitatea dumneavoastră.

— Sunt prea politicoşi ca s-o exprime. Aşa-i pe S’uthlam. Ştiu, sunt prea mulţi. Majoritatea nu-şi pot permite nici un fel de intimitate, aşa că o înlocuiesc cu o pretinsă intimitate. Nu te vor remarca în public până nu vei dori să fii remarcat.

— Locuitorii din Port S’uthlam, pe care i-am întâlnit, nu păreau deosebit de rezervaţi, nici împovăraţi de o etichetă complicată…

— Păienjeneii sunt altfel, replică nestânjenit Ratch Norren. La ei, lucrurile sunt mai lejere. Să-ţi dau un sfat. Nu vinde nava aici. Du-o în Vandeen. O să-ţi dăm un preţ foarte bun.

— Nu intenţionez să vând Arca.

— Nu-i cazul să te tocmeşti cu mine. N-am autoritatea s-o cumpăr. Nici banii. Aş vrea să-i am, râse individul. Du-te pe Vandeen şi ia legătura cu Consiliul de Coordonatori. N-o să regreţi, adăugă el, privind în jur, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că stewarzii se aflau departe, iar ceilalţi pasageri visau în spatele căştilor lor pentru intimitate, după care continuă, coborând vocea până la o şoaptă conspirativă. Pe de altă parte, chiar dacă preţul n-ar fi un factor decisiv, am auzit că nava ta are puteri de coşmar. Să nu dai o asemenea putere s’uthlamezilor. Îi iubesc, nu te mint, îi iubesc cu adevărat, vin în mod regulat aici pentru afaceri, sunt oameni buni, luaţi în parte, dar atât de mulţi, Tuffer, şi se înmulţesc, se tot înmulţesc, ca nişte rozătoare afurisite. O să vezi. Cu câteva secole în urmă, a avut loc un război local zdravăn, tocmai din cauza asta. S’uthlamezii implantau colonii peste tot, înhăţând orice bucăţică de teren arabil, iar dacă se nimerea să trăiască şi alţii acolo, îi copleşeau numeric, prin înmulţire. Noi am pus capăt la chestia asta.

— Noi? întrebă Haviland Tuf.

— Vandeen, Skrymir, Planeta lui Henry şi Jazbo, oficial. Dar am fost ajutaţi de-o mulţime de neutri. Tratatul de pace îi limita pe s’uthlamezi la propriul lor sistem solar. Dar dacă le dai nava ta infernală, probabil că se vor dezlănţui din nou.

— Am înţeles că s’uthlamezii sunt un popor deosebit de onorabil şi de etic.

Ratch Norren se ciupi iar de obraz.

— Onorabil, etic, bineînţeles. Sunt foarte potriviţi să închei afaceri cu ei, iar gagicile de aici cunosc nişte trucuri trăznet! Ţi-am spus, am o sută de prieteni s’uthlamezi şi-i iubesc pe toţi. Dar cei o sută de prieteni ai mei au, probabil, vreo mie de copii. Oamenii ăştia se înmulţesc, asta-i problema, Tuf, ascultă-l pe Ratch! Sunt nişte vieţoşi.

— Într-adevăr… Şi ce înseamnă viebos, dacă-mi permiteţi să întreb?

— Vieţoşi, repetă nerăbdător Norren. Antientropişti, adoratori ai copiilor, veneratori ai spiralei, bălăcitori în bazinul cu gene. Fanatici religioşi, Tuffer. Ţicniţi religioşi.

Ar fi spus mai multe, dar stewardul apăru din nou cu lista cu băuturi în intervalul dintre rânduri. Norren se aşeză înapoi pe scaun.

Haviland Tuf ridică un deget lung, pentru a atrage atenţia stewardului.

— Vă rog, aş dori încă un recipient!

După aceea, rămase ghemuit, tăcut, tot restul călătoriei, sorbind gânditor din bere.

Tolly Mune plutea în apartamentul ei dezordonat, bând şi gândind. Un perete al camerei era alcătuit dintr-un videoecran imens, de şase metri pe trei. În mod obişnuit, Tolly îl regla să-i arate peisaje. Îi plăcea efectul produs de o fereastră prin care se zăreau munţii înalţi, răcoroşi, de pe Skrymir, sau canioanele uscate de pe Vandeen, cu râuri iuţi, cu apă-albă, sau luminile oraşelor nesfârşite de pe S’uthlam ce se împrăştiau în noapte, sau turnul argintiu strălucitor, baza ascensorului ce urca tot mai sus în cerul întunecat, fără lună, mult deasupra locuinţelor înalte de patru kai.

Dar în noaptea aceea, pe perete se vedea un peisaj cosmic, pe care se contura maiestuozitatea sobră, metalică, a navei stelare imense numite Arca. Chiar un ecran mare ca al ei — un avantaj al funcţiei de comandant de port — nu putea arăta în întregime dimensiunile adevărate ale navei.

Iar lucrurile reprezentate de ea — speranţă, ameninţare — erau incomensurabil mai mari decât Arca.

Tolly Mune auzi bâzâitul instalaţiei de comunicare. Calculatorul n-ar fi deranjat-o dacă n-ar fi fost vorba de legătura pe care o aştepta. Stelele se stinseră, Arca se dizolvă, videoecranul fu acoperit de culori lichide, care se stabilizară, arătând figura primului consilier, Josen Rael, conducătorul majorităţii din înaltul Consiliu Planetar.

— Comandant de port Mune, o salută el.

Amplificarea nemiloasă a imaginii de către aparat arăta încordarea gâtului său lung, contractarea buzelor sale subţiri, sclipirea dură din ochii căprui. Vârful capului bombat, chel, fusese pudrat, dar începuse să transpire.

— Consilier Rael, răspunse ea. Îmi pare bine că m-ai căutat. Te-ai uitat pe rapoarte?

— Da. Convorbirea e protejată?

— Bineînţeles. Vorbeşte fără teamă.

Bărbatul oftă. De un deceniu, Josen Rael reprezenta o persoană stabilă în politica planetară. Apăruse prima oară la ştiri când fusese numit consilier pentru război, apoi când ajunsese consilier pentru agricultură. De patru ani standard, era conducătorul facţiunii majoritare din consiliu — tehnocraţii — deci, implicit, singurul om puternic de pe S’uthlam. Puterea îl făcea să arate bătrân, dur şi obosit. Tolly Mune nu-l văzuse niciodată într-un asemenea hal.

— Eşti sigură de date? Echipa ta n-a greşit? Nu-i nevoie să-ţi spun că-i vorba de un lucru prea important pentru a face vreo eroare! Chiar e o navă de germinare a CIE?

— Chiar, răspunse Tolly Mune. Chestia nenorocită e stricată, neîntreţinută, dar încă funcţională — mai mult sau mai puţin — iar biblioteca de celule a rămas intactă. Am verificat.

Rael îşi trecu degetele lungi, boante, prin părul alb, rar.

— Ar trebui să jubilez, presupun… Când se va termina, mă voi face la ştiri că jubilez… Dar acum mă gândesc doar la pericole. Am avut o şedinţă de consiliu. Secretă. Nu putem risca să dezvăluim prea multe până nu se termină toată povestea asta. Consiliul a fost de acord — tehnocraţii, expansioniştii, zeroiştii, partidul bisericii, facţiunile marginale. N-am văzut niciodată o asemenea unanimitate, în toţi anii de când lucrez, râse el. Comandant de port Mune, trebuie să avem nava asta!

Tolly Mune ştia că avea să se ajungă aici. Fusese comandant de port atâta vreme, aşa că înţelegea politica societăţii de pe planetă. S’uthlam se aflase într-o criză nesfârşită, tot timpul vieţii ei.

— O să încerc s-o cumpăr, răspunse ea. Înainte să nimerească peste Arcă, acest Haviland Tuf a fost, iniţial, un negustor independent. Echipa mea i-a găsit vechea navă pe puntea de acostare, într-un hal fără hal. Negustorii sunt nişte canalii lacome. Toţi. Ăsta-i în avantajul nostru.

— Oferă-i cât vrea, zise Josen Rael. Ai înţeles, comandant de port? Dispui de buget nelimitat!

— Am înţeles, oftă Tolly Mune, ştiind că trebuie să pună o întrebare. Şi dacă nu vrea să vândă?

— Ar fi o situaţie dificilă, mormăi Rael, ezitând. Trebuie să vândă. Un refuz ar însemna o tragedie. Nu pentru individ, ci pentru noi.

— Şi dacă nu vrea să vândă? repetă Tolly Mune. Trebuie să cunosc alternativele.

— Trebuie să avem nava, îi explică Rael. Dacă acest Tuf se dovedeşte a fi nerezonabil, nu ne rămâne decât o singură soluţie. Înaltul Consiliu îşi va exercita dreptul suveran asupra proprietăţilor şi o va confisca. Omul va primi o compensaţie, bineînţeles.

— Fir-ar să fie! Vrei să-i luăm nava cu forţa!

— Nu. Totul va fi legal, am verificat. În stare de necesitate, pentru binele celor mulţi, dreptul la proprietate poate fi anulat.

— Ce naiba, asta înseamnă naţionalizare, Josen! Aveai mai mult bun simţ când erai aici, sus. Ce ţi-au făcut acolo?

Bărbatul se strâmbă şi, pentru o clipă, semănă din nou un pic cu tânărul care lucrase alături de ea un an, pe vremea când ea era adjunctul comandantului de port, iar el al treilea asistent al administratorului pentru comerţ interstelar. Apoi scutură din cap, iar politicianul bătrân, obosit, reapăru.

— Nu-mi place, maică, dar am de ales? Am văzut extrapolările. Foamete în masă în douăzeci şi şapte de ani, dacă nu apare vreo descoperire ştiinţifică epocală, iar aşa ceva nu se întrevede. Înainte de a ajunge la asta, expansioniştii vor recâştiga puterea şi, probabil, va izbucni războiul. Oricum, vor muri miliarde. In faţa unei asemenea calamităţi, cât valorează drepturile unui singur om?

— Nu te contrazic, Josen, deşi există unii care ar face-o, ştii prea bine. Dar să lăsăm asta. Vrei să fii un om practic — atunci să-ţi spun nişte afurisite de chestii practice la care să te gândeşti. Chiar dacă vom cumpăra legal nava de la Tuf, vom avea necazuri cu Vandeen, Skrymir şi cu ceilalţi aliaţi, deşi mă îndoiesc că vor face ceva. Dar dacă o vom lua cu forţa, coordonatele se vor schimba, vom ajunge în cu totul altă parte — într-un loc dificil. Poate aliaţii vor susţine că-i vorba de piraterie, vor considera Arca drept navă militară — ceea ce şi este, de fapt, în esenţă, dincolo de faptul că reprezintă o minune a lumii — vor susţine că am încălcat tratatul şi ne vor ataca iar.

— Voi discuta personal cu ambasadorii lor, făgădui fără vlagă Josen Rael. O să-i asigur că, atât timp cât tehnocraţii sunt la putere, programul de colonizare nu va fi reluat.

— Şi-ţi vor da crezare în baza cuvântului tău amărât? Se vor încinge al naibii de tare! Poţi să le garantezi că tehnocraţii nu vor pierde puterea niciodată, că nu vor trebui să trateze vreodată cu expansioniştii? Cum o să faci asta? Ai de gând să foloseşti Arca pentru a instaura o dictatură binevoitoare?

Consilierul strânse din buze, iar ceafa lui lungă se înroşi.

— Mă cunoşti foarte bine! Sunt de acord, există pericole. Nava reprezintă o putere militară formidabilă. Să nu uităm asta! Dacă aliaţii se vor mobiliza împotriva noastră, noi vom avea toate atuurile!

— Aiurea! Trebuie s-o reparăm şi s-o cunoaştem. Tehnologia folosită a fost uitată de o mie de ani. Vom studia luni de zile, înainte de a fi în stare să folosim chestia asta blestemată! Dacă vom avea ocazia! Armata vandeenă va sosi în câteva săptămâni, şi nici ceilalţi nu vor întârzia prea mult.

— Nu te priveşte pe tine, comandant de port! o repezi scurt Josen Rael. Înaltul Consiliu a analizat cu atenţie soluţia.

— Nu te folosi de funcţie când discuţi cu mine, Josen! Îţi aminteşti de vremea când te-ai îmbătat cu narcoarzătoare şi ai vrut să ieşi afară, să vezi cât de repede se cristalizează urina în spaţiul cosmic? Eu am fost aceea care ţi-am explicat că o să-ţi degere furtunul, stimate prim consilier! Destupă-ţi urechile amărâte şi ascultă-mă! Poate că războiul nu mă priveşte, dar negoţul da. Portul este, pentru noi, calea vieţii. Importăm treizeci la sută din caloriile noastre prime…

— Treizeci şi patru, o corectă Rael.

— Treizeci şi patru, fu de acord Tolly Mune. Iar cifra va creşte, ştim amândoi. Plătim hrana cu priceperea noastră tehnică — bunuri produse şi profituri ale portului. Întreţinem, reparăm şi construim mai multe nave decât celelalte patru planete din sector, şi ştii de ce? Pentru că-mi chinui gângăniile amărâte să se asigure că suntem cei mai buni. Chiar Tuf a recunoscut asta. A venit aici să-şi facă reparaţiile deoarece avem o reputaţie — reputaţia de a fi etici, cinstiţi, corecţi şi competenţi tehnic. Ce se va întâmpla cu reputaţia noastră, dacă vom confisca nava aia amărâtă? Câţi negustori îşi vor mai aduce navele lor la reparat, dacă noi considerăm că avem dreptul să înhăţăm orice ne place? Ce se va întâmpla cu portul meu afurisit?

— Sigur că va produce un efect nefavorabil, admise Josen Rael. Tolly Mune scoase un sunet vulgar.

— Economia noastră va fi distrusă! se încăpăţână ea.

Rael transpira din greu, picăturile scurgându-i-se pe fruntea lată, boltită. Le şterse cu batista.

— Atunci, ai grijă să nu se întâmple asta, comandant de port Mune! Vezi să nu ajungem la aşa ceva!

— Cum?

— Cumpără Arca! Îţi deleg autoritate deplină, din moment ce înţelegi situaţia atât de bine. Fă-I pe individul ăla, Tuf, să fie rezonabil. Responsabilitatea îţi aparţine.

Apoi consilierul dădu din cap, iar ecranul se întunecă.

Pe S’uthlam, Haviland Tuf făcu pe turistul.

Nu se putea nega că planeta era impresionantă, în felul ei. În timpul anilor de negustorie, când ţopăia din stea în stea, cu Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime, Haviland Tuf vizitase mai multe planete decât ţinea minte, dar nu credea că avea să uite prea curând S’uthlam.

Văzuse un mare număr de peisaje ce-ţi tăiau răsuflarea: turnurile din cristal de pe Avalon, pânzele cereşti de pe Arachne, mările învolburate de pe Vechiul Poseidon şi munţii de bazalt negru de pe Clegg.

S’uthlam alcătuia un oraş — vechile denumiri însemnau acum cartiere sau suburbii, localităţile de altădată unindu-se, cu secole în urmă, într-un megalopolis — care rivaliza cu oricare din minunile acelea.

Tuf avea oarecare slăbiciune pentru clădirile înalte — ca atare, privise peisajul citadin, în timpul zilei şi noaptea, de pe platformele de observare aflate la înălţimea de un kilometru, doi, cinci, nouă. Oricât urca, luminile se întindeau tot mai mult, acoperind solul la nesfârşit, în toate direcţiile, fără nici o întrerupere vizibilă. Clădiri îndesate şi fără caracteristici, de patruzeci, cincizeci de etaje, stăteau îngrămădite una în alta, în umbra veşnică a turnurilor cu oglinzi, care se înălţau în jur, absorbind soarele. Etaje noi fuseseră construite deasupra altora vechi, care şi ele, la rândul lor, se rezemau de altele. Trotuare rulante se încrucişau şi răsîncrucişau, în modele de-o complicaţie labirintică. În subteran se afla o reţea de drumuri imense, în care trenurile pneumatice şi capsulele cu mărfuri goneau în întuneric cu sute de kai pe oră, iar sub drumuri se găseau temelii şi subtemelii, tunele, căi subterane, locuri de promenadă, instalaţii cosmice, un întreg oraş care se cufunda în adânc, pe cât se ridica în sus ruda lui cu oglinzi.

Tuf văzuse luminile megalopolisului de pe Arcă, de pe orbită. Oraşul se întindea pe o jumătate de continent. De jos, părea a fi suficient de mare pentru a acoperi o galaxie. Mai existau şi alte continente. Şi în ele străluceau noaptea luminile civilizaţiei. Marea de lumini nu avea în ea insule de întuneric. S’uthlamezii nu iroseau spaţiul pentru chestii de lux, precum parcurile. Tuf nu-i dezaproba — considerase întotdeauna parcurile o instituţie perversă, având îndeosebi menirea de a aminti umanităţii civilizate ce viaţă crudă, cruntă şi inconfortabilă ar fi avut dacă ar fi fost obligată să trăiască în natură.

În peregrinările sale, Haviland Tuf testase o mare varietate de culturi, şi n-o considera pe cea de aici inferioară altora. S’uthlam reprezenta o lume a diversităţii, a posibilităţilor ameţitoare, a bogăţiei ce dovedea atât vitalitate, cât şi decadenţă. O lume cosmopolită, racordată la o reţea ce lega stelele, bucurându-se în voie de muzica, dramele şi senzoriumurile importate de pe alte planete, folosind aceşti stimulatori neîncetat, pentru a transforma şi modifica fără sfârşit, propria-i matrice culturală. Oraşul oferea mai multe soiuri de distracţii, de feluri mai variate decât văzuse Tuf până atunci în alte locuri — suficiente posibilităţi de a ţine ocupat un turist timp de mai mulţi ani standard, dacă ar fi dorit să le guste pe toate.

În timpul anilor de călătorie, Haviland Tuf văzuse vrăjitoriile ştiinţei şi tehnologiei avansate din Avalon, Newholme, Tober-în-Voal, Vechiul Poseidon, Baldur, Arachne şi de pe alte planete aflate pe culmea progresului uman. Tehnologia existentă aici demonstra că S’uthlam le egala pe cele mai avansate dintre ele. Ascensorul orbital constituia, în sine, o ispravă impresionantă. Se bănuia că Vechiul Pământ ar fi ridicat asemenea construcţii în antichitate, înainte de Prăbuşire — se pare că şi Newholme clădise unul, care se dărâmase însă în timpul războiului, În tot cazul, Tuf nu văzuse nicăieri un asemenea artefact colosal, nici măcar pe Avalon, unde astfel de ascensoare fuseseră studiate şi respinse din motive economice. Iar trotuarele rulante, trenurile pneumatice, fabricile, toate erau moderne şi eficiente. Chiar şi guvernul părea că lucrează.

S’uthlam era o lume miraculoasă.

Haviland Tuf o studie, călătorind prin ea, încercându-i minunile timp de trei zile, înainte de a se întoarce în dormitorul mic, aglomerat, de prima categorie, aflat la etajul şaptezeci şi nouă al unui hotel turn. Ajuns acolo, chemă recepţionerul şi-l anunţă:

— Doresc să luaţi măsurile necesare pentru a mă întoarce imediat pe navă.

Apoi se aşeză pe marginea patului îngust, pe care-l trăsese din perete, scaunele fiind insuportabil de mici. Îşi încrucişă mâinile mari, albe, pe burtă.

Recepţionerul, un bărbat subţirel, ce abia-i ajungea lui Tuf până la mijloc, rămase perplex.

— Înţelesesem că veţi rămâne încă zece zile…

— Corect. Dar natura planurilor e aceea de a fi schimbate. Doresc să mă întorc pe orbită de îndată ce va fi posibil. V-aş fi recunoscător dacă v-aţi ocupa de pregătiri, domnule.

— Sunt multe lucruri pe care nu le-aţi văzut încă!

— Într-adevăr. Consider însă că atât cât am văzut, oricât de mică ar fi fost partea din întreg, a fost mai mult decât suficient.

— Nu vă place S’uthlam-ul?

— Suferă de un exces de s’uthlamezi, răspunse Haviland Tuf. Mai pot fi menţionate şi alte puncte slabe. Hrana e catastrofală, în cea mai mare parte recompusă chimic, de obicei fără gust, de-o textură neplăcută văzului, plină de culori neobişnuite, neliniştitoare. Mai mult, porţiile sunt necorespunzătoare. Voi fi atât de temerar pentru a menţiona prezenţa continuă, deranjantă, a unui mare număr de reporteri de la canalele de ştiri. Am învăţat să-i recunosc după camerele multifocale pe care le poartă în centrul frunţii, ca pe un al treilea ochi. Poate i-aţi observat colcăind prin vestibulul, senzoriumul şi restaurantul dumneavoastră. După o estimare grosolană, acolo sunt vreo douăzeci.

— Sunteţi o celebritate, o figură publică. Oamenii de pe S’uthlam se interesează de persoana dumneavoastră. Sigur, dacă nu doreaţi să acordaţi interviuri, n-ar fi îndrăznit să intervină în intimitatea dumneavoastră. Etica profesională…

— Fără îndoială că ar fi fost respectată ad litteram, îi termină fraza Haviland Tuf. Recunosc că s-au ţinut la distanţă. Cu toate astea, în fiecare seară când m-am întors în această cameră insuficient de mare şi am accesat ştirile, am fost întâmpinat de scene cu mine însumi privind oraşul, mâncând hrană precum cauciucul, fără gust, vizitând diferite atracţii turistice teatrale şi intrând în grupurile sanitare. Vanitatea e unul dintre marile mele defecte, mărturisesc, dar farmecul notorietăţii a dispărut iute. Mai mult, unele unghiuri ale camerelor au fost nemăgulitoare în exces, iar umorul comentatorilor s-a apropiat de jignire.

— E o problemă uşor de rezolvat. Ar fi trebuit să veniţi la mine mai devreme. Putem să vă închiriem un scut pentru intimitate. Se prinde la centură şi dacă un reporter se apropie la mai puţin de douăzeci de metri, îi bruiază cel de-al treilea ochi şi-i produce o durere de cap cumplită.

— Mai puţin uşor de rezolvat este lipsa completă a vieţii animale pe care am remarcat-o, declară impasibil Tuf.

— Paraziţi? exclamă îngrozit recepţionerul. Sunteţi nemulţumit că nu avem paraziţi?

— Nu toate animalele sunt paraziţi. Pe multe planete, păsările, câinii şi alte specii au fost păstrate şi îndrăgite. Eu însumi iubesc pisicile. O lume cu adevărat civilizată rezervă un loc felinelor, dar se pare că pe S’uthlam populaţia nu face distincţie între ele şi păduchi sau viermii-roşii-de-ploaie. Când am făcut aranjamentele pentru vizita mea aici, comandantul de port Mune m-a asigurat că echipa sa va avea grijă de pisicile mele, iar eu i-am acceptat asigurările. Dar dacă nici un s’uthlamez n-a avut ocazia să întâlnească vreun animal dintr-o specie diferită de cea omenească, cred că am motive să pun la îndoială calitatea îngrijirilor pe care le primesc în prezent pisicile.

— Avem animale, protestă recepţionerul. Afară, în zonele agrofabricilor. O mulţime de animale, am văzut înregistrări…

— Nici o îndoială că aveţi. Totuşi, o înregistrare cu o pisică şi o pisică sunt lucruri oarecum diferite şi necesită tratament diferit. Benzile pot fi depozitate pe un raft. Pisicile nu. Dar acestea sunt echivocuri. Problema crucială, după cum am menţionat mai înainte, constă în numărul s’uthlamezilor, nu în manierele lor. Aici sunt prea mulţi oameni, domnule! Am fost înghesuit în mod repetat, în orice ocazie. În întreprinderile pentru mâncat, mesele sunt prea apropiate de alte mese, scaunele prea mici pentru talia mea, iar străinii se aşează uneori lângă mine şi mă lovesc cu coatele, insolent. Scaunele din teatre şi senzoriumuri sunt înghesuite şi înguste. Trotuarele sunt aglomerate, vestibulurile aglomerate, trenurile aglomerate — peste tot, oameni care mă ating fără autorizaţia sau consimţământul meu.

Recepţionerul etală un zâmbet profesional, strălucitor.

— Oh, omenirea! exclamă el, strâmbându-se elocvent. Gloria S’uthlam-ului! Masele ce se adună, oceanele de figuri, parada nesfârşită, drama vieţii! Există ceva mai înviorător ca frecatul umerilor de un tovarăş om?

— Poate că nu, răspunse Tuf, cu o voce inexpresivă. Cred însă că m-am înviorat destul. Mai mult, permiteţi-mi să vă atrag atenţia că s’uthlamezul mediu e prea scund pentru a se freca de umărul meu, de aceea a fost obligat să se mulţumească a se freca de braţele, picioarele sau burta mea.

Zâmbetul recepţionerului dispăru.

— Aveţi o atitudine greşită, domnule. Pentru a aprecia pe deplin planeta noastră trebuie să învăţaţi s-o vedeţi prin ochii s’uthlamezilor.

— Nu doresc să merg în genunchi.

— Sunteţi cumva anti-viaţă?

— Cu adevărat nu, răspunse Haviland Tuf. Viaţa este infinit preferabilă alternativelor sale. Dar, după experienţa mea, toate lucrurile bune pot fi duse la extrem. Acesta pare a fi cazul S’uthlam-ului, zise Tuf şi ridică un deget, cerând tăcere, înainte ca recepţionerul să apuce să-i răspundă. Am dezvoltat îndeosebi un soi de antipatie, fără îndoială prea zorită şi nejustificată, faţă de unele specimene izolate ale formelor de viaţă pe care le-am întâlnit din întâmplare în călătoriile mele. Câteva şi-au exprimat deschis ostilitatea, adresându-mi epitete evident înjositoare referitoare la dimensiunile şi masa mea.

— Regret, spuse recepţionerul, roşind, dar sunteţi… amplu, iar pentru un s’uthlamez este inacceptabil social să fie… supraponderal.

— Greutatea, domnule, depinde în întregime de gravitaţie, de aceea reprezintă o noţiune foarte maleabilă. Mai mult, nu-s dornic să vă acord autoritatea de a considera greutatea mea prea mare, prea mică sau normală, acestea fiind criterii subiective. Estetica variază de la planetă la planetă, ca şi genotipurile sau predispoziţiile ereditare. Sunt satisfăcut de masa mea actuală, domnule. Să ne întoarcem însă la oile noastre. Doresc să închei sejurul imediat.

— Foarte bine. Vă voi rezerva un loc în primul tren pneumatic de mâine dimineaţă.

— O soluţie nesatisfăcătoare. Aş prefera să plec imediat. Am examinat listele şi am descoperit că există un tren peste trei ore standard.

— E plin, mârâi recepţionerul. N-au rămas decât locuri la clasa a doua sau a treia.

— Voi rezista cât de bine voi putea. Fără îndoială că apăsarea puternică a unui număr atât de mare de oameni mă va lăsa învigorat şi mai bun, când voi părăsi trenul.

Tolly Mune plutea în mijlocul biroului ei, în poziţia lotusului, uitându-se în jos spre Haviland Tuf.

Avea un scaun special pentru muşte şi viermi-de-sol, neobişnuiţi cu imponderabilitatea. Un scaun mai degrabă inconfortabil, dar prins zdravăn de podea şi echipat cu un harnaşament-plasă, pentru a-şi ţine ocupantul locului. Tuf se împinsese până la el cu o demnitate greoaie şi se legase strâns, iar ea luase o poziţie comodă în faţa lui, la nivelul capului său. Tolly Mune îşi imagina că acest lucru îi oferea un oarecare avantaj psihologic.

— Comandant de port Mune, spuse Tuf părând extrem de puţin afectat de poziţia lui inferioară, protestez. Înţeleg că aceste referiri repetate la persoana mea ca muscă reprezintă o manifestare a dialectului local, plin de culoare, fără a implica intenţii insultătoare. Dar nu pot să nu simt o oarecare jignire în urma acestei încercări evidente de… să-i zicem de a-mi smulge aripile.

Tolly Mune rânji în jos, spre el.

— Regret, Tuf. Preţul nostru e ferm.

— Într-adevăr… Ferm. Interesant cuvânt. Dacă n-aş fi conştient că mă aflu în prezenţa unui personaj ca dumneavoastră, demn de stimă şi nedornic să jignească, aş sugera că fermitatea se apropie de rigiditate. Politeţea mă împiedică să răcnesc declaraţii despre lăcomie, avariţie şi piraterie în spaţiul cosmic, pentru a-mi urmări ţelul în aceste negocieri spinoase. Subliniez, totuşi, că suma de cincizeci de milioane de standarzi e de câteva ori mai mare decât produsul planetar brut al multor lumi.

— Lumi mici, iar aici e mult de lucru. Ai o navă afurisit de mare. Tuf rămase senin.

— Accept ideea că Arca este o navă întinsă, dar cred că asta are puţină importanţă. Doar dacă nu obişnuiţi să taxaţi pe metru pătrat, nu pe oră de lucru.

Tolly Mune râse:

— Aici nu-i vorba de a monta câteva inele-pulsatorii pe un cargobot vechi, sau de a-i reprograma pilotul automat. Discutăm despre mii de ore de lucru, cu trei echipe de păienjenei în trei schimburi, despre muncă zdravănă în sistem cu cei mai buni cibertehi pe care-i avem, despre fabricarea la comandă a unor piese care nu se mai produc de sute de ani. Iar ăsta-i doar începutul. Trebuie să studiem muzeul ăla blestemat al tău înainte de a-l desface în bucăţi, altfel n-o să reuşim să-l mai montăm la loc. Suntem obligaţi să momim specialişti de pe planetă să urce cu ascensorul aici, poate chiar să iasă din pânză. Chestia asta-i lungă de treizeci de kilometri! Nu poţi s-o aduci în pânză. Trebuie să construim un doc special în jurul ei, iar pentru asta avem nevoie de dane pe care le-am fi folosit pentru trei sute de nave obişnuite. Nu vrei să ştii cât va costa, Tuf? întrebă ea şi tastă ceva la calculatorul de la încheietură, apoi dădu din cap. Dacă rămâi aici o lună locală, o estimare cu adevărat optimistă, numai închirierea docului costă aproape un milion. În banii tăi, mai mult de trei sute de mii de standarzi.

— Într-adevăr… făcu Haviland Tuf.

Tolly Mune dădu mâinile în lături, într-un gest de neputinţă.

— Eşti liber să-ţi rezolvi treaba în altă parte, dacă nu-ţi place preţul nostru.

— Sugestia nu-i practică. Din nefericire, oricât de simple sunt cerinţele mele, se pare că doar o mână de planete au capacitatea de a le rezolva — o tristă constatare privind starea prezentă a îndemânării tehnice a omenirii.

— Doar o mână? rânji Tolly Mune. Poate am fixat prea jos preţul serviciilor noastre…

— Doamnă, cu siguranţă că nu veţi fi atât de grobiană ca să profitaţi de francheţea mea naivă!

— Nu. După cum am spus, preţul nostru e ferm.

— Se pare că am ajuns într-un neplăcut şi spinos impas. Dumneavoastră aţi stabilit un preţ. Eu, din nefericire, nu-l pot plăti.

— N-aş fi ghicit. Îmi închipuisem că, dispunând de o asemenea navă, ai destule calorii de ars.

— Mă voi dedica unei cariere lucrative în domeniul ingineriei ecologice, fără îndoială. Din nefericire, n-am început încă s-o practic, iar comerţul meu anterior a suferit, recent, răsturnări financiare neprevăzute. Poate vă interesează reproduceri excelente, din plastic, ale măştilor de orgie cooglishane? Pot fi utilizate ca decoraţii murale ieşite din comun şi stimulative. Se zice că au proprietăţi magice afrodisiace.

— Nu, răspunse Tolly Mune. Ştii ceva, Tuf? Azi e ziua ta norocoasă.

— Mi-e teamă că vă bateţi joc de mine. Chiar dacă sunteţi pe cale să mă informaţi despre executare de lucrări la jumătate de preţ sau despre servicii cu reducerea tarifului la o treime, nu-s în poziţia optimă de a profita de ofertă. Voi fi amarnic şi brutal de cinstit cu dumneavoastră, comandant de port Mune, şi voi recunoaşte că sufăr, în prezent, de o lipsă temporară de fonduri.

— Am o soluţie, zise Tolly Mune.

— Într-adevăr?

— Eşti negustor, Tuf. N-ai nevoie de o navă atât de mare ca Arca. Şi nu ştii nimic despre ingineria ecologică. Această epavă nu-ţi foloseşte la nimic. Dar are o valoare considerabilă de recuperare, zâmbi ea călduros. Am discutat cu cei de jos, de pe S’uthlam. Înaltul Consiliu consideră că ar fi în folosul tău să vinzi ce-ai găsit.

— Grija lor mă emoţionează…

— Îţi vom plăti o primă de salvare generoasă. Treizeci la sută din valoarea estimată a navei.

— Estimarea fiind făcută de dumneavoastră, spuse cu voce lipsită de expresie Haviland Tuf.

— Da, dar asta nu-i totul. Vom oferi un milion de standarzi gheaţă, în plus faţă de prima de salvare, şi-ţi vom dărui o navă nouă. Un Longhaul Nouă, nou-nouţ, cel mai bun cargobot pe care-l fabricăm, cu bucătărie complet automatizată, sector de locuit pentru şase persoane, reţea gravitaţională, două navete, cală pentru mărfuri suficient de încăpătoare pentru a egala capacitatea de transport a celor mai mari nave comerciale avaloniene sau kimdissiene, triplă redundanţă, ultimul calculator din seria Smartalec, activat prin voce, chiar şi armament, dacă vrei. Vei fi cel mai bine echipat negustor independent din întregul sector.

— Departe de mine gândul de a nu aprecia o asemenea generozitate. Doar gândindu-mă la oferta dumneavoastră şi-mi vine să leşin! Deşi fără îndoială că m-aş simţi mult mai bine la bordul frumoasei nave noi pe care mi-o oferiţi, am început a avea un ataşament prostesc, sentimental, faţă de Arcă. Ruinată şi nefolositoare cum e, rămâne ultima navă de germinare existentă a dispărutului Corp de Ingineri Ecologi, o bucată vie a istoriei, un monument al geniului şi cutezanţei lor. Mai poate fi de folos. Cu câtva timp în urmă, în vreme ce parcurgeam drumul meu singuratic prin spaţiul cosmic pentru a ajunge aici, mi-a venit ideea să renunţ la viaţa nesigură de negustor şi să practic, în locul ei, meseria de inginer ecolog. Oricât de ilogică şi, fără îndoială, ignorantă a fost această decizie, a avut un anume farmec. Mi-e teamă că firea mea încăpăţânată constituie un mare viciu. De aceea, comandant de port Mune, trebuie, cu cel mai mare regret, să refuz oferta dumneavoastră. Voi păstra Arca.

Tolly Mune se roti, se răsuci în jos şi se depărtă uşor de tavan, cât să ajungă în dreptul figurii lui Tuf, apoi îndreptă un deget spre el.

— Să te ia dracu’! N-am răbdare să mă târgui pentru fiecare calorie amărâtă! Sunt o femeie ocupată şi n-am energie de risipit cu jocurile voastre negustoreşti! Vei vinde — ştim amândoi asta — aşa că să terminăm. Spune ce preţ vrei.

Îi atinse nasul uşor cu vârful degetului şi repetă:

— Spune — atingere — ce preţ — atingere — vrei — atingere. Haviland Tuf îşi desfăcu harnaşamentul şi sări de pe podea. Era atât de uriaş încât o făcu să se simtă micuţă — pe ea, care fusese considerată gigantă toată viaţa!

— Vă rog să încetaţi atacul asupra persoanei mele! Nu va avea vreun efect pozitiv asupra deciziei pe care-o voi lua. Mă tem că m-aţi înţeles teribil de greşit, comandant de port Mune. Am fost negustor, dar unul slab — poate din cauză că n-am stăpânit niciodată talentul de a mă târgui, pe care mi-l imputaţi în mod eronat. Am declarat în mod concis poziţia mea. Arca nu-i de vânzare.

— Simt o oarecare afecţiune pentru tine, de pe vremea când am fost acolo, sus, zise Josen Rael pe un ton tranşant, folosind o linie protejată. Nimeni nu neagă faptul că dosarul tău, în calitate de comandant de port, este exemplar. Altfel, te-aş destitui chiar acum. L-ai lăsat să se înapoieze pe navă? Cum ai putut? Am crezut că ai mai multă minte!

— Iar eu am crezut că eşti un politician! răspunse Tolly Mune, cu oarecare dispreţ în glas. Josen, gândeşte-te la toate complicaţiile afurisite de care-am fi avut parte dacă puneam paza să-l înhaţe în mijlocul Casei Păianjenului! Tuf nu-i o persoană care să treacă nebăgată în seamă, chiar dacă îşi pune o perucă ridicolă şi încearcă să călătorească incognito. Locul ăsta geme de vandeeni,jazboţi,henry-işti şi tot ce vrei, toţi pândindu-l pe Tuf, supraveghind Arca, aşteptând să vadă ce facem. A fost contactat deja de un negustor vandeen. Au discutat serios în trenul pneumatic.

— Ştiu, ştiu, spuse amărât consilierul. Totuşi, trebuia să faci ceva… să-l fi arestat pe furiş.

— Şi după aceea? Să-l omor şi să-l arunc printr-un sas? Nu fac aşa ceva, Josen. Nici măcar să nu-ţi închipui că aş putea face aşa ceva! Dacă ai de gând să mă obligi, spun totul la ştiri şi vă dărâm pe toţi!

Josen Rael îşi şterse transpiraţia şi zise, apărându-se:

— Nu eşti singura care ai principii! Nu ţi-aş fi sugerat un asemenea lucru. Dar trebuie să punem mâna pe navă, iar dacă Tuf s-a înapoiat pe ea, sarcina noastră devine mai dificilă. Arca are încă o apărare formidabilă. Am făcut simulări şi nu cred că-i în stare să respingă un atac simultan al întregii Flote de Apărare Planetară.

— Ce naiba, a parcat la cinci kai de capătul tubului nouă, Josen! Un amărât de atac al oricui ar distruge portul şi ar dărâma ascensorul peste capetele voastre prăpădite! Nu faceţi pe voi şi lăsaţi-mă să-mi văd de treabă! O să-l conving să vândă. Legal.

— Foarte bine, replică Rael. Îţi mai acord un mic răgaz. Dar te avertizez, Înaltul Consiliu urmăreşte afacerea îndeaproape şi-i nerăbdător. Ai trei zile la dispoziţie. Dacă Tuf nu pune degetul pe chitanţa de vânzare, trimit batalioanele de asalt!

— Nu-ţi face griji, am planul meu.

Camera de comunicaţii a Arcei era lungă şi îngustă, cu pereţii acoperiţi de şiruri de ecrane negre, goale. Haviland Tuf se instalase acolo confortabil, cu pisicile lui. Distrugere, femela furtunoasă, neagră cu alb, i se încolăcise pe genunchi şi dormea, iar Haos, încă pisoi, hoinărea pe umerii lui laţi, frecându-se de gâtul lui şi torcând puternic. Tuf îşi încrucişase mâinile pe burtă, răbdător, în timp ce diferite calculatoare prelucrau întrebarea lui, o revedeau, o transmiteau, o verificau, o transferau şi o înregistrau. Aştepta de ceva timp. Când, în cele din urmă, pavana geometrică de pe ecran dispăru, văzu trăsăturile osoase, tipice unei femei s’uthlameze în vârstă.

— Sunt custodele bazei de date a Consiliului, se prezentă ea.

— Sunt Haviland Tuf, de pe Arca.

— V-am recunoscut, zâmbi femeia. V-am văzut la ştiri. Cu ce vă pot fi de folos? Ah, aveţi ceva pe gât!

— Un pisoi, doamnă. E prietenos, explică el, se întinse şi-l scărpină pe Haos sub bărbie. Vă cer ajutorul într-o problemă măruntă. Deoarece sunt sclavul neajutorat al propriei mele curiozităţi şi dornic să-mi îmbogăţesc stocul sărac de cunoştinţe, m-am ocupat de curând cu studiul planetei dumneavoastră — istoria ei, obiceiurile, folclorul, politica, modelele sociale şi celelalte. Bineînţeles, am folosit toate textele standard şi serviciile bazelor de date publice, dar există un anume fragment de informaţie pe care n-am reuşit să-l procur. Un lucru mărunt, fără îndoială ridicol de uşor de aflat, dacă aş fi avut înţelepciunea de a şti unde să caut, dar absent, într-un mod inexplicabil, din toate sursele pe care le-am consultat. Urmărind acel crâmpei de informaţie, am contactat Centrul de prelucrare pentru învăţământ al S’uthlam-ului şi principala bibliotecă a planetei. Ambele m-au trimis la dumneavoastră. Şi aşa am ajuns aici…

Pe figura Custodelui se întipări brusc o expresie de maximă prudenţă.

— Înţeleg. Baza de date a Consiliului nu este, de obicei, accesibilă publicului, dar poate voi face o excepţie. Ce căutaţi?

— Un bob mărunt de informaţie, după cum am spus, şi v-aş rămâne îndatorat dacă aţi fi atât de amabilă să-mi răspundeţi la întrebare, alinându-mi curiozitatea arzătoare. Care este, exact, populaţia actuală a S’uthlam-ului?

Faţa femeii se întunecă.

— Această informaţie are caracter secret, răspunse ea, cu voce inexpresivă.

După care ecranul se înnegri.

Haviland Tuf rămase un moment pe gânduri, înainte de a se reconecta la baza de date pe care o folosise anterior.

— Mă interesează o imagine generală despre religia s’uthlameză, îi spuse el programului de căutate. Mai ales descrierea credinţei şi a sistemului etic al Bisericii Evoluţiei Vieţii.

După câteva ore, pe când era cufundat în lectură şi se juca, absent, cu Distrugere, care se trezise agitată şi flămândă, îl apelă Tolly Mune. Tuf înregistră informaţiile pe care le vizualizase anterior şi făcu să apară figura femeii pe un alt ecran din cameră.

— Comandant de port Mune, o salută el.

— Am auzit că ai încercat să afli secrete planetare, Tuf, rânji ea.

— Vă asigur că n-am avut asemenea intenţii. Oricum, sunt un spion lipsit de eficienţă, din moment ce tentativa mea a reprezentat un eşec sinistru.

— Hai să luăm masa împreună, îi propuse Tolly Mune. Poate reuşesc să răspund la întrebarea ta.

— În acest caz, permiteţi-mi să vă invit să cinăm la bordul Arcei. Bucatele mele, deşi nu-s excepţionale, au mai mult gust şi-s considerabil mai îmbelşugate decât hrana disponibilă în portul dumneavoastră.

— Mi-e teamă că acest lucru e imposibil. Am prea multe afurisite de sarcini pe cap, Tuf. Nu pot părăsi staţia. Să nu te temi că o să-ţi chiorăie maţele. Abia a sosit un transportor mare din Cămări — asteroizii noştri pentru agricultură din vecinătate, terraformaţi şi ai naibii de fertili. C.P. înhaţă prima din calorii. Salată proaspătă de neoiarbă, friptură din şuncă de vier-de-tunel, în sos de zahăr cafeniu, păstăi aromate, pâine de ciuperci, fructe-jeleu în frişcă adevărată şi bere. Bere importată, zâmbi ea.

— Pâine de ciuperci? făcu Haviland Tuf. Nu mănânc carne de animal, dar restul meniului pare foarte atrăgător. Accept cu încântare amabila dumneavoastră invitaţie. Dacă eliberaţi un doc pentru sosirea mea, voi veni cu Manticora.

— Foloseşte docul patru. E foarte apropiat de Casa Păianjenului. Asta-i Distrugere sau Haos?

— Distrugere, răspunse Tuf. Haos a plecat într-una din hoinărelile lui misterioase, aşa cum obişnuiesc să facă pisicile.

— N-am văzut niciodată un animal viu, declară Tolly Mune, bine dispusă.

— Pot să o aduc pe Distrugere, să vă edificaţi.

— Pe curând!

Şi Tolly Mune închise.

Mâncară la unu şi un sfert fix.

Camera de Cristal se afla în partea inferioară a Casei Păianjenului şi avea exteriorul alcătuit dintr-o cupolă din plastoţel transparent, cristalin. Dincolo de zidurile aproape invizibile ale cupolei se zăreau limpezimea neagră a spaţiului cosmic, întinderile cu stele reci şi complicatul model al pânzei. În jos, se vedeau exteriorul stâncos al staţiei, tuburile de transport fixate de suprafaţa ei, bulele umflate, argintii, ale habitaclurilor lipite de zona centrală, minaretele sculptate şi turnurile-săgeată strălucitoare ale hotelurilor de clasă stelară ce se înălţau în bezna rece. Exact deasupra lor plutea globul imens al S’uthlam-ului, colorat în albastru-deschis şi cafeniu, în jurul căruia se răsuceau modele alcătuite din nori. Spre el se îndrepta ascensorul, din ce în ce mai spre înalt, până când săgeata imensă devenea o dungă subţire, strălucitoare, după care dispărea complet din vedere. Peisajul era ameţitor.

De obicei, camera era folosită doar în ocazii speciale, oficiale. Ultima oară fusese deschisă cu trei ani în urmă, când Josen Rael urcase să se întreţină cu un demnitar străin aflat în vizită. Dar Tolly Mune înlăturase orice obstacol. Mâncarea fusese pregătită de un bucătar pe care-l împrumutase, pentru seara aceea, de pe o navă comercială aflată în tranzit spre Planeta lui Henry; serviciul de masă, antichitate de valoare, fusese luat de la Muzeul de Istorie Planetară; masa mare, din abanosfoc — un lemn negru, lucitor, străbătut de vine lungi, stacojii — oferea suficient spaţiu pentru douăsprezece persoane. Totul urma să fie servit de o falangă tăcută, discretă, de chelneri în uniforme azurii cu negru.

Tuf intră legănând pisica. Aprecie splendoarea mesei, apoi privi stelele şi pânza.

— Poţi vedea şi Arca, îi spuse Tolly Mune. Uite-o, pata aceea strălucitoare, dincolo de pânză, în stânga sus.

— Efectul acesta e obţinut prin proiecţie tridimensională? întrebă Tuf, alintând pisica.

— Pe naiba! E adevărat! rânji femeia. Nu te îngrijora, suntem în siguranţă. Strat triplu de plastoţel. Nici planeta, nici ascensorul n-or să cadă peste noi, iar şansa ca un meteorit să lovească cupola este astronomic de scăzută.

— Percep un trafic substanţial. Care-s şansele ca domul să fie atins de un turist ce pilotează un glisor pentru vid, închiriat, de o navă care a părăsit traseul sau de un inel-pulsator consumat?

— Mari, recunoscu Tolly Mune. Dar în clipa în care se va întâmpla aşa ceva, sasurile vor fi închise ermetic, vor suna sirenele şi se va deschide un adăpost de urgenţă. Asemenea măsuri sunt obligatorii în orice construcţie care ţine piept vidului. E vorba de reguli portuare. Aşa că, în situaţia improbabilă în care se va întâmpla ceva, avem costume cosmice, filtre de respirat, chiar şi un arzător laser, dacă am dori să încercăm să reparăm stricăciunea înainte să ajungă păienjeneii aici. Dar un asemenea lucru s-a întâmplat de două, trei ori de când există portul, aşa că bucură-te de privelişte şi nu fi prea nervos.

— Doamnă, zise Haviland Tuf cu o demnitate greoaie, nu-s nervos. Doar curios.

— Bine, acceptă ea şi-i făcu semn să se aşeze.

Tuf se ghemui pe un scaun şi rămase liniştit, mângâind blana neagră cu alb a lui Distrugere, în timp ce chelnerii aduceau farfuriile cu aperitive şi coşurile cu pâine fierbinte de ciuperci. Gustările erau de două feluri — plăcinte subţiri, umplute cu brânză condimentată, şi ceva ce semăna cu nişte şerpi mici — sau viermi mari — gătiţi în sos aromat de portocale. Tuf dădu două bucăţi din ultimul fel pisicii sale, care le devoră lacomă. Apoi apucă o plăcintă, o mirosi şi muşcă din ea delicat. Înghiţi şi dădu din cap.

— Excelent! se pronunţă el.

— Deci aşa arată o pisică, zise Tolly Mune.

— Într-adevăr, răspunse Tuf, rupând o bucată de pâine de ciuperci — un fuior de aburi se ridică din interiorul ei când o frânse — şi acoperind-o metodic cu un strat gros de unt.

Tolly Mune îşi luă pâinea şi-şi fripse degetele cu coaja fierbinte. Insistă, nedorind să dea semne de slăbiciune în faţa lui Tuf.

— Bună! exclamă ea, după prima îmbucătură. Ştii, Tuf, dineul ăsta… mulţi s’uthlamezi nu mănâncă atât de bine.

— Acest fapt n-a scăpat atenţiei mele, replică Tuf apucând cu două degete alt şarpe şi întinzându-i-l lui Distrugere, care se căţără pe braţul lui, să ajungă la el.

— De fapt, conţinutul caloric al acestei mese reprezintă, aproximativ, ceea ce consumă cetăţeanul mediu într-o săptămână.

— Numai după gustări şi pâine, m-aş aventura să sugerez că m-am bucurat de mai multă plăcere gustativă decât un s’uthlamez mediu într-o viaţă întreagă, comentă impasibil Tuf.

Li se aduse salata. Tuf o gustă şi o declară bună. Tolly Mune îşi împrăştie mâncarea prin farfurie şi aşteptă până când chelnerii se retraseră la locul lor, lângă perete.

— Tuf, cred că ai o întrebare…

Haviland Tuf ridică privirea din farfurie şi se uită la ea, cu figura-i lungă, albă, inexpresivă.

— Corect, răspunse el.

Şi Distrugere se uita la ea, cu ochi înguşti, verzi ca neoiarba din salată.

— Treizeci şi nouă de miliarde, spuse Tolly Mune cu voce calmă, dură.

— Într-adevăr…, clipi Tuf.

— Ăsta-i singurul tău comentariu?

Tuf privi globul bulbucat al S’uthlam-ului, de deasupra lor.

— Deoarece mi-aţi solicitat opinia, comandant de port Mune, voi îndrăzni a spune că, deşi planeta, de sus, pare teribil de întinsă, eu mă întreb dacă-i suficient de mare. Fără a intenţiona să vă cenzurez moravurile, cultura şi civilizaţia, îmi trece prin minte că o populaţie de treizeci şi nouă de miliarde poate fi considerată, ca întreg, puţin exagerată.

— Mie-mi spui? rânji Tolly Mune şi făcu semn unui chelner să aducă băutura.

Berea era densă, cafenie, cu spumă grea, aromată. Fusese servită în halbe imense, din sticlă gravată, cu două mânere. Femeia o ridică pe a ei puţin cam neîndemânatică, privind lichidul care plescăia.

— Singurul lucru legat de gravitaţie cu care nu m-am obişnuit niciodată… Lichidele ar trebui să fie în recipiente pentru stors. Chestiile astea par… atât de murdăritoare, gata oricând să producă un accident.

Sorbi şi se alese cu o mustaţă de spumă.

— E bună, zise ea, ştergându-şi gura cu dosul palmei. Să renunţăm la fentele astea, Tuf, continuă ea, aşezând halba pe masă cu grija excesivă a celui neobişnuit cu o gravitaţie cât de mică. Evident că ai bănuit ceva despre problema noastră, a suprapopulării, altfel nu te-ai fi interesat. Şi ai scotocit după tot felul de informaţii. Cu ce scop?

— Curiozitatea-i trista mea maladie, doamnă. M-am gândit să lămuresc enigma constituită de S’uthlam, poate cu vaga speranţă că în urma studiului voi găsi vreun mijloc de a rezolva prezentul nostru impas.

— Şi?

— Aţi confirmat presupunerea pe care am fost silit s-o fac, referitoare la populaţia dumneavoastră în exces. Oraşele întinse se înalţă tot mai sus, pentru că trebuie să găzduiţi această populaţie în creştere, străduindu-vă din greu să apăraţi de năvală zonele agricole. Portul dumneavoastră este impresionant de ocupat, iar marele ascensor se mişcă fără încetare, pentru că nu aveţi capacitatea de a vă hrăni propria populaţie şi trebuie să importaţi mâncare de pe alte planete. Sunteţi temuţi, probabil urâţi de vecini, pentru că în urmă cu secole aţi încercat să rezolvaţi problema populaţiei prin emigraţie şi anexiuni, până aţi fost opriţi în mod violent prin război. Poporul dumneavoastră nu creşte animale de casă, pentru că pe S’uthlam nu-i loc pentru specii ne-umane care nu reprezintă verigi directe, eficiente şi necesare în lanţul hranei. Sunteţi, în medie, destul de mici în comparaţie cu normele omeneşti, din cauza rigorilor impuse de secolele de lipsuri nutriţionale, şi raţionalizaţi totul fără să recunoaşteţi, obligaţi fiind de considerente economice. Şi fiecare generaţie urmează altei generaţii, fiecare mai scundă şi mai slabă decât cea anterioară, străduindu-se să supravieţuiască din resurse tot mai reduse. Toate aceste nenorociri sunt direct atribuibile supraabundenţei de populaţie.

— Nu pari că ne aprobi, Tuf.

— Nu intenţionez să vă critic. Nu duceţi lipsă de virtuţi. Sunteţi, în principal, oameni harnici, cooperanţi, etici, civilizaţi şi inteligenţi, iar societatea, tehnologia şi, îndeosebi, ritmul de progres intelectual merită să fie admirate.

— Tehnologia noastră, spuse sec Tolly Mune, e singurul lucru care ne-a salvat cururile afurisite. Importăm treizeci şi patru la sută din caloriile brute. Obţinem, probabil, încă douăzeci de procente de pe terenul agricol care ne-a rămas. Restul hranei provine din fabricile de mâncare, fiind prelucrată din petrochimicale. Acest procent creşte în fiecare an — e singura soluţie. Numai că fabricile de mâncare nu pot accelera producţia suficient de mult pentru a ţine pasul cu creşterea populaţiei. O problemă afurisită.

— Scad rezervele de petrol, se hazardă Tuf.

— Ai dreptate. O resursă neregenerabilă care se duce, Tuf!

— Fără îndoială, conducătorii ştiu, cu aproximaţie, când va începe foametea.

— Peste douăzeci şi şapte de ani standard. Mai mult sau mai puţin. Data se schimbă constant, pe măsură ce se modifică diferiţi factori. Înainte de foamete, vom avea război. Aşa cred unii dintre experţii noştri. Sau poate că vom avea război şi foamete. Oricum, vor muri o mulţime de oameni. Suntem oameni civilizaţi, Tuf, ai recunoscut chiar tu. Atât de civilizaţi că nu-ţi vine să crezi. Cooperanţi, etici, susţinători ai vieţii şi toată gargara. Chiar dacă totul se prăbuşeşte. Condiţiile de viaţă din suburbii devin tot mai rele, au fost rele de generaţii întregi, iar unii dintre conducătorii noştri au ajuns să spună că acolo se involuează, că oamenii se transformă într-un soi de paraziţi. Au loc crime, violuri, tot felul de violenţe, a căror rată creşte în fiecare an. În ultimele optsprezece luni, au existat două cazuri de canibalism. Şi va fi şi mai rău în anii ce vor veni. Problemele cresc o dată cu curba populaţiei. M-ai recepţionat, Tuf?

Chelnerii se întoarseră, aducând felul principal. Pe platou erau îngrămădite felii de carne aburinde, abia scoase din cuptor, şi patru feluri de legume. Haviland Tuf permise ca farfuria să-i fie umplută cu vârf cu păstăi-aromate, piure de mirosici, rădăcini-dulci şi noduri-untoase, apoi rugă chelnerul să taie câteva feliuţe de carne pentru Distrugere. Tolly Mune se servi cu o bucată zdravănă de şuncă şi o acoperi cu sos cafeniu, dar după prima înghiţitură îşi dădu seama că-i dispăruse pofta de mâncare. Se uită la Tuf, care se îndopa.

— Ei bine? îl îmboldi ea.

— Probabil că aş putea să vă fac un mic serviciu, în această problemă încurcată, zise Tuf, înfigând cu dibăcie furculiţa în păstăile-aromate.

— Ai putea să ne faci un mare serviciu. Vinde-ne Arca. E singura salvare, Tuf. Ştii prea bine. Şi eu ştiu. Spune preţul. Fac apel la afurisitul tău simţ al moralităţii. Vinde şi vei salva milioane de vieţi. Poate miliarde. Nu numai că te vei îmbogăţi, dar vei deveni un erou. Spune un singur cuvânt şi dau planetei ăsteia afurisite numele tău!

— O idee interesantă! Dar, în ciuda vanităţii mele, mă tem că supraestimaţi mult isprăvile fostului şi dispărutului Corp al Inginerilor Ecologi. În orice caz, Arca nu-i de vânzare, după cum v-am informat deja. Pot să-mi permit să vă sugerez o soluţie evidentă pentru dificultăţile dumneavoastră? Dacă se dovedeşte eficientă, mi-ar face plăcere să daţi numele meu unui oraş sau unui asteroid mic.

Tolly Mune râse şi trase o duşcă zdravănă de bere. Avea nevoie.

— Dă-i drumul, Tuf. Spune. Care-i acea soluţie simplă, evidentă?

— O multitudine de termeni îmi vin în minte. Controlul populaţiei e ideea de bază. Poate fi înfăptuit prin limitarea naşterilor, prin mijloace mecanice sau biochimice — abstinenţă sexuală, condiţionare culturală, prohibiţie legală. Mecanismele pot fi diferite, dar rezultatul final să fie acelaşi: s’uthlamezii să se înmulţească cu o rată mai redusă.

— Imposibil! exclamă Tolly Mune.

— Deloc. Alte planete, mult mai mici decât S’uthlam, au realizat acest lucru.

— N-are importanţă, zise Tolly Mune, făcând un gest brusc cu halba, iar berea se împrăştie pe masă, fără ca ea să bage de seamă. N-o să câştigi nici un premiu pentru idei originale, Tuf. Nu-i o idee nouă. Mai mult, avem o facţiune politică, zeroistii, care militează pentru aşa ceva de sute de ani. Vor să reducă la zero creşterea populaţiei. Se pare că şapte, opt procente din populaţie îi sprijină.

— Foametea în masă va mări numărul aderenţilor la cauza lor, declară Tuf, ridicând furculiţa încărcată cu piure de mirosici, iar Distrugere miorlăi aprobator.

— Numai că atunci va fi prea târziu, replică Tolly Mune. Ştii asta al naibii de bine! Problema e că mulţimile îngrămădite jos nu cred că se vor întâmpla asemenea lucruri, indiferent ce spun politicienii, indiferent ce preziceri teribile aud la ştiri. Am mai auzit asta, zic ei, şi ai naibii să fie de n-au auzit! Bunicii şi străbunicii lor au auzit preziceri asemănătoare despre foametea care se apropia. Dar S’uthlam-ul a fost întotdeauna în stare să evite catastrofa. Tehnocraţii au rămas în frunte, timp de secole, reuşind să împingă ziua colapsului peste încă o generaţie. Întotdeauna au găsit o soluţie. Mulţi cetăţeni cred că vor găsi întotdeauna o soluţie.

— Soluţii de felul celor la care faceţi aluzie sunt, prin natura lor, doar măsuri temporare, comentă Tuf. Un asemenea lucru trebuie să fie evident. Singura, adevărata soluţie este controlul populaţiei.

— Nu ne înţelegi, Tuf. Măsurile restrictive în domeniul naşterilor sunt anatemizate de marea majoritate a s’uthlamezilor. Nu vei convinge niciodată un număr important de oameni să le accepte. Oricum, nu pentru a evita o afurisită de catastrofă ireală, în care nu crede nimeni. Câţiva politicieni excepţional de stupizi şi excepţional de idealişti au încercat s-o facă şi au fost dărâmaţi peste noapte, fiind denunţaţi ca imorali şi anti-viaţă.

— Înţeleg. Sunteţi o femeie cu convingeri religioase puternice, comandant de port Mune?

Femeia se strâmbă şi bău din bere.

— Pe naiba! Presupun că-s agnostică. Nu ştiu, nu prea mă gândesc la aşa ceva. Sunt o zeroistă, deşi nu recunosc acest lucru pe planetă. O mulţime de păienjenei sunt zeroişti. Într-un sistem mai mic, închis, cum e portul, efectele unei înmulţiri nelimitate devin al naibii de iute vizibile şi al naibii de înspăimântătoare. Jos, lucrurile nu-s atât de limpezi. Iar biserica… ai auzit de Biserica Evoluţiei Vieţii?

— Am oarecare cunoştinţe superficiale despre preceptele ei. Recunosc că-s achiziţii recente.

— S’uthlam a fost colonizată de fruntaşii Bisericii Evoluţiei Vieţii, care fugiseră de persecuţiile religioase de pe Tara. Fuseseră persecutaţi pentru că se înmulţeau al naibii de repede, ameninţând să copleşească planeta, ceea ce nu plăcea celorlalţi tarani.

— Un sentiment uşor de înţeles.

— Acelaşi lucru a distrus programul de colonizare lansat de expansionişti cu câteva secole în urmă. Credinţa fundamentală a acestei biserici spune că destinul vieţii inteligente este să umple universul, că viaţa reprezintă bunul suprem. Anti-viaţa — entropia — este răul suprem. Această biserică crede că viaţa şi anti-viaţa participă la un fel de cursă. Trebuie să evoluăm, spune ea, prin stadii superioare ale inteligenţei şi geniului, către o viitoare stare de dumnezeire. Şi trebuie să ajungem la starea aceea de dumnezeire la timp pentru a împiedica moartea entropică a universului. Deoarece evoluţia acţionează prin intermediul mecanismului biologic al înmulţirii, trebuie să ne înmulţim, să extindem şi să îmbogăţim rezerva de gene, să ne împrăştiem sămânţa spre stele. A restricţiona naşterea… asta ar însemna amestecul în următorul pas ai evoluţiei umane, avortarea unui geniu, a unui protodumnezeu, a purtătorului unui cromozom mutant care ar putea împinge rasa către treapta următoare, transcendentă, a scării.

— Cred că am înţeles esenţa credinţei, zise Tuf.

— Suntem un popor liber, Tuf. Există diversitate religioasă, libertatea de a alege şi toate celelalte. Avem enkanişti, vechi creştini, copii ai Visătorului. Avem cetăţi ale Ingerilor de Oţel, comune melderiste, tot ce doreşti. Dar mai mult de optzeci la sută din populaţie aparţine Bisericii Evoluţiei Vieţii, iar credinţa aceasta e mai puternică decât a fost vreodată. Oamenii se uită în jur şi văd roadele evidente ale învăţăturii bisericii. Când există miliarde de oameni, există şi milioane la nivel de geniu, iar prin asta se obţine stimulentul unei încrucişări viguroase, al competiţiei sălbatice pentru progres, pentru realizări incredibile. Aşa că, la naiba, e logic că S’uthlam a săvârşit isprăvi tehnice miraculoase. Oamenii văd oraşele, ascensorul, văd vizitatorii veniţi de pe o sută de planete să studieze aici, văd că eclipsăm toate planetele vecine. Nu văd însă catastrofa, iar conducătorii bisericii spun că totul va fi bine, aşa că de ce dracu’ ar trebui lumea să înceteze să se înmulţească?

Femeia izbi cu palma în masă şi se întoarse spre un chelner:

— Tu! se răsti ea. Adu bere! Iute! Apoi se răsuci din nou spre Tuf.

— Aşa că nu-mi face sugestii naive! Limitarea naşterilor nu-i posibilă, având în vedere situaţia. Înţelegi, Tuf?

— Nu-i nevoie să-mi îmboldiţi inteligenţa, spuse Haviland Tuf mângâind-o pe Distrugere, care, sătulă de atâta şuncă, se aşezase în poala lui. Starea în care se află S’uthlam-ul m-a înduioşat. Mă voi strădui să fac tot ce pot pentru a uşura chinul planetei dumneavoastră.

— Deci, ne vinzi Arca? întrebă scurt femeia.

— Aceasta-i o presupunere nejustificată. Dar voi face tot ce stă în puterile mele de inginer ecolog, înainte de a pleca spre alte planete.

Chelnerii aduseră desertul — fructe-jeleu dolofane, albastre-verzi, înotând în boluri cu frişcă deasă, groasă. Distrugere simţi mirosul si se căţără pe masă, pentru o investigare mai amănunţită, în timp ce Haviland Tuf ridica linguriţa lungă, din argint, ce-i fusese pusă la dispoziţie.

Tolly Mune refuză, scuturând din cap.

— Ia-o de aici, se răsti ea. E prea săţioasă. Adu-mi doar bere. Tuf ridică privirea şi înălţă un deget.

— O clipă! N-are rost să irosiţi porţia dumneavoastră atât de delicioasă. Distrugere va fi încântată.

Comandantul de port sorbi din halba cea nouă, cu bere brună, şi se încruntă.

— Nu mai am ce să-ţi spun, Tuf. Ne aflăm într-o stare de criză. Ne trebuie nava. E ultima noastră şansă. Vinzi?

Tuf se uită la femeie. Distrugere se apropie iute de desert.

— Poziţia mea a rămas neschimbată.

— Îmi pare rău, zise Tolly Mune. N-aş fi vrut să fac asta.

Pocni din degete. În tăcerea acelei clipe, în care singurul sunet era cel scos de Distrugere ce lingea frişca, pocnetul răsună ca o împuşcătură. Chelnerii aliniaţi de-a lungul pereţilor cristalini, transparenţi, căuta-ră în jachetele lor comode, aurii cu negru, şi scoaseră la iveală arme neuronice.

Tuf clipi, întoarse capul întâi spre dreapta, apoi spre stânga, examinând fiecare bărbat pe rând, în timp ce Distrugere înghiţea fructele.

— Trădare, zise el, cu glas inexpresiv. Sunt teribil de dezamăgit. Încrederea şi firea mea cumsecade au fost rău răsplătite.

— Mi-ai forţat mâna, prost afurisit!

— Asemenea şir de insulte agravează trădarea, nu o scuză! declară Tuf, cu linguriţa în mână. Acum voi fi ucis mişeleşte, în secret?

— Suntem oameni civilizaţi, spuse Tolly Mune, furioasă pe Tuf, pe Josen Rael, pe afurisita de Biserică a Evoluţiei Vieţii şi, în special, pe ea, pentru că se pretase să facă aşa ceva. Nu vei fi omorât. Nici măcar n-o să-ţi furăm epava aia blestemată, la care ţii atât de mult. Totu-i legal. Eşti arestat, Tuf.

— Într-adevăr… Vă rog să acceptaţi capitularea mea. Am fost întotdeauna dornic să mă supun legilor locale pertinente. Sub ce acuzaţie voi fi judecat?

Tolly Mune zâmbi subţire, fără bucurie, ştiind că în noaptea aceea, în Casa Păianjenului, i se va spune Văduva de Oţel. Arătă spre capătul mesei, unde Distrugere îşi lingea frişca de pe mustăţi.

— Aducere ilegală de paraziţi în Portul S’uthlam-ului.

Tuf aşeză cu grijă linguriţa pe masă şi-şi încrucişă mâinile pe burtă.

— Îmi amintesc că am adus pisica aici la invitaţia dumneavoastră specială.

Tolly Mune scutură din cap.

— Nu ţine, Tuf. Am înregistrat convorbirea. Am afirmat că n-am văzut niciodată un animal viu, dar a fost o simplă declaraţie conjuncturală, pe care nici un tribunal n-o va considera ca incitare la violarea criminală a legilor noastre sanitare. Nici măcar un tribunal de-al tău.

— Înţeleg. În acest caz, să renunţăm la pierderea de timp cu formalităţile legale. Recunosc că-s vinovat şi voi plăti amenda prevăzută pentru această infracţiune minoră.

— Bine. Amenda este de cincizeci de standarzi, spuse Tolly Mune, făcând un gest, iar unul dintre bărbaţi înaintă şi înhăţă pisica de pe masă. Bineînţeles, încheie ea, parazitul respectiv va fi distrus.

— Urăsc gravitaţia, îi declară Tolly Mune figurii zâmbitoare, mărite, a lui Josen Rael, după ce terminase raportul despre dineu. Mă oboseşte şi mi-e teamă să mă gândesc ce face greutatea aia afurisită muşchilor mei, organelor mele interne. Cum pot trăi aşa viermii? Şi toată mâncarea aia amărâtă! Felul în care o dădea de-o parte era obscen, iar mirosul…

— Comandant de port, avem lucruri mult mai importante de discutat. S-a rezolvat? L-aţi prins?

— I-am prins pisica, răspunse ursuză femeia. Mai bine zis, eu i-am prins mâţa afurisită!

Distrugere miorlăi, ca şi cum i-ar fi răspuns, şi-şi apăsă botul de plasa cuştii din plastoţel pe care o construiseră oamenii de la siguranţă, într-un colţ al apartamentului. Pisica mieuna zdravăn, se simţea foarte incomodată de imponderabilitate şi se răsucea, lipsită de control, de fiecare dată când încerca să se mişte. Când se izbea de laturile cuştii, Tolly Mune tresărea, simţindu-se vinovată.

— Sunt sigură că o să semneze, ca să salveze pisica asta amărâtă. Josen Rael părea indispus.

— Nu am prea multă încredere în planul tău, comandant de port Mune. De ce, în numele vieţii, ar ceda cineva o comoară de valoarea Arcei, pentru a salva un specimen animal? Mai ales că, după cum mi-ai spus, are, la bordul navei sale, un alt exemplar din acelaşi tip de parazit!

— Pentru că e ataşat emoţional de acest parazit particular, explică, oftând, Tolly Mune. Numai că acest Tuf e mai alunecos decât am crezut. Zice că blufez.

— Atunci, distruge parazitul. Arată-i că facem ceea ce spunem.

— Fii serios, Josen! replică ea, pierzându-şi răbdarea. La ce ne-ar folosi? Dacă merg mai departe şi omor pisica aia afurisită, n-am obţinut nimic. Tuf ştie asta şi ştie că eu ştiu, şi ştie că eu ştiu că ştie. Măcar aşa avem ceva ce-şi doreşte. Suntem în poziţie de pat.

— Să schimbăm legea, sugeră Josen Rael. Da… pedeapsa pentru aducerea paraziţilor de contrabandă în port va include confiscarea navei cu care s-a făcut contrabanda!

— O lovitură de maestru! Păcat, dar constituţia interzice legile cu efect retroactiv.

— Atunci, sunt dispus să ascult un plan mai bun, făcut de tine.

— N-am nici unul, Josen. Dar voi avea. O să-i arăt eu! O să-l păcălesc într-un fel. Ştiu că are slăbiciuni. Mâncarea, pisicile. Poate şi altceva, ceva de care să ne folosim. Conştiinţă, libido, slăbiciune pentru băutură, pentru jocuri…

Se opri, gânditoare.

— Jocuri, repetă ea. Adevărat. Îi place să joace. Aşteaptă! Mi-ai dat trei zile, iar timpul n-a expirat încă. Ai răbdare.

Îi şterse trăsăturile de pe ecranul imens şi le înlocui cu întunecimea spaţiului cosmic, cu Arca plutind pe un câmp cu stele sclipitoare.

Pisica păru a recunoaşte, într-un fel, imaginea, şi scoase un miorlăit subţire, plângăreţ. Tolly Mune o privi, se încruntă şi ceru legătura cu paza.

— Unde-i Tuf acum? se răţoi ea.

— În sala de joc a hotelului Peisajul Planetar, maică, răspunse femeia de gardă.

— Peisajul Planetar? mârâi ea. Trebuia să aleagă un local al afurisiţilor de viermi, nu? Ce ascunde? E plin de parale? Ai grijă să rămână acolo. Cobor imediat.

Îl găsi jucând ceva complicat, cu cinci parteneri, el împotriva unei perechi de viermi-de-sol în vârstă, a unui ciberteh pe care ea îl concediase cu câteva săptămâni în urmă, pentru jefuirea sistemului de calcul, şi a unui negociator comercial dolofan, cu faţa ca o lună plină, din Jazbo. Judecând după muntele de fise îngrămădite în faţa lui, Tuf câştigase cu uşurinţă. Femeia pocni din degete, iar proprietara salonului veni imediat cu un scaun. Tolly Mune se aşeză lângă Tuf şi-i atinse uşor braţul. El întoarse capul şi se trase de-o parte.

— Fiţi amabilă, comandant de port Mune, şi abţineţi-vă să puneţi mâna pe persoana mea.

— Ce faci aici, Tuf? întrebă ea, retrăgându-şi mâna.

— Pentru moment, testez o nouă, interesantă stratagemă, inventată de mine, împotriva negociatorului Dez. Mi-e teamă că se va dovedi eronată, dar vom vedea. Într-un sens mai larg, mă străduiesc să câştig câţiva standarzi prin utilizarea analizei statistice şi a psihologiei aplicate. S’uthlam nu-i un loc în care se trăieşte ieftin, comandat de port Mune!

Jazboanul, cu părul lung strălucind din cauza briantinei fosforescente, cu figura rotofeie acoperită de cicatricele rangului, râse vulgar, arătând un şir de dinţi negri şlefuiţi, cu inserturi de nestemate purpurii.

— Atac, Tuf! anunţă el, apăsând un buton de sub postul lui de joc, pentru a-i fi marcată armata pe suprafaţa luminată a mesei.

Tuf se aplecă uşor.

— Într-adevăr…, zise el, îndreptând un deget lung, alb, spre o tastă, iar propria-i formaţie se ilumină în interiorul cercului de joc. Mă tem că aţi pierdut, domnule. Experimentul meu s-a dovedit reuşit. Probabil din pură întâmplare.

— Să te ia dracu’, cu norocul tău afurisit! mormăi jazboanul, ridicându-se nehotărât în picioare.

Alte jetoane îşi schimbară proprietarul.

— Deci, joci bine, comentă Tolly Mune. N-o să-ţi folosească nici un pic, Tuf. Aici, şansa favorizează casa. N-o să faci rost astfel de banii ce-ţi trebuie.

— Sunt convins.

— Hai să discutăm.

— Discutăm chiar în acest moment.

— Să discutăm în particular, sublinie ea.

— În timpul ultimei noastre discuţii particulare am fost înconjurat de bărbaţi cu arme neuronice, agresat verbal, dezamăgit crunt, lipsit de un tovarăş iubit şi nelăsat să mă bucur de desert. Nu-s predispus favorabil acceptării altei invitaţii.

— Fac cinste cu o băutură, îi propuse Tolly Mune.

— Foarte bine, răspunse Tuf, după care se ridică greoi, înhaţă jetoanele şi-şi luă rămas-bun de la ceilalţi jucători.

Cei doi se îndreptară spre un separeu aflat la capătul sălii de joc. Tolly Mune gâfâia un pic, din cauza efortului de a face faţă gravitaţiei. O dată intraţi, femeia se prăbuşi pe sofa, comandă narcofum rece pentru amândoi şi opaciză perdeaua.

— Ingerarea de băuturi narcotice va avea efect redus asupra capacităţii mele de a lua decizii, comandant de port Mune, zise Haviland Tuf. Deşi-s dornic să accept generozitatea dumneavoastră drept un simbol al căinţei pentru pervertirea anterioară a ospitalităţii civilizate, poziţia mea a rămas complet neschimbată.

— Ce vrei, Tuf? întrebă ea fără vlagă, după ce sosiră băuturile. Paharele înalte erau brumate, licoarea de-un albastru cobalt şi rece ca gheaţa.

— Ca orice membru al umanităţii, am multe dorinţe. Pentru moment, doresc cel mai mult revenirea, în deplină sănătate, a lui Distrugere în custodia mea.

— Ţi-am mai spus, ţi-o dau în schimbul navei.

— Am mai discutat propunerea şi am respins-o ca inechitabilă. Trebuie să reluăm discuţia?

— Am un argument nou.

— Adevărat? mormăi Tuf şi sorbi din băutură.

— Să analizăm problema proprietăţii, Tuf. Cu ce drept deţii Arca? Ai construit-o? Ai avut vreun rol în proiectarea ei? Pe naiba, nu!

— Am găsit-o. Sigur, descoperirea a fost făcută în compania altor cinci persoane şi nu pot nega că pretenţiile lor de stăpânire au fost, în unele privinţe, superioare alor mele. Dar ei au murit, iar eu trăiesc. Acest lucru întăreşte considerabil revendicările mele. Mai mult, deţin, în prezent, artefactul respectiv. În multe sisteme etice, posesiunea este elementul-cheie, elementul precumpănitor determinant, deseori, al proprietăţii.

— Există planete unde statul deţine tot ce are valoare, unde nava ta afurisită ţi-ar fi fost luată imediat!

— Sunt conştient de acest lucru şi am ocolit cu grijă asemenea planete, când mi-am ales destinaţia.

— Am putea să-ţi luăm ambarcaţiunea pârlită cu forţa, dacă am vrea. Poate că puterea acordă drept de proprietate, ce zici?

— E adevărat că dumneavoastră dispuneţi de loialitatea înspăimântătoare a numeroşi servitori înarmaţi cu arme neuronice şi lasere, în timp ce eu sunt singur, un umil negustor şi inginer ecolog neofit, însoţit doar de pisicile mele nevătămătoare. Cu toate acestea, nu-s complet lipsit de resurse. Există posibilitatea teoretică de a fi programat apărarea Arcei în aşa fel, încât capturarea ei să reprezinte un lucru mai puţin uşor decât credeţi. Sigur, această supoziţie este în întregime ipotetică, dar aţi putea să-i acordaţi atenţia cuvenită. În orice caz, acţiunea militară brutală este ilegală, conform legilor din S’uthlam.

— Unele civilizaţii susţin că utilizarea conferă proprietatea, oftă Tolly Mune. Altele optează pentru necesitate.

— Aceste doctrine nu-mi sunt necunoscute.

— Bine. S’uthlam-ul are mai multă nevoie de Arcă decât tine.

— Incorect. Am nevoie de Arcă pentru a-mi practica meseria şi a-mi câştiga existenţa. Planeta dumneavoastră nu are nevoie de navă în sine, ci mai degrabă de inginerie ecologică. De aceea v-am oferit serviciile mele, fiindu-mi dat să descopăr doar că generoasa mea ofertă a fost respinsă, considerată insuficientă.

— Utilizarea, îl întrerupse Tolly Mune. Avem o planetă întreagă de savanţi străluciţi. Eşti doar un negustor, după cum ai recunoscut singur. Noi am utiliza mai bine Arca.

— Savanţii dumneavoastră străluciţi sunt îndeosebi specialişti în chimie, fizică, cibernetică şi alte domenii asemănătoare. S’uthlam-ul n-a progresat în mod deosebit în biologie, genetică sau ecologie. Este un lucru evident. Dacă aţi fi posedat asemenea cunoştinţe, acest lucru ar fi presupus, în primul rând, faptul că necesitatea de a deţine Arca n-ar fi fost foarte presantă şi, în al doilea rând, că problema ecologică n-ar fi fost lăsată să atingă proporţiile actuale. De aceea, mă îndoiesc de valabilitatea afirmaţiei dumneavoastră că oamenii de aici ar folosi mai eficient nava. De când am ajuns pe Arcă şi am călătorit încoace, m-am cufundat cu seriozitate în studiu şi-mi permit să sugerez că sunt acum singurul inginer ecolog calificat din lumea oamenilor, exceptând, probabil, planeta Prometheus.

Figura lungă, albă, a lui Haviland Tuf era lipsită de expresie. Formula fiecare propoziţie cu grijă şi o îndrepta spre ea în rafale calme. Dar, deşi bărbatul nu atrăgea prin nimic atenţia, Tolly Mune simţea că în spatele faţadei de seninătate se ascundea o slăbiciune — mândrie, egocentrism sau vanitate — pe care o putea manevra pentru propriul ei folos. Întinse un deget spre el.

— Vorbe, Tuf. Doar nişte amărâte de vorbe goale. Poţi să-ţi zici inginer ecolog, asta nu înseamnă nimic. Poţi să-ţi zici fruct-jeleu, dar ai arăta al naibii de caraghios într-un bol cu frişcă!

— Într-adevăr…

— Pun pariu, zise ea, pregătindu-se să-l dea gata, că nu ştii ce naiba să faci cu afurisita aia de navă!

Haviland Tuf clipi şi-şi bolti mâinile pe masă.

— O propunere interesantă! Continuaţi.

— Pariez pisica pe navă! zâmbi Tolly Mune. Ţi-am prezentat problema noastră. Dacă o rezolvi, o vei primi înapoi pe Distrugere, întreagă şi sănătoasă. Dacă dai greş, îţi luăm Arca.

— Planul dumneavoastră are un defect, răspunse Tuf, ridicând un deget. Deşi sarcina ce-mi revine e formidabilă, nu m-aş împotrivi să accept o asemenea provocare, dacă mizele sugerate n-ar fi atât de inegale. Arca şi Distrugere îmi aparţin, chiar dacă dumneavoastră aţi obţinut custodia celei de-a doua prin mijloace lipsite de scrupule, deşi legale. Deci, câştigând, voi primi înapoi doar ce-i de drept al meu, în timp ce dumneavoastră vă veţi alege cu ceva extrem de valoros. E inechitabil. Fac o contraofertă. Am venit pe S’uthlam pentru anumite reparaţii şi modificări. În cazul în care am succes, lucrările să fie executate fără plată.

Tolly Mune duse paharul la gură, pentru a obţine un moment suplimentar de gândire. Gheaţa se topise, dar narcofumul pişcă încă plăcut.

— Reparaţii gratuite în valoare de cincizeci de milioane de standarzi? Al naibii de mult!

— Asta-i propunerea mea.

— Pisica, rânji femeia, o fi fost a ta la început, dar acum e a noastră. Accept însă ideea cu reparaţiile. Îţi acord credit.

— Cu ce termen şi cu ce dobândă? întrebă Tuf.

— Vom face remedierile. Începem imediat. Dacă vei câştiga — ceea ce nu se va întâmpla — vei primi pisica înapoi şi-ţi vom acorda un împrumut fără dobândă egal cu preţul facturii pentru reparaţii. Ne vei plăti cu banii obţinuţi acolo — făcu ea un gest vag către restul universului — pentru afurisita ta de bioinginerie. Dar păstrăm dreptul de a sechestra Arca. Dacă nu plăteşti jumătate de bani în cinci ani standard şi toţi în zece, nava-i a noastră.

— Estimarea iniţială de cincizeci de milioane de standarzi a fost exagerată, e o cifră evident umflată doar cu scopul de a mă obliga să vând nava. Sugerez să stabilim suma de douăzeci de milioane de standarzi ca bază a înţelegerii noastre.

— O sumă ridicolă! se răsti ea. Păienjeneii mei nu pot nici măcar să vopsească nava aia blestemată pentru douăzeci de milioane! Dar accept să scad preţul la patruzeci şi cinci.

— Douăzeci şi cinci de milioane, insistă Tuf. Deoarece sunt singur la bord, nu-i absolut necesar ca toate punţile şi sistemele să fie aduse la stadiul de funcţionare completă, optimă. Câteva punţi îndepărtate, neutilizate, n-au o importanţă deosebită. Voi modifica lista de lucrări, pentru ca aceasta să includă doar reparaţiile ce trebuie făcute pentru siguranţa, confortul şi comoditatea mea.

— Destul de rezonabil. Bine, patruzeci de milioane.

— Mi se pare că treizeci ar fi mai mult decât suficient.

— Să nu ne târguim pentru câteva milioane de standarzi, zise Tolly Mune. Vei pierde, aşa că oricum nu contează.

— Eu văd altfel lucrurile. Treizeci de milioane.

— Treizeci şi şapte, propuse Tolly Mune.

— Treizeci şi două, replică Tuf.

— Se vede că ne vom înţelege la treizeci şi cinci. Da? Aşa rămâne, spuse ea şi întinse mâna.

Tuf se uită la ea, apoi răspunse calm:

— Treizeci şi patru.

Tolly Mune izbucni în râs, îşi retrase mâna şi zise:

— Ce mai contează? Fie, treizeci şi patru. Haviland Tuf se ridică.

— Mai bea ceva, îl invită ea. Pentru micul nostru rămăşag.

— Mă tem că trebuie să vă refuz. Voi sărbători după ce voi câştiga. Din acest moment, sunt ocupat.

— Nu-mi vine să cred că ai făcut aşa ceva! răcni Josen Rael. Tolly Mune redusese intensitatea sonoră a unităţii de comunicaţie, pentru a potoli protestele continue, enervante, ale pisicii captive.

— Dă dovadă de un pic de bun simţ, Josen, bombăni ea. E ceva nemaipomenit!

— Ai pariat viitorul planetei noastre! Miliarde şi miliarde de vieţi! Te aştepţi cu adevărat să-ţi onorez înţelegerea?

Tolly Mune sorbi din recipientul cu bere şi oftă. Apoi, cu tonul cu care ar fi explicat ceva unui copil deosebit de încet la minte, spuse:

— Nu putem pierde, Josen. Gândeşte-te, dacă chestia aia de vier-me-de-sol pe care o ai în ţeastă nu s-a atrofiat prea mult din cauza gravitaţiei! De ce naiba vrem Arca? Să ne hrănim, bineînţeles. Să înlăturăm foametea, să rezolvăm problema, să facem un amărât de miracol. Să înmulţim pâinile şi peştii.

— Pâinile şi peştii? întrebă, zăpăcit, consilierul.

— De-o infinitate de ori. E o expresie clasică, Josen. Creştină, se pare. Tuf încearcă să facă sandvişuri cu peşte pentru treizeci de miliarde de oameni. Cred că a reuşit numai să se mânjească de făină şi să se înţepe într-un os de peşte. Dar nu asta contează. Dacă dă greş, vom avea afurisita aia de navă foarte frumos, foarte legal. Dacă reuşeşte, nu mai avem nevoie de ea. Oricum, câştigăm. Şi, după cum am aranjat lucrurile, chiar dacă Tuf câştigă pariul, tot ne va datora treizeci şi patru de milioane de standarzi. Chiar dacă, printr-un miracol, reuşeşte, avem şanse să punem mâna pe Arcă în momentul când va trebui să plătească factura. Josen, adăugă ea rânjind, după ce mai sorbi din bere, ai mare noroc că nu-ţi vreau slujba! Ţi-a trecut prin cap că-s mult mai deşteaptă ca tine?

— Dar mult mai puţin politician, maică. Mă îndoiesc că ai fi rezistat măcar o zi în locul meu. Se pare că te-ai descurcat bine. Presupun că planul tău e viabil.

— Presupui?

— Trebuie să ţinem seama de realităţile politice. Expansioniştii vor nava în sine, cred că-ţi dai seama, pentru momentul în care vor ajunge la putere. Din fericire, sunt în minoritate. I-am depăşit iar la vot.

— Ai grijă ce faci, Josen, zise Tolly Mune şi întrerupse legătura, apoi rămase plutind în semiîntunericul locuinţei sale.

Pe videoecran, Arca apăru din nou. Echipele ei se aflau acolo, ridicând un doc provizoriu. Cel permanent avea să fie făcut mai târziu. Arca urma să rămână acolo, după cum prevedea, câteva secole, aşa că aveau nevoie de un loc în care s-o păstreze. Chiar dacă Tuf reuşea, printr-o baftă nebună, extinderea majoră a pânzei fusese, oricum, prevăzută de mult. Urma să ofere facilităţi de docare pentru sute de nave. Iar dacă Tuf plătea cheltuielile, nu avea motiv să amâne construcţia. Un tub lung, transparent, din plastoţel, fusese asamblat din bucăţi, pentru a lega imensa navă de germinare de capătul celei mai apropiate spiţe importante, astfel încât transporturile de materiale şi de echipe de păienjenei să ajungă mai uşor la ea. Cibertehii se aflau deja înăuntru, legaţi la sistemul de calculatoare al Arcei, reprogramându-l pentru a satisface cererile lui Tuf şi având grijă, ca din întâmplare, să dezamorseze orice apărare internă pe care ar fi declanşat-o acesta. Ordine secrete de la Văduva de Oţel. Tuf nu avea habar de ele. O precauţie pentru cazul în care individul n-ar fi ştiut să piardă. Tolly Mune nu dorea să se trezească, în momentul în care avea să deschidă cutia preţioasă, cu monştri sau molime.

Cât despre Tuf, informatorii ei îi spuseseră că rămăsese aproape tot timpul în sala calculatorului, dinjnomentul în care părăsise salonul de jocuri de la Priveliştea Planetei. În baza ordinelor ei, băncile de date ale Consiliului fuseseră autorizate să-i furnizeze lui Tuf orice informaţie dorea. Şi furnizaseră o mulţime, după rapoartele pe care le primise ea. Individul făcuse pe calculatoarele Arcei o serie de extrapolări şi simulări. Tolly Mune îi acordase credit, iar el îl folosea cât putea mai bine.

Cuşca din colţ se zgudui când Distrugere se lovi de pereţii ei, miorlăind scurt, îndurerată. Îi părea rău pentru pisică. Şi pentru Tuf. După ce individul o să dea greş, poate că o să reuşească să-i dea Longhaul Nouă…

Trecuseră patruzeci şi şapte de zile.

Patruzeci şi şapte de zile în care echipele lucraseră în trei schimburi, iar activitatea din jurul Arcei fusese constantă, neîncetinită, frenetică. Pânza se întinsese peste nava de germinare, o acoperise. În jurul acesteia şerpuiau cabluri, ca viţa de vie. O reţea de tuburi pneumatice intra şi ieşea prin sasuri, astfel încât nava arăta ca un muribund într-un centru medical. Cupole de plastoţel acoperiseră carena, ca nişte furuncule zdravene, argintii; cârcei de oţel şi duraliaj o străbăteau ca nişte vene; glisoare pentru vid bâzâiau deasupra imensităţii ei ca nişte insecte ce lăsau în urmă dâre de foc. Peste tot, înăuntru şi afară, mărşăluiau plutoane de păienjenei. Trecuseră patruzeci şi şapte de zile, iar Arca fusese reparată, finisată, modernizată, aprovizionată.

Trecuseră patruzeci şi şapte de zile fără ca Haviland Tuf să părăsească nava măcar un minut. La început, stătuse în sala calculatorului, raportaseră păienjeneii, rulând simulări zi şi noapte, în ţăcănitul afişărilor de date. Apoi fusese văzut călătorind, în repetate rânduri, cu o maşinuţă cu trei roţi, pe coridorul central, lung de treizeci de kilometri, al navei, purtând pe cap o capelă verde cu cozoroc, având în poală o pisicuţă cu păr lung, cenuşiu. Nu-i băga în seamă pe lucrătorii s’uthlamezi. Din când în când, se ducea să regleze aparate din diferite puncte de lucru ale navei sau să verifice un şir nesfârşit de bazine, mici sau mari, înşirate de-a lungul zidurilor înalte. Cibertehii observaseră că pusese în funcţiune anumite programe de donare, că folosise cronourzeala, consumând cantităţi enorme de energie. Trecuseră patruzeci şi şapte de zile în care Tuf rămăsese izolat, însoţit doar de Haos, lucrând.

Trecuseră patruzeci şi şapte de zile în care Tolly Mune nu discutase nici cu Tuf, nici cu primul consilier Josen Rael. Sarcinile ei de comandant de port, neglijate la începutul crizei Arcei, îi ajungeau pe deplin s-o ţină ocupată. Avea conflicte de rezolvat, promovări de făcut, construcţii de supravegheat, diplomaţi-muşte de întreţinut, înainte de a le face vânt în ascensor, bugete de întocmit, state de plată de semnat. Şi o pisică de îngrijit.

La început, Tolly Mune se temuse de ce-i mai rău. Distrugere refuzase să mănânce, păruse incapabilă să se împace cu imponderabilitatea, umpluse aerul din apartament de excremente şi insistase să scoată cele mai jalnice sunete pe care le auzise vreodată comandantul de port. Fusese suficient de îngrijorată ca să-l aducă pe parazitologul şef, care o asigurase că animalul avea o cuşcă suficient de spaţioasă şi că porţia de pastă de proteine era mai mult decât potrivită. Pisica nu fusese de acord cu el şi continuase să sufere, miorlăind şi sâsâind, până când Tolly Mune fusese sigură că nebunia — felină sau umană — clădea târcoale.

În cele din urmă, acţionase. Renunţase la nutritiva pastă de proteine şi începuse să hrănească făptura cu batoane din carne, pe care i le trimisese Tuf de pe Arcă. Ferocitatea cu care le atacase Distrugere, când i le strecurase printre barele cuştii, o liniştise. Odată, pisica linsese degetele femeii după ce consumase un baton într-un timp record. Fusese o senzaţie bizară, nu complet neplăcută. Animalul obişnuia să se frece de pereţii cuştii, ca şi cum ar fi dorit un contact. Tolly o atinsese, cu titlu de încercare, şi fusese răsplătită cu cel mai plăcut sunet scos până atunci de pisică. Pipăitul blănii albe cu negru fusese aproape senzual.

După opt zile, o lăsase să iasă din cuşcă. Încăperea mare, ce-i servea de birou reprezenta, gândise femeia, o închisoare suficientă. Tolly Mune nici nu deschisese bine uşa cuştii, că Distrugere ţâşnise prin ea. Dar când saltul o aruncase de-a lungul încăperii, începuse să sâsâie puternic, dezamăgită. Tolly se întinsese după ea şi o prinsese în timp ce cădea, dar pisica se zbătuse cu sălbăticie, crestându-i cu ghearele dâre adânci pe dosul palmelor. După ce venise şi plecase medtehul, Tolly Mune luase legătura cu paza.

— Rechiziţionaţi o cameră la Peisajul Planetei. O cameră în turn, cu control gravitaţional. Spune-le să regleze reţeaua la un sfert de g.

— Cine-i oaspetele? fusese întrebată.

— Un prizonier din port, se răţoise ea. Înarmat şi periculos. După mutare, vizitase hotelul zilnic, la sfârşitul turei. La început, pentru a-şi hrăni ostaticul şi a-i verifica starea sănătăţii. Dar în ziua a cincisprezecea, după ce zăbovise doar cât să sugă nişte calorii, oferise pisicii contactul după care tânjea aceasta. Personalitatea animalului se schimbase dramatic. Acesta scotea sunete de plăcere când Tolly deschidea uşa, pentru a face inspecţia zilnică (dar încerca de fiecare dată să fugă), se freca de picioarele ei fără să fie provocată, îşi ţinea ghearele în teci, ba părea chiar că se îngraşă. Când Tolly Mune îşi permitea să se aşeze, Distrugere se instala instantaneu în poala ei. În a douăzecea zi, Tolly dormi la hotel. În a douăzeci şi şasea, se mută, provizoriu, în apartament.

Trecuseră patruzeci şi şapte de zile, iar la capătul lor Distrugere se obişnuise să doarmă lângă ea, încolăcită pe pernă, mângâindu-i obrazul cu blana moale, neagră şi albă.

În a patruzeci şi opta zi, Haviland Tuf o căută. Dacă fu şocat văzând pisica ghemuită în poala ei, nu o arătă.

— Comandant de port Mune, o salută el.,

— Renunţi? îl întrebă ea.

— Nici vorbă. De fapt, sunt pregătit să-mi anunţ victoria.

Întâlnirea era prea importantă pentru a avea loc de la distanţă, chiar printr-o linie protejată, decisese Josen Rael. Vandeenii puteau găsi o cale de a penetra scutul. Deoarece Tolly Mune tratase de la început cu Tuf şi-l înţelegea într-un fel cum nu reuşea s-o facă şi Consiliul, prezenţa ei era obligatorie, iar aversiunea ei faţă de gravitaţie fusese considerată ca lipsită de importanţă. Femeia luă ascensorul spre suprafaţa planetei, pentru prima oară după mai mulţi ani decât voia să recunoască, şi fu scuturată de un aerotaxi până la camera cea mai de sus a turnului Consiliului.

Camera proiectată a fi uriaşă avea o anumită demnitate spartană. În centrul ei se afla o masă lungă, lată, cu tăblie strălucitoare ca oglinda. Josen Rael stătea pe locul conducătorului discuţiilor, într-un scaun cu spetează înaltă, neagră, cu un relief tridimensional, ce reprezenta globul S’uthlam-ului, deasupra capului.

— Comandant de port Mune, o salută el, dând din cap, în timp ce ea se străduia să ajungă la un scaun liber, de la capătul mesei.

Camera gemea de persoane importante — consiliul intern, elita facţiunii tehnocraţilor, birocraţii din funcţiile-cheie. Trecuse jumătate din viaţa ei de când fusese convocată ultima oară pe planetă, dar Tolly Mune urmărise ştirile şi-i recunoscuse pe mulţi dintre cei prezenţi — tânărul consilier pentru agricultură, înconjurat de adjuncţi, de asistenţi pentru cercetări botanice, dezvoltare oceanică şi prelucrarea hranei; consilierul pentru război şi tacticianul ciborg; administratorul transporturilor; curatoarea băncilor de date şi analistul ei principal; consilierii pentru securitate internă, ştiinţă şi tehnologie, relaţii interstelare, industrie; comandantul Flotilei pentru Apărare Planetară; cel mai important ofiţer al poliţiei. Toţi dădură scurt din cap spre ea.

Spre meritul lui, Josen renunţă la formalisme.

— Aţi petrecut o săptămână studiind extrapolările lui Tuf, seminţele şi mostrele pe care ni le-a trimis, se adresă el sfetnicilor săi. Ei bine, la ce concluzii aţi ajuns?

— Greu de judecat cu gradul de acurateţe necesar, răspunse analistul. Extrapolările pot fi corecte sau complet greşite, bazate pe presupuneri eronate. Nu pot garanta valabilitatea lor până nu urmăresc măcar câteva recolte, timp de câţiva ani. Chestiile pe care le-a donat Tuf, plante, animale şi ce-or mai fi, toate sunt noi pe S’uthlam. Până nu facem experienţe serioase cu ele, pentru a determina cum se vor dezvolta în condiţiile noastre, nu putem fi siguri dacă au vreo valoare.

— Dacă au vreuna! spuse consilierul pentru securitate internă, o femeie scundă, îndesată, ca o cărămidă.

— Sunteţi prea conservatori, îi întrerupse consilierul pentru agricultură.

Era cel mai tânăr din încăpere, un individ obraznic şi receptiv, iar în momentul acela zâmbetul lui părea că-i despică figura în două.

— Rapoartele mele sunt, toate, entuziasmante.

Avea în faţă, pe masa de conferinţe, un teanc de cipuri din cristal, pentru date. Le împrăştie, alese unul şi-l introduse într-o fantă o postului său de lucru. Linii de text începură să se înşire pe tăblia-oglindă a mesei, sub suprafaţa lustruită.

— Aceasta-i analiza lucrurilor pe care Tuf le numeşte omnigrăunţe. Incredibil, cu adevărat incredibili Un hibrid cu gene modificate, complet comestibil. Complet comestibil, consilieri! Fiecare parte a plantei! Tulpina creşte până la brâu, ca neoiarba, şi-i foarte bogată în carbohidraţi. Se poate ronţăi, nu-i rea cu un pic de sos. Dar utilizarea principală e de furaj pentru animale. Căpăţâna produce grăunţe cerealiere excelente, cu o proporţie hrană-tărâţe mai bună decât a nanogrâului sau s’orezului. Recolta e uşor de transportat, poate fi păstrată veşnic fără a fi nevoie să fie refrigerată, nu se strică şi are un conţinut mare de proteine. Rădăcinile sunt tuberculi comestibili. Nu numai atât. Creşte aşa de repede, că va da recoltă dublă în comparaţie cu alte culturi. Sigur, sunt doar presupuneri, dar estimez că, dacă vom planta omnigrăunţe pe terenurile alocate pentru nanogrâu, neoiarba şi s’orez, am recolta de trei, patru ori mai multe calorii de pe aceleaşi parcele.

— Trebuie să existe şi dezavantaje, observă Josen Rael. Pare prea frumos pentru a fi adevărat. Dacă omnigrăunţele sunt atât de perfecte, de ce n-am auzit de ele până acum? Tuf n-a putut face altoiri de gene în ultimele luni…

— Sigur că nu. Se lucrează la aşa ceva de secole. Am găsit referiri în bazele de date, dacă vă vine să credeţi. Omnigrăunţele au fost concepute de CIE în timpul războiului, ca hrană pentru militari. Plantele cresc atât de repede, încât sunt ideale pentru situaţii în care nu ştii sigur când va trebui să seceri recolta pe care care ai semănat-o şi ai fertilizat-o… personal. Dar n-au fost preluate niciodată de civili. Gustul a fost considerat inferior. Nu groaznic, nici măcar neplăcut, ci numai inferior cerealelor existente. De asemenea, ele secătuiesc solul într-un timp foarte scurt.

— Aha! exclamă consilierul pentru securitate internă. Deci, într-un fel, sunt o capcană!

— Sigur. După cinci ani de recoltă îmbelşugată urmează dezastrul. Dar Tuf ne-a furnizat nişte viermi — chestii incredibile, super-râme şi alt soi de aerisitori — precum şi un simbiont, un soi de mucegai-vâscos, care creşte împreună cu omnigrăunţele, fără să le facă rău, hrănindu-se — atenţie! — cu poluare aeriană şi cu anumite feluri de reziduuri petroliere nefolositoare, pe care le utilizează pentru a reface şi îmbogăţi solul. O descoperire incredibilă! strigă el, înălţându-şi mâinile. Dacă echipele noastre de cercetare ar fi descoperit asta, am fi proclamat ziua aceea sărbătoare naţională!

— Ce-i cu celelalte lucruri? se interesă sec Josen Rael.

Figura primului consilier nu reflecta entuziasmul subalternului său.

— Sunt aproape la fel de atrăgătoare. N-am fost niciodată în stare să obţinem o recoltă decentă de calorii din oceane, în concordanţă cu dimensiunile lor, iar ultima administraţie a pescuit totul cu măturătoarele-marine. Tuf ne-a dat o duzină de soiuri de peşti care se înmulţesc iute şi o varietate de plancton.

Scotoci în faţa lui, găsi alt cip, îl introduse în fantă.

— Ăsta-i. Planctonul va încleia suprafaţa mărilor, asta-i adevărat, dar nouăzeci la sută din transportul nostru se desfăşoară pe sol sau pe calea aerului, deci acest lucru nu va avea importanţă. Peştele se va înmulţi datorită lui, iar dacă planctonul va avea condiţii potrivite, va ajunge atât de dens, că va acoperi apa, ca un covor imens, verde-cenuşiu, până la adâncimea de trei metri.

— O perspectivă alarmantă! zise consilierul pentru război. E comestibil? Pentru oameni, vreau să zic.

— Nu, rânji agroconsilierul. Dar, după ce moare şi putrezeşte, poate fi folosit ca materie primă în fabricile de hrană, când se va termina petrolul.

La capătul îndepărtat al mesei, Tolly Mune râse zgomotos. Ceilalţi întoarseră capetele spre ea.

— Să mă ia naiba! Până la urmă, ne-a dat pâini şi peşti!

— Planctonul nu-i peşte, o contrazise consilierul.

— Dacă trăieşte în oceanul ăla afurisit, pentru mine e un amărât de peşte!

— Pâini şi peşti? întrebă nedumerit consilierul pentru industrie.

— Continuă-ţi raportul! ceru Josen Rael, nerăbdător. Mai e ceva?

Mai era. Un lichen nutritiv, care putea trăi pe cei mai înalţi munţi, altul care putea supravieţui chiar fără aer, în condiţii de radiaţie puternică.

— Vom avea alţi asteroizi-cămări, anunţă consilierul pentru agricultură, fără să fie nevoie să pierdem decenii şi miliarde de calorii pentru terraformare.

Şi viţe-de-mâncat parazite, care urmau să infesteze mlaştinile ecuatoriale, cele pline de căldură, să sufoce şi să înlocuiască plantele locale, parfumate dar otrăvitoare, ce creşteau acolo din abundenţă.

O cereală numită ovăz-de-zăpadă, care putea să crească în tundra îngheţată; tubercul-tunel, care putea să se întindă chiar şi în solul ţeapăn de sub un gheţar, constituind coridoare uriaşe, aerisite, căptuşite cu nuci untoase, cafenii.

Vite, porci, păsări şi peşti îmbunătăţiţi genetic. O pasăre nouă, despre care Tuf susţinea că va înlătura principalul parazit agricol al S’uthlam-ului. Şaptezeci şi nouă de varietăţi noi de ciuperci comestibile şi mucegaiuri, care puteau fi cultivate în bezna de sub oraşe, şi care se hrăneau cu excremente umane.

Iar când consilierul termină raportul, se aşternu tăcerea.

— A câştigat, rânji Tolly Mune.

Ceilalţi se supuneau toţi lui Josen Rael, dar ea n-avea de gând să se joace de-a politica!

— La dracu’, Tuf a reuşit!

— Nu ştim, spuse curatoarea băncilor de date.

— Vor trece ani până vom obţine statistici concludente, o completă analistul.

— Poate-i o capcană, îi avertiză consilierul pentru război. Să fim atenţi!

— La naiba cu toate astea! zise Tolly Mune. Tuf a dovedit că…

— Comandant de port! o întrerupse, foarte tăios, Josen Rael. Tolly Mune închise gura. Nu-i mai auzise folosind un asemenea ton.

Şi ceilalţi se uitară şocaţi la el.

Josen Rael îşi scoase batista şi-şi şterse transpiraţia de pe frunte.

— Haviland Tuf a dovedit, fără urmă de îndoială, că Arca e prea valoroasă pentru noi ca să-i permitem să plece. Să discutăm calea cea mai bună de a o captura, reducând la minimum pierderile de vieţi omeneşti şi repercusiunile diplomatice.

Apoi dădu cuvântul consilierului pentru securitate internă.

Comandantul de port Mune ascultă liniştită raportul şi rămase încă o oră la discuţiile ce urmară, în care cei prezenţi se certară în privinţa tacticii, a atitudinii diplomatice adecvate, a celei mai eficiente utilizări a navei de germinare, a departamentului care trebuia s-o preia şi a mesajului ce trebuia difuzat la ştiri. Discuţiile ameninţau să se prelungească jumătate din noapte, iar Josen Rael anunţă ferm că nu se vor despărţi până când întreaga afacere nu va fi pusă la punct. S-a comandat mâncare, s-au cerut dosare. Subordonaţi şi specialişti veneau şi plecau. Josen Rael dăduse ordin să nu fie întrerupţi, din nici un motiv. Tolly Mune se mulţumi să asculte. În cele din urmă, se ridică în picioare, nesigură.

— Îmi pare rău, se scuză ea, amărâta asta de gravitaţie… Nu-s obişnuită. Unde-i cel mai apropiat grup sâni… sanitar…

— Coridorul din stânga, a patra uşă, îi răspunse Josen Rael.

— Mulţumesc.

Consilierii continuară să discute, în timp ce Tolly Mune se târa afară. Putea să-i audă prin uşă. De pază, era doar un poliţist. Dădu din cap spre el, plecă sprintenă şi coti la dreapta.

O dată ce ieşi din raza vizuală a gardianului, o luă la goană.

Pe acoperiş, comandă un aerotaxi.

— La ascensor! se răsti ea, arătându-i cartela de prioritate. Imediat! Un tren se pregătea de plecare. Era plin. Îmbrânci afară un pasager de la clasa stelară.

— Urgenţă în pânză! Trebuie să mă întorc degrabă!

Urcară în timp record. La urma urmei, era Maica Păianjen. La Casa Păianjenului o aştepta un vehicul, pentru a o duce la biroul ei.

Intră, încuie uşa, porni aparatul de comunicaţii, îl programă să transmită o înregistrare a adjunctului ei şi încercă să ia legătura cu Josen Rael.

— Regret, îi spuse calculatorul cu amabilitate cibernetică, se află într-o şedinţă şi nu poate fi deranjat. Vreţi să-i lăsaţi un mesaj?

— Nu, răspunse ea, apoi transmise propria-i imagine maistrului de pe Arcă. Plutesc bine lucrurile, Frakker?

Bărbatul părea obosit, dar reuşi să zâmbească.

— Nemaipomenit, maică. Aproximativ nouăzeci şi unu la sută din treabă a fost terminată. Lucrarea va fi completă în şase, şapte zile. Atunci o s-o ştergem.

— Lucrarea s-a terminat chiar acum, îi spuse Tolly Mune.

— Ce? exclamă bărbatul, uluit.

— Tuf ne-a minţit, se grăbi ea să-i declare. E un duşman, un avorton amărât, o să asmut paza asupra lui!

— Nu înţeleg, zise cibertehul.

— Îmi pare rău. Amănuntele-s secrete, Frakker. Ştii cum se petrec lucrurile. Ştergeţi-o de pe Arcă. Toţi! Păienjenei, cibertehi, pază, toată lumea. Vă dau o oră, apoi vin la bord şi dacă găsesc pe cineva pe epava aia, în afară de Tuf şi parazitul lui afurisit, o să-i trimit rectul pe Cămări, înainte să apuce să zică Văduva de Oţel. Ai înţeles?

— Mda…

— Am zis acum! se răsti Tolly Mune. Mişcă-te, Frakker!

Şterse ecranul, ceru o protejare prioritară şi făcu legătura finală. Numai că, lucru de-a dreptul enervant, Haviland Tuf dăduse instrucţiuni Arcei să refuze orice apel când dormea. Îi trebuiră cincisprezece minute nepreţuite până găsi formularea corectă, cu care să convingă maşinăria idioată că era vorba de-o urgenţă.

— Comandant de port Mune, o salută Tuf când, în cele din urmă, imaginea lui se materializă în faţa ei, purtând o robă absurd de pufoasă, strânsă în jurul burţii lui supradimensionate. Cărui motiv datorez plăcerea deosebită a apelului dumneavoastră?

— Reparaţiile au fost făcute în proporţie de 90 %, adică tot ce era important. Va trebui să te descurci cu ce-o să lăsăm în urmă. Păienjeneii mei au tulit-o spre pânză. Vor dispărea toţi în patruzeci şi ceva de minute. Când va trece timpul ăsta, să ieşi din port, Tuf!

— Într-adevăr…

— Eşti nemaipomenit! Ţi-am văzut mostrele. Să rupi docul, nu-i timp să-l dăm jos, înseamnă un preţ mic faţă de ce-ai făcut. Dă-i drumul, ieşi din sistemul nostru solar şi nu te uita înapoi, dacă nu vrei să te transformi într-un stâlp afurisit de sare!

— Nu reuşesc să înţeleg…

— Nici eu, oftă Tolly Mune. Tuf, nu te certa cu mine şi pregăteşte-te de plecare!

— Să presupun că înaltul Consiliu a găsit umila mea ofertă drept soluţie satisfăcătoare a crizei dumneavoastră, iar eu am fost declarat câştigător al pariului?

— Da, gemu ea, dacă asta vrei să auzi, da, ai făcut nişte viermi grozavi, le-au plăcut omnigrăunţele, mucegaiul-vâscos a fost un adevărat succes, ai câştigat, eşti strălucitor, eşti minunat. Acum şterge-o, înainte să-i treacă prin cap cuiva din şedinţă să pună vreo întrebare bătrânei comandante de port şi să observe că nu-s acolo.

— Graba dumneavoastră mă uluieşte, declară Haviland Tuf, încrucişându-şi calm mâinile pe burtă şi uitându-se la ea.

— Tuf, şuieră Tolly Mune printre dinţii încleştaţi, ai câştigat pariul ăla blestemat, dar o să-ţi pierzi nava dacă nu te trezeşti şi nu înveţi să dansezi! Mişcă-te! Trebuie să-ţi silabisesc? Trădare, Tuf! Violenţă. Înşelăciune. Chiar în clipa asta, Înaltul Consiliu din S’uthlam discută, în cele mai amănunţite detalii, cum să pună mâna pe Arcă. Se ceartă asupra soiului de parfum care să facă lucrurile să pută mai frumos. Ai înţeles? Îndată ce vor termina de discutat — şi n-o să fie mult până atunci — vor da ordine, iar trupele se vor îndrepta spre tine cu flotoare pentru vid şi cu arme neuronice. Flotila pentru Apărarea Planetară are în pânză, chiar acum, patru nave de clasa protecţie şi două cuirasate, iar dacă acestea intră în alertă, n-o să poţi fugi. N-am nevoie de nici o afurisită de bătălie care să-mi distrugă portul şi să-mi ucidă oamenii!

— O aversiune comprehensibilă. Voi iniţia implementarea imediată a programului de plecare. Rămâne totuşi un mic impediment.

— Care? întrebă ea, nemaiavând răbdare.

— Distrugere se află în custodia dumneavoastră. Nu pot părăsi S’uthlam-ul până nu-mi va fi înapoiată.

— Uită de pisica aia amărâtă!

— Memoria selectivă nu face parte din însuşirile mele. Mi-am îndeplinit partea de contract. Trebuie să mi-o înapoiaţi pe Distrugere sau veţi încălca înţelegerea.

— Nu pot! răcni furioasă Tolly Mune. Orice muscă, vierme sau păienjenel din staţia asta orbitală ştie că afurisita de pisică e ostaticul nostru. Dacă sar în tren cu Distrugere sub braţ, voi fi remarcată imediat, iar cineva îşi va pune întrebări. Aşteaptă pisica şi vei risca totul!

— Cu toate acestea, mă tem că va trebui să insist.

— Să te ia dracu’! înjură comandanta de port şi şterse imaginea cu un pocnet furios din degete.

Când ajunse în holul sfidător de luxos al hotelului Peisajul Planetar, recepţionerul o salută cu un zâmbet strălucitor.

— Comandant de port Mune! Ce bine-mi pare să vă văd! Aţi fost căutată. Dacă doriţi să preluaţi convorbirea în biroul meu…

— Îmi pare rău, am afaceri urgente, o s-o preiau în cameră. Alergă la lift.

În faţa uşii se aflau paznicii pe care-i instalase.

— Comandant de port Mune, zise cel din stânga, mi s-a atras atenţia să vă aşteptăm. Trebuie să sunaţi de urgenţă la biroul de securitate.

— Sigur. Voi doi duceţi-vă imediat în hol.

— E vreo problemă?

— Una mare. O încăierare. Nu cred că personalul se va descurca singur.

— Vom avea grijă, maică, răspunse unul dintre ei, apoi fugiră împreună.

Tolly Mune intră în cameră. Ce uşurare! Doar un sfert de g, în comparaţie cu gravitaţia completă de pe coridoare şi din hol! Un apartament în turn. Dincolo de stratul triplu de plastoţel transparent se vedea globul uriaş al S’uthlam-ului, suprafaţa stâncoasă a Casei Păianjenului şi strălucirea pânzei. Zărea chiar şi linia sclipitoare a Arcei, lucind în lumina galbenă a planetei.

Distrugere se încolăcise şi dormea pe o pernă plutitoare, în faţa ferestrei. Dar pisica sări jos, când intră femeia, şi veni ţopăind de-a lungul covorului, torcând puternic.

— Şi mie îmi pare bine că te văd, îi zise Tolly Mune, ridicând creatura. Dar acum trebuie să te iau de aici.

Se uită în jur, căutând ceva suficient de mare, în care să ascundă ostaticul. Instalaţia de comunicaţii începu să ţipe. O ignoră şi continuă să caute. Cum să ascundă pisica asta amărâtă? Încercă s-o înfăşoare într-un prosop, dar lui Distrugere nu-i plăcu.

Unitatea de comunicaţii se lumină — o intervenţie din partea siguranţei. Comandantul pazei din port se uita la ea.

— Comandant de port, zise el, respectuos pentru moment, iar femeia se întrebă cât timp va rămâne aşa, după ce-şi va da seama care era situaţia. Deci, aici sunteţi! Primul consilier crede că aveţi necazuri. E vreo problemă aici?

— Nici una. Ai vreun motiv să-mi încalci intimitatea, Danja?

— Scuze, maică! răspunse bărbatul, ruşinat. Ordinele. Ni s-a cerut să vă localizăm imediat şi să raportăm unde v-am găsit.

— Îndeplineşte-le, îi zise ea, după care Danja se scuză din nou, iar ecranul se goli.

Se părea că nu aflase nimeni că Arca fusese părăsită. Parcurse apartamentul încă o dată, scotocind vreo zece minute după ceva în care s-o vâre pe Distrugere, înainte să se lămurească pe deplin că era vorba de-un lucru sortit eşecului. Rămânea doar să iasă din cameră cu neruşinare, să meargă la docuri şi să rechiziţioneze un glisor cu vid, un costum şi un container pentru pisică. Se duse la uşă, o deschise, ieşi afară…

… şi văzu paznicii alergând spre ea.

Se trase înapoi. Distrugere miorlăi, protestând. Tolly Mune încuie uşa de trei ori şi ridică scutul de intimitate. Asta nu-i împiedică pe cei doi să bată.

— Comandant de port Mune, strigă unul dintre ei, n-a fost nici o încăierare. Deschide, trebuie să stăm de vorbă!

— Plecaţi de aici! se răsti ea. Îndeplinesc ordine!

— Îmi pare rău, maică! Ne-au cerut să ducem pisica pe planetă. Se pare că-i un ordin al Consiliului.

În spatele ei, instalaţia de comunicaţii porni din nou. De data asta, apăru chiar consilierul pentru securitate internă.

— Tolly Mune, zise femeia, eşti convocată pentru a răspunde la întrebări. Predă-te imediat!

— Sunt în faţa ta, se răţoi Tolly. Pune întrebările alea afurisite! Paznicii continuau să bocănească în uşă.

— Explică-ne de ce te-ai întors în port.

— Aici e locul meu de muncă, răspunse Tolly Mune, cu voce dulce.

— Acţiunile tale nu-s în acord cu cele ale regimului. N-au fost aprobate de Înaltul Consiliu.

— Acţiunile Înaltului Consiliu n-au fost aprobate de mine, replică Tolly, iar Distrugere sâsâi spre ecran.

— Te rog să te supui arestării.

— Prefer să n-o fac.

Apucă o măsuţă solidă — era uşoară la un sfert de g — şi o aruncă în videoecran. Trăsăturile colţuroase ale consilierei se dezintegrară într-o aversă de cioburi şi scântei.

La uşă, paznicii apelaseră codul de urgenţă. Îl contramandă, folosind prioritatea de comandant de port. Unul dintre bărbaţi înjură.

— Maică, spuse celălalt, nu foloseşte la nimic! Deschide! Nu poţi scăpa de noi şi în zece, douăsprezece minute îţi vor anula prioritatea.

Tolly Mune îşi dădu seama că avea dreptate. Fusese prinsă în cursă şi, după ce vor deschide uşa, se va termina totul. Se uită în jur neajutorată, căutând o armă, o cale de scăpare. Nu găsi nimic.

Departe, la capătul pânzei, Arca strălucea în lumina reflectată a soarelui. Ar fi trebuit să fie goală. Spera ca Tuf să aibă suficient bun simţ şi să se baricadeze, după plecarea ultimului păienjenel. Dar o să plece fără Distrugere? Se uită în jos, mângâie blana pisicii. .

— Atâtea necazuri pentru tine…, zise ea, iar Distrugere toarse. Femeia se uită la Arcă, apoi la uşă.

— Am putea pompa nişte gaz înăuntru, zise unul dintre paznici. Camera nu-i etanşă.

Tolly Mune zâmbi.

O aşeză pe Distrugere pe perna plutitoare, se urcă pe un scaun şi scoase capacul cutiei cu sesizori de avarie. Trecuse mult timp de când nu mai făcuse muncă de depanator. Trecură câteva minute până izbuti să identifice circuitele şi încă alte câteva până când să-şi dea seama cum putea să facă sesizorii să creadă că existau scurgeri de aer.

Când reuşi, se porni o sirenă de alarmă ce ţiuia dezgustător. Se auzi un şuierat subit, iar în momentul în care fu activată etanşarea, în jurul marginilor uşii apăru o spumă. Gravitaţia dispăru, aerul încetă să circule, iar la capătul camerei se deschise panoul adăpostului pentru caz de avarie în vid.

Tolly Mune intră iute înăuntru şi descoperi instalaţii de respirat, propulsoare cu aer, şase costume cosmice. Se îmbrăcă şi se închise ermetic.

— Vino, îi spuse ea lui Distrugere, căreia nu-i plăcea toată gălăgia aceea. Fii atentă să nu sfâşii ţesătura cu ghearele!

Instală pisica într-o cască sferică, ataşată la un costum boţit, conectă la acesta un aparat de respirat pe care-l porni cu o presiune mai mare decât cea recomandată, iar costumul se umflă ca un balon. Pisica zgârie interiorul căştii din plastoţel şi miorlăi jalnic.

— Îmi pare rău! îi spuse Tolly Mune.

O lăsă pe Distrugere să plutească în mijlocul camerei, apoi desprinse torţa laser din suport.

— Cine a zis că-i doar o amărâtă de alarmă falsă? întrebă ea, cu torţa în mână, împingându-se cu piciorul spre fereastră.

— Poate doriţi nişte vin de ciuperci fiert, propuse Haviland Tuf. Distrugere se freca de piciorul lui, în timp ce Haos, cocoţat pe umărul bărbatului, îşi agita coada lungă, cenuşie şi privea în jos, spre pisica albă cu negru, de parcă ar fi încercat să-şi amintească cine era.

— Păreţi obosită, adăugă el.

— Obosită? râse Tolly Mune. Doar n-am făcut nimic, în afară de faptul că mi-am croit cu flacăra o ieşire dintr-un hotel de clasă stelară, am străbătut kilometri de spaţiu deschis, zburând numai cu propulsoarele de aer şi folosind picioarele pentru a târî o pisică aflată într-un costum supraumflat. A trebuit să fiu mai iute decât prima echipă de pază, care se îngrămădea să iasă din încăperea de gardă de lângă doc, să folosesc torţa laser ca să stric flotorul unui al doilea grup ce tocmai venea, să evit tot timpul capcane, trăgând după mine pisica ta blestemată. După aia, am înotat o jumătate de oră în jurul Arcei, bătând în carcasă ca o ţicnită, supraveghind tot timpul portul care putea fi cuprins, în orice clipă, de-o activitate nebunească. Am pierdut pisica de două ori şi a trebuit s-o prind înainte să zboare spre S’uthlam. Apoi, un amărât de crucişător a venit drept spre mine. M-am bucurat de plăcerea nesiguranţei, întrebându-mă când naiba o să porneşti sfera de apărare, şi am simţit savoarea excitantă a focurilor de artificii, în momentul în care flotila a decis să-ţi testeze ecranele. Am avut la dispoziţie o perioadă îndelungată, amuzantă, în care să chibzuiesc dacă mă văzuseră, plutind în jurul navei ca nişte paraziţi pe pielea unui animal afurisit. Am avut cu Distrugere o discuţie măreaţă despre ce ne rămâne de făcut, când celor de pe crucişător le va veni în minte să trimită un val de agenţi pe flotoare. Am decis că eu o să ţip la ei, iar ea o să-i zgârie pe ochi. Iar atunci, în cele din urmă, ne-ai observat şi ne-ai tras înăuntru, exact când blestemata de flotilă deschisese focul cu torpile cu plasmă. După toate astea, îţi închipui că-s obosită?

— Nu-i nevoie să fiţi sarcastică.

— Ai un flotor cu vid? mârâi Tolly Mune.

— Echipa dumneavoastră a abandonat patru, în graba plecării.

— Bine. O să iau unul.

O privire asupra instrumentelor o convinse că Tuf pornise, în sfârşit, la drum.

— Ce se întâmplă afară? întrebă ea, după aceea.

— Flotila continuă să mă hăituiască, îi răspunse Tuf. Crucişătoarele Dubla Elice şi Charles Darwin mă urmăresc, cu escorte de protecţie în jur, iar comandanţii îmi adresează, într-o cacofonie de vociferări, ameninţări grosolane, declaraţii marţiale neînduplecate şi stăruinţe lipsite de sinceritate. Eforturile lor sunt zadarnice. Ecranele mele defensive, pe care păienjeneii dumneavoastră le-au repus atât de minunat în stare de funcţionare deplină, depăşesc puterea oricărui armament din arsenalele s’uthlameze.

— Nu te apuca să le testezi, îi zise Tolly Mune. Accelerează de îndată şi du-te dracului de aici!

— Un sfat înţelept, fu de acord Haviland Tuf.

Tolly Mune se uită la mulţimea de videoecrane înşirate pe ambii pereţi ai camerei de comunicaţii, o încăpere îngustă, lungă, în care mutaseră centrul de comandă al lui Tuf. Prăbuşită pe scaun, ghemuită din cauza gravitaţiei, îşi arătă şi-şi simţi brusc vârsta.

— Ce-o să se întâmple cu dumneavoastră? întrebă Tuf.

— O întrebare pe cinste! zise ea, uitându-se la el. Dizgraţie. Arestare. Înlocuire din funcţie. Poate proces pentru înaltă trădare. Nu te teme, nu mă vor executa. Execuţia este anti-viaţă. Bănuiesc că mă aşteaptă o fermă penitenciară pe Cămări, oftă ea.

— Înţeleg… Poate veţi reconsidera oferta mea de a vă transporta în afara sistemului solar al S’uthlam-ului. Voi fi foarte încântat să vă duc pe Skrymir sau pe Planeta lui Henry. Dacă doriţi să vă îndepărtaţi mai mult de locul dezonoarei dumneavoastră, am auzit că Vagabond este chiar plăcut în timpul Lungii Primăveri.

— Mă condamni la o viaţă în condiţii de gravitaţie. Nu, mulţumesc. Asta-i lumea mea, Tuf. Poporul meu amărât. Mă întorc şi accept ce va fi. Pe de altă parte, n-o să scapi atât de uşor. Îmi rămâi dator, Tuf.

— Treizeci şi patru de milioane de standarzi, după câte îmi amintesc. Femeia rânji.

— Doamnă, dacă îmi permiteţi să întreb…

— N-o fac pentru tine, spuse ea, iute. Haviland Tuf clipi.

— Îmi cer scuze, dacă am părut că-mi bag nasul în motivaţiile dumneavoastră. N-am avut această intenţie. Mă tem că o voi păţi cândva din cauza curiozităţii, dar pentru moment trebuie să vă întreb: de ce aţi făcut ce-aţi făcut?

Comandantul de port Tolly Mune ridică din umeri.

— Mă crezi sau nu, am făcut-o pentru Josen Rael.

— Primul consilier? clipi iar Tuf.

— Pentru el şi pentru ceilalţi. Îl cunosc pe Josen de la începuturi. Nu-i om rău. Nici unul dintre ei nu-i om rău. Sunt cu toţii indivizi decenţi, făcând tot ce trebuie. Doresc doar să-şi hrănească odraslele.

— Nu înţeleg logica dumneavoastră.

— Am fost la şedinţă, Tuf. Am stat şi i-am ascultat vorbind. Mi-am dat seama ce le-a făcut Arca. Fuseseră oameni cinstiţi, onorabili, etici, iar Arca i-a transformat în înşelători, în mincinoşi. Crezuseră în pace, iar acum vorbeau despre războiul pe care trebuiau să-l poarte ca să-ţi ia amărâta asta de navă. Întreaga lor credinţă se bazase pe sfânta inviolabilitate a vieţii umane, iar acum discutau veseli despre câte ucideri vor fi necesare — începând cu a ta. Ai studiat istoria, Tuf?

— Nu pretind a fi un expert, dar nici nu-s cu desăvârşire ignorant a ceea ce a fost înainte.

— Există o vorbă străveche, Tuf. Vine de pe Anticul Pământ. Puterea corupe, iar puterea absolută corupe complet.

Haviland Tuf nu spuse nimic. Distrugere sări pe genunchii lui şi se culcă. Bărbatul începu s-o mângâie cu mâna-i uriaşă, albă.

— Visul despre Arcă începuse deja să corupă lumea mea, îi zise Tolly Mune. Unde naiba ne-ar fi dus posedarea ei reală? Nu vreau să aflu.

— Într-adevăr… O următoare întrebare se impune de la sine.

— Care?

— Eu stăpânesc acum Arca. Aşadar, deţin o putere aproape absolută.

— Oh, da.

Tuf aşteptă, fără să scoată o vorbă.

— Nu ştiu, dădu ea din cap. Poate nu văd lucrurile în întregime. Poate mi le imaginez doar pe măsură ce se desfăşoară. Poate-s cea mai mare proastă pe distanţă de ani-lumină.

— Nu cred în mod serios aşa ceva.

— Poate mi-am închipuit că-i mai bine să fii corupt tu, decât poporul meu. Poate cred că eşti naiv şi nevătămător. Sau poate că a fost doar instinctul, oftă ea. Nu ştiu dacă există un om incoruptibil, dar dacă există vreunul, acela eşti tu, Tuf. Ultimul inocent afurisit. Erai dispus să pierzi totul pentru ea, zise femeia, arătând către Distrugere. Pentru o pisică. Pentru un parazit amărât…

Dar zâmbea, în timp ce vorbea.

— Înţeleg.

Comandantul de port se ridică cu greu în picioare.

— E timpul să mă întorc şi să vorbesc unui auditoriu mai puţin înţelegător. Du-mă la glisoare şi spune-le că ies.

— Foarte bine, zise Tuf, ridicând un deget. Rămâne de clarificat un singur punct. Deoarece echipele dumneavoastră n-au terminat toate lucrările asupra cărora ne înţeleseserăm, nu cred că-i echitabil să mi se solicite preţul întreg, de treizeci şi patru de milioane de standarzi. Propun o ajustare. Vi se pare acceptabilă suma de treizeci şi trei de milioane cinci sute de mii?

Femeia se uită la el.

— Ce importanţă are? N-o să te mai întorci.

— Îngăduiţi-mi să nu fiu de acord.

— Au încercat să-ţi fure nava…

— Adevărat. Poate că treizeci şi trei de milioane ar fi mai corect, restul fiind considerat un fel de penalizare.

— Plănuieşti cu adevărat să te întorci? întrebă Tolly Mune.

— Peste cinci ani trebuie plătită prima tranşă a împrumutului. Între timp, putem judeca efectul — dacă a fost vreunul — micii mele contribuţii la rezolvarea crizei dumneavoastră alimentare. Poate va fi nevoie de mai multă inginerie ecologică.

— Nu cred, zise ea, surprinsă.

Haviland Tuf se întinse spre umărul lui şi-l scărpină pe Haos după ureche.

— De ce, întrebă el, plin de reproş, lumea se îndoieşte întotdeauna de noi?

Pisica nu-i răspunse.