Peregrinările lui Tuf

3. PĂZITORI

Haviland Tuf ajunsese la concluzia că Expoziţia Bio-Agricolă a Celor Şase Planete reprezenta o mare dezamăgire.

Pierduse pe Brazelourn o zi lungă, obositoare, tropăind pe holurile ca nişte peşteri ale pavilioanelor, oprindu-se ici, colo, pentru a examina în treacăt un nou hibrid de grâu sau o insectă îmbunătăţită genetic. Deşi biblioteca de celule a Arcei avea, literalmente, material de donare din milioane de specii de plante şi animale, de pe nenumărate planete, Haviland Tuf era atent tot timpul la orice ocazie de a-şi extinde rezervele.

Dar puţine dintre exponatele din Brazelourn păreau promiţătoare, iar pe măsură ce treceau orele Tuf se plictisea — nu mai rezista în mulţimea indiferentă care-l îmbrâncea. Gloata roia pretutindeni — fermieri de tunel de pe Vagabond, îmbrăcaţi în blănuri de-un cafeniu închis; moşieri areeni înzorzonaţi, parfumaţi; locuitori sumbri de pe partea cu veşnică noapte a lui New Janus şi complementarii lor, în straie deschise la culoare, de pe faţa cu zi fără sfârşit; precum şi o mulţime de băştinaşi brazeleeni. Toţi făceau un zgomot exagerat şi-i adresau lui Tuf priviri pline de curiozitate, în timp ce acesta trecea pe lângă ei. Unii chiar se frecau de el, făcându-i să-şi încrunte figura prelungă.

În cele din urmă, dornic să scape de îmbulzeală, Tuf decise că i se făcuse foame. Îşi croi drum, cu un dezgust maiestuos, printre cei ce veneau la iarmaroc şi ieşi din grota cu cinci etaje a sălii de expoziţie ptolană. Afară, sute de vânzători îşi aşezaseră chioşcurile între clădirile mari. Bărbatul ce vindea plăcinte cu ceapă-umflată părea preocupat doar de marfa lui, aşa că Tuf hotărî că avea poftă exact de o plăcintă cu ceapă-umflată.

— Domnule, îi zise el tejghetarului, aş dori o plăcintă.

Plăcintarul era rotofei, rozaliu şi purta un şorţ pătat de grăsime. Deschise cutia încălzitoare, scotoci în ea cu mâna înmănuşată şi extrase o plăcintă fierbinte. Abia când o împinse pe tarabă, spre Tuf, îl văzu.

— Oho, făcu el, da’ mare eşti!

— Într-adevăr, domnule, răspunse Haviland Tuf, luând plăcinta şi muşcând din ea, cu un aer indiferent.

— Eşti de pe altă planetă, remarcă plăcintarul. Una care nu-i în vecinătate.

Tuf termină plăcinta din trei înghiţituri şi-şi şterse degetele unsuroase cu un prosop.

— Mă plictisiţi cu lucruri evidente, domnule, zise el şi întinse un deget lung, plin de bătături. Încă una!

Bosumflat, vânzătorul înşfăcă altă plăcintă, fără să mai facă vreo observaţie, şi-l lăsă pe Tuf să mănânce relativ în pace. Pe când savura crusta solzoasă şi umplutura acrişoară, acesta privea vizitatorii târgului ce se înghesuiau, şirurile de tarabe şi cele cinci săli mari, care se ridicau deasupra peisajului. Când termină de mâncat, îşi întoarse spre plăcintar figura albă.

— Domnule, aş vrea să vă pun o întrebare.

— Care? se interesă celălalt, morocănos.

— Văd cinci săli de expoziţie. Le-am vizitat pe fiecare, pe rând: Brazelourn, Vale Areen, New Janus, Vagabond şi Ptola, le arătă el cu degetul, după care îşi încrucişă mâinile pe burtă. Cinci, domnule. Cinci săli, cinci planete. Fără îndoială, fiind străin, nu-s familiarizat cu unele aspecte subtile ale obiceiurilor locale, de aceea am rămas perplex. In sectoarele prin care am călătorit, se obişnuieşte ca o manifestare care se autointitulează Expoziţia Bio-Agricolă a Celor Şase Planete să includă exponate de pe şase planete. Evident, aici nu se întâmplă aşa. Poate puteţi să mă lămuriţi de ce.

— N-a venit nimeni de pe Namor.

— Într-adevăr…

— Din cauza necazurilor, adăugă vânzătorul.

— Totul s-a clarificat, zise Tuf. Sau, dacă nu totul, cel puţin o parte. Poate aveţi amabilitatea să-mi serviţi altă plăcintă şi să-mi explicaţi natura acelor necazuri. Sunt foarte curios, domnule. Acesta-i marele meu viciu, din păcate.

Plăcintarul îşi puse iar mănuşa şi deschise cutia încălzitoare.

— Ştii ce se zice: curiozitatea îţi face foame.

— Într-adevăr? Trebuie să recunosc că n-am mai auzit această zicală.

Omul se încruntă.

— Nu, am greşit. Foamea te face curios, aşa e! Nu contează, plăcintele mele te vor sătura.

— Ah! făcu Tuf, luând plăcinta. Vă rog, daţi-i drumul!

Şi astfel, vânzătorul de plăcinte îi povesti, extrem de dezlânat, despre necazurile celor de pe planeta Namor.

— Aşa că vezi, concluzionă el în cele din urmă, de ce n-au venit. N-aveau ce să expună.

— Într-adevăr, zise Haviland Tuf, ştergându-şi buzele. Monştrii marini pot fi foarte sâcâitori.

Namor era o planetă de-un verde închis, fără satelit, singuratică, înconjurată de smocuri de nori aurii. Arca reduse acceleraţia şi-şi aşeză imensitatea pe-o orbită în jurul planetei. În camera de comunicaţii lungă, îngustă, Haviland Tuf se muta de pe un scaun pe altul, examinând planeta pe vreo zece din sutele de ecrane existente acolo. Trei pisoi cenuşii îi ţineau companie, ţopăind pe console, oprindu-se doar să se lovească unul pe altul cu lăbuţele. Tuf nu le dădea atenţie.

O planetă a apelor. Namor avea doar o singură suprafaţă de sol suficient de întinsă pentru a fi văzută de pe orbită. Nici aceea nu prea mare. Dar dispozitivele de detaliere a imaginii scoaseră la iveală mii de insule risipite de-a curmezişul mărilor de smarald, alcătuind arhipelaguri în formă de semilună, adevărate bijuterii din sol, presărate pe ocean. Alte ecrane arătau luminile a zeci de târguri şi oraşe de pe partea aflată în perioada de noapte, iar puncte pulsatoare de energie subliniau locurile în care se aflau aşezările din partea luminată de soare.

Tuf privi toate acestea, apoi se aşeză, porni altă consolă şi începu un joc de război cu calculatorul. Un pisoi îi sări în poală şi adormi acolo. Bărbatul avu grijă să nu-i deranjeze. Ceva mai târziu, un al doilea pisoi făcu şi el un salt, se repezi la primul, iar cei doi pui se încăierară. Tuf îi mătură din poală, aruncându-i pe podea.

Dură ceva mai mult timp decât prevăzuse Tuf, dar până la urmă somaţia sosi, după cum ştia că o să se întâmple.

— Navă de pe orbită, se auzi interpelarea, navă de pe orbită, aici punctul de control Namor! Declaraţi numele şi motivul venirii! Vă rog declaraţi numele şi motivul venirii! Au fost lansate navele de interceptare. Declaraţi numele şi motivul venirii!

Mesajul fusese transmis de pe bucata principală de sol. Arca îl recepţionă. În acelaşi timp, descoperi nava care se îndrepta spre ea — era numai una — şi o vizualiză pe alt ecran.

— Sunt Arca, vorbi Haviland Tuf către punctul de control. Imaginea de la punctul de control arăta o femeie cu figură rotundă şi păr şaten, tuns scurt, care stătea la o consolă, îmbrăcată într-o uniformă de-un verde-închis, cu fireturi aurii. Femeia se încruntă, cu ochii aţintiţi într-o parte — fără îndoială, spre un superior de la o altă consolă.

— Arcă, zise ea, declară-ţi planeta de reşedinţă! Declară planeta de reşedinţă şi motivul venirii.

Calculatorul indica faptul că nava de interceptare deschisese legătura de comunicaţii cu planeta. Se aprinseră alte două ecrane. Unul arăta o femeie tânără, zveltă, cu nas mare, coroiat, aflată pe puntea unei nave; celălalt, un bărbat în vârstă, care stătea în faţa unei console. Ambii purtau uniforme verzi şi discutau animat, codificat. Calculatorului îi trebui mai puţin de un minut ca să spargă codul, iar Tuf putu să-i înţeleagă.

— … a naibii să fiu dacă ştiu ce-i, spunea femeia de pe navă. N-a existat niciodată o navă atât de mare. Doamne, uită-te la ea! Ai văzut? A răspuns?

— Arcă, spunea în continuare femeia cu figura rotundă, declară planeta de reşedinţă şi motivul venirii. Aici punctul de control de pe Namor.

Haviland Tuf se conectă la cealaltă conversaţie, pentru a discuta simultan cu toţi trei.

— Aici Arca. Nu am o planetă de reşedinţă, domnilor. Intenţiile mele sunt paşnice — negoţ şi consultanţă. Am aflat de dificultăţile tragice cu care vă confruntaţi şi am fost mişcat de situaţia dumneavoastră. Am venit să vă ofer serviciile mele.

Femeia de pe navă păru uluită.

— Ce eşti tu…, începu ea.

Bărbatul era la fel de perplex, dar nu spuse nimic — se uita doar, cu gura căscată, la figura albă, imobilă, a lui Tuf.

— Aici punctul de control de pe Namor, Arcă, zise femeia cu figura rotundă. Comerţul este închis. Repet, comerţul este închis. Suntem sub incidenţa legii marţiale.

Între timp, femeia cea zveltă îşi revenise.

— Arcă, sunt păzitorul Kefira Qay şi comand nava de pază namoriană Tăiş de soare. Suntem înarmaţi. Explică-ne. Eşti de o mie de ori mai mare decât orice navă de comerţ pe care am văzut-o vreodată. Explică-ne sau tragem.

— Într-adevăr, zise Haviland Tuf. Ameninţările vă vor folosi prea puţin, păzitoareo! Sunt extrem de uimit. Am făcut drum lung, tocmai din Brazelourn, pentru a vă oferi ajutor şi alinare, iar dumneavoastră mă întâmpinaţi cu ameninţări şi ostilitate.

Un pisoi îi sări în braţe. Tuf îl luă cu o mână uriaşă, albă, şi-l aşeză pe consola din faţa lui, într-un loc din care interlocutorul îl putea vedea.

— N-a mai rămas încredere în omenire, îi spuse el pisoiului.

— Opreşte focul, Tăiş de soare! zise bărbatul în vârstă. Arcă, dacă intenţiile tale sunt cu adevărat paşnice, explică-ne. Ce eşti? Ne aflăm la ananghie, Arcă, iar Namor e o planetă mică, nedezvoltată. N-am mai văzut ceva asemănător. Explică-ne.

Haviland Tuf mângâie pisoiul.

— Întotdeauna trebuie să am de-a face cu suspiciuni, îi spuse el. Au noroc că sunt atât de cumsecade, altfel aş pleca, pur şi simplu, şi i-aş abandona sorţii lor, adăugă el, după care se uită drept la ecran. Domnule, sunt Arca. Sunt Haviland Tuf, căpitan şi proprietar, precum şi întregul echipaj. Mi s-a spus că aveţi necazuri cu nişte monştri marini, iviţi din adâncurile mărilor dumneavoastră. Foarte bine. O să vă scap de ei.

— Arcă, aici Tăiş de soare. Cum îţi propui să faci asta?

— Arca este o navă de germinare a Corpului Inginerilor Ecologi, spuse Haviland Tuf cu un formalism băţos. Sunt inginer ecolog şi specialist în război biologic.

— Imposibil! exclamă bătrânul. CIE a fost desfiinţat cu o mie de ani în urmă, o dată cu Imperiul Federal. N-a rămas nici una din navele lor de germinare.

— Ce neplăcut! zise Haviland Tuf. Înseamnă că stau într-o iluzie. Fără îndoială, acum, că mi-aţi explicat că nava mea nu există, ar trebui să trec prin ea şi să mă prăbuşesc pe planeta dumneavoastră, arzând în timpul căderii.

— Păzitor, spuse Kefira Qay de pe Tăiş de soare, poate că navele acelea de germinare nu mai există, dar sunt în apropierea a ceva care are, după cum îmi arată aparatele mele, o lungime de aproape treizeci de kilometri. Nu prea pare a fi o iluzie.

— Nu m-am prăbuşit încă, admise Haviland Tuf.

— Poţi cu adevărat să ne ajuţi? întrebă femeia cu figură rotofeie de la punctul de control.

— De ce se îndoieşte întotdeauna lumea de noi? îl întrebă Tuf pe pisoiul cenuşiu.

— Păzitor senior, trebuie să-i oferim şansa de a dovedi ce-a spus, insistă femeia de la punctul de control.

— Deşi am fost ameninţat, insultat şi suspectat, totuşi empatia mea pentru starea voastră mă împinge să stăruiesc. V-aş sugera ca Tăiş de soare să acosteze, pentru a putea discuta. Păzitoarea Qay poate să vină la bord şi să cineze cu mine, cât vom sta de vorbă. Cu siguranţă că bănuielile dumneavoastră nu se pot extinde şi asupra conversaţiei, cea mai civilizată dintre distracţiile omeneşti.

Cei trei păzitori se sfătuiră în grabă între ei şi cu una sau mai multe persoane ce nu se vedeau pe ecrane, în timp ce Haviland Tuf rămase în aşteptare, jucându-se cu pisoiul.

— Te voi numi Bănuială, îi spuse el, pentru a comemora primirea mea aici. Fraţii tăi vor fi îndoială, Ostilitate, Ingratitudine şi Nesăbuinţă.

— Acceptăm propunerea ta, Haviland Tuf, spuse păzitoarea Kefira Qay, de pe puntea Tăişului de soare. Pregăteşte-te de abordare.

— Într-adevăr… Vă plac ciupercile?

Puntea pentru navete a Arcei era la fel de mare ca terenul de asolizare al unui port stelar important. Arăta a loc de depozitare a unor nave părăsite. Navetele Arcei, îngrijite, stăteau în danele de lansare — cinci ambarcaţiuni identice, negre, rapide, cu aripi triunghiulare scurte, înclinate înapoi, proiectate şi pentru zbor atmosferic. Erau în stare bună. Celelalte arătau mai puţin impresionant. Un vas comercial, în formă de picătură, din Avalon, se sprijinea pe trei picioare întinse pentru asolizare, alături de o navă de vânătoare, marcată de lupte, şi de o navă-leu karaleoneză, al cărei înveliş ornamentat dispăruse în mare parte. În jur, vase cu înfăţişare bizară, şi mai străină.

Deasupra, marea cupolă se despicase într-o sută de felii şi se trăsese înapoi, lăsând să se vadă soarele mărunt, galben, înconjurat de stele, şi o navă verde, în formă de peşte-pisică, cam de mărimea uneia dintre navetele lui Tuf. Tăiş de soare se aşeză pe punte, iar cupola se închise în urma sa. Când stelele dispărură, atmosfera reveni, şuierând. Curând, apăru şi Haviland Tuf.

Kefira Qay ieşi din nava ei, cu buzele strânse a asprime sub nasul mare, coroiat, dar stăpânirea de sine nu-i putea ascunde uimirea din privire. O urmară doi oameni înarmaţi, în uniforme aurii cu podoabe verzi.

Haviland Tuf se apropie de ei într-o maşinuţă deschisă, cu trei roţi.

— Mă tem că invitaţia mea la masă a fost doar pentru o singură persoană, păzitor Qay, zise el, văzând escorta. Regret neînţelegerea, dar insist să nu fiţi însoţită.

— Bine, răspunse ea şi se întoarse spre paznici. Aşteptaţi împreună cu ceilalţi. Ştiţi ce trebuie să faceţi.

Apoi, după ce se urcă lângă Tuf, îi spuse:

— Tăiş de soare îţi va face nava bucăţi, dacă nu mă întorc nevătămată în două ore!

Haviland Tuf clipi.

— Groaznic! Întotdeauna, căldura şi ospitalitatea mea sunt întâmpinate cu neîncredere si violentă!

Uriaşul puse vehiculul în mişcare. Merseră în tăcere printr-un labirint de camere legate între ele şi coridoare, iar în cele din urmă intrară într-un tunel imens, întunecos, ce părea a se întinde, în ambele direcţii, până la capătul navei. Bazine transparente, de sute de mărimi, acopereau zidurile şi tavanul cât vedeai cu ochii, majoritatea goale, prăfuite; doar câteva erau pline cu lichide colorate, în care se agitau slab siluete abia vizibile. Nu se auzea nici un sunet, doar un plescăit vâscos, umed, undeva în faţă. Kefira Qay privea totul şi nu spunea nimic. Parcurseră cel puţin trei kilometri până când Tuf coti drept într-o gaură din perete, care se lărgi în faţa lor. Curând după aceea parcă şi coborâră amândoi.

O masă somptuoasă fusese întinsă în sufrageria mică, spartană, în care o conduse Tuf pe păzitoare. Începură cina cu supă la gheaţă, dulce şi picantă, neagră precum cărbunele, urmată de salată din neoiarbă cu sos de ghimbir. Felul principal era o pălărie de ciupercă pane, mare cât farfuria în care fusese servită, înconjurată de zece feluri de legume, fiecare cu sosul său. Păzitoarea mâncă pofticioasă.

— Se pare că găsiţi hrana mea umilă pe gustul dumneavoastră, remarcă Haviland Tuf.

— N-am mai avut o masă bună de mai mult timp decât aş vrea să recunosc, răspunse Kefira Qay. Pe Namor depindem de mare pentru subzistenţă. De obicei aveam parte de belşug, dar de când au început necazurile…

Luă cu furculiţa dintr-o legumă neagră, diformă, aflată într-un sos galben-cafeniu.

— Ce-i asta? E delicioasă!

— Rădăcina păcătosului, de pe Rhiannon, în sos de muştar. Qay înghiţi şi puse furculiţa jos.

— Dar Rhiannon e atât de departe, cum ai… Nu-şi duse întrebarea până la capăt.

— Bineînţeles, zise Tuf, împletindu-şi degetele sub bărbie şi urmărindu-i expresia. Toate aceste alimente au fost produse pe Arcă, deşi provin, la origine, de pe zece planete diferite. Mai doriţi lapte cu mirodenii?

— Nu, şopti ea, privind farfuriile goale. Atunci, nu minţi… Eşti ceea ce pretinzi, iar asta-i o navă de germinare a… cum i-ai spus?

— Corpul Inginerilor Ecologi, din demult defunctul Imperiu Federal. Au avut puţine nave, şi toate au fost distruse de vicisitudinile războiului, în afară de una. Doar Arca a supravieţuit, fiind epavă timp de un mileniu. Amănuntele nu vă privesc. E suficient să vă spun că am găsit-o şi am pus-o în funcţiune.

— Ai găsit-o?

— Cred că am spus acest lucru, cu aceleaşi cuvinte. Vă rog să fiţi atentă. Nu-s dornic să mă repet. Înainte de găsirea Arcei, am dus o viaţă modestă de neguţător. Vechea mea navă se află încă pe puntea de acostare. Poate s-a întâmplat s-o vedeţi…

— Deci, eşti doar un negustor…

— Vă rog! exclamă Tuf, indignat. Sunt inginer ecolog. Arca poate crea planete întregi, păzitoareo! Adevărat, sunt doar un om, singur, în timp ce odinioară această navă avea un echipaj de două sute de persoane, şi-mi lipseşte pregătirea teoretică extensivă, pe care o primeau cu sute de ani în urmă cei ce purtau theta de aur, sigla inginerilor ecologi. Dar, în felul meu, am reuşit să mă descurc. Dacă Namor doreşte să apeleze la serviciile mele, nu mă îndoiesc că voi putea fi de folos.

— De ce? întrebă precaută păzitoarea cea zveltă. De ce eşti atât de dornic să ne ajuţi?

Haviland Tuf dădu neajutorat din mâinile-i mari, albe.

— Ştiu, nu pot să nu par un prost. Sunt filantrop din fire şi foarte impresionabil de greutăţi şi suferinţă. N-aş putea abandona poporul dumneavoastră chinuit, după cum n-aş putea să fac vreun rău uneia dintre pisicile mele. Cred că inginerii ecologi au fost de-un soi mai dur, dar nu-s în stare să-mi schimb firea sentimentală. Aşa că-s aici, gata să fac tot ce-mi stă în putinţă.

— Nu vrei nimic?

— Eu pot lucra fără recompensă, zise Tuf. Sigur, voi avea cheltuieli operative. Trebuie să vă cer un mic salariu, pentru a le acoperi. Să zicem, trei milioane de standarzi. Credeţi că-i corect?

— Corect, răspunse ea, sarcastică. Corect de mult, aş zice. Au mai venit şi alţii ca tine, Tuf — negustori de arme şi aventurieri dornici să se îmbogăţească de pe urma nenorocirii noastre.

— Păzitoare, zise cu reproş Tuf, mă înţelegeţi teribil de greşit! Cer foarte puţin pentru mine. Arca-\ atât de mare, atât de costisitoarei Poate două milioane de standarzi e mai satisfăcător? Nu cred că-mi veţi refuza nimicul ăsta. Oare planeta dumneavoastră valorează mai puţin?

Kefira Qay oftă, cu o expresie obosită pe figura-i slabă.

— Nu, recunoscu ea. Nu, dacă poţi face ceea ce promiţi. Sigur, nu suntem o planetă bogată. Trebuie să mă consult cu superiorii mei. Nu pot lua singură decizia. Unde-i instalaţia de comunicaţii? întrebă ea, ridicându-se brusc.

— Ieşiţi pe uşă şi mergeţi la stânga, pe coridorul albastru. A cincea uşă pe partea dreaptă.

Tuf se ridică greoi, demn, şi începu să strângă masa.

Când păzitoarea se întoarse, bărbatul tocmai destupase o carafă cu o licoare de-un stacojiu viu şi mângâia o pisică albă cu negru, care se instalase pe masă.

— Ai fost angajat, Tuf, spuse Kefira Qay, aşezându-se. Două milioane de standarzi. După ce vei câştiga războiul.

— De acord. Să discutăm situaţia dumneavoastră la un pahar din această băutură delicioasă.

— Alcoolică?

— Uşor narcotică.

— Un păzitor nu foloseşte stimulenţi sau calmante. Suntem o ghildă luptătoare. Substanţe de felul ăsta poluează trupul şi încetinesc reflexele. Un păzitor trebuie să fie vigilent. Noi păzim şi protejăm.

— Lăudabil, zise Haviland Tuf, umplându-şi paharul.

— Tăiş de soare pierde vremea aici. A fost chemat de centrul de comandă. Avem nevoie de capacitatea lui de luptă pe planetă.

— Atunci, voi urgenta plecarea lui. Şi dumneavoastră?

— Am fost detaşată pe lângă tine, răspunse ea, posomorându-se. Am pregătit datele referitoare la situaţia de jos. Te voi ajuta să le studiezi şi voi acţiona ca agent de legătură.

Apa era liniştită — o oglindă verde, nemişcată, ce se întindea de la un orizont la altul.

O zi călduroasă. Lumina soarelui galben, strălucitor, se scurgea printr-un strat subţire de nori aurii. Nava stătea pe apă, cu laturile-i metalice sclipind, argintii-albastre, puntea-i deschisă alcătuind o mică insulă de activitate într-un ocean de pace. Bărbaţi şi femei, mici ca nişte insecte, goi până la brâu din cauza căldurii, trăgeau dragele şi plasele. O grifă mare, plină de mâl şi alge, se ivi din apă şi fu răsturnată într-un tambuchi deschis. Mai încolo, lăzi cu meduze imense, lăptoase, se coceau la soare.

Deodată, se declanşă vânzoleala. Fără motiv aparent, oamenii începură să alerge. Alţii se opriră din munca pe care o făceau şi se uitară în jur, zăpăciţi. Alţii lucrau mai departe, fără să le dea atenţie. Grifa mare, din metal, acum deschisă şi goală, fu trasă deasupra apei şi cufundată iar, în timp ce la capătul ambarcaţiunii era ridicată alta. Tot mai mulţi oameni alergau. Doi bărbaţi se ciocniră şi căzură.

Apoi, încovrigându-se de sub navă, apăru primul tentacul.

Se înălţă şi se tot înălţă. Era mai lung decât grifa de dragare. În locul în care ieşea din marea de-un verde întunecat avea grosimea unui tors de bărbat solid. Se subţia treptat, până ajungea cât un braţ. Un tentacul alb, de-un alb uşor vâscos. Pe partea inferioară avea cercuri de-un roz aprins, mari cât nişte farfurii, cercuri care se crispau şi pulsau, în timp ce tentaculul se încolăcea tot mai sus pe uriaşa navă de recoltare. Capătul său se desfăcea într-un mănunchi de tentacule mai mici, negre şi fără astâmpăr, ca nişte şerpi.

Se căţăra tot mai sus, urcând şi coborând, înfăşurând ambarcaţiunea. Ceva se mişcă în cealaltă parte, ceva alb ce pătrundea prin verdeaţa aceea. Apăru al doilea tentacul. Apoi a! treilea, al patrulea… unul lupta cu grifa de dragare. Altul avea înfăşurat în jur, ca un voal, rămăşiţele plasei de pescuit, care nu părea a-l încurca deloc. Acum, toţi oamenii alergau — în afară de cei pe care-i prinseseră tentaculele. Unul dintre ele se încolăcise în jurul unei femei care avea o secure şi despica tentaculul cu sălbăticie, zbătându-se în strânsoarea albă, până când spatele i se îndoi, iar ea rămase nemişcată. Tentaculul îi dădu drumul — un fluid alb se scurgea încet din rănile adânci — şi apucă pe altcineva.

Douăzeci de tentacule se prinseseră de nava care se aplecă brusc spre tribord. Supravieţuitorii alunecară de-a lungul punţii şi căzură în mare. Ambarcaţiunea se balansa din ce în ce mai mult. Ceva o împingea în sus, apoi o trăgea în jos. Apa plescăia pe punte, în tambuchiurile deschise. După aceea, vaporul începu să se sfărâme.

Haviland Tuf opri proiecţia şi păstră imaginea pe ecranul imens: marea verde, soarele auriu, ambarcaţiunea zdrobită, tentaculele albe care o strângeau…

— Acesta a fost primul atac? întrebă el.

— Da şi nu, răspunse Kefira Qay. Înainte de asta, altă navă de recoltat şi două ambarcaţiuni cu aripi portante pentru pasageri dispăruseră în mod misterios. Am cercetat, dar n-am descoperit cauza. În cazul acesta, s-a întâmplat să se afle la faţa locului o echipă de la televiziune, care făcea înregistrări pentru un canal educaţional. Au filmat mai mult decât sperau…

— Într-adevăr…

— Erau într-un hidroavion, în aer. Ştirile din noaptea aceea aproape că au produs panică. Dar abia după ce s-a scufundat următorul vas lucrurile au devenit cu adevărat serioase. Atunci şi-au dat seama păzitorii de adevăratele dimensiuni ale problemei.

Haviland Tuf privi ecranul, cu figura-i lungă impasibilă, inexpresivă, în vreme ce-şi ţinea mâinile pe consolă. Un pisoi negru cu alb începu să-l muşte de degete.

— Pleacă, Nesăbuinţă! zise el, aşezându-l cu blândeţe pe podea.

— Măreşte o parte a unui tentacul, îi sugeră păzitoarea de lângă el.

Tuf făcu, în tăcere, ceea ce fusese rugat. Se aprinse un al doilea ecran, arătând imaginea grăunţoasă a unei funii groase, albe, ce se arcuia peste punte.

— Uită-te la una dintre ventuze, zise Qay. Zona roz, acolo, vezi?

— A treia de la capăt este neagră înăuntru. Şi pare a avea dinţi.

— Da. Toate au. Partea exterioară a ventuzelor este un fel de flanşă tare, cărnoasă. Când este apăsată, se întinde şi creează un fel de vană cu vid, imposibil de desprins. Dar fiecare din ele are şi gură. În interiorul flanşei se găseşte o supapă uşoară, de culoare roz, care se trage înapoi, iar dinţii alunecă în afară — trei şiruri, zimţaţi, mai ascuţiţi decât ai crede. Acum mută imaginea la capătul tentaculului, te rog.

Tuf atinse tastele consolei şi aduse alt fragment mărit pe al treilea ecran, făcând să se vadă şerpii ce se răsuceau.

— Ochi, zise Kefira Qay. La capătul fiecărui tentacul. Douăzeci de ochi. Tentaculele nu se zbat orbeşte. Văd ce fac.

— Fascinant! Ce se află sub apă? Care-i sursa acestor braţe teribile?

— Am aici secţiuni şi fotografii ale unor specimene ucise mai târziu, precum şi nişte simulări pe calculator. Multe dintre exemplarele capturate fuseseră măcelărite zdravăn. Trupul făpturii e un fel de cupă răsturnată, ca o jumătate de băşică umflată, înconjurată de un inel mare din oase şi muşchi, de care-s ancorate tentaculele. Băşica se umple cu apă şi se goleşte pentru a permite fiinţei să urce la suprafaţă sau să coboare în adâncuri — principiul submarinului. Ea, în sine, nu cântăreşte mult, dar e teribil de rezistentă. Tot ce face animalul este să golească băşica, să urce la suprafaţă, să înhaţe prada, apoi să înceapă să se umple cu apă. Capacitatea băşicii este uluitoare şi, după cum poţi să vezi, creatura e imensă. Dacă-i nevoie, poate pompa apă în tentacule şi, prin guri, afară, pentru a inunda ambarcaţiunea şi a grăbi scufundarea ei. Prin urmare, tentaculele sunt braţe, guri, ochi şi furtunuri vii, toate deodată.

— Şi spuneţi că poporul dumneavoastră n-a cunoscut asemenea făpturi până la acest atac?

— Corect. O rudă a acestei fiinţe, războinicul namorian, fusese bine cunoscut în zilele de început ale colonizării. Un fel de încrucişare între o meduză şi o caracatiţă cu douăzeci de braţe. Multe specii băştinaşe au structură asemănătoare — o băşică centrală sau trup, sau carapace, sau orice altceva, cu douăzeci de picioare, cârcei sau tentacule, plasate în cerc în jurul acestuia. Războinicii erau carnivori, ca monstrul acesta, dar aveau un şir de ochi pe trupul central, nu la capătul tentaculelor. Nici braţele nu puteau juca rol de furtunuri. Şi erau mult mai mici — de dimensiunile oamenilor. Ţâşneau la suprafaţă deasupra platformelor continentale, în special deasupra bancurilor de oale-de-mâl, unde erau mulţi peşti. Peştii reprezentau prada lor obişnuită, deşi câţiva înotători imprudenţi au avut parte de o moarte groaznică în îmbrăţişarea lor.

— Pot să aflu ce s-a întâmplat cu ei? întrebă Tuf.

— Deveniseră o belea. Regiunile lor de vânat acopereau zone de care aveam nevoie — ape puţin adânci, bogate în peşte, iarbă de mare şi fructe de apă, de deasupra bancurilor cu oale-de-mâl şi depozitelor de scoici-cameleon şi peşti-bobine. Înainte de a recolta sau de a cultiva, a trebuit să scăpăm de războinici. Am făcut-o. Sigur, au mai rămas câţiva, dar acum sunt rari.

— Înţeleg, zise Haviland Tuf. Iar acea creatură formidabilă, acel submarin viu, mâncător de nave, care vă chinuie atât de groaznic, are un nume?

— Cuirasatul namorian, răspunse Kefira Qay. Când a apărut prima oară, am crezut că-i un locuitor al adâncurilor care s-a aventurat la suprafaţă. La urma urmei, Namor e locuit doar de o sută de ani standard. Abia am început să explorăm zonele mai adânci ale mărilor şi ştim puţine lucruri despre făpturile care ar putea locui acolo. Dar pe măsură ce tot mai multe nave erau atacate şi scufundate, devenea evident că aveam de-a face cu o armată de cuirasate.

— O flotă, o corectă Haviland Tuf.

— Cum vrei, se încruntă Kefira Qay. O mulţime, nu un specimen rătăcit. În momentul acela, se răspândise teoria că în fundul oceanului avusese loc o catastrofă inimaginabilă, ce izgonise de acolo specii întregi.

— Nu credeţi în teoria aceea…

— N-a crezut nimeni în ea. Nu era corectă. Cuirasatele n-ar fi rezistat presiunii din adâncuri. Ca atare, nu ştim de unde au venit, se strâmbă ea. Doar că sunt aici.

— Într-adevăr… Fără îndoială, aţi luptat cu ele.

— Sigur. O luptă pe care am pierdut-o. Namor e o planetă tânără, fără populaţia sau resursele necesare războiului în care ne-am trezit aruncaţi. Trei milioane de namorieni sunt răspândiţi pe mări, locuind pe mai mult de şaptesprezece mii de insuliţe. Alt milion se înghesuie pe New Atlantis, singurul nostru continent, mic ca dimensiuni. Majoritatea locuitorilor sunt pescari sau fermieri marini. Când a început povestea asta, existau cincizeci de mii de păzitori. Ghilda noastră descinde din echipajele navelor care au adus coloniştii de pe Vechiul Poseidon şi Aquarius aici, pe Namor. I-am protejat întotdeauna, dar înainte de apariţia cuirasatelor sarcina noastră fusese simplă. Planeta e paşnică, cu puţine conflicte adevărate. A existat o rivalitate etnică între poseidoniţi şi aquarieni, dar aceasta s-a desfăşurat într-un mod amical. Păzitorii asigurau apărarea planetară, cu Tăiş de soare şi alte două nave similare, dar majoritatea activităţilor constau în intervenţii în caz de incendii şi inundaţii, ajutor în caz de calamităţi, muncă de poliţie, chestii de felul ăsta. Avem vreo sută de bărci de patrulare, cu aripi portante. Le-am folosit, un timp, pentru escortarea navelor şi am produs oarecare pierderi cuirasatelor, fără ca acest lucru să aibă mare importanţă. A devenit curând limpede că existau mai multe cuirasate decât bărci de patrulare.

— Iar bărcile nu se înmulţesc, aşa cum presupun că fac cuirasatele acelea, zise Tuf, în timp ce Nesăbuinţă şi îndoială se luptau în poala lui.

— Exact. Oricum, ne-am străduit. Am aruncat grenade submarine peste ele, când le-am detectat sub apă, le-am torpilat când ieşeau la suprafaţă. Am ucis sute, dar apăreau alte sute, iar fiecare barcă pierdută nu putea fi înlocuită. Namor nu dispune de o bază tehnologică serioasă. În zilele bune, importam ce ne trebuia de pe Brazlourn şi Vale Areen. Poporul nostru era adeptul unei vieţi simple. Oricum, planeta nu poate susţine industria. E săracă în metale grele şi combustibili fosili.

— Câte bărci de patrulare v-au rămas?

— Vreo treizeci, însă nu îndrăznim să le folosim. La un an după primul atac, cuirasatele controlau suprafaţa mărilor. Toate navele mari de recoltat au fost pierdute, sute de ferme marine au fost abandonate sau distruse, jumătate din pescarii independenţi ucişi, iar ceilalţi s-au înghesuit, temători, în porturi. Nici un om nu mai îndrăzneşte să se avânte pe mările Namorului.

— Insulele sunt izolate?

— Nu chiar. Păzitorii au douăzeci de hidroavioane înarmate. Mai există, la persoane particulare, peste o sută de hidroavioane şi aeromobile. Mai avem şi aerostate. Hidroavioanele şi aeromobilele sunt greu de întreţinut şi costă mult. Piesele de schimb se procură cu dificultate, numărul tehnicienilor pregătiţi este mic, aşa că majoritatea traficului aerian, înainte de necazuri, se făcea cu ajutorul dirijabilelor mari, acţionate de energie solară şi umplute cu heliu. Avem o flotă considerabilă, vreo mie de bucăţi. Baloanele au preluat aprovizionarea insulelor mici, unde foametea reprezenta o ameninţare reală. Alte aeronave au participat la lupte, împreună cu hidroavioanele păzitorilor. Am aruncat din aer, unde ne aflam în siguranţă, chimicale, otravă, explozibili, chestii din astea, şi am ucis mii de cuirasate, deşi preţul a fost îngrozitor. Se îngrămădiseră în zonele cele mai bune de pescuit, deasupra bancurilor de oale-de-mâl, aşa că am fost obligaţi să aruncăm în aer şi să otrăvim chiar zonele cele mai folositoare. N-aveam de ales. Un timp, am crezut că învinseserăm. Câteva bărci de pescuit ieşiseră în larg şi se întorseseră nevătămate, escortate de hidroavioane ale păzitorilor.

— Evident, nu acesta a fost rezultatul final al conflictului, spuse Haviland Tuf, altfel discuţia de acum n-ar avea rost.

Îndoială îl lovi puternic în cap pe Nesăbuinţă, iar pisoiul mai mic căzu de pe genunchiul lui Tuf pe podea. Tuf se aplecă şi-l ridică.

— Luaţi-I, zise el, întinzându-i-l Kefirei Qay. Vă rog să-l ţineţi. Micul lor război mă distrage de la cel mare, al dumneavoastră.

— Eu… sigur…

Păzitoarea luă în mână, cu grijă, pisoiul alb cu negru. Acesta i se întinse în palmă.

— Ce este? întrebă femeia.

— O pisică. Va sări din palmă, dacă veţi continua să-l ţineţi ca pe un fruct stricat. Puneţi-I cu blândeţe în poală. Vă asigur că-i nevătămător.

Kefira Qay puse, foarte nesigură de sine, pisoiul pe genunchi. Nesăbuinţă miorlăi şi ar fi căzut din nou pe podea dacă nu şi-ar fi înfipt gheruţele în stofa uniformei tinerei.

— Vai! Are pinteni!

— Gheare, o corectă Tuf. Mici şi nevătămătoare.

— Nu-s otrăvite?

— Nu cred. Mângâiaţi-I, din faţă spre spate. Va fi mai puţin agitat. Kefira Qay atinse cu grijă capul pisoiului.

— Vă rog, am spus să-l mângâiaţi, nu să-l pipăiţi!

Păzitoarea începu să mângâie pisoiul, iar Nesăbuinţă porni, imediat, să toarcă. Tânăra se opri şi se uită îngrozită la Tuf.

— Tremură şi scoate un sunet!

— Un asemenea răspuns e considerat favorabil, o asigură Tuf. Vă rog să continuaţi treaba, ca şi relatarea. Dacă doriţi.

— Bineînţeles, răspunse Qay, mulţumindu-se s-o pipăie pe Nesăbuinţă, care se aşezase confortabil pe genunchiul ei. Să ne uităm la următoarea înregistrare…

Tuf şterse nava avariată şi cuirasatul de pe ecranul principal. Altă scenă îi luă locul: o zi de iarnă, vântoasă şi rece, după cum se vedea. Apa era întunecată şi vălurită, pătată de spuma albă împinsă de vânt. Un cuirasat plutea pe marea neliniştită, cu tentaculele imense, albe, întinse în jur, arătând ca o floare uriaşă, deschisă, ce se legăna pe valuri. Când aparatul trecu pe deasupra, ridică două braţe cu şerpi ce se zbăteau, dar oamenii se aflau prea departe pentru a fi în pericol. Aceştia păreau că stau în nacela unei aeronave lungi, argintii, privind în jos dintr-un post de observare cu podea de sticlă. În timp ce Tuf pândea, imaginea îşi schimbă unghiul — se văzu că observatorii făceau parte dintr-un convoi alcătuit din trei dirijabile imense, ce pluteau indiferente deasupra apelor învolburate.

— Spiritul lui Aquarius, Lyle D şi Umbra cerului, spuse Kefira Qay. Se aflau într-o misiune de ajutorare a unui grup de insule mici, grupate în nord, unde foametea făcea ravagii. Se duceau să evacueze supravieţuitorii, să-i ducă pe New Atlantis. Înregistrarea a fost făcută de o echipă de reporteri aflaţi pe Umbra cerului, singura aeronavă care a scăpat. Fii atent!

Dirijabilele pluteau mai departe, invincibile şi netulburate. Apoi, chiar în faţa albastru-argintiului Spirit al lui Aquarius, se văzu o mişcare în apă, ceva care se agita sub voalul de-un verde întunecat. Ceva mare, dar nu un cuirasat. Apa se înnegri, într-o pată mare ce se bomba, se umfla în sus. Se ivi o cupolă uriaşă de culoarea abanosului, ce se ridica din adâncuri. Neagră, imensă, din piele, înconjurată de douăzeci de tentacule lungi, negre. Crescu tot mai largă, mai înaltă, secundă cu secundă, până când ţâşni în întregime din mare. În timp ce se înălţa, tentaculele atârnau în jos, iar apa se scurgea de pe ele. Apoi începu să se ridice, să se întindă în lateral. Făptura era la fel de mare ca dirijabilul spre care se îndrepta. Când se întâlniră, arătau ca doi leviatani cereşti ce se împerecheau. Imensitatea neagră se opri deasupra dirijabilului lung, albastru-argintiu, strângându-l cu braţele într-o îmbrăţişare ucigătoare. Văzură învelişul exterior al aeronavei sfâşiindu-se, baloanele cu heliu spărgându-se şi dezumflându-se. Spiritul lui Aquarius se zbătu, se chirci ca o fiinţă vie şi se stafidi în îmbrăţişarea întunecată a iubitului său. După ce-i veni de hac, creatura neagră îi aruncă rămăşiţele în mare.

Tuf opri imaginea, scrutând cu o privire solemnă siluetele mărunte care săreau din nacela cu cupolă.

— Alt monstru a distrus Lyle D ia întoarcere, povesti Kefira Qay. Umbra cerului a reuşit să scape şi a relatat cele întâmplate, dar nu s-a mai întors din următoarea misiune. Mai mult de o sută de dirijabile şi o duzină de hidroavioane au fost pierdute în prima săptămână după apariţia baloanelor-de-foc.

— Baloane-de-foc? se miră Haviland Tuf, mângâindu-l pe Îndoială, care stătea pe consola lui. Nu văd nici un foc!

— Numele a fost dat când am distrus prima oară una dintre făpturile alea blestemate. Un hidroavion al păzitorilor a tras o rafală cu gloanţe explozive în ea. A explodat ca o bombă, apoi s-a cufundat în mare, arzând. Sunt extrem de inflamabile. O arsură cu laserul şi sar în aer, într-un mod foarte spectaculos.

— Hidrogen, mormăi Tuf.

— Exact, confirmă păzitoarea. N-am capturat niciodată un exemplar întreg, dar l-am reconstituit după fragmente. Făptura poate genera, în interior, curent electric. Înghite apă şi face un fel de electroliză biologică. Oxigenul este eliminat în apă sau în atmosferă, folosind la deplasarea fiinţelor. Un soi de propulsoare cu aer. Hidrogenul umple sacii balonului şi-l face să se înalţe. Când vrea să se retragă în apă, deschide o valvă în partea superioară — uite, aici — şi gazul iese, iar balonul-de-foc cade înapoi în mare. Are stratul exterior ca din piele tăbăcită, foarte rezistentă. Sunt făpturi lente, dar deştepte. Uneori se ascund în nori şi înhaţă hidroavioanele nesăbuite care zboară sub ele. După cum am descoperit curând, spre neplăcerea noastră, se înmulţesc la fel de repede ca şi cuirasatele.

— Foarte ciudat! Deci, dacă mă pot aventura să concluzionez, o dată cu apariţia acestor baloane-de-foc aţi pierdut stăpânirea aerului, aşa cum aţi pierdut-o anterior pe cea a mărilor.

— Mai mult sau mai puţin, admise Kefira Qay. Dirijabilele noastre erau prea lente ca să riscăm. Am încercat să menţinem activitatea trimiţându-le în convoaie escortate de hidroavioanele păzitorilor şi de aeromobile, dar şi metoda asta a dat greş… Dimineaţa din Zorii Focului… Am fost acolo, comandând un hidroavion cu nouă tunuri… a fost groaznic…

— Continuaţi, o rugă Tuf.

— Zorii Focului… murmură ea, posomorâtă. Am fost… am avut treizeci de aeronave, treizeci, un convoi mare, protejat de douăsprezece hidroavioane înarmate. Era o călătorie lungă, din New Atlantis până la Mâna Frântă, un arhipelag important. În zorii celei de-a doua zi, tocmai când estul devenea roşu, marea de sub noi a început să… clocotească. Precum o oală cu supă care fierbe. Erau ele, împrăştiind oxigen şi apă, înălţându-se. Mii, Tuf, mii! Apele spumegau nebuneşte, iar ele se înălţau. O mulţime de umbre negre, imense, venind spre noi, din toate direcţiile, cât vedeai cu ochii. Am atacat cu lasere, cu obuze explozive, cu tot ce-am avut. Părea că însuşi cerul arde. Toate făpturile acelea erau umplute cu hidrogen, iar aerul era bogat, ameţitor, din cauza oxigenului pe care-l împrăştiau. Zorii Focului, aşa le-am spus. A fost teribil. Ţipete pretutindeni, baloane arzând, dirijabile sfărâmându-se şi prăbuşindu-se în jurul nostru, trupuri în flăcări… Iar jos aşteptau cuirasate. Le-am văzut înhăţând înotătorii care săriseră din aeronave, am văzut tentaculele albe încolăcindu-se în jurul lor, trăgându-i la fund. Patru hidroavioane au scăpat din bătălie. Patru. Toate dirijabilele au pierit, împreună cu echipajele.

— O poveste macabră, comentă Tuf.

Kefira Qay privea în gol. O mângâia pe Nesăbuinţă mecanic, ţinând buzele strânse, cu ochii aţintiţi asupra ecranului pe care primul balon-de-foc plutea deasupra epavei Spiritului lui Aquarius.

— De atunci, spuse ea, după un timp, viaţa noastră a devenit un coşmar permanent. Am pierdut mările. Pe trei sferturi din Namor domneşte foametea, chiar inaniţia. Doar New Atlantis mai are hrană în plus, deoarece numai aici cultivarea solului este practicată extensiv. Păzitorii continuă să lupte. Tăiş de soare şi celelalte două nave cosmice au fost puse la lucru — raiduri de bombardament, aruncări de otrăvuri, evacuarea locuitorilor de pe unele insule mai mici. Graţie aeromobilelor şi hidroavioanelor rapide, am reuşit să păstrăm o reţea întinsă de contacte cu insulele mărgjnaşe. Şi, bineînţeles, avem radio, dar abia ne menţinem legăturile… În ultimul an, mai mult de douăzeci de insule au încetat transmisiile. În vreo şase cazuri, am trimis patrule ca să cerceteze. Cele care s-au întors au raportat acelaşi lucru. Peste tot, trupuri putrezind la soare. Clădiri sfărâmate, ruinate. Mişunători şi magi-târâtori îndopându-se din cadavre. Iar pe o insulă am găsit altceva, şi mai îngrozitor. Pe insula Steaua Mării. Acolo trăiseră vreo patruzeci de mii de oameni, existase un cosmoport important înainte de întreruperea comerţului. A fost un şoc teribil când Steaua Mării a încetat brusc să emită. Următoarea dovadă, Tuf. Dă-i drumul!

Tuf apăsă o serie de taste de la consolă.

O fiinţă moartă zăcea pe plajă, putrezind pe nisipul indigo.

O singură imagine, nu o înregistrare. Haviland Tuf şi păzitoarea Kefira Qay studiară îndelung făptura întinsă, descompusă, putredă. În jur, se zărea un vălmăşag de cadavre omeneşti, ce-i arătau mărimea prin comparaţie. Fiinţa moartă avea forma unui castron răsturnat şi era mare cât o casă. Pielea ei, crăpată, din care se scurgea puroi, avea culoarea verde-cenuşie, tărcată. Întinse pe nisip, în jur, ca nişte spiţe în jurul butucului roţii, organele externe ale făpturii — zece tentacule verzi, contorsionate, punctate de guri roz-albicioase şi, alternând cu acestea, zece membre care păreau ţepene, tari, negre, evident articulate.

— Picioare, spuse cu amărăciune Kefira Qay. Ceva care a umblat înainte de a fi ucis. Am găsit doar specimenul ăsta, dar a fost de ajuns. Am aflat de ce au tăcut insulele noastre. Veneau din mare, Tuf. Fiinţe ca asta. Mai mari, mai mici, mergând pe zece picioare, ca păianjenii, înhăţând şi mâncând cu celelalte zece membre, tentaculare. Carapacea-i groasă şi tare. Un glonţ exploziv sau o rază laser nu reuşea să ucidă o astfel de creatură, aşa cum se întâmpla în cazul baloanelor-de-foc. Acum înţelegi. La început, marea, apoi aerul, acum şi solul. Solul. Ţâşnesc din apă cu miile, urcă pe plajă ca o maree teribilă. Două insule au fost copleşite în ultima săptămână. Intenţionează să ne şteargă de pe faţa planetei. Probabil că vor supravieţui câţiva dintre noi, în New Atlantis, în munţii înalţi din interior, dar aceea va fi o viaţă cruntă, scurtă — până în momentul când Namor va arunca împotriva noastră ceva nou, alte făpturi de coşmar.

Vocea ei trăda o stare vecină cu isteria. Haviland Tuf opri consola, iar ecranele se înnegriră.

— Calmaţi-vă, păzitoareo! Temerile dumneavoastră sunt de înţeles, dar inutile. Îmi dau seama acum pe deplin de necazurile pe care le aveţi. Tragice, dar nu de nerezolvat.

— Mai crezi că ne poţi ajuta? Singur? Doar tu şi nava asta? Oh, nu încerc să te descurajez! Ne-am agăţa şi de un fir de pai! Dar…

— Dar nu mă credeţi, oftă Tuf. Îndoială, se adresă el pisoiului cenuşiu, luându-l în palma-i imensă, albă, ai fost bine botezat! Sunt un om iertător, se întoarse el din nou către Kefira Qay, şi aţi trecut prin multe încercări crunte, aşa că nu voi da atenţie felului supărător în care mă desconsideraţi, pe mine şi priceperea mea. Acum, vă rog să mă scuzaţi, am treabă! Oamenii dumneavoastră au trimis rapoarte mult mai detaliate despre aceste creaturi şi despre ecologia namoriană în general. Examinarea lor este deosebit de importantă pentru înţelegerea şi analiza situaţiei. Vă mulţumesc pentru informare.

Kefira Qay se încruntă, o luă pe Nesăbuinţă de pe genunchi şi o aşeză pe podea, apoi se ridică.

— Foarte bine. Când vei fi gata?

— Nu pot spune acest lucru cu un grad serios de acurateţe, până nu voi face anumite simulări. Poate peste o zi vom trece la treabă. Poate peste o lună. Poate peste mai mult timp.

— Dacă va dura prea mult, nu vei avea de la cine să primeşti cele două milioane, se răsti tânăra. Vom fi murit cu toţii.

— Într-adevăr… Va trebui să mă străduiesc să evit acest scenariu. Acum, vă rog să-mi permiteţi să trec la treabă! Vom discuta din nou la cină. Vă voi oferi fripturi vegetale, după o reţetă din Arion, cu ciuperci de foc thorite, ca aperitiv.

— Iar ciuperci? se văită Qay, după ce oftă din greu. Am avut tocană de ciuperci şi ardei la prânz, ciuperci prăjite în smântână la gustare…

— Mă topesc după ciuperci, recunoscu Haviland Tuf.

— M-am săturat de ciuperci! declară Kefira Qay — Nesăbuinţă se frecă de piciorul ei, iar fata se încruntă la ea. Pot să cer nişte carne? Sau peşte? Au trecut ani, spuse ea melancolică, de când n-am mai mâncat o oală-de-mâl… uneori visez una… s-o despic, să torn unt înăuntru, să scot cu linguriţa carnea moale… nu-ţi poţi imagina cât de gustoasă este! Sau o aripioară-sabie. Ah, aş ucide pentru o aripioară-sabie cu garnitură de alge!

— Aici nu mâncăm animale! răspunse Haviland Tuf, pe un ton ferm. Apoi, se apucă de lucru, ignorând-o.

Kefira Qay îl părăsi. Nesăbuinţă se luă, ţopăind, după ea.

— Specific, mormăi Tuf. Într-adevăr…

După patru zile şi mai multe ciuperci, Kefira Qay începu să-l sâcâie pe Tuf, cerându-i rezultate.

— Ce faci? îl întrebă la cină. Când ai de gând să acţionezi? În fiecare zi te izolezi, iar cu fiecare zi ce trece condiţiile de pe Namor se înrăutăţesc. Am vorbit cu păzitorul senior Harvan acum o oră, în timp ce tu erai la calculator. Micul Aquarius şi Surorile Dansatoare au fost pierdute în timp ce noi ne fâţâim pe aici degeaba.

— Ne fâţâim? Păzitoare, eu nu mă fâţâi! Nu m-am fâţâit niciodată şi nu intenţionez să încep acum. Eu lucrez. Am de digerat o cantitate mare de informaţii.

— Vrei să spui o cantitate mare de ciuperci, se strâmbă Kefira Qay, apoi se ridică, luând-o pe Nesăbuinţă din poală — ea şi pisicuţa deveniseră prietene bune în ultimul timp. Douăsprezece mii de persoane trăiau pe Micul Aquarius şi aproape la fel de multe pe Surorile Dansatoare. Gândeşte-te la ele în vreme ce digeri, Tuf!

Apoi, tânăra se întoarse şi ieşi din încăpere.

— Într-adevăr…, mormăi Haviland Tuf şi-şi îndreptă din nou atenţia spre plăcinta cu flori-dulci.

Trecu o săptămână până se certară din nou.

— Ei bine? întrebă păzitoarea într-o zi, pe coridor, aşezându-se în faţa lui Tuf, în timp ce acesta se hurducăia foarte demn către camera sa de lucru.

— Ei bine, repetă el. Bună ziua, păzitor Qay!

— Nu-i o zi bună, afirmă ea, pusă pe scandal. Punctul de comandă Namor mi-a spus că Insulele Răsăritului s-au dus. Copleşite. Şi o duzină de hidroavioane au fost distruse, în timp ce le apărau, împreună cu toate navele retrase în porturile de acolo. Ce spui?

— Foarte tragic! Regretabil…

— Când ai de gând să fii gata? Tuf ridică din umeri.

— Greu de spus. Sarcina pe care mi-aţi dat-o nu-i una simplă. Problema-i foarte complexă. Complexă, da, acesta-i cuvântul potrivit. Poate chiar derutantă. Vă asigur că tristele încercări prin care trece Namor au atras deplina mea compasiune, iar problema sa mi-a angajat pe deplin intelectul.

— Asta-i tot ce înseamnă pentru tine? O problemă?

Haviland Tuf se încruntă uşor şi-şi încrucişa mâinile pe burta-i mare.

— Într-adevăr, o problemă.

— Nu. Nu-i doar o problemă. Nu jucăm un joc. Acolo mor oameni adevăraţi. Mor pentru că păzitorii nu sunt în stare să-şi îndeplinească datoria, şi pentru că tu nu faci nimic. Nimic!

— Calmaţi-vă. Vă asigur că am lucrat fără încetare pentru a vă ajuta. Ar trebui să ţineţi seama de faptul că sarcina mea nu-i la fel de simplă ca a dumneavoastră. E uşor să arunci bombe peste un cuirasat sau să tragi cu obuze explozive într-un balon-de-foc, apoi să te uiţi la el cum arde. Aceste metode simple, logice, v-au adus prea puţin folos, păzitoare Qay! Ingineria ecologică e o treabă mult mai complicată. Eu studiez rapoartele conducătorilor dumneavoastră, ale biologilor marini, ale istoricilor. Reflectez şi analizez. Imaginez diferite soluţii şi rulez simulări pe marele calculator al Arcei. Mai devreme sau mai târziu, voi găsi răspunsul.

— Mai devreme! ceru Kefira Qay cu voce aspră. Cei de pe Namor vor rezultate, iar eu sunt de acord cu ei. Consiliul Păzitorilor e nerăbdător. Mai devreme, Tuf, nu mai târziu. Te avertizez!

Tânăra se dădu la o parte şi-l lăsă să treacă.

Kefira Qay petrecu următoarea săptămână şi jumătate încercând să-l evite pe Tuf. Renunţa la mâncare şi se încrunta când îl vedea pe coridoare. În fiecare zi se ducea în camera de comunicaţii, unde purta convorbiri lungi cu superiorii ei de pe planetă şi afla ultimele ştiri. Erau rele. Toate ştirile erau rele.

În cele din urmă, lucrurile ajunseră la un deznodământ. Palidă şi furioasă, Qay pătrunse în camera întunecată pe care Tuf o numea încăperea de război şi-l găsi pe acesta stând în faţa unui şir de monitoare de calculator, privind linii roşii şi albastre care goneau pe-o grilă…

— Tuf! răcni ea.

Bărbatul opri imaginile de pe ecrane şi se întoarse spre ea, dându-l la o parte pe ingratitudine. O privi impasibil, învăluit de umbre.

— Consiliul Păzitorilor mi-a dat un ordin.

— Ce norocoasă sunteţi! Ştiam că în ultimul timp aţi devenit nervoasă, din cauza inactivităţii.

— Consiliul vrea acţiune imediată, Tuf. Imediată. Azi. Înţelegi? Tuf îşi încrucişă mâinile sub bărbie, aproape într-o poziţie de rugă.

— Trebuie să tolerez nu numai ostilitate şi nerăbdare, dar şi insultarea inteligenţei mele? Vă asigur că am înţeles tot ce-i nevoie să înţeleg despre păzitori. Numai că nu înţeleg bizara şi perversa ecologie a Namorului. Iar până nu voi ajunge s-o înţeleg, nu voi putea acţiona.

— Vei acţionai afirmă Kefira Qay şi, deodată, în mâna ei apăru un pistol cu laser, pe care-l îndreptă spre burta mare a lui Tuf. Vei acţiona acum!

Haviland Tuf nu reacţionă deloc.

— Violenţă! spuse el, cu vocea încărcată de-un reproş indulgent. Poate că înainte de a arde o gaură în mine, osândindu-vă astfel şi pe dumneavoastră şi planeta dumneavoastră, îmi veţi oferi oportunitatea să vă explic.

— Dă-i drumul! Ascult. Ai puţin timp la dispoziţie.

— Excelent. Păzitoare, se întâmplă ceva foarte straniu pe Namor. •

— Ai observat! replică ea sec, fără să mişte laserul.

— Într-adevăr. Aţi fost distruşi de o infestare cu creaturi pe care le voi numi, în lipsa unui termen mai potrivit, monştri marini. Trei specii au apărut în mai puţin de şase ani standard. Fiecare din ele este, în aparenţă, nouă sau cel puţin necunoscută. Acest lucru mi se pare extrem de improbabil. Poporul dumneavoastră se află pe Namor de o sută de ani, iar până de curând n-a avut cunoştinţă de existenţa făpturilor pe care le-aţi numit cuirasate, baloane-de-foc şi mergători. E ca şi cum o altă Arcă, pusă în slujba răului, ar duce un biorăzboi împotriva voastră. Dar, evident, nu-i cazul. Noi sau vechi, aceşti monştri marini sunt băştinaşi, produsul evoluţiei locale. Rudele lor apropiate umplu mările dumneavoastră — oalele-de-mâl, peştii-bobine, dansatorii-jeleu şi războinicii. Aşa… Unde ne duce asta?

— Nu ştiu, răspunse Kefira Qay.

— Nici eu. Să vedem mai departe. Aceşti monştri marini se înmulţesc, atingând un număr uriaş. Împânzesc marea, umplu aerul, năpădesc insulele populate. Ucid. Dar nu se ucid între ei, nici nu par a avea vreun duşman natural. Regulile crunte ale unui ecosistem normal nu se aplică. Am studiat cu mult interes rapoartele savanţilor dumneavoastră. Multe lucruri sunt fascinante la monştrii marini, dar cel mai mult mă intrigă faptul că nu cunoaşteţi nimic despre ei, exceptând forma adultă. Cuirasate uriaşe care colindă mările şi scufundă vapoare, baloane-de-foc monstruoase care dau roată pe cer… Unde, mă întreb, sunt cuirasatele mici, puii de baloane? Unde?

— În adâncul mării.

— Poate, păzitoare Qay, poate… Nu puteţi fi sigură. Nici eu. Aceşti monştri sunt creaturi formidabile, dar am văzut animale de pradă la fel de formidabile pe alte planete. Nu ajung însă să fie atât de numeroşi — sute sau mii. De ce? Pentru că puii, ouăle sau animalele abia născute nu-s atât de formidabili ca şi părinţii — mulţi mor înainte de a ajunge la maturitatea înfricoşătoare. Acest lucru pare a nu se întâmpla pe Namor. Absolut deloc. Ce înseamnă asta? Nu ştiu, ridică Tuf din umeri. Dar lucrez, mă străduiesc să rezolv ghicitoarea din mările dumneavoastră întinse.

— Iar între timp, se strâmbă Kefira Qay, noi murim. Murim şi ţie nu-ţi pasă!

— Protestez! începu Tuf.

— Taci! se răsti ea, agitând laserul. Acum vorbesc eu, tu ţi-ai ţinut discursul! Astăzi am pierdut contactul cu Mâna Frântă. Patruzeci şi trei de insule. Mi-e teamă să mă gândesc cât de mulţi oameni erau acolo! Toţi dispăruţi, într-o singură zi! S-au mai recepţionat câteva transmisii radio trunchiate, isterie, apoi s-a aşternut tăcerea. Iar tu stai şi vorbeşti despre ghicitori! Gata! Vei acţiona! Insist. Sau te ameninţ, dacă preferi. Mai târziu, vom rezolva întrebările de ce şi cum, ridicate de aceste făpturi. Pentru moment le vom ucide, fără să ne oprim la discuţii.

— Cândva, spuse Haviland Tuf, a existat o planetă idilică, ce nu avea decât o singură pacoste — o insectă de mărimea unei molii de praf. O creatură nevătămătoare, dar care se afla pretutindeni. Se hrănea cu sporii microscopici ai unei ciuperci plutitoare. Oamenii de pe planetă urau micuţele insecte, care uneori zburau în nori atât de groşi, că întunecau soarele. Când cetăţenii ieşeau din case, insectele se aşezau pe ei cu miile, acoperindu-le trupurile cu un giulgiu viu. Un aşa-zis inginer ecolog s-a angajat să le rezolve problema. A adus de pe o planetă îndepărtată altă insectă, mai mare, care se hrănea cu molii de praf vii. Planul a funcţionat perfect. Noua insectă s-a tot înmulţit, neavând duşmani naturali în ecosistem, până când a înlăturat cu desăvârşire specia băştinaşă. A fost un mare triumf. Din nefericire, au apărut efecte secundare neprevăzute. Invadatorul, după ce a distrus o formă de viaţă, a trecut la altele, aparţinând unor soiuri folositoare. Multe insecte locale au dispărut. Forma de viaţă locală analoagă păsărilor, lipsită de prada obişnuită, incapabilă să digere gândacii străini, a suferit amarnic. Plantele n-au mai fost polenizate, ca până atunci. Păduri întregi şi jungle s-au schimbat, s-au veştejit. Iar sporii ciupercilor, care reprezentau hrana belelei iniţiale, au rămas neatinşi. Ciupercile au crescut pretutindeni — pe clădiri, pe câmpuri, chiar şi pe animalele vii. Pe scurt, tot ecosistemul s-a prăbuşit. Astăzi, dacă mergi acolo în vizită, găseşti o planetă moartă, cu excepţia unor ciuperci groaznice. Astea-s roadele unei acţiuni pripite, fără studiu suficient. Există riscuri grave dacă intervii fără să înţelegi…

— Şi distrugere sigură, dacă nu intervii deloc, zise Kefira Qay, pe un ton ce trăda încăpăţânarea. Nu, Tuf! Spui basme înfricoşătoare, dar noi suntem disperaţi. Păzitorii acceptă riscurile, oricare ar fi ele. Am primit ordin. Dacă nu faci ce te-am rugat, voi folosi asta, făcu ea semn cu capul în direcţia laserului.

— Dacă-I veţi folosi, răspunse Haviland Tuf, încrucişându-şi braţele, veţi da dovadă de prostie. Fără îndoială, veţi învăţa să manevraţi Arca. În timp, însă. Vor fi necesari poate ani, numai că, după propria dumneavoastră declaraţie, nu dispuneţi de acest răgaz. Voi lucra mai departe pentru a vă ajuta şi vă voi ierta zbieretele grosolane şi ameninţările, dar voi acţiona doar când mă voi considera pregătit. Sunt inginer ecolog. Am integritatea mea personală şi profesională. Trebuie să subliniez că, fără serviciile mele, n-aveţi nici o speranţă. Nici una. Aşa că, ştiind acest lucru şi dumneavoastră, şi eu, să renunţăm la continuarea spectacolului. Nu veţi folosi laserul.

Kefira Qay arăta de parcă ar fi fost pălmuită.

— Tu…, zise ea, zăpăcită, iar laserul tremură un pic; imediat, însă, privirea îi redeveni aspră. Te înşeli, Tuf. Îl voi folosi.

Haviland Tuf nu spuse nimic.

— Nu împotriva ta, continuă ea, ci împotriva pisicilor tale. Voi ucide câte una în fiecare zi, până vei acţiona.

Mâna i se mişcă uşor, astfel încât laserul fu îndreptat spre Ingratitudine, care se plimba de colo-colo prin cameră, dând cu laba în umbre.

— Voi începe cu aceasta. Număr până la trei.

Figura lui Tuf nu exprima nici cea mai vagă emoţie, în timp ce se uita la ea.

— Unu, spuse Kefira Qay. Tuf rămase imobil.

— Doi.

Tuf se încruntă şi pe fruntea lui albă ca varul apărură câteva cute.

— Trei! strigă Qay.

— Nu, zise iute Tuf. Nu trageţi. Voi face aşa cum doriţi. Voi începe donarea imediat.

Păzitoarea puse laserul în teacă.

Astfel porni Haviland Tuf la război, împotriva voinţei lui.

În prima zi, rămase tăcut, cu buzele strânse, în camera de război, în faţa consolei mari, rotind cadrane gradate, apăsând butoane sclipitoare şi taste fantomă holografice. În altă parte a Arcei, lichide bizare, de diferite aspecte şi culori, picurară şi gâlgâiră în bazinele goale aflate de-a lungul întunecosului tunel principal, în timp ce exemplare din marea bibliotecă de celule fură luate, stropite, manevrate de waldo-uri subţiri, sensibile ca mâinile unui maestru chirurg. Tuf nu văzu nimic din toate acestea. Rămase la postul lui, lansând o donare după alta.

În a doua zi, făcu acelaşi lucru.

În a treia zi, se ridică şi porni încet pe coridorul lung de mulţi kilometri, în care creaţiile sale începuseră să crească, forme nedistincte care se agitau slab sau stăteau imobile în bazinele cu lichid transparent. Unele bazine erau mari cât puntea navetelor Arcei, altele mici cât o unghie. Haviland Tuf se opri în faţa fiecăruia şi privi cu o concentrare calmă aparatele de măsură şi dispozitivele strălucitoare de urmărire. Uneori, făcu reglaje. Până la sfârşitul zilei ajunse doar la jumătatea şirului lung.

În a patra zi, îşi termină rondul.

În a cincea zi, porni cronourzeala.

— Timpul e sclavul ei, îi spuse el Kefirei Qay, când acesta îl întrebă despre ce era vorba. Îl încetineşte sau îl grăbeşte. Noi îl facem să alerge, pentru ca războinicii pe care i-am prăsit să ajungă la maturitate mai iute decât în natură.

În a şasea zi, îşi găsi de lucru pe puntea navetelor, amenajând două dintre acestea pentru căratul făpturilor pe care le făurise, adăugând bazine mari şi mici, umplându-le cu apă.

În dimineaţa celei de-a şaptea zi, apăru la micul dejun şi spuse:

— Păzitoare, suntem gata să începem.

— Atât de repede? se miră ea.

— Nu toate fiarele mele au ajuns la maturitate, dar aşa trebuie să fie. Unele sunt monstruos de mari şi trebuie transbordate înainte să ajungă la dimensiunile adulte. Clonarea va continua, bineînţeles. Avem nevoie de un număr suficient de mare de creaturi, pentru a fi viabile. Dar, oricum, suntem în faza în care e posibil să începem însămânţarea mărilor Namorului.

— Care ţi-e strategia? întrebă Kefira Qay.

Haviland Tuf împinse farfuria de-o parte şi-şi şterse buzele.

— O asemenea strategie e imatură şi prematură, fiind bazată pe insuficiente cunoştinţe. Nu-mi asum responsabilitatea pentru succesul sau eşecul ei. Ameninţările dumneavoastră pline de cruzime m-au obligat la o grabă indecentă.

— Aiurea! se răsti ea. Ce-ai făcut?

— Armamentul biologic, zise Tuf, încrucişându-şi mâinile pe burtă, la fel ca şi alte tipuri de armament, are diferite forme şi mărimi. Cea mai bună metodă de a ucide definitiv un om este o singură rază laser, plasată exact în centrul frunţii. În termeni biologici, analogul ar fi un inamic natural potrivit, un animal de pradă sau o boală specifică speciei.

Nedispunând de timp, n-am avut posibilitatea de a imagina o asemenea soluţie economică. Alte soluţii sunt mai puţin satisfăcătoare. Aş fi putut introduce, de exemplu, o boală care să cureţe planeta dumneavoastră de cuirasate, baloane-de-foc şi umblători. Existau mulţi candidaţi posibili. Dar monştrii marini sunt rude apropiate ale multor specii, iar aceşti veri sau unchi ar fi avut şi ei de suferit. Extrapolările mele au arătat că trei sferturi din viaţa oceanică a Namorului ar fi fost vulnerabilă la un asemenea atac. Ca alternativă, am avut la dispoziţie ciuperci şi animale microscopice care se înmulţesc iute şi care ar fi umplut literalmente mările, sufocând alte forme de viaţă. Nici alegerea aceasta n-ar fi fost satisfăcătoare. în cele din urmă, ar fi făcut din Namor o planetă neprielnică vieţii umane. Pentru a continua analogia de acum câteva momente, asemenea metode reprezintă echivalentul biologic al uciderii unui singur om prin explozia unei arme termonucleare cu eficienţă redusă în oraşul în care locuieşte acesta. Ca atare, am renunţat la ele, optând pentru ceea ce poate defi-nit ca o strategie de izgonire, prin introducerea multor specii noi în ecologia namoriană, în speranţa că unele se vor manifesta ca inamici naturali eficienţi, capabili să zdrobească numeroşii monştri marini. Unii dintre războinicii mei sunt fiare mari, ucigătoare, suficient de formidabile pentru a avea ca pradă chiar cuirasatele voastre teribile. Alţii alcătuiesc haite de vânători mici, de suprafaţă, semisociabili, care se înmulţesc iute. Iar alţii sunt făpturi mărunte. Sper să caute şi să mănânce creaturile voastre de coşmar atunci când acestea sunt tinere, mai puţin puternice. După cum vedeţi, am urmărit mai multe strategii. Mai bine să iau tot pachetul, decât să joc pe-o singură carte. Având în vedere ultimatumul dumneavoastră amarnic, a fost singura cale. Sper că veţi fi satisfăcută, păzitor Qay!

Tânăra se încruntă şi nu spuse nimic.

— Dacă aţi terminat delicioasa budincă de ciuperci-dulci, putem începe, continuă Tuf. Nu vreau să vă închipuiţi că lenevesc. Desigur, sunteţi un pilot cu experienţă…

— Da! se răsti ea.

— Excelent! exclamă Tuf. Vă voi instrui în privinţa idiosincraziilor aparte ale pasagerilor navetelor mele. în acest moment, sunt încărcaţi toţi cei prevăzuţi pentru prima cursă. Trebuie să zburăm la mică înălţime, deasupra mării, şi să aruncăm încărcătura în apele dumneavoastră tulburi. Eu voi zbura cu Vasiliscul deasupra emisferei nordice. Dumneavoastră veţi duce Manticora spre sud. Dacă planul vi se pare acceptabil, să pornim pe rutele pe care le-am plănuit.

Apoi uriaşul se ridică, plin de demnitate.

În următoarele douăzeci de zile, Haviland Tuf şi Kefira Qay străbătură cerul periculos al Namorului, după o grilă respectată cu grijă, însămânţând mările. Păzitoarea îşi efectua zborurile cu elan. îi plăcea să acţioneze din nou şi era plină de speranţă. Cuirasatele, baloanele-de-foc şi umblătorii aveau să se bucure şi ei de coşmaruri — coşmaruri adunate de pe cincizeci de planete.

De pe Vechiul Poseidon fuseseră aduşi ţipari vampiri, nessi şi încâlceli plutitoare de iarbă-plasă, transparentă, tăioasă ca briciul, ucigătoare.

De pe Aquarius, Tuf clonase devoratori negri, devoratori stacojii (mai iuţi decât ceilalţi), căţeluşi-înfoiaţi otrăvitori şi veninul-doamnei, parfumat şi carnivor.

De pe Planeta lui Jamison, bazinele scoseseră la iveală dragoni-de-nisip neîndurători şi vreo zece soiuri de şerpi de apă, viu coloraţi, mai mari şi mai mici.

Chiar şi de pe Străvechiul Pământ biblioteca de celule furnizase rechini mari, albi, baracude, sepii gigantice şi cetacee pe jumătate inteligente.

Semănară pe Namor caracatiţa monstruoasă, cenuşie, din Lissador, caracatiţa mai mică, albastră, din Ance, colonii de jeleu-de-apă din Noborn, hăitaşi-păianjeni daronnieni şi dantelă-sângerie de pe Cathaday, înotători mari, precum peştele-fortăreaţă de pe Dam Tullian, balena-ironică de pe Gulliver şi ghrin’da de pe Hruun-2, sau mici, precum peştişorii-băşicători de pe Avalon, celule parazite de pe Ananda şi viespea-de-apă care construia cuiburi şi depunea ouă, de pe Deirdran. Pentru vânarea baloanelor-de-foc aduseră pe planetă nenumărate zburătoare: mante-cu-coadă-biciuitoare, aripi-brici de culoare roşu aprins, cârduri de urlători caraghioşi, semiacvatici, şi o făptură teribilă, de-un albastru deschis — jumătate plantă, jumătate animal — care nu avea greutate şi plutea dusă de vânt, ascunzându-se în nori ca o pânză de păianjen vie, flămândă. Tuf o numise buruiana-care-plânge-şi-suspină, sfătuind-o pe Kefira Qay să nu zboare prin nori.

Plante, animale, făpturi care erau amândouă şi nici una, fiinţe de pradă şi paraziţi, creaturi negre ca noaptea sau strălucitoare şi fastuoase, ori lipsite complet de culoare, făpturi bizare şi nespus de frumoase, ori prea hidoase pentru a te gândi la ele, de pe planete al căror nume fusese înscris la loc de frunte în istoria umană sau de pe unele de care abia se auzise. Şi altele, şi altele… Zi după zi, Vasiliscul şi Manticora pluteau deasupra mărilor Namorului, prea iuţi şi prea ucigătoare pentru baloanele-de-foc care se înălţau să le atace, presărând armele lor vii fără a fi pedepsite.

După rondul zilnic reveneau pe Arcă, unde Haviland Tuf căuta singurătatea, împreună cu una sau mai multe pisici, iar Kefira Qay o lua pe Nesăbuinţă cu ea în camera de comunicaţii şi asculta rapoartele.

— Păzitorul Smith raportează că a văzut creaturi stranii în Strâmtoarea Portocalie. Nici urmă de cuirasate.

— Un cuirasat a fost zărit la Batthern, într-o înfruntare teribilă cu o fiinţă gigantică, cu tentacule, de două ori cât el. O caracatiţă uriaşă, zici? Foarte bine. Trebuie să le învăţăm numele, păzitor Qay.

— Ţărmul Mullidor raportează că o familie de mante-cu-coadă-biciuitoare şi-a făcut culcuş pe stâncile de lângă mare. Păzitorul Horn spune că tăiau baloanele-de-foc ca nişte cuţite vii, că baloanele se dezumflau şi cădeau neajutorate. Minunat!

— Am primit azi ştiri de pe Plaja Indigo, păzitor Qay. O poveste ciudată. Mergătorii au năvălit din apă, dar n-au atacat. Erau înnebuniţi, se clătinau de parcă ar fi avut dureri insuportabile, iar din orice deschizătură, din orice articulaţie a lor atârnau funii dintr-o substanţă albă, spumoasă. Ce-i asta?

— Un cuirasat mort a eşuat azi în New Atlantis. Tăiş de soare a zărit, pe când patrula în vest, alt cadavru, putrezind la suprafaţa apei. Îl sfârtecau peşti ciudaţi.

— Spada stelelor a zburat ieri la Înălţimile Focului şi a văzut doar şase baloane-de-foc. Consiliul Păzitorilor se gândeşte să reia zborurile scurte ale aeronavelor către Perlele Oalelor-de-Mâl, cu titlu de încercare. Ce crezi, păzitor Qay? Ne sfătuieşti să riscăm sau e prematur?

În fiecare zi, curgeau mormane de rapoarte; în fiecare zi, Kefira Qay zâmbea tot mai larg în timp ce-şi făcea raidurile cu Manticora. Dar Haviland Tuf rămânea tăcut şi impasibil.

În a treizeci şi patra zi de război, păzitorul senior Lysan îi spuse tinerei:

— Astăzi a fost găsit alt cuirasat mort. Se pare că a fost dat gata într-o bătălie. Savanţii noştri au analizat conţinutul stomacurilor lui. Se pare că se hrăneşte exclusiv cu balene şi caracatiţe albastre.

Kefira Qay se încruntă uşor, apoi ridică din umeri.

— O caracatiţă cenuşie a eşuat azi în Boreen, îi spuse, câteva zile mai târziu păzitorul senior Aben. Locuitorii se plâng din cauza duhorii. Au raportat că monstrul are urme de muşcături imense, rotunde. Evident muşcături de cuirasat, dar ale unuia mai mare decât soiul obişnuit.

Păzitoarea Qay se agită pe scaun, tulburată.

— Se pare că au dispărut toţi rechinii din Marea de Chihlimbar, continuă Aben. Biologii nu găsesc nici o explicaţie. Ce părere ai? Întreabă-l pe Tuf.

Tânăra asculta şi simţea un fior vag, ca un semnal de alarmă.

— O ştire ciudată, pentru voi doi. A fost văzut ceva care se mişcă de colo-colo prin Adâncimile Coherine. Am primit rapoarte atât de pe Tăiş de soare, cât şi de pe Cuţit ceresc, precum şi confirmări de la hi-droavioanele care patrulau. E vorba de o făptură imensă, o adevărată insulă vie, ce înhaţă totul în cale. E una de-a voastră? Dacă da, aţi făcut o eroare. Ni s-a spus că mănâncă mii de baracude, peştişori-băşicători şi ace-de-coastă.

Kefira Qay se întunecă la faţă.

— Baloanele-de-foc au fost văzute iar pe Ţărmul Mullidor. Sute. Nu-mi vine să dau crezare acestor rapoarte, dar mi s-a spus că mantele-cu-coadă-biciuitoare fug de ele. Poţi să…

— Au apărut iar războinici, mă crezi? Ne închipuiam că au dispărut. O mulţime, şi toţi hăpăie peştii mai mici ai lui Tuf ca pe nimic! Trebuie să…

— Cuirasatele scuipă apă şi doboară urlătorii de pe cer…

— Ceva nou, Kefira, un zburător, mai degrabă un planor care se lansează de pe baloanele-de-foc. Au dat deja gata trei hidroavioane, iar mantele nu le vin de hac…

— … s-a terminat cu fiinţele alea care se ascund în nori… baloanele le sfâşie, acidul nu le mai deranjează, le doboară…

— … tot mai multe viespi-de-apă moarte, sute, mii… dispar…

— … iarăşi mergători. Castelul Zorilor a încetat să transmită, probabil că a fost cotropit. Nu înţelegem ce se întâmplă. Insulele erau înconjurate de colonii de dantelă-sângerie şi jeleu-de-apă. Ar fi trebuit să fie în siguranţă… doar dacă…

— … de-o săptămână, nici un mesaj de la Plaja Indigo…

— … treizeci, patruzeci de baloane-de-foc au fost văzute chiar lângă Cabben. Consiliul se teme…

— … nimic din Lobbadoon…

— … un peşte-fortăreaţă mort, mare cât jumătate din insulă…

— … cuirasatele au intrat chiar şi în port…

— … mergătorii…

— … păzitor Qay, Sabia stelelor e pierdută, s-a prăbuşit deasupra mării polare. Ultima transmisie a fost trunchiată, dar credem…

Kefira Qay se ridică şi se răsuci pe călcâie, dorind să fugă din camera de transmisiuni în care, pe toate ecranele, apăreau ştiri despre moarte, distrugere, înfrângere. Haviland Tuf se afla în spatele ei, cu figura-i palidă inexpresivă. Ingratitudine stătea calmă pe umărul lui stâng.

— Ce se întâmplă?întrebă păzitoarea.

— Cred că-i evident pentru orice persoană cu inteligenţă normală. Pierdem. Probabil că am fi pierdut oricum.

Kefira Qay era pe punctul de a începe să urle, dar reuşi să se stăpânească.

— N-ai de gând să faci ceva? Să ripostezi? E numai vina ta, Tuf! Nu eşti inginer ecolog. Doar un negustor care nu ştie ce face. De aceea…

Haviland Tuf ridică o mână, impunând tăcere.

— Vă rog! M-aţi ofensat considerabil. Încetaţi să mă insultaţi. Sunt un om blând, cu fire amabilă şi binevoitoare, dar chiar şi unul ca mine poate fi cuprins de furie. Vă apropiaţi de un asemenea moment. Păzitor Qay, nu-mi asum nici o răspundere pentru cursul nefericit al evenimentelor. Acest biorăzboi pripit n-a fost ideea mea. Ultimatumul dumneavoastră necivilizat m-a obligat la o acţiune lipsită de înţelepciune, ca să vă potolesc. Din fericire, în timp ce dumneavoastră vă petreceaţi nopţile îmbătându-vă cu victorii trecătoare şi iluzorii, eu mi-am continuat munca. Am introdus harta planetei dumneavoastră pe calculator şi am urmărit desfăşurarea războiului pe ea, în diferitele etape. Am duplicat biosfera dumneavoastră într-un bazin mare şi am introdus în ea mostre din viaţa nomoriană, donate din specimene moarte — o bucată de tentacul, o frântură de carapace… Am observat, am analizat, iar în cele din urmă am ajuns la o concluzie. O tentativă de concluzie, ca să fiu mai precis, deşi ultimele evenimente de pe Namortind să-mi confirme ipoteza. Aşa că nu mă mai defăimaţi, păzitor Qay! După somnul odihnitor al nopţii, voi coborî pe Namor şi voi încerca să pun capăt războiului.

Kefira Qay îl privi, nevenindu-i să creadă, groaza ei transformându-se încă o dată în speranţă.

— Ai găsit răspunsul?

— Într-adevăr. N-am spus aşa?

— Care e? Nişte fiinţe noi? Ai clonat altceva? O molimă? Un monstru? Haviland Tuf ridică iar mâna.

— Răbdare! Mai întâi, trebuie să fiu sigur. V-aţi bătut joc de mine şi m-aţi zeflemisit cu o asemenea vigoare neobosită, încât evit să mă supun unei viitoare ridiculizări încredinţându-vă planurile mele. Trebuie mai întâi să dovedesc că-s valide. Vom discuta mâine. Nu veţi mai face raiduri cu Manticora. În loc de asta, vă veţi duce cu ea în New Atlantis şi veţi convoca o şedinţă în plen a Consiliului Păzitorilor. Aduceţi-i, vă rog, pe cei ce trebuie aduşi de pe insulele îndepărtate.

— Şi tu?

— Mă voi întâlni cu consiliul când va veni vremea. Înainte de asta, trebuie să-mi fac planuri şi să duc făptura donată de mine pe Namor, într-o misiune proprie. Voi coborî cu Phoenix. Da, cred că Phoenix e cea mai potrivită pentru a sărbători înălţarea planetei dumneavoastră din propria-i cenuşă. Cenuşă umedă, dar cenuşă.

Kefira Qay îl întâlni pe Haviland Tuf pe puntea pentru navete exact înaintea plecării lor planificate. Manticora şi Phoenix erau pregătite în docurile de lansare, între epavele risipite. Haviland Tuf tasta numere la un calculator prins de încheietura mâinii. Purta un pardesiu lung, cenuşiu, din vinilin, cu buzunare mari, cu umerii proeminenţi. Pe capul pleşuv avea o capelă verde-cafenie cu cozoroc, împodobită cu theta auriu al inginerilor ecologi.

— Am anunţat punctul de control şi comandamentul păzitorilor, îi spuse Qay. Consiliul se adună. Voi asigura transportul câtorva păzitori seniori din districtele îndepărtate, astfel încât vom fi cu toţii. Dar tu? Eşti gata? Creatura ta misterioasă e la bord?

— Va fi în curând, zise Haviland Tuf, clipind spre ea. Dar Kefira Qay nu se mai uita la figura lui, ci mai jos.

— Tuf, ai ceva în buzunar! Se mişcă!

Privea, nevenindu-i să creadă, movila ce se agita sub vinilin.

— Ah! Într-adevăr!

Capul ieşi din buzunar, privind curios în jur. Aparţinea unui pisoi, unul negru ca smoala şi cu ochi galbeni, scânteietori.

— O pisică! mormăi dezamăgită Kefira Qay.

— Perceperea dumneavoastră-i de neegalat, declară Haviland Tuf, scoţând pisoiul afară cu blândeţe, ţinându-l într-o palmă mare, albă şi scărpinându-l în spatele urechii cu degetele celeilalte mâini. Acesta-i Dax, îl prezentă el solemn.

Dax era doar pe jumătate cât ceilalţi pisoi care hoinăreau pe Arcă. Arăta ca un ghem de blană neagră, ciudat de indolent şi fără vlagă.

— Minunat! exclamă păzitoarea. Dax? De unde a apărut? Nu, nu-mi răspunde. Îmi dau seama. Tuf, n-ai nimic mai serios de făcut decât să te joci cu pisicile?

— Cred că nu. Nu apreciaţi suficient pisicile, păzitor Qay. Sunt cele mai civilizate fiinţe. Nici o planetă nu poate fi considerată cu adevărat civilizată fără pisici. Aţi ştiut că toate pisicile, din timpuri imemoriale, au avut un strop de calităţi parapsihologice? Că anumite societăţi antice, de pe Străvechiul Pământ, venerau pisicile ca pe nişte zei? Aşa e.

— Te rog, zise Kefira Qay enervată, n-avem timp să discutăm despre pisici! Ai de gând să duci sărmana făptură pe Namor?

— Într-adevăr, clipi Tuf. Această sărmană făptură, cum aţi numit-o cu dispreţ, este salvarea Namorului. Ar trebui s-o respectaţi.

Tânăra îl privi de parcă ar fi vrut să-şi dea seama dacă nu cumva înnebunise.

— Ce? Asta? Vrei să spui, Dax? Eşti serios… Despre ce-i vorba? Glumeşti, nu-i aşa? Un banc stupid. Ai încărcat ceva pe Phoenix, vreun leviatan uriaş care va curăţa mările de cuirasate, ceva, nu ştiu ce… Dar nu poţi vorbi… nu poţi… nu asta!

— El e. Păzitor Qay, am obosit să arăt ce-i evident nu o dată, ci iar şi iar. V-am dat, la insistenţele dumneavoastră, devoratori, caracatiţe şi mante-cu-cozi-biciuitoare. N-au fost eficiente. Ca urmare, am gândit profund şi l-am clonat pe Dax.

— Un pisoi! Vrei să foloseşti un pisoi împotriva cuirasatelor, baloanelor-de-foc şi mergătorilor! Un. Mic. Pisoi.

— Într-adevăr, răspunse Haviland Tuf.

Apoi, uriaşul se încruntă la ea, îl strecură pe Dax în temniţa încăpătoare a buzunarului său şi se întoarse către Poenix-ul ce-l aştepta.

Kefira Qay devenea tot mai nervoasă. În camera consiliului din Turnul Etravei, în New Atlantis, cei douăzeci şi cinci de păzitori seniori, care conduceau apărarea Namorului, erau neliniştiţi. Aşteptau de câteva ore. Unii se aflau acolo de la începutul zilei. Masa lungă de conferinţe era acoperită cu comunicatoare personale, imprimate de calculator şi pahare goale. Fuseseră servite deja două mese. Lângă fereastra imensă, curbată, care domina zidul îndepărtat, solidul senior păzitor Alis discuta în şoaptă, pe un ton repezit, cu păzitorul senior Lysan, un individ slab şi încruntat. Din când în când, aruncau amândoi priviri pline de înţeles spre Kefira Qay. În spatele lor, soarele apunea, iar golful întins se transforma într-o umbră plăcută, stacojie. Era o scenă atât de frumoasă încât abia observai petele mici, lucitoare, ale hidroavioanelor păzitorilor ce patrulau.

Se apropia înserarea, membrii consiliului mormăiau şi se agitau nerăbdători pe scaunele lor mari, capitonate, iar Haviland Tuf întârzia să-şi facă apariţia.

— Când a spus că o să fie aici? întrebă păzitorul senior Khem, pentru a cincea oară.

— N-a fost foarte precis, păzitor senior, răspunse stânjenită Kefira Qay, tot pentru a cincea oară.

Khem se încruntă şi tuşi.

Apoi, unul dintre comunicatoare începu să ţiuie, iar păzitorul senior Lysan se întinse grăbit şi-l porni.

— Da? Înţeleg. Foarte bine. Escortează-I încoace.

Închise comunicatorul şi bătu în marginea mesei, cerând atenţie. Ceilalţi se grăbiră spre scaunele lor, sau îşi întrerupseră discuţiile, ori îşi ridicară capul. În cameră se făcu tăcere.

— A fost patrula. A văzut naveta lui Tuf. Îmi face plăcere să vă anunţ că vine aici, zise el, privind spre Kefira Qay. În sfârşit…

Păzitoarea se simţi şi mai stânjenită. Fusese destul de rău că Tuf îi lăsase să-l aştepte, dar îi era groază de momentul în care va intra, cu Dax privind în jur, din buzunarul lui. Qay nu se simţea în stare să găsească vorbele cu care să-şi anunţe superiorii că Tuf îşi propusese să salveze Namorul cu ajutorul unui pisoi mic, negru. Se agita pe scaun şi se trăgea de nasul mare, coroiat. Se temea că lucrurile vor merge rău.

Dar a fost mai rău decât şi-ar fi putut închipui.

Toţi păzitorii seniori aşteptau ţepeni, tăcuţi şi atenţi, când uşile se deschiseră, iar Haviland Tuf pătrunse înăuntru, escortat de patru soldaţi înarmaţi, în uniforme aurii. Arăta jalnic. Cizmele lui plescăiau în timp ce mergea, iar pardesiul îi era mânjit cu mâl. Dax se distingea bine în buzunarul din stânga, agăţat cu ghearele de margine, privind cu ochi mari, atenţi. Dar păzitorii seniori nu se uitau la pisoi. Haviland Tuf căra sub braţul drept o piatră murdară de noroi, de mărimea unui cap de om, acoperită de o mucozitate verde-cafenie. De pe ea se scurgea apă pe covorul de pluş.

Fără un cuvânt, Tuf se duse drept la masa de conferinţă şi aşeză piatra în mijlocul ei. Abia atunci văzu Kefira Qay şirul de tentacule albe, subţiri ca nişte fire, şi-şi dădu seama că nu era vorba de o piatră.

— O oală-de-mâl! exclamă ea, surprinsă.

Nu era de mirare că n-o recunoscuse. Văzuse multe oale-de-mâl în viaţa ei, dar nu înainte de a fi spălate, fierte şi a li se îndepărta tentaculele. De obicei, oalele-de-mâl se serveau împreună cu un ciocan şi o daltă, cu care consumatorul le spărgea carapacea osoasă, după care turna peste conţinut unt topit şi mirodenii.

Păzitorii seniori priviră uluiţi la ceea ce adusese Tuf, apoi începură să vorbească toţi douăzeci şi cinci deodată, iar camera de consiliu deveni un vălmăşag de voci suprapuse.

— … este o oală-de-mâl, nu înţeleg…

— Ce înseamnă asta?

— Ne face să-l aşteptăm toată ziua, apoi apare în consiliu murdar ca un săpător în noroi! Demnitatea consiliului…

— … n-am mai mâncat o oală-de-mâl…

— … nu pare a fi omul capabil să ne salveze…

— … nebun, uită-te la el…

— … ce-i făptura aia din buzunarul lui? Uită-te! Doamne, se mişcă! E vie, îţi spun, am văzut că…

— Tăcere!

Vocea lui Lysan tăie ca un cuţit pălăvrăgeala. În cameră se aşternu brusc liniştea, iar păzitorii seniori, unul câte unul, se întoarseră spre el.

— Am venit imediat ce ne-ai chemat, i se adresă Lysan cu acreală lui Tuf. Ne aşteptam să ne aduci o soluţie. Se pare că, în locul ei, ne-ai adus cina.

Cineva chicoti.

Haviland Tuf se uită la mâinile lui noroite, le şterse de pardesiu, apoi scoase din buzunar apaticul pisoi negru şi-l aşeză pe masă. Dax căscă, se întinse şi porni către cel mai apropiat păzitor senior, care-l privi cu oroare şi se grăbi să-şi tragă înapoi scaunul. Tuf îşi scoase pardesiul murdar şi căută un loc unde să-l pună. În cele din urmă, îl atârnă de puşca laser a unui paznic din escortă. Abia după aceea se întoarse din nou spre păzitorii seniori.

— Stimaţi păzitori seniori, în faţa dumneavoastră se află esenţa problemelor pe care le aveţi. Acesta-i ambasadorul rasei care împarte Namorul cu dumneavoastră. Numele său, din păcate, depăşeşte modestele mele capacităţi de redare. Poporul lui s-ar supăra foarte, dacă l-aţi mânca.

Mai târziu, cineva îi aduse lui Lysan un ciocan, acesta bătu îndelung şi puternic în masă, până ce atrase atenţia tuturor, furia iniţială potolindu-se treptat. Haviland Tuf rămăsese impasibil tot acest timp, cu figura-i inexpresivă, cu braţele încrucişate la piept. Abia când tăcerea reveni, uriaşul vorbi din nou:

— Probabil că ar trebui să vă dau explicaţii.

— Eşti nebun! zise păzitorul senior Harvan, uitându-se când la Tuf, când la oala-de-mâl. Complet nebun!

Haviland Tuf îl luă pe Dax de pe masă, îl cuibări într-o mână şi începu să-l mângâie.

— Chiar în momentul victoriei suntem batjocoriţi şi insultaţi, îi spuse el pisoiului.

— Tuf, interveni Lysan din capul mesei lungi, ceea ce sugerezi e imposibil! Am explorat Namorul suficient în decursul secolului ce a trecut de când ne-am instalat aici, pentru a fi siguri că pe planetă nu locuieşte nici o rasă inteligentă. Nu exisă oraşe, drumuri, nici un semn de civilizaţie anterioară sau tehnologie, nici mine sau artefacte — nimic, nici deasupra, nici sub mare.

— Mai mult, se vârî în vorbă alt consilier, o femeie solidă, cu figura roşie, oalele-de-mâl nu pot fi inteligente. De acord, au creier de mărimea celui omenesc. Dar asta-i tot ce au. N-au ochi, urechi, nas, nici un aparat senzorial, poate doar pipăit. Au doar nişte tentacule slabe, ca aparat manipulator, ce abia pot ridica o pietricică. De fapt, folosesc cârceii ăia numai ca să se ancoreze în locul lor, pe fundul mării. Sunt hermafrodite şi extrem de primitive, mobile doar în prima lună a vieţii, înainte de a li se întări cochilia şi a deveni prea grea. După ce se înrădăcinează şi se acoperă cu mâl, ele nu se mai mişcă niciodată. Stau acolo sute de ani.

— Mii, o completă Haviland Tuf. Sunt creaturi remarcabil de longevive. Ceea ce aţi spus este, fără îndoială, corect. Dar concluzia dumneavoastră este eronată. V-aţi lăsat orbiţi de beligeranţă şi de teamă. Dacă v-aţi fi detaşat de situaţie şi aţi fi zăbovit suficient ca să vă gândiţi la ea în profunzimea ei, aşa cum am făcut eu, ar fi devenit evident, fără îndoială, chiar şi pentru nişte minţi militare, că situaţia dumneavoastră nu-i o catastrofă naturală. Doar maşinaţiunile unei inteligenţe duşmănoase pot explica în mod convingător cursul tragic al evenimentelor de pe Namor.

— Nu te aştepta să te credem…, începu cineva.

— Domnule, mă aştept să fiu ascultat. Dacă vă veţi abţine să mă întrerupeţi, vă voi explica totul. Apoi puteţi alege să mă credeţi sau nu, după cum vă convine. Îmi voi lua banii şi voi pleca, zise Tuf, privind spre Dax. Idioţi, Dax! Pretutindeni, suntem înconjuraţi doar de idioţi! exclamă el, după care îşi îndreptă din nou atenţia spre păzitorii seniori şi continuă:

— După cum am afirmat, este limpede că aici a acţionat inteligenţa. Dificultatea a constat în găsirea acelei inteligenţe. Am citit lucrările biologilor namorieni, vii sau morţi, am citit mult despre floră şi faună, am creat din nou, la bordul Arcei, multe forme de viaţă băştinaşe. Pe moment, nu s-a ivit nici un candidat care să pară înzestrat cu inteligenţă. Tradiţionalele semne ale vieţii inteligente includ un creier mare, senzori biologici sofisticaţi şi un soi oarecare de organe pentru manevrare, precum degetul opozabil. N-am putut găsi nicăieri pe Namor o creatură care să posede toate aceste atribute. Totuşi, ipoteza mea era corectă. De aceea, a trebuit să acord atenţie candidaţilor mai puţin potriviţi, din moment ce nu exista nici unul complet potrivit. În acest timp, am studiat istoria necazurilor dumneavoastră, iar unele lucruri s-au impus de la sine. Dumneavoastră credeţi că monştrii marini au ieşit din adâncurile întunecate ale oceanelor. Dar unde au apărut prima oară? În apele puţin adânci de lângă ţărmuri — zonele în care practicaţi pescuitul şi agricultura marină. Ce aveau în comun acele zone? Trebuie să recunoaştem: o abundenţă de forme de viaţă. Dar nu aceleaşi. Peştii din apele de lângă New Atlantis nu le frecventează pe cele de lângă Mâna Frântă. Dar am găsit două excepţii interesante, două specii care se găsesc, practic, pretutindeni: oalele-de-mâl care zac imobile, de-a lungul secolelor ce trec încet, în bancurile lor mari, şi făpturile pe care le-aţi numit războinici namorieni. Străvechea rasă băştinaşă are alt termen pentru ei. Îi numeşte păzitori. O dată ce am ajuns aici, a fost doar o problemă de examinare a detaliilor şi de confirmare a bănuielilor mele. Aş fi putut ajunge la aceste concluzii mult mai devreme, dacă n-ar fi fost brutala întrerupere provocată de ofiţerul de legătură Qay, care mi-a zdruncinat continuu concentrarea şi, în cele din urmă, lucru plin de cruzime, m-a obligat să-mi irosesc timpul producând caracatiţe cenuşii, aripioare-brici şi alte creaturi de felul acesta. În viitor, mă voi feri de asemenea legături. Dar, într-un fel, experimentul a fost folositor, pentru că mi-a confirmat teoria referitoare la adevărata situaţie de pe Namor. De aceea, am continuat lucrul. Studiile geografice au arătat că toţi monştrii se aflau foarte aproape de bancurile cu oale-de-mâl. Cele mai grele lupte au avut loc în aceleaşi zone, păzitori seniori. Devenise evident că oalele-de-mâl, pe care le găsiţi atât de delicioase, erau misterioşii dumneavoastră duşmani. Dar cum ar fi fost posibil? Aveau creiere mari, desigur, dar le lipseau toate celelalte trăsături pe care le asociem cu inteligenţa, aşa cum o cunoaştem noi. Iar asta a fost esenţa problemei! Erau inteligente într-un fel pe care nu-l cunoaştem. Ce fel de inteligenţă poate trăi în adâncul mării, imobilă, oarbă, surdă, lipsită de orice informaţii? Am examinat această întrebare. Răspunsul, domnilor, este evident. O asemenea inteligenţă trebuie să interacţioneze cu planeta într-un fel în care noi nu putem, trebuie să aibă propriile moduri de a simţi şi comunica. O asemenea inteligenţă trebuie să fie telepată. Într-adevăr. Cu cât m-am gândit mai mult, cu atât mai evident devenea acest lucru. De aici înainte, a fost doar o problemă de verificare a concluziilor la care ajunsesem. În acest scop, l-am creat pe Dax. Toate pisicile au unele capacităţi parapsihologice minore, păzitori seniori. Dar, cu multe veacuri în urmă, în zilele Marelui Război, soldaţii Imperiului Federal au înfruntat inamici cu puteri parapsihologice teribile: minţile hrangane şi githyanki, vampirii de suflete. Pentru a combate asemenea duşmani formidabili, inginerii genetici au lucrat asupra felinelor, le-au mărit şi le-au ascuţit abilităţile lor paranormale, astfel încât să poată acţiona la unison cu simplii umani. Dax este un asemenea animal special.

— Vrei să spui că fiinţa asta citeşte ce avem în minte? întrebă tăios Lysan.

— Dacă aveţi minţi de citit, da, răspunse Haviland Tuf. Dar, mult mai important, prin intermediul lui Dax am putut ajunge la acel popor străvechi pe care l-aţi poreclit, atât de înjositor, oale-de-mâl. Pentru că ele, vedeţi dumneavoastră, sunt în întregime telepate. Timp de nenumărate milenii, au locuit în linişte şi pace sub mările acestei planete. Sunt o rasă lentă, gânditoare, filosofică. Trăiesc în grupuri de miliarde de indivizi, legaţi unii de alţii, fiecare fiind individ şi parte a unui mare întreg rasial. Într-un fel, sunt fără de moarte, pentru că toţi împărtăşesc experienţa fiecăruia, iar moartea unuia singur e un nimic. Dar experienţa e redusă, în mările neschimbătoare. Cea mai mare parte a vieţilor lor lungi era dedicată gândirii abstracte, filosofiei, unor vise verzi stranii, pe care nici eu, nici dumneavoastră nu le putem înţelege cu adevărat. S-ar putea spune că-s nişte muzicieni tăcuţi. Au ţesut împreună mari simfonii de vise, iar aceste cântece continuă mereu. Înainte ca omenirea să ajungă pe Namor, n-au avut, timp de milioane de ani, nici un duşman adevărat. Dar n-a fost întotdeauna aşa. La începuturile primordiale ale acestei planete acvatice, oceanele gemeau de făpturi cărora le plăcea gustul visătorilor. La fel de mult ca şi dumneavoastră. Încă de atunci, rasa înţelegea genetica, înţelegea evoluţia. Cu pânza lor uriaşă de minţi întreţesute au putut să manipuleze chiar materia vieţii, cu mai multă pricepere decât orice inginer genetic. Astfel şi-au creat păzitorii, formidabile animale de pradă, dirijate de imperativul biologic de a-i proteja pe cei pe care-i numiţi oale-de-mâl. Aceşti păzitori au fost războinicii namorieni, care au păzit bancurile, iar visătorii s-au întors la simfonia lor de gânduri. Apoi, aţi venit dumneavoastră, de pe Aquarius şi Vechiul Poseidon. Într-adevăr, aţi venit… Pierduţi în reverie, visătorii abia v-au băgat în seamă, în timp ce dumneavoastră făceaţi agricultură, pescuiaţi şi descopereaţi gustul oalelor-de-mâl. Trebuie să ţineţi seama de şocul pe care li l-aţi provocat, păzitori seniori. De fiecare dată când cufundaţi unul dintre ei în apă clocotită, împărtăşeau cu toţii senzaţia respectivă. Pentru visători, a fost ca şi cum un nou animal de pradă, unul teribil, evoluase pe sol, un loc ce nu-i interesa. Nu-şi închipuiau că aţi putea fi o rasă inteligentă, din moment ce nu concepeau ideea unei inteligenţe netelepatice, aşa cum dumneavoastră nu v-aţi imaginat că putea exista una oarbă, surdă, imobilă şi comestibilă. Pentru ei, fiinţele care se mişcau, manevrau lucruri şi mâncau carne erau animale — altă ipoteză era exclusă. Cunoaşteţi restul sau îl puteţi presupune. Visătorii sunt un popor lent, pierdut în cânturile lor vaste, şi răspund cu încetineală. La început, v-au ignorat, pur şi simplu, nutrind credinţa că ecosistemul însuşi va pune capăt ravagiilor dumneavoastră. Ceea ce nu s-a întâmplat. Lor li s-a părut că nu aveţi inamici naturali. Vă înmulţeaţi şi vă răspândeaţi continuu, iar multe mii de minţi au fost amuţite. In cele din urmă, s-au reîntors la căile străvechi, aproape uitate, din trecutul întunecat. S-au trezit ca să se apere. Au grăbit reproducerea păzitorilor lor, până când mările de deasupra au fost pline cu războinici, dar făpturile care se descurcaseră admirabil împotriva altor inamici s-au dovedit a nu însemna mare lucru pentru dumneavoastră. În final, au trebuit să recurgă la noi metode. Minţile lor au întrerupt marea simfonie, s-au îndreptat în afară, au simţit şi au înţeles. Au început să făurească noi păzitori, suficient de formidabili pentru a-i apăra împotriva noii nemesis. Aşa s-au petrecut lucrurile. Când am sosit cu Arca, iar Kefira Qay m-a obligat să dezlănţui alte noi ameninţări împotriva domeniului lor paşnic, visătorii au fost luaţi, la început, prin surprindere. Dar lupta îi pregătise — de data asta, au răspuns mult mai repede. Într-un timp foarte scurt au visat alţi păzitori noi şi i-au trimis să înfrunte creaturile pe care le slobozisem asupra lor. Chiar în momentul în care vă vorbesc, în turnul cel mai impunător al dumneavoastră, o mulţime de noi forme de viaţă, de-a dreptul teribile, viermuiesc sub valuri, urmând să apară curând la suprafaţă pentru a vă tulbura somnul în anii care vor veni — dacă, bineînţeles, nu încheiaţi pace. Este o decizie care vă aparţine în totalitate. Eu sunt doar un umil inginer ecolog. Nu visez că pot dicta asemenea lucruri unor persoane ca dumneavoastră. Dar vă sugerez cât mai puternic asta. Aici se află un ambasador luat din mare — spre marea mea neplăcere, pot spune. Visătorii sunt acum în fierbere, pentru că, atunci când îl simt pe Dax printre ei, iar prin intermediul lui ajung la mine, lumea lor se măreşte de un milion de ori. Au aflat astăzi despre stele, au aflat că nu sunt singuri în cosmos. Cred că vor fi rezonabili, pentru că n-au nevoie de sol şi nu le place peştele. Îl aveţi pe Dax, sunt şi eu… Poate începem să discutăm…

Dar când Haviland Tuf tăcu, nimeni nu scoase o vorbă, mult timp. Păzitorii seniori erau pământii la faţă, stupefiaţi. Priveau când la trăsăturile impasibile ale lui Tuf, când la carapacea noroită de pe masă.

În cele din urmă, Kefira Qay îşi regăsi glasul.

— Ce doresc? întrebă ea nervoasă.

— În primul rând, să încetaţi să-i mâncaţi. Mi se pare o propunere extrem de logică. Ce răspundeţi?

— Două milioane de standarzi nu ajung, spuse Haviland Tuf ceva mai târziu, stând în camera de comunicaţii a Arcei.

Dax se odihnea calm în poala lui, având doar o mică parte din energia frenetică a celorlalţi pisoi. În alt colţ al camerei, Bănuială şi Ostilitate se fugăreau de colo-colo.

Pe ecran, trăsăturile Kefirei Qay se strâmbară într-o încruntare bănuitoare.

— Ce vrei să spui? Acesta a fost preţul asupra căruia ne-am înţeles, Tuf! Dacă încerci să ne înşeli…

— Să vă înşel? oftă Tuf. Ai auzit-o, Dax? După tot ce am făcut, ne sunt adresate asemenea acuzaţii amarnice, nitam-nisam! Da, într-adevăr nitam-nisam! O expresie ciudată, dacă stai s-o analizezi. Păzitor Qay, se adresă el către ecran, sunt conştient de preţul agreat. Pentru două milioane de standarzi v-am rezolvat problemele. Am analizat, am chibzuit şi v-am asigurat înţelegerea şi translatorul de care aveaţi atâta nevoie. Mai mult, v-am lăsat douăzeci şi cinci de pisici telepate, fiecare legată de unul dintre păzitorii seniori, pentru a facilita comunicaţiile ulterioare plecării mele. Şi asta a fost inclus în termenii înţelegerii iniţiale, deoarece era necesară pentru soluţionarea problemei. Fiind în suflet mai degrabă filantrop decât om de afaceri şi profund sentimental, v-am permis s-o păstraţi pe Nesăbuinţă, care a căpătat o simpatie pentru dumneavoastră dintr-un motiv pe care nu mi-l pot imagina. Pentru acestea, deci, nu-i nici o solicitare de plată.

— Atunci, de ce ne-ai cerut trei milioane de standarzi în plus? întrebă

Kefira Qay.

— Pentru munca inutilă pe care am fost obligat cu cruzime s-o fac. Doriţi o socoteală detaliată?

— Da!

— Foarte bine. Pentru rechin, baracudă, sepia gigantă, balenă, caracatiţa albastră, dantela-sângerie, jeleul-de-apă, douăzeci de mii de standarzi per bucată. Pentru peştele-fortăreaţă, cincizeci de mii de standarzi. Pentru pânza-care-plânge-şi-suspină, opt…

Şi continuă aşa, vreme îndelungată.

Când termină, Kefira Qay strânse buzele, băţoasă.

— Voi înainta factura ta Consiliului Păzitorilor. Dar îţi declar deschis că pretenţiile tale sunt incorecte şi exorbitante, iar balanţa noastră comercială nu ne permite un asemenea aflux. Poţi să aştepţi pe orbită o sută de ani, Tuf, n-o să primeşti cinci milioane de standarzi!

Haviland Tuf ridică mâinile, în semn că se predă.

— Deci, din cauza firii mele încrezătoare, voi suferi o pierdere! Nu voi fi plătit?

— Două milioane, răspunse păzitoarea. Aşa cum ne-am înţeles.

— Presupun că trebuie să accept această decizie crudă şi lipsită de etică, să o accept ca pe o lecţie dură a vieţii. Foarte bine. Aşa să fie! admise el, mângâindu-l pe Dax. S-a spus că aceia care nu învaţă din istorie sunt condamnaţi să o repete. Pot să mă blamez doar pe mine pentru această întorsătură a evenimentelor. Dar, în urmă cu câteva luni, am încercat să-mi imaginez o dramă istorică în care are loc chiar acest gen de situaţie. E vorba despre o navă de germinare exact ca a mea, care salvează o planetă mică de o molimă neplăcută, iar nerecunoscătorul guvern planetar refuză plata. Dacă aş fi fost mai înţelept, aş fi cerut banii în avans, oftă el. Dar n-am fost înţelept, iar acum trebuie să ispăşesc. Poate Consiliul Păzitorilor ar fi interesat să vadă banda aceea de care v-am vorbit, doar pentru distracţie. E holografică, dramatizată în totalitate, bine interpretată şi, mai mult, dă informaţii fascinante despre acţiunile şi posibilităţile unei nave de acest tip. Foarte educativă drama… Titlul ei este Nava de germinare din Hamelin…

L-au plătit, bineînţeles…