Peregrinările lui Tuf

4. AL DOILEA AJUTOR

Părea mai mult decât un hobby. Era ceva dobândit, însă nu în mod deliberat, cu intenţii maliţioase. Dar reprezenta, fără îndoială, un obicei: Haviland Tuf colecţiona nave cosmice.

Poate ar fi mai corect să spunem că aduna nave cosmice. Avea destul spaţiu. Când Tuf pusese prima oară piciorul pe Arcă, găsise acolo cinci navete negre, zvelte, cu aripi în forma literei delta, carcasa golită de conţinut a unei nave comerciale rhianneze pântecoase precum şi trei ambarcaţiuni stelare străine: un aparat de vânătoare hruun, înarmat zdravăn, şi două nave mult mai bizare, povestea cărora — ca şi constructorii — rămânând o enigmă. La această flotă de strânsură se adăugase propria lui navă comercială, o ambarcaţiune paradită, numită Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime.

Acesta fusese începutul. În timpul călătoriilor sale, Tuf procurase şi alte nave, ce se îngrămădiseră pe puntea de acostare — aşa cum se strânge praful sub consola unui calculator sau hârtiile pe pupitrul unui birocrat.

Pe Freehaven, ambarcaţiunea de mare viteză pentru o singură persoană a negociatorului fusese atât de rău lovită de focul duşmanului în timp ce străbătuse blocada, încât Tuf fusese obligat să-i asigure individului întoarcerea cu naveta lui, Manticora — după ce se ajunsese la încheierea contractului, bineînţeles. Aşa se alesese cu o navă de curse pentru zbor accelerat.

Pe Gonesh, preoţii elefantului nu văzuseră niciodată un elefant. Tuf le clonase câteva turme şi, ca variaţiune, o pereche de mastodonţi, un mamut întreg şi un colţos-trompetă, verde, trygian. Goneshienii, care nu aveau de-a face cu restul umanităţii, îi plătiseră salariul cu flota de nave cosmice decrepite, în care sosiseră pe planetă strămoşii lor. Tuf reuşise să vândă două nave unor muzee, iar restul unui negustor de vechituri, dar păstrase un vas, dintr-o toană.

Pe Karaleo îl întrecuse pe Seniorul Mândriei Absolute şi Lucitoare într-un concurs de băut şi câştigase în urma strădaniei sale o navă-leu luxoasă. Dar învinsul, lipsit de eleganţă, scosese majoritatea ornamentelor din aur masiv, înainte de a-i preda premiul.

Artificierii de pe Mhure, care se mândreau cu aparatele lor, fuseseră atât de încântaţi de dragonaşii inteligenţi pe care-i scosese la iveală Tuf pentru a-i scăpa de pacostea şobolanilor-înaripaţi, încât îi dăruiseră o navă-dragon, din oţel şi argint, cu aripi imense de liliac.

Cavalerii Sfântului Christopher, a căror planetă pentru reuniuni fusese lipsită de o parte din farmecul ei pentru că fusese pustiită de nişte saurieni zburători gigantici, pe care-i numeau dragoni (în parte din cauza efectului, în parte din lipsă de imaginaţie), se arătaseră încântaţi când Tuf le făcuse rost de georgi — nişte simieni mărunţi, fără păr, cărora nu le plăcea nimic mai mult ca un ospăţ cu ouă de dragon. Aşa că şi cavalerii îi dăruiseră o navă. Aceasta arăta ca un ou — un ou construit din piatră şi lemn. În gălbenuş se aflau scaune adânci, capitonate, din piele impermeabilă de dragon, o sută de leviere fanteziste din cupru şi un mozaic din sticlă colorată — acolo unde se găsea de obicei ecranul de vizualizare. Pereţii din lemn erau acoperiţi cu tapiserii bogate, ţesute manual, reprezentând mari sărbători ale ordinului cavaleresc. Bineînţeles, nava nu funcţiona — ecranul nu vizualiza, levierele din cupru nu puneau nimic în mişcare, iar sistemul de întreţinere a vieţii nu putea menţine viaţa. Dar Tuf o acceptase.

Şi aşa căpătase o navă ici, alta dincolo, până când puntea de acostare ajunsese să arate ca o curte de vechituri interstelare. Deci, când Haviland Tuf decise să revină în S’uthlam, avea la dispoziţie o mare varietate de nave.

Ajunsese cu mult timp în urmă la concluzia că n-ar fi fost înţelept să se întoarcă în Arcă. La urma urmei, când părăsise sistemul solar s’uthlamez, Flotila Planetară de Apărare îl urmărise plină de ardoare, decisă să-i confişte nava de germinare. S’uthlamezii, un popor foarte avansat şi sofisticat tehnologic, construiseră mai mult ca sigur nave de război mai iuţi şi mai periculoase, în cei cinci ani standard de când nu mai fusese Tuf pe la ei. De aceea, se impunea un raid de cercetare. Din fericire, Tuf se considera maestru în deghizări.

Scoase Arca din acceleraţie în întunecimea rece, pustie, a spaţiului interstelar, la un an-lumină de steaua Sul, şi se duse pe puntea de acostare, să-şi inspecteze flota. În cele din urmă, se decise pentru nava-leu. Era mare şi iute, sistemele de acceleraţie interstelară şi de menţinere a vieţii funcţionau, iar Karaleo se afla suficient de departe de S’uthlam pentru ca între cele două planete să nu existe legături. Orice erori ale imposturii sale puteau trece nebăgate în seamă. Înainte de plecare, Haviland Tuf îşi vopsi pielea albă ca laptele într-un bronz întunecat, îşi acoperi capul fără păr cu o perucă ce-l înzestră cu o coamă zburlită şi o formidabilă barbă roşie-aurie, îşi lipi sprâncene încruntate şi-şi împodobi trupul pântecos cu tot felul de blănuri colorate strident (sintetice) şi lanţuri de aur (de fapt, doar aurite), astfel încât arăta ca un membru adevărat al nobilimii karaleoneze. Majoritatea pisicilor rămaseră pe Arcă, în siguranţă. Doar Dax, pisoiul negru, telepat, cu ochi aurii, scânteietori, călători cu el, ascuns într-un buzunar mare ca o peşteră. Tuf dădu navei un nume potrivit, o încărcă zdravăn cu friptură congelată de ciuperci, luă două urcioare cu bere brună, de pe Sf. Christopher, instală pe calculator câteva din jocurile lui favorite şi porni la drum.

Când ieşi din acceleraţie în spaţiul normal, lângă globul S’uthlam-ului şi docurile lui orbitale întinse, fu contactat imediat. Pe ecranul imens al camerei de comandă — în formă de ochi mare, altă fandoseală interesantă a leonezilor — apărură trăsăturile unui bărbat mărunţel, uscăţiv, cu priviri obosite.

— Aici punctul de control al Casei Păianjenului, Portul S’uthlam-ului, se identifică el. Te-am prins, muscă. Identifică-te, te rog.

Haviland Tuf se întinse şi-şi activă unitatea de comunicaţii.

— Aici Urlătorul feroce din veldt, spuse el cu voce plată, lipsită de emoţie. Cer permisiunea de tragere la doc.

— Ce surpriză! exclamă controlorul de trafic, cu un sarcasm plictisit. Docul patru-treizeci-şapte. Terminat.

Figura lui fu înlocuită de o imagine schematică, desemnând locul docului indicat în ansamblul staţiei. Apoi transmisia se întrerupse.

După docare, la bord urcă echipa vameşilor. O femeie inspectă calele goale, făcu o verificare rapidă, de mântuială, pentru a se convinge că ambarcaţiunea aceea bizară, nemaivăzută, nu avea să explodeze, să se topească sau să producă într-un fel pagube pânzei, apoi controlă nava de dăunători. Însoţitoarea ei 11 supuse pe Tuf unui interogatoriu lung cu privire la planeta de origine, destinaţie, afacerile pe S’uthlam şi alte caracteristici ale călătoriei sale, introducând răspunsurile lui fictive într-un calculator portativ.

Aproape terminaseră, când Dax ieşi somnoros din buzunarul lui Tuf şi se uită la femeie.

— Ce…, începu ea, uluită, ridicându-se atât de brusc, încât aproape că scăpă calculatorul din mână.

Pisoiul — de fapt, acum era aproape pisică, dar rămăsese cel mai mic dintre animalele lui Tuf — avea păr lung, mătăsos, negru ca adâncurile spaţiului, ochi aurii, strălucitori şi un mod ciudat de a se purta, indolent. Tuf îl scoase din buzunar, îl ţinu într-o mână şi-l mângâie cu cealaltă.

— Acesta-i Dax, zise el, ştiind că s’uthlamezii aveau obiceiul deranjant de a considera toate animalele drept dăunători, iar el intenţiona să împiedice vreo acţiune pripită a vameşilor. E un animal de casă, nevătămător, doamnă.

— Ştiu ce-i, răspunse tăios femeia. Ţine-I departe de mine. Dacă se repede la gâtul meu o să ai necazuri, muscă!

— Într-adevăr! O să fac tot ce pot să-i stăpânesc ferocitatea. Femeia păru uşurată.

— E doar o pisică mică, nu? Cum i se spune, pisicuţă?

— Cunoştinţele dumneavoastră de zoologie sunt impresionante, exclamă Tuf.

— Nu ştiu o iotă de zoologie, răspunse inspectoarea vamală, aşezându-se iar pe scaun. Dar mă uit din când în când la videospectacole.

— Fără îndoială, aţi avut norocul să urmăriţi un documentar educaţional, zise Tuf.

— Mă plictisesc, nu mă uit la aşa ceva, muscă. Îmi plac videouri cu dragoste şi aventuri.

— Înţeleg. Presupun că într-o asemenea dramă apărea o felină. Femeia dădu din cap, iar în momentul acela apăru din cală colega ei.

— În regulă, spuse ea, apoi îl văzu pe Dax cuibărit în braţele lui Tuf şi zâmbi. Un parazit pisică! exclamă ea, încântată. E deştept, nu?

— Nu te lăsa prostită, o avertiză prima inspectoare. Sunt plăcute, moi, dar pot să-ţi scoată plămânii din tine într-o clipă!

— Arată cam mic pentru aşa ceva, comentă partenera ei.

— Ha! Aminteşte-ţi-o pe cea din Tuf şi Mune!

— Tuf şi Mune, repetă Haviland Tuf, cu voce inexpresivă. A doua inspectoare se aşeză lângă prima.

— Piratul şi comandantul de port, spuse ea.

— El era stăpânul nemilos al vieţii şi al morţii, într-o navă mare cât soarele. Ea era regina păianjenilor, oscilând între dragoste şi loialitate. Împreună au schimbat planeta, povesti prima.

— Poţi s-o vezi în Casa Păianjenului, dacă-ţi plac asemenea lucruri. În dramă e o pisică.

— Într-adevăr…, clipi Tuf, iar Dax începu să toarcă.

Docul se afla la o distanţă de cinci kilometri de Casa Păianjenului, aşa că Haviland Tuf luă un tren pneumatic până în centrul portului.

Era înghesuit din toate părţile. În tren nu existau scaune. Suporta în coaste cotul ascuţit al unui străin, masca rece din plastoţel a unui ciberteh la câţiva milimetri de figură şi carapacea netedă a unui străin ce se freca de spatele lui de fiecare dată când trenul încetinea. Când coborî, avu impresia că trenul decisese să vomite supraabundenţa de omenire pe care o ingerase. Platforma devenise un haos învârtejit, plin de zgomot şi zăpăceală, ce-i cuprinsese şi pe trecători. O tânără scundă, cu trăsături ascuţite ca lama unui stilet, puse o mână nedorită pe blănurile lui şi-l invită s-o însoţească într-un salon sexual. Abia reuşi Tuf să scape de ea, că se trezi faţă în faţă cu un reporter de la ştiri, echipat cu camera din cel de-al treilea ochi, care, abordându-l cu un zâmbet îndatoritor, îi spuse că făcea o emisiune despre muşte străine şi că voia un interviu.

Tuf se strecură, pe lângă el, în baraca unui vânzător, cumpără un scut de intimitate şi-l prinse la centură. Se dovedi de-un ajutor minim. Când îl vedeau, s’uthlamezii întorceau politicoşi privirile, lăsându-l în voia lui. Reuşi să treacă prin înghesuială, mai mult sau mai puţin molestat.

Se opri la un videocomplex. Închirie o cameră particulară cu canapea, comandă un recipient cu bere s’uthlameză apoasă şi ceru o copie a lui Tuf şi Mune.

A doua oprire fu la biroul comandantului de port.

— Domnule, îi spuse el bărbatului din spatele consolei de la recepţie, am o întrebare. Tolly Mune are încă funcţia de comandant de port al S’uthlam-ului?

Secretarul îl privi din cap până-n picioare şi oftă.

— Muscă, ce să-i faci! Bineînţeles că da! Cine altul s-o aibă?

— Cine altul, într-adevăr… Este imperativ să mă întâlnesc cu dânsa imediat.

— Adică acum? Tu şi alţi o mie. Numele?

— Mă numesc Weemowet, călător din Karaleo, stăpân al Urlătorului feroce din veldt.

Secretarul se strâmbă şi introduse informaţiile în calculator, apoi se trase înapoi pe scaunul plutitor, aşteptând. În cele din urmă, scutură din cap.

— Îmi pare rău, Weemowet. Maica e ocupată. Calculatorul ei n-a auzit de tine, de nava ta sau de planeta ta. Pot să-ţi stabilesc o întâlnire peste o săptămână, dacă-mi spui ce treburi ai.

— Soluţia-i nesatisfăcătoare. Afacerea e de natură personală şi aş prefera s-o văd imediat pe comandanta de port.

Secretarul ridică din umeri.

— Defechează sau evacuează sala, muscă! Asta-i tot ce putem face!

Haviland Tuf reflectă un moment, apoi îşi ridică o mână, prinse marginea chicii şi trase. Se auzi un zgomot de rupere, iar peruca i se desprinse de pe figură.

— Priveşte! Nu-s Weemowet. Sunt Haviland Tuf, deghizat. Zicând acestea, îşi puse părul şi barba pe consolă.

— Haviland Tuf?’

— Corect.

— Am văzut videospectacolul, râse individul. Dacă tu eşti Tuf, eu sunt Stephan Cobalt Northstar.

— Stephan Cobalt Northstar e mort de mai mult de un mileniu. Iar eu sunt Haviland Tuf.

— Nu semeni deloc cu el, declară secretarul.

— Mă aflu aici incognito, deghizat în nobil leonez.

— A, da, am uitat.

— Aveţi memorie scurtă. Vreţi să-i spuneţi comandantei de port Mune că Haviland Tuf s-a întors pe S’uthlam şi doreşte să-i vorbească de îndată?

— Nu, răspunse grosolan individul, dar fii sigur că o să le povestesc tuturor prietenilor mei la noapte, în timpul orgiei.

— Am suma de şaisprezece milioane cinci sute de mii de standarzi, pe care doresc să-i plătesc, spuse Tuf.

— Şaisprezece milioane cinci sute de mii de standarzi? exclamă secretarul, impresionat. O grămadă de bani!

— Aveţi o percepere acută a celor evidente, afirmă calm Tuf. Am descoperit că ingineria ecologică este o profesiune profitabilă.

— Norocul tău, zise individul, aplecându-se în faţă. Bine, Tuf sau Weemowet sau cine oi fi, a fost foarte amuzant, dar am treabă. Dacă nu-ţi iei părul şi nu dispari din faţa mea în următoarele secunde, voi chema paza.

Se pregătea să dezvolte în continuare această temă, când consola bâzâi.

— Da? răspunse el în microfon, încruntându-se. Da, sigur. Da, maică. Da, mare, foarte mare, înalt de doi metri şi jumătate, cu o burtă aproape obscenă. Hmmm… Nu, o grămadă de păr, sau cel puţin a avut până l-a scos şi l-a pus pe consola mea. Nu. Spune că-i deghizat. Da. Zice că are o mulţime de milioane pentru tine.

— Şaisprezece milioane cinci sute de mii, preciză Tuf. Secretarul înghiţi în sec.

— Sigur. Chiar acum, maică. Întrerupse legătura şi se uită la Tuf, uluit.

— Vrea să te vadă. Uşa aceea, îi arătă el. Ai grijă, în biroul ei e zero g.

— Cunosc aversiunea comandantei de port faţă de gravitaţie, zise Haviland Tuf.

Ridică peruca de pe consolă, o vârî sub braţ şi merse cu o demnitate băţoasă spre uşa indicată, care se deschise la apropierea lui.

Îl aştepta în birou, plutind în mijlocul harababurii, cu picioarele încrucişate, cu părul lung, argintiu-oţeliu, mişcându-se leneş, ca un fuior de fum în spatele figurii slăbănoage, obişnuite.

— Deci, te-ai întors, zise ea când îl văzu pe Tuf.

Haviland Tuf nu se simţea în largul lui la zero g. Se împinse spre scaunul pentru vizitatori, prins bine de ceea ce ar fi trebuit să fie podea, şi se legă de el. Îşi încrucişă mâinile pe curba proeminentă a burţii. Coama, căreia îi dăduse drumul, fu luată de curenţii de aer.

— Secretarul dumneavoastră a refuzat să-mi transmită mesajul. Cum aţi bănuit că-s eu?

— Cine altul ar fi putut să-şi boteze nava Urletul feroce din veldt? rânji ea. Pe de altă parte, aproape că au trecut cei cinci ani. Am presimţit că eşti un tip punctual, Tuf.

— Înţeleg, mormăi Haviland Tuf şi, cu o demnitate deliberată, căută în sinteblănurile lui, deschise încuietoarea buzunarului interior şi extrase un portofel din vinilin, plin cu cipuri cristaline pentru date. lată, doamnă, sunt foarte încântat să vă prezint suma de şaisprezece milioane cinci sute de mii de standarzi, plata primei jumătăţi a datoriei mele către Port S’uthlam pentru repararea şi reamenajarea Arcei. Veţi găsi fondurile în siguranţă, depuse în depozite bancare corespunzătoare din Osiris, ShanDellor, Vechiul Poseidon, Ptola, Lyss şi Noua Budapestă. Aceste cipuri vă vor permite accesul.

— Mulţumesc, spuse femeia, luă portofelul, îl deschise, se uită în grabă la el şi-i dădu drumul, lăsându-l să plutească spre perucă. Ştiam că o să faci rost de bani, într-un fel sau altul.

— Încrederea dumneavoastră în talentul meu în afaceri e liniştitoare. Acum să discutăm despre videospectacol.

— Tuf şi Mune? L-ai văzut?

— Într-adevăr…

— Fir-ar să fie! zâmbi strâmb Tolly Mune. Şi ce crezi?

— Sunt obligat să recunosc că a trezit în mine o anumită fascinaţie perversă, din motive evidente. Ideea unei asemenea drame mi-a măgulit, indiscutabil, vanitatea, dar realizarea lasă de dorit.

— Ce te-a supărat cel mai mult? se amuză femeia. Tuf ridică un deget lung.

— Într-un singur cuvânt, incorectitudinea.

— Da, dădu ea din cap, Tuf din videospectacol are masa doar pe jumătate din a ta, figura îi este mult mai mobilă, vorbirea lui nu-i nici pe jumătate atât de bombastică, are musculatură de păienjenel şi coordonarea mişcărilor de acrobat, dar i-am ras ţeasta, pentru a fi autentici.

— Avea mustaţă. Eu n-am.

— Am crezut că aşa arată mai hoţeşte. Uită-te numai ce mi-au făcut mie! Nu-mi pasă că mi-au redus vârsta cu cincizeci de ani, nici că mi-au modificat figura, de arăt ca o prinţesă vandeenă a viselor, dar sânii ăia afurisiţi!

— Fără îndoială că au vrut să sublinieze certitudinea dezvoltării dumneavoastră mamare. Dar toate astea ar putea fi lăsate de-o parte, ca deformări minore în scopul prezentării unui spectacol mai estetic — în schimb, consider o problemă mult mai serioasă libertăţile desfrânate permise faţă de opiniile şi filosofia mea. Am obiecţii îndeosebi la discursul meu final, în care exprim părerea că geniul omenirii ce evoluează poate să rezolve — şi va rezolva — toate problemele, că ecoingineria le permite s’uthiameziior să se înmulţească fără teamă şi măsură, iar acest lucru va conduce la măreţie şi, în cele din urmă, la divinitate. Astea sunt în contradicţie evidentă cu opiniile exprimate de mine în vremea aceea, comandant de port Mune! Dacă vă reamintiţi discuţia noastră, veţi recunoaşte că am spus că orice soluţie a problemei dumneavoastră alimentare, de natură tehnică sau ecologică, va fi, în mod obligatoriu, doar o măsură temporară, dacă poporul dumneavoastră continuă să practice reproducerea nelimitată.

— Erai eroul principal. Nu prea puteau să te facă să ai manifestări anti-viaţă…

— Mai sunt şi alte abateri în naraţiune. Suficiente pentru a se vedea că ficţiunea oglindeşte un punct de vedere distorsionat al evenimentelor de acum cinci ani. Distrugere este doar o felină nevătămătoare, deşi zburdalnică, ai cărei strămoşi au fost domesticiţi încă din zorii istoriei omenirii, şi-mi amintesc că atunci când mi-aţi luat-o prin trădare, pe baza unui artificiu legal ce făcea parte dintr-un plan destinat să mă oblige să vă predau Arca, ea şi eu am săvârşit capitularea în mod paşnic. În nici un moment n-a sfârtecat cu ghearele ei măcar un singur om al pazei, cu atât mai puţin şase!

— Mi-a zgâriat dosul palmei o dată, zise Tolly Mune. Altceva?

— N-am decât aprobare pentru politica şi modul de comportare al lui Josen Rael şi al Înaltului Consiliu al S’uthlam-ului. E adevărat că ei, mai ales primul consilier Rael, s-au comportat într-un fel lipsit de etică şi de scrupule. Cu toate acestea, trebuie spus că în nici o clipă Josen Rael nu m-a torturat, nici nu mi-a ucis vreo pisică, în strădania de a mă supune voinţei sale.

— Nici nu transpira atât, spuse Tolly Mune, şi nu pălăvrăgea niciodată. A fost un om decent. Sărmanul Joseni oftă ea.

— În cele din urmă, ajungem la dificultatea problemei. Într-adevăr dificultate — un cuvânt ciudat când îl rostogoleşti de pe limbă, dar foarte potrivit acestei discuţii. Dificultatea, comandant de port Mune, a fost şi este natura pariului nostru. Când am adus proaspăt recuperata Arcă aici, pentru reparaţii, Înaltul Consiliu a hotărât să pună mâna pe ea. Am refuzat s-o vând, iar dumneavoastră, negăsind un pretext legal pentru a reţine nava, aţi confiscat-o pe Distrugere, considerând-o parazit, şi m-aţi ameninţat c-o ucideţi, dacă nu semnez transferul de proprietate. Am fost corect, în punctele esenţiale?

— Cred că da, răspunse amabilă Tolly Mune.

— Am rezolvat impasul printr-un pariu. Eu trebuia să încerc să rezolv criza alimentară a S’uthlam-ului prin ecoinginerie şi să îndepărtez marea foamete care vă ameninţa. Dacă eşuam, Arca devenea a voastră. Dacă reuşeam, trebuia să mi-o înapoiaţi pe Distrugere şi, mai mult, să efectuaţi reparaţiile şi amenajările pe care le solicitasem, lăsându-mi la dispoziţie zece ani ca să plătesc factura.

— Adevărat.

— După câte îmi amintesc, cunoaşterea carnală a trupului dumneavoastră n-a fost inclusă în condiţiile mele, comandant de port Mune! Voi fi ultimul om care să diminuez bravura dovedită la restrişte, când Înaltul Consiliu a oprit trenurile şi a închis toate docurile. V-aţi riscat persoana şi cariera, aţi spart un geam din plastoţel, aţi zburat prin kilometri de vid pustiu, îmbrăcată doar în costum subţire, împinsă de propulsoare cu aer, hăituită tot timpul de echipe ale pazei, iar la sfârşit abia aţi evitat să fiţi ucisă de Flotila de Apărare Planetară, când aceasta a pornit împotriva mea. Chiar o persoană atât de nesimţitoare şi ordinară ca mine trebuie să admită că aceste acţiuni au avut o anumită calitate eroică, ba chiar romantică, lucruri care în zilele din vechime ar fi constituit material pentru legendă. Dar scopul acelei călătorii melodramatice, plină de bravură, a fost de a o înapoia pe Distrugere custodiei mele, conform termenilor înţelegerii noastre, nu pentru a vă pune trupul la dispoziţia poftelor mele, zise Tuf clipind. Mai mult, mi-aţi explicat foarte clac atunci că acţiunile dumneavoastră au fost motivate de un simţ al onoarei şi de teama influenţei corupătoare pe care ar fi putut s-o aibă Arca asupra conducătorilor dumneavoastră. După cum îmi reamintesc, nici pasiunea fizică, nici dragostea romantică n-au jucat vreun rol în socotelile dumneavoastră.

Comandanta de port Mune rânji:

— Uită-te la noi, Tuf. Suntem o pereche afurisită de amanţi interstelari! Recunoaşte însă că asta face povestea mai frumoasă.

Figura lungă a lui Tuf rămase calmă, inexpresivă.

— Cu siguranţă că nu luaţi apărarea acestui videospectacol extrem de inexact!

— Să-I apăr? râse iar femeia. Ce dracu’, eu l-am scris! Tuf clipi de şase ori la rând.

Înainte să găsească o replică, uşa se deschise şi înăuntru năvăliră, învârtindu-se, reporterii de la ştiri, vreo douăzeci de indivizi care ţipau, exclamau şi strigau întrebări grosolane. În centrul fiecărei frunţi zbârnâia şi clipea cel de-al treilea ochi.

— Aici, Tuffer! Zâmbeşte!

— Ai vreo pisică la tine?

— Vei încheia un contract de căsătorie, comandant de port Mune?

— Unde-i Arca?

— Hai, îmbrăţişaţi-vă!

— Când te-ai bronzat, negustorule?

— Unde-i mustaţa?

— Ce părere ai despre Tuf şi Mune?

— Ce mai face Distrugere?

Stând imobil pe scaun, Haviland Tuf privi în sus, în jos şi în jur, cu o serie de mişcări iuţi, precise, ale capului. Clipi şi nu spuse nimic. Torentul de întrebări continuă până când Tolly Mune trecu, înotând fără efort, prin haită, împingând reporterii cu ambele mâini, şi se aşeză lângă Tuf. Îşi strecură un braţ sub al lui şi-l sărută uşor pe obraz.

— Ce dracu’, zise ea, nu vă pişaţi pe voi! Abia a venit. Fără întrebări, îmi pare rău, adăugă ea, ridicând cealaltă mână. Invocăm intimitatea! La urma urmei, au trecut cinci ani! Lăsaţi-ne ceva timp, să ne refamiliarizăm.

— Veţi pleca împreună pe Arcă? întrebă o reporteră mai agresivă, care plutea în faţa lui Tuf, la o jumătate de metru, cu cel de-al treilea ochi zumzăind.

— Bineînţeles, răspunse Tolly Mune. Unde în altă parte?

Abia după ce Urlătorul feroce din veldt ieşise din pânză, în drum spre Arcă, Haviland Tuf catadicsi să se ducă în cabina pe care o pusese la dispoziţia lui Tolly Mune. Era proaspăt spălat, curăţat şi frecat, orice urmă a deghizării fiind înlăturată. Figura lui lungă, fără păr, arăta albă şi de necitit, ca o foaie imaculată de hârtie. Purta o uniformă complet cenuşie, care nu-i ascundea pântecul formidabil, iar o capelă verde cu cozoroc, împodobită cu theta auriu al inginerilor ecologi îi acoperea căpăţâna cheală. Dax stătea călare pe umărul lui lat.

Tolly Mune se întinsese şi sorbea dintr-un recipient cu bere de pe Sf. Christopher. Rânji când intră bărbatul.

— O marfă afurisit de bună. Cine-i ăsta? Nu-i Distrugere.

— Distrugere se află în siguranţă, la bordul Arcei, cu tovarăşul şi pisoii ei, deşi aceştia nu mai sunt de mult pisoi. Populaţia felină a navei mele a crescut oarecum, de la vizita mea pe S’uthlam, deşi nu atât de precipitat ca populaţia omenească de pe planeta dumneavoastră.

Se aşeză rigid pe un scaun şi continuă:

— Acesta-i Dax. Dacă fiecare pisică este, bineînţeles, specială, Dax poate fi considerat extraordinar. Toate pisicile au un strop de calităţi paranormale — e un lucru bine cunoscut. Datorită unui set de circumstanţe neobişnuite, întâlnite pe o planetă numită Namor, am iniţiat un program pentru a intensifica şi extinde această abilitate înnăscută a felinelor. Dax este rezultatul final, doamnă. Întreţinem anumite relaţii, pentru că el este înzestrat cu posibilităţi paranormale ce-s departe de a fi rudimentare.

— Pe scurt, zise Tolly Mune, ţi-ai creat o pisică cititoare de gânduri.

— Perspicacitatea dumneavoastră rămâne acută, comandant de port Mune, replică Tuf, încrucişându-şi mâinile. Avem multe de discutat. Poate veţi fi amabilă să-mi explicaţi de ce aţi cerut să aduc Arca în S’uthlam, de ce aţi insistat să mă însoţiţi şi, mult mai important, de ce m-aţi vârât în această înşelăciune bizară, deşi plină de culoare, ba chiar aţi mers atât de departe încât v-aţi permis libertăţi faţă de persoana mea.

Tolly Mune oftă.

— Tuf, îţi aminteşti în ce stare erau lucrurile acum cinci ani, când ne-am despărţit?

— Memoria mea e fără pereche, declară Haviland Tuf.

— Bine. Atunci, poate ţii minte că m-ai lăsat într-un adevărat rahat.

— Aţi anticipat schimbarea imediată din funcţia de comandant de port, judecata sub acuzaţia de înaltă trădare şi o condamnare ce urma a fi executată într-o fermă penitenciară, în Cămări. Cu toate acestea, aţi respins propunerile mele de a vă asigura transportul gratuit în alt sistem solar, la alegerea dumneavoastră, preferând în loc de aceasta să vă întoarceţi pentru a înfrunta închisoarea şi dizgraţia.

— Orice naiba aş fi, rămân s’uthlameză. Ăsta-i poporul meu, Tuf! Nişte tâmpiţi amărâţi, uneori, dar poporul meu afurisit!

— Loialitatea dumneavoastră este lăudabilă. Întrucât aţi rămas comandant de port, presupun că circumstanţele s-au schimbat.

— Eu le-am schimbat, declară Tolly Mune.

— Într-adevăr?

— A trebuit s-o fac, dacă nu voiam să-mi petrec restul vieţii conducând o maşină de plivit prin neoiarbă, în timp ce gravitaţia m-ar fi sfârtecat, se strâmbă femeia. De îndată ce m-am întors în port, m-a înhăţat siguranţa. Sfidasem Înaltul Consiliu, încălcasem legi, adusesem pagube unor proprietăţi şi te ajutasem să fugi cu o navă ce urma să fie confiscată. Al naibii de dramatic, nu crezi?

— Opinia mea nu are importanţă.

— Atât de dramatic, încât putea fi doar o crimă de dimensiuni enorme sau un gest imens de eroic. Josen mă scârbise. Ne-am înfruntat. Nu era cu adevărat om rău, ţi-am mai spus. Dar avea funcţia de prim consilier şi ştia ce avea de făcut. Nu-mi plăceau cărţile pe care le aveam, continuă ea aplecându-se înainte, dar trebuia să ie joc sau să abandonez. Ca să-mi salvez curul osos a trebuit şă-l distrug pe Josen — să-l discreditez pe el şi pe majoritatea celor din Înaltul Consiliu. Trebuia să mă transform pe mine într-o eroină şi pe el într-un ticălos, asta în termeni foarte limpezi pentru orice pierde-vară palavragiu din subsolurile oraşului.

— Înţeleg, zise Tuf. — Dax torcea, deci comandanta de port fusese complet sinceră. — Ca urmare, a apărut melodrama exagerată numită Tuf şi Mune.

— Aveam nevoie de bani pentru cheltuielile judiciare. Îmi trebuiau destul de mulţi, ce naiba, dar am folosit asta ca o scuză pentru a-mi vinde versiunea mea asupra evenimentelor uneia dintre cele mai mari videoreţele. Să zicem că am condimentat un pic povestea. Iar indivizii s-au ambalat în aşa hal, că au decis să utilizeze canalul de ştiri pentru o versiune dramatizată. Am fost mai mult decât încântată să le ofer scenariul. Bineînţeles, am avut un colaborator, dar eu i-am spus ce să scrie. Josen n-a înţeles niciodată ce s-a întâmplat. Nu era un politician atât de priceput pe cât crezuse, nu punea suficient suflet. Şi am fost ajutată.

— De cine? se interesă Tuf.

— Îndeosebi de un tânăr numit Cregor Blaxon.

— Numele mi-e necunoscut.

— Făcea parte din Înaltul Consiliu. Consilier pentru agricultură. Un post esenţial, iar Blaxon era cel mai tânăr om care-l ocupase vreodată. Şi cel mai tânăr din Consiliu. Probabil crezi că era mulţumit.

— Vă rog să nu vă încumetaţi să-mi spuneţi ce gândesc, dacă n-aţi căpătat în absenţa mea calităţi paranormale. N-aş crede un asemenea lucru. Am descoperit că-i aproape întotdeauna o greşeală să presupui că vreo fiinţă umană va fi vreodată mulţumită.

— Cregor Blaxon este şi a fost un om foarte ambiţios. Făcea parte din echipa lui Josen. Amândoi tehnocraţi, dar Blaxon aspira la scaunul de prim consilier, iar pe acela îşi aşezase bucile Josen.

— Cred că-i înţeleg motivaţia.

— Blaxon a devenit aliatul meu. Fusese impresionat de ceea ce făcuseşi. Omnigrăunţele, peştele, planctonul, mucegaiul-vâscos, toate ciupercile alea afurisite… Şi văzuse ce se întâmpla. Şi-a folosit toată puterea pentru a scurta biotestele şi a introduce produsele tale în culturi. Cu o prioritate zgomotoasă. Făcea un tărăboi teribil oricărui amărât care încerca să încetinească lucrurile. Josen Rael era prea ocupat ca să bage de seamă.

— Politicianul inteligent şi eficient e o specie virtual necunoscută în galaxie, comentă Haviland Tuf. Poate ar fi bine să pun o mostră din Creg Blaxon în biblioteca de celule a Arcei…

— Mi-ai furat ideea.

— Sfârşitul poveştii este evident. În pofida vanităţii, aş îndrăzni să presupun că micul meu efort ca ecoinginer a fost declarat un succes, că implementarea energică a soluţiilor mele de către Cregor Blaxon i-a mărit acestuia reputaţia.

— A numit evenimentele „Înflorirea produsă de Tuf”, zise Tolly Mune cu un zâmbet cinic. Canalele de ştiri au preluat termenul. Înflorirea produsă de Tuf, o nouă vârstă de aur a S’uthlam-ului. După scurt timp, am avut ciuperci comestibile care creşteau pe pereţii canalizării. Am întemeiat ferme de ciuperci uriaşe în fiecare subsol. Covoarele de eşarfă-neptuniană au acoperit suprafaţa oceanelor, iar sub ele s-au înmulţit, cu o viteză uluitoare, peştii tăi. Am plantat omnigrăunţe în loc de neoiarbă şi nanogrâu, iar prima recoltă ne-a dat o producţie de trei ori mai bogată în calorii. Ai făcut o treabă la nivel de novă cu eco-ingineria, Tuf!

— Complimentul e primit cu aprecierea cuvenită.

— Din fericire, Înflorirea începuse când a apărut pe reţea Tuf şi Mune, cu mult înainte de a fi judecată. Creg preamărea zilnic la ştiri deşteptăciunea ta şi spunea miliardelor de oameni că se terminase cu criza de hrană. Te-a făcut erou din motivele lui, ridică ea din umeri. Trebuia s-o facă, dacă voia să-i ia locul lui Josen. Şi în felul ăsta m-a transformat şi pe mine în eroină. Toate s-au legat într-un amărât de nod mare, frumos — cea mai frumoasă chestie afurisită pe care ai vrea s-o vezi. Te scutesc de amănunte. Sfârşitul? Tolly Mune achitată, reinstaurată triumfal în funcţie. Josen Rael dizgraţiat, respins de toţi camarazii lui, obligat să-şi dea demisia. Jumătate din Înaltul Consiliu a demisionat o dată cu el. Cregor Blaxon a devenit noul conducător al tehnocraţilor şi a câştigat alegerile următoare. Creg e acum noul prim consilier. Josen, sărmanul, a murit acum doi ani. Iar noi doi am devenit subiect de legendă, cei mai celebri iubiţi de la, oh, la dracu’, de la toate cuplurile alea romantice din vechime — ştii, Romeo şi Julieta, Samson şi Dalila, Sodoma şi Gomora, Marx şi Lenin.

Căţărat pe umărul lui Tuf, Dax începu să scoată un mârâit gros, speriat. Gheruţele pătrundeau în carne, prin stofa costumului. Haviland Tuf clipi, apoi se întinse şi mângâie liniştitor pisoiul.

— Comandant de port Mune, zâmbetul dumneavoastră e larg, iar ştirile pe care mi le comunicaţi par a indica doar răsuflatul dar etern popularul happy-end, numai că Dax s-a alarmat, de parcă sub această suprafaţă calmă ar fierbe neliniştea. Poate aţi omis o parte importantă a povestirii.

— Doar notele de subsol.

— Într-adevăr… Şi care sunt acestea?

— Douăzeci şi şapte de ani, Tuf. Nu-ţi declanşează în minte nici un semnal de alarmă?

— Într-adevăr. Înainte de pornirea programului de inginerie ecologică, extrapolările dumneavoastră indicau faptul că S’uthlam-ul se află, din cauza creşterii alarmante a populaţiei şi a reducerii resurselor alimentare, la douăzeci şi şapte de ani de foametea în masă.

— Asta a fost acum cinci ani, zise Tolly Mune.

— Într-adevăr.

— Douăzeci şi şapte minus cinci.

— Fac douăzeci şi doi. Presupun că există un subînţeles în acest exerciţiu de aritmetică elementară.

— Au rămas douăzeci şi doi de ani. Ah, dar asta a fost înainte de venirea Arcei, înainte ca ecologul genial Tuf şi cutezătoarea păienjenea Mune să rezolve totul, înainte de miracolul pâinilor şi peştilor, înainte ca tânărul curajos Cregor Blaxon să declanşeze „Înflorirea produsă de Tuf”.

Haviland Tuf întoarse capul să se uite la pisica de pe umărul său.

— Detectez o oarecare notă de sarcasm în glasul ei, îi spuse el lui Dax.

Tolly Mune oftă, căută într-un buzunar şi scoase o cutie cu cipuri din cristal, pentru date.

— Uită-te, iubitule! îi zise ea, aruncând cutia prin aer.

Tuf se întinse, o prinse cu mâna lui mare, albă, şi nu-i răspunse.

— Ai acolo tot ce-ţi trebuie. Extrase din banca de date a consiliului. Fişiere secrete, bineînţeles. Toate rapoartele, toate extrapolările, toate analizele. Numai pentru tine. Înţelegi? De aceea am fost atât de misterioasă, de aceea ne întoarcem pe Arcă. Creg şi Înaltul Consiliu şi-au imaginat că povestea noastră de dragoste va reprezenta o acoperire teribilă. Miliardele de privitori ai reţelelor de ştiri n-au decât să-şi închipuie că facem sex nebuneşte. Atât timp cât mintea lor e plină de imaginile piratului şi comandantei de port care deschid noi frontiere sexuale, nu-şi vor bate capul să afle ce se petrece în realitate şi vom putea face totul în linişte. Vrem pâini şi peşti, Tuf, dar de data asta pe farfurie. Astea-s instrucţiunile pe care le-am primit.

— Care-i cea mai recentă extrapolare? întrebă Haviland Tuf, cu voce calmă, inexpresivă.

Dax se ridică, sâsâind alarmat, cuprins brusc de frică.

Tolly Mune sorbi din bere şi se lăsă pe speteaza scaunului. Închise ochii.

— Optsprezece ani, zise ea, arătând ca femeia de o sută de ani care era, nu ca o tinerică de şaizeci, iar vocea ei părea infinit de obosită. Optsprezece ani, repetă ea. Număraţi.

Tolly Mune nu era deloc sofisticată. Îşi petrecuse viaţa în S’uthlam-ul cu oraşe întinse cât un continent, cu miliarde de indivizi înghesuiţi, cu turnuri ce se înălţau zece kai spre cer, cu şosele mult sub suprafaţa solului şi cu marele ascensor orbital. Ca atare, nu era o femeie ce putea fi impresionată doar de mărime. Totuşi, considera că exista ceva aparte în Arcă.

Simţise acest lucru din momentul sosirii, când cupola imensă a punţii de acostare se ivise în faţa lor, iar Tuf coborâse cu Urlătorul feroce din veldt în beznă, aşezându-l între navete şi ambarcaţiuni părăginite, pe un doc circular care strălucea albastru-închis, ca semn de bun venit. Domul se închisese deasupra lor, iar atmosfera fusese pompată înăuntru. Pentru a umple iute un spaţiu atât de vast, aerul năvălise cu forţa unei furtuni, urlând şi şuierând. În cele din urmă, Tuf deschisese uşa navei şi o luase înainte pe scara ornamentată, care ieşise din gura navei-leu ca o limbă aurită. Jos îi aşteptase o maşinuţă cu trei roţi. Tuf o condusese prin harababura de nave moarte sau abandonate, unele mai bizare decât văzuse vreodată Tolly Mune. Bărbatul şofase în tăcere, fără să se uite nici în stânga, nici în dreapta, cu Dax pe genunchii lui, ca un ghem de blană moale, fără oase, care torcea.

Tuf îi pusese la dispoziţie o punte întreagă. Sute de dormitoare, staţii de calculatoare, laboratoare, coridoare, staţii sanitare, săli de recreere, bucătării. Fără alt locatar în afară de ea. Pe S’uthlam, un spaţiu orăşenesc atât de întins ar fi adăpostit o mie de oameni, în apartamente mai mici decât dulapurile Arcei. Tuf oprise funcţionarea reţelei gravitaţionale în etajul acela, ştiind că ea prefera zero g.

— Dacă aveţi nevoie de mine, mă găsiţi în apartamentul meu, pe puntea superioară, unde-i gravitaţie normală, îi spusese el. Intenţionez să-mi dedic toată energia rezolvării problemelor S’uthlam-ului. Nu voi avea nevoie de sfaturile sau ajutorul dumneavoastră. Nu intenţionez să vă jignesc, comandant de port Mune, dar experienţa mea amară a dovedit că asemenea relaţii provoacă mai multe necazuri decât merită si folosesc doar pentru a mă distrage. Dacă există o soluţie pentru cea mai deranjantă neplăcere a dumneavoastră, o voi găsi mai degrabă prin propriile mele eforturi, cu condiţia să nu fiu disturbat. Voi programa o călătorie plăcută spre S’uthlam şi pânza lui. Sper ca la sosire să fiu gata să vă rezolv necazurile.

— Dacă nu vei fi, îi reamintise ea sec, vom lua nava. Aşa ne-am înţeles.

— Sunt pe deplin conştient, răspunsese Haviland Tuf. În cazul în care vă veţi plictisi, Arca vă va oferi o întreagă gamă de divertismente, amuzamente şi ocupaţii. Serviţi-vă în deplină libertate de posibilităţile oferite de automatul pentru hrană. Mâncarea astfel pregătită n-o egalează pe cea preparată de mine personal, dar nu mă îndoiesc că vi se va părea admirabilă în comparaţie cu alimentaţia tipic s’uthlameză. Comandaţi oricâte mese aveţi nevoie în timpul zilei. Voi fi încântat să cinaţi cu mine în fiecare seară, la ora optsprezece, conform timpului navei. Aveţi amabilitatea să fiţi punctuală.

Şi spunând acestea, o părăsise.

Sistemul de calculatoare care conducea nava imensă respecta ciclurile de lumină şi întuneric, simulând trecerea zilelor şi nopţilor. Tolly Mune îşi petrecea nopţile în faţa unui holomonitor, urmărind drame vechi de mai multe milenii, înregistrate pe planete devenite semilegende, iar zilele explorând — la început, puntea pe care i-o cedase Tuf, apoi restul navei. Cu cât vedea şi afla mai multe, cu atât devenea mai uluită, mai nesigură.

Stătu zile în şir în scaunul vechiului căpitan, aflat pe puntea din turn, punte la care Tuf renunţase, întrucât o socotea incomodă, şi urmărise pe ecranul imens selecţii întâmplătoare din vechiul jurnal de bord al navei.

Merse prin labirintul de punţi şi coridoare, descoperi trei schelete în părţile răvăşite ale Arcei (doar două dintre ele erau omeneşti), se minună văzând la o intersecţie de coridoare pereţii groşi, din duraliaj, umflaţi şi crăpaţi, de parcă ar fi suportat o căldură uriaşă.

Petrecu ore într-o bibliotecă pe care o descoperise, atingând şi mânuind cărţi vechi, unele tipărite pe foi subţiri din metal sau plastic, altele pe hârtie adevărată.

Se întoarse pe puntea de acostare, se căţără în câteva din navele abandonate, strânse acolo de Tuf. Intră în arsenal şi privi şirul înspăimântător de arme, unele din ele demodate, altele necunoscute, iar altele interzise.

Se plimbă prin imensitatea tunelului central ce străbătea inima navei, parcurse cei treizeci de kai ai lungimii lui, paşii ei stârnind ecoul, respiraţia îngreunându-i-se la sfârşitul expediţiei zilnice. În jurul ei se afla o mulţime impresionantă de căzi pentru clonare, bazine pentru creştere, instalaţii de microchirurgie şi staţii de calculator. Nouăzeci la sută din căzi erau goale, dar comandanta descoperi ici, colo, viaţa crescând. Privi prin sticla prăfuită în lichidele dense, transparente, ia siluetele vagi, vii, unele mici cât mâna ei, altele mari cât un tren pneumatic. O trecură fiorii.

De fapt, întreaga navă părea friguroasă şi oarecum înspăimântătoare. Singura căldură adevărată putea fi găsită într-o porţiune a punţii superioare, cea în care îşi petrecea nopţile şi zilele Haviland Tuf. Camera de comunicaţii lungă, îngustă, pe care o amenajase ca punct de comandă era agreabilă, confortabilă. Apartamentul lui fusese înţesat cu mobilier uzat şi cu o mulţime de antichităţi uluitoare, acumulate în timpul peregrinărilor. Aici aerul mirosea a mâncare şi a bere, paşii nu declanşau ecouri, aici era lumină, zgomot, viaţă. Şi pisici.

Pisicile lui Tuf erau libere să circule prin aproape toată nava, dar majoritatea păreau a prefera să rămână în preajma lui Tuf. Erau şapte la număr. Haos, un cotoi cu păr lung, cenuşiu, cu ochi autoritari şi maniere indolente, dominatoare, era stăpânul a tot ce vedea. Putea fi găsit deseori pe consola principală a lui Tuf din camera de comandă, legănându-şi ca un metronom coada stufoasă. În cei cinci ani, Distrugere îşi pierduse energia şi câştigase în greutate. La început, păruse că n-o recunoaşte pe Tolly Mune, dar după câteva zile familiaritatea cea veche reapăruse, iar pisica reluase relaţiile din punctul în care fuseseră întrerupte. Uneori o însoţea pe comandanta de port în preumblările ei. Mai erau Ingratitudine, Îndoială, Ostilitate şi Bănuială. Pisoii, cum le zicea Tuf, deşi ajunseseră deja pisici tinere.

— Născuţi din Distrugere şi Haos, doamnă. Iniţial, au fost cinci pui. Am lăsat-o pe Nesăbuinţă pe Namor.

— E bine să laşi nesăbuinţa în urmă. Dar nu mi-o pot imagina împărtăşită de o pisică.

— Nesăbuinţă a dezvoltat o inexplicabilă slăbiciune pentru o tânără insuportabilă şi imprevizibilă, de origine namoriană. Din moment ce eu aveam mai multe pisici, iar ea nu avea nici una, mi s-a părut că fac un gest potrivit, ţinând seama de circumstanţe. Deşi felinele sunt fiinţe splendide, admirabile, au rămas relativ rare în această tristă galaxie modernă. Generozitatea mea înnăscută şi simţul datoriei faţă de tovarăşii mei oamenii m-au împins să ofer pisici unor planete precum Namor. 6 civilizaţie cu pisici e mai bogată, mai umană decât una lipsită de camaraderia lor unică.

— Adevărat, zâmbi Tolly Mune.

Ostilitate se afla la îndemână. Femeia o luă cu grijă, şi începu s-o mângâie. Avea blana foarte moale.

— Ciudate nume le-ai dat!

— Poate mai potrivite firii umane decât celei a felinelor, fu de acord Tuf. Le-am botezat dintr-o toană.

Ingratitudine, Îndoială şi Bănuială erau cenuşii, ca tatăl lor. Ostilitate — neagră cu alb, precum Distrugere. Îndoială era gălăgios şi gras, Ostilitate — agresiv şi irascibil, Bănuială — fricos, ascunzându-se mereu sub scaunul lui Tuf. Le plăcea să se joace împreună, o ceată impetuoasă. Se părea că o găseau pe Tolly Mune infinit de fascinantă şi se căţărau pe ea de fiecare dată când femeia îl vizita pe Tuf. Uneori, apăreau în cele mai neaşteptate locuri. Ostilitate îi sărise o dată în spate, când urca pe o scară, iar surpriza o şocase, tăindu-i respiraţia. Se obişnuise ca Îndoială să se caţăre în poala ei în timpul mesei, cerşind de mâncare.

Exista şi o a şaptea pisică: Dax.

Dax, cu blana de culoarea nopţii şi cu ochii ca nişte beculeţe aurii. Dax, singurul parazit apatic pe care-l văzuse, care prefera să fie cărat în loc să meargă. Dax, care privea din buzunarul lui Tuf sau din spatele capelei acestuia. Dax, care nu se juca niciodată cu pisoii mai mari, care rareori scotea un sunet şi a cărui privire aurie reuşea să-l facă pe uriaşul, boierosul Haos să se mute de pe un scaun pe care-l doreau amândoi. Pisoiul cel negru era tot timpul cu Tuf.

— Ăsta-i animalul care te ajută, îi zise Tolly Mune, arătându-l cu cuţitul în timp ce stăteau la masă, după vreo douăzeci de zile de la sosirea ei la bordul Arcei. Asta înseamnă că eşti… care-i termenul?

— Există mai multe. Vraci, vrăjitor, magician. Cred că denumirile provin din miturile Străvechiului Pământ.

— Ţi se potrivesc. Uneori, am senzaţia că nava-i bântuită.

— Acest lucru sugerează de ce-i mai înţelept să te bazezi pe intelect, nu pe simţuri. Primiţi asigurarea mea că, dacă ar exista fantome sau alte entităţi supranaturale la bordul Arcei, ar fi reprezentate prin mostre de celule, pregătite pentru clonare. N-am găsit asemenea mostre. Stocul meu include specii denumite uneori dracula cu glugă, fantome-de-vânt, lycantropi, vampiri, ghule, buruiana-vrăjitoarei şi altele asemenea, dar mi-e teamă că nu-s articolele autentice, mitice.

— Foarte bine, zâmbi Tolly Mune.

— Mai doriţi vin? E dintr-o recoltă rhianneză excelentă.

— O idee bună, zise ea turnându-şi în pahar, deşi ar fi preferat un recipient care se storcea — lichidele neînchise erau nişte chestii care se scurgeau şi se împrăştiau oricând. Mi se uscase gâtul. N-ai nevoie de monştri, Tuf. Nava ta poate distruge cu uşurinţă planete întregi.

— Evident, răspunse Tuf. Dar, la fel de evident, poate salva planete.

— Cum ai salvat-o pe a noastră? Ai un al doilea miracol ascuns în mânecă?

— Din păcate, miracolele sunt la fel de mitice precum fantomele şi spiriduşii, iar în mâneci se află doar braţele mele. Dar intelectul uman poate inventa lucruri aproape miraculoase, adăugă el, ridicându-se încet în picioare. Dacă aţi isprăvit plăcinta cu ceapă-umflată şi vinul, poate doriţi să mă însoţiţi în sala calculatorului. M-am străduit, plin de zel, să vă rezolv problema şi am ajuns la anumite concluzii.

Tolly Mune se sculă imediat.

— Să mergem! spuse ea.

— Priviţi!

Tuf apăsă o tastă. Pe unul dintre ecrane apăru un grafic.

— Ce-i asta? întrebă Tolly Mune.

— Graficul pe care l-am făcut în urmă cu cinci ani, răspunse Tuf; Dax sări în poala lui, iar Tuf mângâie pisoiul negru. Parametrii folosiţi au fost numărul de atunci al locuitorilor s’uthlamezi şi creşterea prevăzută a populaţiei. Analiza mea arată că resursele adiţionale de hrană, introduse în societatea dumneavoastră prin intermediul a ceea ce Cregor Blaxon a avut amabilitatea să numească „Înflorirea produsă de Tuf”, ar fi trebuit să vă dea un răgaz de minimum nouăzeci şi patru de ani standard, înainte ca spectrul foametei să ameninţe iar S’uthlam-ul.

— O extrapolare afurisită, care nu valorează nici cât o oală cu viermi! declară sec Tolly Mune. Tuf ridică un deget:

— Un om mai uşuratic decât mine s-ar simţi ofensat de sugestia că această analiză ar fi fost eronată. Din fericire, am o fire stăpânită, tolerantă. Mai mult, n-aveţi dreptate, comandant de port Mune! Extrapolarea mea a fost atât de corectă pe cât era posibil.

— Asta înseamnă că n-o să avem foamete şi dezastre peste optsprezece ani? Că vom avea abia peste un secol? Aş vrea să cred, dar…

— N-am spus un asemenea lucru. Cu o marjă de eroare acceptabilă, ultima previziune s’uthlameză pare a fi corectă, atât cât am putut verifica.

— Nu pot fi corecte ambele previziuni! Asta-i imposibil, Tuf!

— Greşiţi, doamnă. În timpul celor cinci ani care au trecut, parametrii s-au schimbat. Aşteptaţi puţin.

Se întinse şi apăsă alt buton. Altă linie, ce se înălţa abrupt, apăru pe ecran.

— Aceasta reprezintă curba actuală a creşterii populaţiei pe S’uthlam. Observaţi cum urcă. O rată uluitoare de creştere. Dacă aş avea un moment de înclinaţie poetică, aş spune că zboară. Din fericire, n-am asemenea înclinaţii. Sunt un om obişnuit, care vorbeşte obişnuit. Înainte de a spera într-o corectare a situaţiei dumneavoastră, e necesar să înţelegem această situaţie şi ce se va întâmpla în continuare. Totul e limpede. Cu cinci ani în urmă, am folosit resursele Arcei şi, dacă mi-aş permite să renunţ la modestia mea obişnuită, aş spune că v-am făcut un serviciu extraordinar de eficient. S’uthlamezii n-au pierdut timpul ca să strice tot ce-am realizat. Să fiu succint, comandant de port Mune. De îndată ce Înflorirea a prins rădăcini, ca să spun aşa, poporul dumneavoastră s-a repezit în camerele particulare pentru a-şi dezlănţui poftele carnale şi a se grăbi să aibă copii, începând să se reproducă mai iute ca niciodată. Dimensiunea familiei medii e mai mare ca acum cinci ani cu 0,0072 persoane, iar cetăţeanul mediu devine părinte mai devreme cu 0,0102 ani. Schimbări minore, veţi protesta dumneavoastră, dar care, înmulţite cu enorma populaţie a planetei dumneavoastră şi modificate de alţi parametri relevanţi, duc la o diferenţă dramatică. Ca să fiu mai precis, diferenţa între nouăzeci şi patru de ani şi optsprezece.

Tolly Mune privi liniile care se încrucişau pe ecran.

— Drace! mormăi ea. Ar fi trebuit să-mi închipui. Asemenea informaţii sunt secrete, din motive evidente, dar ar fi trebuit să ştiu, zise ea, strângând pumnii. Pe toţi dracii! Creg a dezlănţuit un carnaval prin canalele de ştiri, cu afurisita lui de Înflorire, aşa că nu-i de mirare că s-a întâmplat astfel. De ce ar fi avut oamenii reţineri să dea naştere la copii, din moment ce problema hranei fusese rezolvată? Blestematul de prim consilier Ie-a spus că sosiseră timpuri bune. Toţi zeroiştii afurisiţi se dovediseră a fi, încă o dată, nişte amărâţi de alarmişti anti-viaţă, iar tehnocraţii făcuseră încă o minune. De ce s-ar fi îndoit cineva că nu vor face alta şi alta? Da, trebuie să fii un bun enoriaş, să ai mulţi copii, să ajuţi omenirea să evolueze spre dumnezeire şi să învingă entropia. De ce nu? exclamă femeia, dezgustată. Tuf, de ce-s oamenii nişte idioţi amărâţi?

— Întrebarea este mai dificilă decât dilema în care se află S’uthlam-ul, şi mă tem că nu-s capabil să răspund la ea. Dar dacă v-aţi apucat să distribuiţi blamuri, aţi putea să vă rezervaţi unele şi dumneavoastră. Chiar dacă impresia eronată a fost provocată de primul consilier Cregor Blaxon, cu certitudine că a fost confirmată, în minţile populare, de nefericitul discurs final ţinut de cel ce m-a întruchipat în Tuf şi Mune.

— Ai dreptate. Sunt vinovată. Dar acum, toate acestea ţin de domeniul trecutului. Întrebarea e ce putem face?

— Dumneavoastră, puţin, răspunse Tuf, cu figura inexpresivă.

— Şi tu? Ai săvârşit o dată miracolul pâinilor şi peştilor. Nu poţi să ne ajuţi şi a doua oară, Tuf?

Haviland Tuf clipi.

— Acum sunt un inginer ecolog mult mai experimentat decât atunci când am încercat prima oară să rezolv problema S’uthlam-ului. Sunt mai familiarizat cu seria de specii aflată în biblioteca de celule a Arcei şi cu efectul fiecăreia asupra unui ecosistem aparte. Chiar mi-am mărit stocul, într-o anumită măsură, în timpul călătoriilor mele ici şi colo. într-adevăr, pot să vă fiu de folos. — Şterse ecranele şi-şi încrucişa mâinile pe burtă. — Dar vă va costa.

— Ne va costa? Ţi-am plătit, nu ţii minte? Păienjeneii mei ţi-au reparat nava afurisită!

— Într-adevăr, după cum eu v-am reparat ecologia. De data asta, n-am de făcut alte reparaţii sau alte adaptări ale Arcei. Dumneavoastră, în schimb, se pare că v-aţi stricat ecologia încă o dată şi aveţi iar nevoie de serviciile mele. Consider că ar fi echitabil să fiu compensat pentru eforturile mele. Am multe cheltuieli, cea mai importantă fiind datoria către Port S’uthlam. Cu ajutorul trudei epuizante şi necontenite, pe nenumărate planete afectate, am procurat prima jumătate a celor treizeci şi trei de milioane de standarzi pe care mi le-aţi facturat, dar îmi rămâne o sumă egală de plătit, iar eu n-am decât cinci ani la dispoziţie s-o strâng. De unde să ştiu că va fi posibil? Poate următoarele zece planete pe care le voi vizita vor avea o ecologie ireproşabilă sau vor fi atât de sărăcite, încât voi fi obligat să le fac reduceri serioase, dacă voi dori să le ajut. Mărimea acestei datorii îmi frământă mintea zi şi noapte, influenţând deseori limpezimea şi precizia gândurilor mele, făcându-mă astfel mai puţin eficient în profesia mea. Într-adevăr, am bănuiala subită că, înfruntând o provocare atât de uriaşă ca aceea ridicată de S’uthlam, realizările mele ar putea fi de departe superioare dacă mintea mi-ar fi limpede şi netulburată.

Tolly Mune se aşteptase la aşa ceva. Îl avertizase pe Creg, iar acesta îi acordase o oarecare autoritate bugetară limitată. Reuşi să se încrunte.

— Cât vrei, Tuf?

— Mi-a apărut în minte suma de zece milioane de standarzi. Fiind o cifră rotundă, poate fi scăzută din factura mea foarte uşor, fără a constitui o problemă dificilă de aritmetică.

— Al naibii de mult! Poate aş reuşi să conving Înaltul Consiliu să-ţi scadă, să zicem, două milioane, dar nu mai mult.

— Să cedăm fiecare şi să ne înţelegem la nouă milioane, zise Tuf, scărpinându-l cu degetele-i lungi pe Dax în spatele unei urechi micuţe; pisoiul îşi întoarse, tăcut, ochii aurii spre Tolly Mune.

— Nouă nu-i un compromis între zece şi doi!

— Sunt mai bun în calitate de inginer ecolog decât ca matematician. Poate opt?

— Patru. Nu mai mult! Cregor o să mă facă zob!

Tuf se uită la ea fără să clipească şi nu spuse nimic. Figura lui era calmă, rigidă, impasibilă.

— Patru şi jumătate, zise ea sub greutatea acelei priviri; îl simţi pe Dax uitându-se la ea şi, brusc, se întrebă dacă pisica afurisită îi citea gândurile. Fir-ar să fie, ticălosul ăsta negru ştie cât de mult sunt autorizată să-ţi plătesc, nu?

— O idee interesantă. Şapte milioane ar fi acceptabil. Sunt într-o dispoziţie generoasă.

— Cinci şi jumătate! se răsti ea. Eşti de acord? Dax începu să toarcă liniştit.

— În felul acesta, rămân cu o datorie netă de unsprezece milioane de standarzi, care trebuie plătită în cinci ani, răspunse Tuf. De acord, comandant de port Mune, dar cu o prevedere adiţională.

— Care? întrebă femeia, bănuitoare.

— Voi prezenta soluţia mea primului consilier Blaxon şi dumneavoastră, într-o conferinţă publică, difuzată în direct de toate reţelele video, pe tot S’uthlam-ul.

— Incredibil! hohoti Tolly Mune. Creg n-o să fie de acord. Poţi să uiţi ideea asta.

Haviland Tuf îl mângâie pe Dax şi nu spuse nimic.

— Tuf, nu înţelegi ce dificultăţi există! Situaţia e prea instabilă. Trebuie să renunţi.

Tăcerea continuă.

— Ce dracu’! înjură ea. Scrie ce vrei să zici şi o să citim. Dacă nu ai de gând să declari nimic care ar putea să ne facă probleme, presupun că vom fi de acord.

— Prefer ca remarcile mele să fie spontane.

— Putem să înregistrăm conferinţa şi s-o difuzăm după ce-o prelucrăm.

Haviland Tuf tăcu din nou, iar Dax se uită la ea fără să clipească. Tolly Mune privi în ochii aceia aurii, care ştiau, şi oftă.

— Ai câştigat. Cregor o să fie furios, dar eu sunt eroina amărâtă, iar tu cuceritorul care s-a întors. Presupun că o să-l fac să înghită chestia asta. Dar de ce vrei un asemenea lucru, Tuf?

— O toană. Mă apucă des. Probabil că doresc să savurez momentul în lumina publicităţii, să mă bucur de rolul meu de salvator. Poate vreau să arăt miliardelor de s’uthlamezi că n-am avut niciodată mustaţă.

— Mai degrabă cred în spiriduşi şi stafii! Tuf, există motive pentru care mărimea populaţiei şi gravitatea crizei alimentare sunt ţinute secrete. Motive politice. Nu vrei să deschizi cutia asta cu viermi, nu?

— O idee interesantă, zise Tuf, clipind, cu o figură inexpresivă, necomunicativă. Dax torcea.

— Cu toate că nu-s obişnuit a vorbi în public, nici în lumina nemiloasă a publicităţii, începu Haviland Tuf, m-am simţit obligat faţă de mine însumi să vin în faţa dumneavoastră şi să explic anumite lucruri.

Stătea în faţa unui teleecran de patru metri pătraţi, în cea mai mare sală din Casa Păianjenului — care avea o capacitate de o mie de locuri. Încăperea era plină. În faţă, pe primele douăzeci de rânduri, înghesuiţi unii în alţii, stăteau reporterii de la ştiri, camerele lor miniaturizate din centrul frunţii înregistrând de zor scena. În spate, curioşi dornici să-l vadă — păienjenei de toate vârstele, sexele şi profesiunile, de la cibertehi şi birocraţi la eroticişti şi poeţi, viermi-de-sol bogaţi, care veniseră cu ascensorul să nu piardă spectacolul, muşte din sisteme solare îndepărtate ce se aflau în trecere prin pânză. Pe estradă, alături de Tuf, se aflau comandanta de port Tolly Mune şi primul consilier Cregor Blaxon. Zâmbetul lui Blaxon părea silit. Probabil că-şi amintea cum înregistraseră reporterii momentul lung, neplăcut, în care Tuf se uitase la mâna lui întinsă. Poate tot din acelaşi motiv arăta stânjenită Tolly Mune.

Iar Haviland Tuf arăta impresionant. Era mai înalt decât orice bărbat sau femeie din sală; pardesiul lui cenuşiu, din vinilin, mătura podeaua, iar pe capela verde, cu cozoroc, avea sigla CIE.

— În primul rând, permiteţi-mi să subliniez că n-am avut mustaţă — această declaraţie provocă un râs general. Nici mult stimata comandantă de port nu s-a unit cu mine în contact sexual, conform videospectaco-lului, deşi n-am motive să mă îndoiesc că dânsa este o practicantă pricepută a artelor erotice, ale cărei favoruri ar fi extrem de apreciate de orice persoană căreia îi plac asemenea feluri de distracţii.

Hoarda de ziarişti se întoarse, ca o fiară zgomotoasă cu o sută de capete, şi-şi aţinti al treilea ochi spre Tolly Mune. Comandanta de port se cufundase în scaun şi-şi freca tâmplele cu mâna. Oftatul ei se auzi până în al patrulea rând.

— Aceste fărâmituri de informaţii sunt minore prin natura lor şi au fost expuse doar în interesul veridicităţii. Motivul major pentru care am insistat asupra lor e mai mult profesional decât personal. N-am nici o îndoială că oricine a urmărit ştirile e conştient de fenomenul pe care Înaltul Consiliu l-a numit „Înflorirea produsă de Tuf”.

Cregor Blaxon zâmbi şi dădu din cap.

— Presupun, totuşi, că nu cunoaşteţi iminenţa a ceea ce mi-aş permite să numesc Veştejirea S’uthlam-uiui.

Zâmbetul primului consilier se veşteji şi el, iar Tolly Mune tresări. Reporterii se răsuciră, în masă, către Tuf.

— Sunteţi, într-adevăr, norocoşi că sunt un om care-şi onorează datoriile şi obligaţiile, din moment ce reîntoarcerea mea în S’uthlam mi-a permis să intervin încă o dată în sprijinul dumneavoastră. Iar fără ajutorul pe care sunt gata să vi-l acord, planeta dumneavoastră va trebui să înfrunte flămânzirea într-un termen scurt, de optsprezece ani standard.

Urmă un moment de tăcere uluită. Apoi, în fundul sălii începu o încăierare. Mai mulţi oameni fură daţi afară cu forţa. Tuf nu acordă nici o atenţie incidentului.

— După programul de inginerie ecologică pe care l-am iniţiat în timpul ultimei mele vizite a avut loc o creştere spectaculoasă a rezervelor dumneavoastră de hrană, prin mijloace relativ convenţionale, adică prin introducerea de noi specii de plante şi animale, proiectate să maximizeze productivitatea agriculturii dumneavoastră, fără a altera în mod serios ecologia planetei. Fără îndoială, sunt posibile şi alte eforturi în această privinţă, dar mă tem că momentul revenirii la ce-a fost a trecut de mult, iar un asemenea plan nu va sluji la nimic. Ca urmare, de data asta am acceptat drept fundamentală necesitatea de a face schimbări radicale în ecosistemul dumneavoastră şi în lanţul de hrană. Unii dintre dumneavoastră vor considera sugestiile mele neplăcute. Vă asigur că alte opţiuni pe care trebuie să le înfruntaţi — adică foamete, boli, războaie — sunt mult mai dezagreabile. Alegerea, bineînţeles, rămâne a dumneavoastră, nu visez s-o fac eu.

Camera îngheţase, ca o cameră de păstrare crionică, şi fusese cuprinsă de-o tăcere de moarte, în afară de zbârnâitul mulţimii de ochi suplimentari. Haviland Tuf ridică un deget.

— Primul! zise el, iar în spatele lui o imagine umplu ecranul, transmisă direct de pe calculatorul Arcei — imaginea unei monstruozităţi umflate, mare cât un deal, cu piele unsuroasă, sclipitoare, iar trupul lucind ca o gelatină roz, opacă. Animalul-de-carne. O parte importantă a terenului agricol este dedicată creşterii turmelor de animale, de diferite soiuri, pentru carnea ce face deliciul unei minorităţi reduse, bogate, de pe S’uthlam, care-şi poate permite un asemenea lux şi preferă să mănânce animale gătite. Extrem de ineficient. Aceste animale consumă mai multe calorii decât produc după ucidere şi, fiind produsul evoluţiei naturale, o mare parte din masa trupului lor este necomestibilă. De aceea, sugerez să eliminaţi imediat acele specii din ecosistemul planetei dumneavoastră. Animalul-de-carne, după cum arată numele lui, este unul dintre cele mai notabile triumfuri ale ingineriei genetice. Cu excepţia unui mic nucleu, aceste creaturi sunt alcătuite din mase de celule ce se reproduc veşnic, fără porţiuni ale trupului irosite pentru lucruri neesenţiale, precum organe de simţ, nervi sau membre. Dacă am vrea să folosim o metaforă, l-am putea asemăna cu un cancer gigantic comestibil. Carnea animalului conţine toţi nutrienţii umani de bază şi e bogată în proteine, vitamine şi minerale. Un animal-de-carne adult, crescut în subsolul unui turn de apartamente de pe S’uthlam, va produce tot atâta carne comestibilă într-un an standard cât două turme actuale de-ale dumneavoastră, iar păşunile necesare acum pentru hrănirea acestor turme vor fi disponibilizate pentru culturi agricole.

— Ce gust are chestia asta afurisită? strigă cineva din fundul sălii. Capul lui Haviland Tuf se mişcă uşor, iar el se uită direct spre vorbitor.

— Întrucât eu nu sunt mâncător de carne de animal, nu pot răspunde pe baza unei experienţe personale. Îmi imaginez, însă, că pentru cineva înfometat gustul va părea foarte bun. — După aceea, ridică mâna, cu palma în afară. — Să continuăm.

Imaginea din spatele lui se schimbă — ecranul arătă o câmpie netedă, nesfârşită, sub doi sori, plină, de la un capăt la celălalt al orizontului, cu plante — nişte chestii urâte, înalte cât Tuf, cu tulpinile şi frunzele de-un negru uleios, cu vârfurile îndoite sub greutatea unor păstăi dolofane, albicioase, din care picura un fluid gros, deschis la culoare.

— Acestea sunt numite, din motive necunoscute mie, păstăi-tricotate. Cu cinci ani în urmă, v-am dat omnigrăunţe, a căror producţie calorică pe metru pătrat e spectaculos mai mare decât cea a nanogrâului, neoierbii sau a altor cereale pe care le foloseaţi până atunci. Am remarcat că aţi cultivat omnigrăunţele în mod extensiv şi aţi obţinut beneficiile scontate. Dar am observat că aţi continuat să semănaţi nanogrâu, neoiarbă, păstăi-aromate, mirosici şi numeroase alte tipuri de fructe şi legume, fără îndoială de dragul varietăţii şi plăcerii culinare. Acest lucru trebuie să înceteze. Varietatea culinară este un lux pe care s’uthlamezii nu şi-l pot permite. Cuvântul de ordine trebuie să fie eficienta calorică. Fiecare metru pătrat de teren agricol de pe S’uthlam şi de pe asteroizii numiţi Cămări trebuie folosit imediat pentru păstăile-tricotate.

— Ce-i lichidul ăla vâscos care se scurge? întrebă cineva.

— Chestia asta e fruct sau legumă? vru să ştie un reporter.

— Poţi face pâine din ea? se interesă altul.

— Păstăile-tricotate, răspunse Tuf, nu sunt comestibile.

Un vuiet subit cuprinse încăperea, în timp ce o sută de persoane strigau, dădeau din mâini, puneau întrebări şi ţineau discursuri. Haviland Tuf aşteptă până se făcu tăcere.

— În fiecare an, după cum poate confirma primul consilier, dacă are amabilitatea, terenurile dumneavoastră agricole produc o parte în continuă scădere din necesarul de calorii al populaţiei s’uthlameze ce se extinde, diferenţa fiind obţinută prin producţia crescândă a fabricilor de hrană, în care petrochimicalele sunt prelucrate pentru a fi transformate în pişcoturi nutritive, paste şi alte lucruri sintetice comestibile. Din nefericire, petrolul este o resursă neregenerabilă, aşa că veţi rămâne fără el. Procesul poate fi întârziat, dar, în cele din urmă, va fi inexorabil. Fără îndoială, veţi importa de pe alte planete, dar comerţul interstelar nu vă poate aduce prea mult. Cu cinci ani în urmă, am introdus în mările dumneavoastră un plancton dintr-o varietate numită eşarfă neptuniană, ale cărui colonii acoperă acum plajele şi plutesc pe valurile de deasupra platformelor continentale. După ce va muri şi va putrezi, eşarfa neptuniană poate servi ca substitut pentru petrochimicale în fabricile de hrană. Păstăile-tricotate pot fi considerate un analog neacvatic al eşarfei neptuniene. Păstăile produc un fluid care are anumite similarităţi biochimice cu ţiţeiul — suficient de asemănătoare pentru ca fabricile de hrană, după o readaptare minimală, uşor de efectuat pe o planetă cu indubitabila dumneavoastră experienţă tehnică, să-l poată folosi eficient pentru a-l transforma în mâncare. Dar trebuie să atrag atenţia că nu puteţi planta păstăile ici, colo, ca un supliment al culturilor actuale. Pentru un beneficiu maxim, trebuie să fie plantate pretutindeni, înlocuindu-se complet omnigrăunţele, neoiarbă şi altă floră pe care obişnuiaţi s-o folosiţi pentru alimentaţie.

O femeie zveltă, din fundul sălii, se urcă pe scaun pentru a fi văzută din mulţime.

— Tuf, cine eşti tu, ca să ne spui că trebuie să renunţăm la mâncarea adevărată? ţipă ea, furioasă.

— Eu, doamnă? Sunt doar un umil inginer ecolog, angajat în practicarea profesiunii sale. Nu eu trebuie să iau decizii pentru dumneavoastră. Sarcina mea, atât de vizibil nerecunoscută, constă în a vă prezenta fapte şi a vă sugera anumite remedii posibile, care ar putea fi eficiente, chiar dacă-s neplăcute. Dar, în final, guvernul şi populaţia S’uthlam-ului vor hotărî ce cale vor urma.

Auditoriul se agită din nou. Tuf ridică un deget.

— Linişte, vă rog! Voi încheia curând prezentarea mea. Imaginea de pe teleecran se schimbă din nou.

— Anumite specii şi strategii ecologice introduse cu cinci ani în urmă, când am fost prima oară angajat de S’uthlam, pot şi trebuie să fie folosite în continuare. Fermele de ciuperci şi mucegaiuri din subsolul oraşelor pot fi menţinute şi extinse. Pot să vă arăt noi varietăţi de mucegaiuri. Există posibilităţi mai eficiente pentru cultivarea mărilor, metode care includ utilizarea fundului oceanelor, ca şi suprafaţa apelor. Creşterea eşarfei neptuniene poate fi stimulată şi încurajată, până va acoperi fiecare metru pătrat de oglindă a apelor sărate. Ovăzul-de-zăpadă şi tuberculii-de-tunel pe care le aveţi rămân speciile alimentare optime pentru regiunile arctice îngheţate. Deşerturile au fost făcute să înflorească, mlaştinile — asanate şi făcute productive. Tot ce se putea face solului sau mării s-a făcut. Rămâne doar aerul. De aceea, propun introducerea unui ecosistem complet, viu, în atmosfera superioară. Vedeţi în spatele meu, pe ecran, ultima verigă din acest lanţ nou al hranei, pe care propun să-l făuresc pentru dumneavoastră. Această creatură imensă, de culoare întunecată, cu aripi negre, triunghiulare, este un plutitor-pe-vânt claremontinez, numit şi ororo, un analog îndepărtat al unor specii mai bine cunoscute, precum zâna neagră din Kavalaanul Superior sau manta-cu-coadă-biciuitoare de pe Hemador. Un animal de pradă din atmosfera superioară, planor şi vânător, născut în înalturi, creatură a vântului, care trăieşte şi moare în zbor, fără să atingă vreodată solul sau marea. Într-adevăr, o dată asolizat, un plutitor-pe-vânt piere curând, pentru că-i este imposibil să ajungă iarăşi în înalturi. Pe Claremont, specia este mică şi uşoară, iar despre carnea ei se spune că-i tare, ca tăbăcită. Mănâncă orice pasăre ce are ghinionul să se aventureze la altitudinea unde vânează, precum şi diferite microorganisme şi mucegaiuri aeriene, ca şi ciuperci purtate de vânt, pe care-mi propun să le introduc în atmosfera superioară. Am produs pentru S’uthlam un plutitor-pe-vânt modificat genetic, cu o deschidere a aripilor de vreo douăzeci de metri, cu capacitatea de a coborî până aproape de nivelul copacilor, cu masa trupului de vreo şase ori mai mare decât cea a originalului. Un sac mic cu hidrogen, situat în spatele organelor de simţ, va permite animalului să zboare în ciuda greutăţii mai mari. Cu aerocarele şi avioanele dumneavoastră, nu veţi avea nici o dificultate să vânaţi şi să ucideţi plutitorii-pe-vânt. Veţi descoperi că sunt o excelentă sursă de proteine. Dintr-o onestitate deplină, trebuie să adaug că aceste modificări ecologice nu vor fi gratuite. Microorganismele, ciupercile şi mucegaiurile se vor reproduce foarte repede pe cerul dumneavoastră, neavând duşmani naturali. Etajele superioare ale turnurilor rezidenţiale mai înalte vor fi acoperite de mucegai şi ciuperci, aşa că va fi nevoie de curăţenie suplimentară. Multe din păsările băştinaşe de pe S’uthlam şi acele specii pe care le-aţi adus de pe planete precum Tara sau Vechiul Pământ vor pieri, înlăturate de acest nou ecosistem aerian. În cele din urmă, cerul însuşi se va întuneca, veţi primi mult mai puţină lumină solară, iar climatul va suferi o schimbare permanentă. Însă n-am extrapolat aceste evenimente pentru mai mult de trei sute de ani. Din moment ce vă aşteaptă dezastrul într-un timp mult mai scurt — dacă nu se face nimic — continuu să recomand cursul evenimentelor pe care l-am expus.

Reporterii de la ştiri săriră în picioare şi începură să răcnească întrebări. Tolly Mune era deprimată şi încruntată, în vreme ce primul consilier Cregor Blaxon rămăsese liniştit, privind drept înainte, cu un zâmbet pe figura-i ascuţită, slabă, cu ochii sticloşi.

— Un moment, vă rog, se adresă vălmăşagului Haviland Tuf. Să concluzionez. Aţi auzit recomandările mele şi aţi văzut speciile cu ajutorul cărora intenţionez să reproiectez ecologia dumneavoastră. Fiţi atenţi! Presupunând că Înaltul Consiliu va opta într-adevăr pentru folosirea animalului-de-came, a păstăilor-tricotate şi a păsării ororo, în felul pe care l-am expus, calculatoarele Arcei prevăd o remediere semnificativă a crizei alimentare. Priviţi!

Toţi ochii se îndreptară spre teleecran. Chiar şi Tolly Mune întoarse capul. Primul consilier Cregor Blaxon, cu zâmbetul încă pe buze, se ridică de pe scaun, cu mâinile în buzunare, şi privi curajos ecranul. Pe acesta apăru o grilă, o linie roşie fugări una verde, iar datele se înşirară pe o axă, pe cealaltă fiind mărimea populaţiei.

Zgomotul încetă.

Tăcerea se prelungi.

Apoi, într-un târziu, până şi cei din fundul sălii îl auziră pe Cregor Blaxon tuşind şi zicând:

— Tuf, e greşit!

— Domnule, vă asigur că nu.

— Asta-i înainte, nu-i aşa? Nu după. Uite, toată ecoingineria, în cazul în care cultivăm doar păstăile alea, mările sunt acoperite de eşarfa neptuniană, cerul se întunecă din cauza hranei zburătoare, munţii-de-carne se află în fiecare pivniţă…

— Animale-de-carne, îl corectă Tuf, dar recunosc că munte-de-came dovedeşte un anumit fler… Aveţi darul limbajului colorat şi al terminologiei ce rămâne în memorie.

— Toate astea, continuă încăpăţânat Blaxon, sunt schimbări radicale, Tuf. Aş zice că avem dreptul să ne aşteptăm la îmbunătăţiri radicale. Câţiva loialişti începură să aclame.

— Dar această schemă, concluzionă primul consilier, arată… dar poate o interpretez greşit.

— Prim consilier, popor al S’uthlam-ului, zise Haviland Tuf, interpretarea dumneavoastră este corectă. Dacă adoptaţi fiecare sugestie a mea, veţi amâna cu adevărat ziua catastrofală a socotelilor. O veţi amâna, domnule, nu o veţi înlătura. Veţi avea foamete în masă peste optsprezece ani, după extrapolarea actuală, sau peste o sută nouă, după cum arată cealaltă extrapolare, dar veţi avea cu siguranţă foamete. Singura, adevărata şi permanenta soluţie nu se găseşte la bordul Arcei mele, ci în mintea şi măruntaiele fiecărui cetăţean s’uthlamez. Trebuie să practicaţi abstinenţa şi să introduceţi imediat controlul naşterilor. Trebuie să încetaţi imediat procrearea fără discernământ!

— Oh, nu! gemu Tolly Mune.

Dar văzuse ce se petrecea şi sări în picioare, îndreptându-se spre el şi strigând să se formeze un cordon de securitate, înainte să se dezlănţuie iadul.

— A devenit o amărâtă de obişnuinţă să te salvez, spuse Tolly Mune mult mai târziu, când se întorseseră în siguranţa navetei lui Tuf, Phoenix, aflată în dana de pe ramificaţia şase.

Două plutoane de pază, înarmate cu puşti paralizante şi măciuci, stăteau în afara navei, ţinând la distanţă mulţimea zgomotoasă, ce sporea din ce în ce.

— Ai o bere? întrebă ea. Am poftă de una.

Alergarea înapoi la navetă fusese chinuitoare, chiar înconjuraţi de paznici. Tuf fugise în salturi uimitoare, bizare. Trebuia însă să recunoască faptul că avusese o viteză surprinzătoare.

— Cum te simţi? se interesă Tolly.

— O baie zdravănă a înlăturat majoritatea scuipatului de pe persoana mea, răspunse Haviland Tuf, aşezându-se pe scaun cu demnitate. Veţi găsi bere în frigiderul de sub masa de joc. Serviţi-vă, dacă doriţi.

Dax începu să zgârie piciorul lui Tuf, înfigându-şi ghearele micuţe în stofa sinilie a costumului de paraşutist, în care se îmbrăcase acesta. Tuf întinse mâna-i imensă şi ridică motanul.

— În viitor, îi spuse el cotoiului, va trebui să mă însoţeşti tot timpul, astfel încât să fiu avertizat despre posibilitatea ivirii unor asemenea manifestări.

— Ai fi fost teribil de atenţionat, interveni Tolly Mune, scoţând o bere, dacă mi-ai fi spus că intenţionezi să condamni credinţa noastră, biserica si întregul nostru mod amărât de viaţă. Te aşteptai să-ţi dea o medalie?

— Aplauze ar fi fost de ajuns.

— Te-am avertizat cu mult timp în urmă, Tuf. Nu eşti popular pe S’uthlam dacă te declari anti-viaţă.

— Refuz să fiu etichetat astfel. Mă exprim deschis în favoarea vieţii. Într-adevăr, creez zilnic viaţă în bazinele mele de clonare. Am o hotărâtă aversiune personală faţă de moarte, găsesc entropia dezgustătoare, iar dacă aş fi invitat să asist la moartea fierbinte a universului, aş prefera, cu siguranţă, să fac altceva. Cu toate acestea, comandant de port Mune, am spus ceea ce trebuia spus. Procrearea nelimitată, aşa cum o predică Biserica Evoluţiei Vieţii şi cum e practicată de majoritatea s’uthlamezilor, cu excepţia dumneavoastră şi a camarazilor dumneavoastră zeroişti, este iresponsabilă şi nebunească, producând o creştere în progresie geometrică a populaţiei, ceea ce, cu siguranţă, va distruge mândra dumneavoastră civilizaţie.

— Haviland Tuf, profetul pieirii! oftă comandanta de port. Te plăceam mai mult în postura de ecolog tâlhar şi iubăreţ.

— Oriunde mă duc, descopăr că eroii reprezintă o specie pe cale de dispariţie. Poate că-s mai plăcut din punct de vedere estetic când răcnesc neadevăruri liniştitoare printr-un filtru de păr facial, într-un videospectacol melodramatic, plin de fals optimism şi de complezenţă postcoitală. Un simptom al gravei boli s’uthlameze — preferinţa orbească pentru lucruri aşa cum le-ar vrea oamenii, nu aşa cum sunt. E timpul ca planeta pe care trăiţi să vadă adevărul gol-goluţ, fie că-i figura mea lipsită de păr sau foametea aproape certă din viitorul dumneavoastră.

Tolly Mune sorbi din bere şi se uită la el.

— Tuf, îţi aminteşti ce am spus acum cinci ani?

— După câte ţin minte, aţi spus multe lucruri importante.

— La sfârşit, se răsti ea nerăbdătoare. Când am decis să te ajut să fugi cu Arca, în loc să-l ajut pe Josen Rael să ţi-o ia. M-ai întrebat de ce şi ţi-am spus ce motive aveam.

— Aţi spus că puterea corupe, că puterea absolută corupe în mod absolut, că Arca îi corupsese deja pe primul consilier Josen Rael şi pe colaboratorii săi, că era mai bine ca nava de germinare să rămână în posesia mea, pentru că eu sunt un om incoruptibil. Femeia avu un zâmbet şters.

— Nu chiar, Tuf. Am spus că nu cred că există un om incoruptibil, dar dacă ar exista, acela ai fi tu.

— Într-adevăr… zise Tuf, mângâindu-l pe Dax. M-aţi corectat.

— Acum mă întreb din nou… Ştii ce-ai făcut? Pentru început, ai dărâmat alt guvern. Creg nu va supravieţui acestei poveşti. Ai spus întregii planete că-i un mincinos. Poate aşa-i corect: tu l-ai ridicat, tu l-ai doborât. Se pare că primii consilieri nu rezistă la putere multă vreme când apari. Dar să lăsăm asta. Ai spus unei mulţimi formate din vreo treizeci şi ceva de miliarde de membri ai Bisericii Evoluţiei Vieţii că cele mai profunde credinţe religioase ale lor nu-s decât vorbe goale. Şi că baza întregii filosofii tehnocratice, care a dominat politica guvernului timp de secole, e greşită. Vom fi norocoşi dacă la următoarele afurisite de alegeri nu-i vom avea din nou la putere pe expansionişti. Iar dacă se întâmplă asta, vom avea război. Vandeen, Jazbo şi ceilalţi aliaţi nu vor tolera alt guvern expansionist. Probabil că m-ai distrus şi pe mine. Din nou. În afară de cazul în care picioarele mele afurisite vor fi mai iuţi decât atunci când ai fost aici ultima oară. În loc de o iubită interstelară sunt o birocrată încuiată, bătrână, căreia îi place să mintă despre escapadele ei sexuale. Şi am ajutat anti-viaţa, oftă ea. Se pare că eşti decis să mă vezi în dizgraţie. Dar asta nu-i nimic, Tuf. Pot avea grijă de mine. Problema principală rămâne că ţi-ai asumat rolul de a dicta politica a peste patruzeci de miliarde de oameni, având doar o vagă idee despre consecinţe. Cu ce autoritate? Cine ţi-a dat dreptul?

— Consider că orice fiinţă umană are dreptul de a spune adevărul.

— Şi dreptul de a cere ca o reţea planetară de ştiri să-i răspândească vorbele? De unde vine amărâtul ăsta de drept al tău? Există mai multe milioane de oameni pe S’uthlam, inclusiv eu, care fac parte din facţiunea zeroistă. N-ai spus nimic în plus faţă de ceea ce spunem noi de ani de zile. Tu ai strigat doar mai tare.

— Sunt conştient că-i aşa. Sper că vorbele din această seară, indiferent cu câtă amărăciune au fost primite, vor avea până la urmă un efect benefic asupra politicii şi societăţii s’uthlameze. Poate că Cregor Blaxon şi tehnocraţii săi vor descoperi adevărul că nu poate exista o salvare reală în ceea ce a numit „Înflorirea produsă de Tuf”, iar dumneavoastră i-aţi spus „miracolul pâinilor şi peştilor”. Poate că, din acest moment, politica şi opiniile se vor schimba. Poate că facţiunea zeroistă va triumfa la următoarele alegeri.

Tolly Mune se încruntă.

— Al naibii de puţin probabil, după cum ştii prea bine. Si dacă zeroiştii vor câştiga, se pune problema ce dracu’ putem face. Vom avea dreptul să impunem controlul naşterilor? M-aş mira. Oricum, să lăsăm asta. Ideea mea e că nu deţii monopolul afurisitului de adevăr. Orice zeroist ar fi putut ţine discursul tău. Ce naiba, jumătate din tehnocraţi ştiu ce conţine registrul de stare civilă! Creg nu-i prost. Cum n-a fost nici sărmanul Josen. Ceea ce ţi-a permis să faci ce-ai făcut a fost puterea, Tuf. Puterea Arcei. A ajutorului pe care puteai să-l dai sau să nu-l dai, după plac.

— Într-adevăr…, clipi Tuf. Nu pot să vă contrazic. Tristul adevăr al istoriei este că masele iraţionale îl urmează pe cel puternic, nu pe cel înţelept.

— Şi tu ce eşti, Tuf?

— Doar un umil…

— Da, da, se răsti ea. Ştiu, un afurisit de umil inginer ecolog. Un umil inginer ecolog care a decis, de capul lui, să facă pe profetul. Un umil inginer ecolog care a vizitat S’uthlam-ul exact de două ori în viaţă, cu totul vreo sută de zile, dar se consideră îndreptăţit să ne răstoarne guvernul, să ne discrediteze religia, să spună unei mulţimi de patruzeci şi ceva de miliarde de persoane necunoscute câţi copii amărâţi trebuie să aibă. Concetăţenii mei pot fi proşti, cu vederi înguste, orbi, dar sunt ai mei, Tuf! Nu cred că-s de acord cu venirea ta aici în scopul de a ne remodela conform vederilor tale luminate!

— Resping această acuzaţie, doamnă! Oricare ar fi standardele mele personale, nu caut să le impun pe S’uthlam. M-am străduit să elucidez anumite adevăruri, să fac populaţia dumneavoastră conştientă de anumite ecuaţii reci, nemiloase, al căror rezultat fiind cu certitudine dezastrul, iar acest lucru nu poate fi schimbat prin credinţe, rugăciuni sau poveşti de dragoste melodramatice pe reţeaua video.

— Ai fost plătit…, începu Tolly Mune.

— Insuficient, o întrerupse Tuf. Femeia zâmbi, fără să vrea.

— Ai fost plătit pentru inginerie ecologică, Tuf, nu pentru instruire religioasă sau politică. Mulţumesc!

— Cu plăcere, comandant de port Mune. Ecologie… Să analizăm cuvântul, dacă vreţi. Să medităm asupra înţelesului său. Probabil că un ecosistem poate fi asemănat cu o mare maşinărie biologică. Dacă vom continua această analogie, umanitatea ar putea fi considerată o parte a maşinăriei. O parte importantă — motorul sau un circuit-cheie — , dar nu ceva în afara mecanismului, după cum se crede în mod greşit. În concluzie, atunci când unul ca mine reface o ecologie, trebuie, în mod necesar, să remodeleze şi oamenii.

— Mă înfiorezi, Tuf! Ai stat prea mult singur pe nava asta!

— O opinie pe care n-o împărtăşesc.

— Oamenii nu-s inele-pulsatorii vechi sau ţevi de blaster, să-i poţi regla.

— Oamenii sunt mai complecşi şi mai recalcitranţi decât orice componentă mecanică, electronică sau biochimică, fu de acord Tuf.

— Nu asta am vrut să spun.

— S’uthlamezii sunt deosebit de dificili. Tolly Mune scutură din cap.

— Aminteşte-ţi ce-am spus! Puterea corupe.

— Într-adevăr.

În acest context, femeia nu-şi dădu seama ce înţeles atribuise el vorbelor.

Haviland Tuf se ridică de pe scaun.

— Sejurul meu aici va înceta în scurt timp, spuse el. Chiar în acest moment, cronourzeala Arcei accelerează creşterea organismelor din bazinele de clonare. Vasiliscul şi Manticora sunt pregătite să facă livrarea, în cazul în care Cregor Blaxon — sau succesorul său — va decide, până la urmă, să-mi accepte recomandările. Estimez că, în zece zile, S’uthlam-ul va avea animale-de-carne, păstăi-tricotate, ororo şi celelalte. Iar după aceea voi pleca.

— Încă o dată abandonată de iubitul meu legat de stele, zise înciudată Tolly Mune. Poate reuşesc să scot ceva din asta…

Tuf se uită la Dax.

— Uşurinţă condimentată cu amărăciune, comentă el, apoi se uită iar la cotoi şi clipi. Cred că am adus un mare serviciu S’uthlam-ului. Regret orice neplăcere personală provocată de metodele mele. Nu aceasta mi-a fost intenţia. Permiteţi-mi să fac unele mici remedieri.

Femeia se uită cu duritate la el.

— Cum ai să faci asta, Tuf?

— Un cadou mărunt. Nu m-am putut împiedica să nu remarc, pe când eraţi la bordul Arcei, afecţiunea cu care aţi tratat pisoii. Şi nici faptul că aceasta a fost reciprocă. Aş dori să vă dăruiesc două dintre pisicile mele, ca dovadă a stimei ce v-o port.

— Sperând că aceste adevărate terori vor izgoni oamenii siguranţei care vor veni să mă aresteze? mârâi Tolly Mune. Nu, Tuf. Apreciez oferta, mă tentează cu adevărat, dar paraziţii sunt ilegali în pânză, ţii minte? Nu-i pot lua.

— În calitate de comandant de port, aveţi autoritatea să schimbaţi regulamentul respectiv.

— Oh, da! Ar fi grozav! Anti-viaţă şi coruptă! Aş deveni teribil de populară!

— Sarcasm, îl informă Tuf pe Dax.

— Si ce-o să se întâmple cu ele după ce voi fi schimbată din funcţie?

— Am încredere în abilitatea dumneavoastră de a supravieţui acestei furtuni politice, aşa cum aţi ocolit-o pe cea de dinainte.

— Drăguţ din partea ta, râse ea răguşit. Dar n-o să meargă.

Haviland Tuf rămase tăcut, cu figura-i golită de orice expresie. În cele din urmă, ridică un deget.

— Am imaginat o soluţie. Pe lângă cei doi pisoi, vă voi dărui o navă. După cum ştiţi, am o supraabundenţă de nave. Puteţi păstra pisicile acolo, la bordul ei, adică, din punct de vedere tehnic, în afara jurisdicţiei Portului S’uthlam. Vă voi lăsa şi hrană suficientă pentru cinci ani, ca să nu se poată spune că daţi aşa-zişilor paraziţi caloriile de care au nevoie fiinţele umane flămânde. Pentru a vă susţine în viitor imaginea publică veştejită, puteţi anunţa la ştiri că aceste două feline sunt ostatici care garantează că-mi voi ţine promisiunea de a reveni pe S’uthlam, peste cinci ani.

Tolly Mune lăsă să i se întindă pe figura-i urâtă un zâmbet chinuit.

— S-ar putea să meargă, fir-ar să fie! Îmi vine greu să rezist! Şi o navă, ai zis?

— Într-adevăr.

— Eşti prea convingător, rânji ea. În regulă. Ce pisici?

— Îndoială şi Ingratitudine.

— Sunt convinsă că aici se ascunde o aluzie, dar nu-mi pasă. Şi hrană pentru cinci ani?

— Suficientă până în ziua când, peste cinci ani, mă voi reîntoarce să plătesc restul facturii.

Tolly Mune se uită la el — figura lungă, albă, calmă, mâinile albe încrucişate pe burta umflată, capela cu cozoroc pe capul chei, pisoiul negru în poală. Se uită la el îndelung, insistent, apoi, fără un motiv pe care să-l ştie, mâna îi tremură un pic, iar berea curse din paharul deschis pe mâneca ei. Simţi umezeala rece pătrunzând în bluză, scurgându-se spre încheietura mâinii.

— Oh, ce bucurie! zise ea. Tuf şi iarăşi Tuf! Abia aştept!