Punct, Contrapunct - читать бесплатно онлайн полную версию книги автора costi (Начало книги) #1

aldous huxley

punct contrapunct

. voi. 1—II

Consilier literar: H. GRĂMESCU

Coperta de V. OLAC

Lector: ANDREI TEODORESCU Tehnoredactor CONSTANŢA VULCANESCU

ISBN 973-95702-5-9

Capitolul I

— Ai să întîrzii mult? Vocea neliniştită a lui Marjorie Carling părea că-l imploră.

— Nu, n-am să-ntîrzii, răspunse Walter, cu un sentiment penibil de vinovăţie, ştiind sigur că va înţîrzia. îl scotea din sărite felul ei de-a vorbi, cam tărăgănat şi mult prea afectat, dacă te gîndeai la situaţia ei nenorocită.

— Nu veni mai tîrziu de miezul nopţii.

Ar fi putut să-i amintească de vremea cînd seara nu ieşea niciodată fără ea. Ar fi putut, dar n-avea de gînd. Din principiu. Nu voia nici în ruptul capului să-i smulgă dragostea cu sila.

— Să zicem unu. Ştii cum sînt seratele astea.

De fapt, Marjorie nu ştia, pentru simplul motiv că, nefiind măritată cu el, nu era invitată niciodată. îşi părăsise soţul pentru Walter Bidlake, iar Carling, cu scrupulele lui de bigot, şi poate din sadism şi dorinţă de răzbunare, refuzase să divorţeze. Se împlinSWt*B!9oi ani de cînd Walter şi Marjorie trăiau împreună. Doar doi ani ţinuse dragostea lui. Apoi, Walter încetase s-o mai iubească şi începuse să

iubească pe alta. Păcatul sâvîrşit de Marjorie, ca şi situaţia ei neplăcută în ochii lumii îşi pierdeau unica scuză şi consolare. Şi mai era şi însărcinată.

•*»■ Douăsprezece şi jumătate, îl imploră, deşi îşi dădea seama că insistenţele aveau să-l enerveze, iar el o va iubi şi mai puţin.

Nu îşi putea însă stăpîni cuvintele; îl iubea prea mult, iar gelozia o chinuia prea tare. în ciuda principiilor, frazele răbufneau. Poate că ar fi fost mai bine pentru amîndoi dacă Marjorie ar fi avut mai puţine principii şi şi-ar fi exprimat sentimentele cu o violenţă firească*1 Fusese însă învăţată de mică

să-şi controleze cu stricteţe manifestările. Numai oamenii fără educaţie, credea ea, făceau „scene"* Nu se abătu de la principiile ei decît cînd îl imploră:

— Atunci la douăsprezece şi jumătate, Walter. Insistenţa ei timidă, prea slabă pentru a-l convinge, reuşi sâ-l

irite. Marjorie îşi dădea perfect seama, dar nu putea să tacă.

— Dac-am să pot. (Uite, reuşise să-l scoată din sărite; vocea lui Walter începuse să tremure de enervare.) Nu-ţi garantez, însă, aşa că s-ar putea să nu vin la ora fixată. Obsedat pînă la nebunie de chipul lui Lucy Tantamount, era convins că n-avea să se întoarcă la douăsprezece şi jumătate.

îşi potrivi ultima oară cravata albă. Marjorie stătea alături. Ochii ei îl scrutau din oglindă. Era atît de palidă şi de trasă la faţă, încît lumina lămpii electrice de deasupra îi umbrea obrajii subţi. Avea cearcăne mari. Nasul drept, cam lung chiar pe vremea cînd Marjorie arăta bine, ieşea acum jalnic în relief pe faţa descărnată. Părea urîtă, obosită şi bolnavă. Peste şase luni avea să nască.iCeea ce fusese la început o singură celulă, apoi un ciorchine de celule, un săculeţ de ţesuturi, un fel de vierme, un viitor peştişor cu bronftfi, se agita acum în ea şi avea să devină într-o bună zi un om — un om în toată

firea, care va suferi şi se va bucura, va iubi şi va urî — un om cu gîndurile, amintirile şi fantezia lui.

Iar ceea ce fusese o picătură gelatinoasă avea să-şi inventeze un Dumnezeu şi să-l adore; ceea ce fusese un fel de peştişor avea să creeze şi, după ce va crea, să devină un cîmp de luptă, pe care se vor înfrunta binele să răul; ceea ce trăia orbeşte în ea ca un vierme parazit avea să privească la stele, să

asculte muzică şi să citească versuri. Un lucru se va transforma într-o fiinţă, o grămăjoară omenească.

în trupul ei se desfăşura uluitorul proces al creaţiei;» Marjorie însă nu era conştientă decît de boala şi extenuarea ei; misterul creaţiei reprezenta doar oboseală, urîţenie şi o nelinişte permanentă îr privinţa viitorului. Un suflet chinuit şi un trup supus neplăcerilor. La început, cînd recunoscuse simptomele sarcinii, fusese fericită sau, cel puţin, încercase să fie în ciuda spaimelor care o bîntuiau la gîndul urmărilor de ordin fizic şi social. Copilul, îşi închipuise ea, avea să-l apropie mai mult pe Walter (care începuse însă de pe atunci să se îndepărteze), să trezească în el sentimente noi, compensînd astfel acel element, indiferent care ar fi fost el, ce părea să lipsească din dragostea lui. Marjorie se îngrozea la gîndul durerilor şi neplăcerilor inevitabile. Dar atît durerile cît şi neplăcerile meritau să fie îndurate dacă ar fi dus la o reînnoire, la o consolidare a dragostei lui. Marjorie se simţise totuşi fericită. La început, previziunile ei păruseră să se realizeze. Ştirea că va avea un copil răscolise sentimentele lui Walter. Două, trei săptămîni fusese fericită, împăcată cu durerile şi neplăcerile. Apoi, de la o zi la alta, totul se schimbase: Walter o cunoscuse pe femeia aceea. Cînd nu alerga după Lucy, Walter simula, cît putea, interesul şi bunăvoinţa. Marjorie înţelegea însă că interesul şi bunăvoinţa lui erau nefireşti, că atenţia şi grija izvorau dintr-un sentiment de datorie şi că Walter ura copilul, fiindcă îl silea să

fie prevenitor faţă de femeia care-l va naşte. Deoarece Walter ura copilul, începu şi ea să-l urască. Fericirea odată

spulberată, temeiurile ieşiseră la suprafaţă şi puseră stăpînire pe ea. Viitorul nu-i rezerva decît dureri şi neplăceri; între timp, avea de înfruntat urîţenia, boala şi oboseala. Cum putea să cîştige lupta cînd se afla în halul ăsta? v —

Walter, mă iubeşti? întrebă ea deodată.

întorcîndu-şi o clipă ochii căprui de la cravata albă reflectată în oglindă, Walter se uită la ochii ei cenuşii şi trişti, ce-l fixau stăruitor. Zîmbi. „De m-ar lăsa odată în pace!" îşi strînse buzele, apoi le desfăcu, mimînd un sărut.

Marjorie nu-i întoarse zîmbetul. Faţa ei, stăpînită de o puternică nelinişte, rămase tristă. Privirea îi căpătă o uşoară luminozitate şi, brusc, pe gene apărură lacrimi.

— N-ai putea să râmîi cu mine astă-seară? îl imploră, câlcîndu-şi hotărîrea eroică de a-i lăsa o libertate deplină şi de a nu folosi mijloace agasante pentru a-l constrînge s-o iubească.

în faţa lacrimilor şi auzind-i vocea tremurătoare şi plină de reproşuri, Walter se simţi cuprins de remuşcâri, dar şi de enervare. Un fel de furie, de milă, de ruşine.

„De ce nu pricepi — iată ce-ar fi vrut să-i spună, ce i-ar fi spus dacă ar fi avut curajul — de ce nu pricepi că ce-a fost între noi s-a terminat şi nu se mai poate repeta? Să spunem lucrurilor pe nume, poate că dragostea noastră n-a fost niciodată nici ce ţi-ai închipuit tu, nici ce-am încercat eu să simulez. Să fim prieteni, să fim camarazi. îmi placi, ţin foarte mult la tine. Da', pentru numele lui Dumnezeu, nu mă mai cocoloşi cu dragostea ta, nu mă mai sili să te iubesc. Dac-ai şti cît de îngrozitoare poate fi dragostea pentru cineva care nu-i îndrăgostit, ce năpastă, ce blestem..."

Marjorie plîngea. Picătură cu picătură, lacrimile izvorau dintre pleoapele închise. Faţa ei, schimonosită de durere, tremura. Din vina lui — el era călăul. Lui Walter i se făcu silă de sine.

„De ce mă las şantajat de lacrimile ei?" se întrebă şi la acest gînd, i se făcu silă de ea. O lacrimă alunecă de-a lungul nasului ei prea lung. „N-are nici un drept să se poarte astfel, să fie atît de neînţelegătoare. De ce nu vrea să priceapă?"

„Pentru că mă iubeşte."

„Dar n-am nevoie de dragostea ei, n-am nevoie." Simţi că îl cuprinde furia. Nu avea dreptul să^l iubească astfel, şi, în orice caz, nu acum. „Un şantaj, îşi repetă el în gînd, un şantaj. De ce trebuie să mă las şantajat de dragostea ei şi de faptul că odinioară am iubit-o — deşi mă întreb dac-am iubit-o vreodată."

Marjorie scoase o batistă şi începu să-şi şteargă ochii. Walter se ruşina de gîndurile lui josnice. Ea era de vină, din cauza ei se simţea ruşinat. Ar fi trebuit să rămînă lîngă Carling. O aventură ar fi fost deajuns. Şi-ar fi petrecut după-amiezile într-un atelier de pictor. Ar fi fost romantic.

„De fapt, eu âm insistat să-şi lase soţul." «- „Ar fi trebuit să aibă atîta cap încît să refuze. Putea să-

şi închipuie că dragostea noastră n-o să ţină cît lumea." c Marjorie făcusese ce i se ceruse; renunţase la tot şi, de dragul lui, acceptase neplăcerile^sociale. Un alt şantaj. îl şantaja cu sacrificiul ei. îl scoteau din sărite obligaţiile pe care sacrificiile ei le reclamau de la onoarea şi decenţa lui.

„Dac-ar avea, într-adevăr, on'oâfe şi- decenţă nu mi-ar exploata sentimentele."

Exista însă copilul.

„Cum Dumnezeu a acceptat să rămînă însărcinată?"

Walter ura copilul, căci îi sporea răspunderea faţă de Marjorie, cît şi sentimentul de vinovăţie că o face să sufere. O privi cum îşi şterge faţa umezită de lacrimi. Din cauza sarcinii arăta extrem de urîtă şi îmbătrînită. Cum îşi putea închipui o femeie...? Nu, în nici un caz, nu! Walter închise ochii şi clătină

aproape imperceptibil din cap. Gîndul acesta odios trebuis izgonit cu orice preţ.

„Cum pot să mă gîndesc la aşa ceva?" se întrebă el.

— Mai stai, o auzi Walter din nou. Vocea ei stridentă, felul tărăgănat şi căutat de a vorbi îi deveniseră

de-a dreptul insuportabile. — Te rog, Walter, mai stai.

începură hohotească. Alt şantaj. „Cum putea să fie atît de josnică?" în' ciuda ruşinii şi, într-un fel din cauza ei, senzaţia penibilă pe care o încerca, în loc să dispară, se intensifică. Dezgustul faţă de ea crescu tocmai fiindcă Walter se ruşina de propria-i purtare. Senzaţia penibilă de ruşine, sila de sine, provocate tot de Marjorie, constituiau un alt motiv pentru a o detesta. Ura se transforma. în ruşine, iar ruşinea, la rîndul ei, alimenta şi mai mult ura.'

„Ah, de ce nu mă lasă în pace?" Ajunsese să dorească acest lucru cu furie, din răsputeri; exasperarea lui creştea tocmai fiindă trebuia stăpînuă. (Walter nu avea curajul brutal să-şi exprime sentimentele; îi părea rău de Marjorie şi, în ciuda a tot ce se întîmplase, ţinea la ea; era însă incapabil să-i vorbească

deschis, sincer şi brutal; cruzimea lui involuntară izvora din slăbiciune.)

„De ce nu mă lasă în pace?" Dacă l-ar fi lăsat în pace, Walter s-ar fi ataşat mai mult de ea, şi Marjorie ar fi fost mai fericită. Mult mai fericită. Ar fi fost spre binele ei. . Deodată, îşi dădu seama de ipocrizia lui. „Şi totuşi, de ce dracu nu mă lasă să fac ce vreau?"

1 Dar ce voia, în definitiv? O voia pe Lucy Tantamount. O voia iraţional, în ciuda idealurilor şi principiilor, o voia nebuneşte, în ciuda voinţei şi chiar a sentimentelor — căci nu o iubea pe Lucy; în fond, o ura. Un scop nobil poate justifica mijloace nedemne. Dar ce se întîmplă dacă scopul e nedemn? ' Din cauza lui Lucy o făcea pe Marjorie să sufere — pe Marjorie, care-l iubea, care se sacrificase pentru el, care era nefericită. Nefericirea ei era însă un şantaj.

— Rămîi cu mine astă-seară, îl imploră ea din nou, Walter era gata să cedeze rugăminţilor, să renunţe la serată

şi să rămînă acasă. Impulsul contrar se dovedi mai puternic. Răspunse cu minciuni — minciuni doar pe jumătate, mai rele decît cele adevărate, tocmai din pricina elementului de adevăr care le conferea o justificare ipocrită.

O strînse la piept. Gestul în sine era o altă ipocrizie.

— Draga mea, protestă el pe tonul prefăcut al adultului care roagă un copil să fie cuminte, trebuie să

merg neapărat, înţelege, are să vină şi tatăl meu acolo. Era adevărat. Bătrînul Bidlake lua totdeauna parte la seratele familiei Tantamount. — Şi am de discutat ceva cu el. Afaceri, adăugă Walter cu un aer vag şi important, trăgînd între ei, cu ajutorul acestui cuvînt magic, perdeaua de fum a intereselor ce privesc numai pe bărbaţi. „Minciuna, îşi spuse el, era destul de vizibilă, cu toată perdeaua de fum."

— N-ai putea să-l vezi altădată?

— E ceva important, răspunse el, clătinînd din cap. Şi, în afară de asta, adăugă, uitînd că mai multe pretexte sună mai puţin convingător decît unul singur, Lady Edward a invitat special pentru mine pe directorul unei edituri americane. Ar putea să-mi fie util, ştii bine ce sume imense plătesc. Lady Edward îi spusese că îl va invita pe american, bineînţeles dacă acesta nu apucase să se întoarcă în Statele Unite — ea se temea însă că ar fi plecat. — Plătesc ridicol de mult, continuă Walter, îngroşînd perdeaua de minciuni cu amănunte lipsite de importanţă. America este singura ţară din lume unde un scriitor poate primi mai mulţi bani decît merită.

încercă să rîdă. — Am mare nevoie de-o sumă mai importantă ca să acopăr cele două

lire pe care le primesc aci pentru o mie de cuvinte. O strinse şi mai tare în braţe şi se aplecă să o sărute. Ea îşi feri faţa. — Marjorie, o imploră el, te rog, nu mai plînge. Se simţea vinovat şi nefericit. Ah, de ce Dumnezeu nu-l lăsa în pace?

— Nu plînge, răspunse ea.Buzele lui întîlniră obrajii ei umezi şi reci.

— Marjorie, dacă aşa vrei tu, n-am să mai plec.

— Dar eu ţin morţiş să te duci, spuse ea, continuînd să-şi ferească faţa.

— Nu ţii. Am să rămîn acasă.

— Nici vorbă. Marjorie îl privi şi încercă să zîmbească. — Sînt o proastă. Ar fi stupid să ratezi ocazia de-a te întîlni cu tatăl tău şi cu americanul acela.

Folosite de ea ca argumente, propriile lui minciuni sunau şi mai fals şi neconvingător. Tresări aproape dezgustat.

— S-aştepte, răspunse Walter cu o voce plină de mînie. Era furios pe sine pentru că inventase asemenea minciuni (de

ce n-a fost în stare să-i spună cu brutalitate adevărul? în definitiv, Marjorie îl ştia), şi furios pe ea fiindcă i le reamintea. Ar fi vrut ca minciunile să se scufunde pe loc într-un hău al uitării, să dispară de parcă nu ar fi fost rostite niciodată.

— Nu, nu, trebuie să te duci. Am fost o proastă. îmi pare rău.

La început, Walter se împotrivi; refuză să mai plece şi insistă să rămînă acasă. Cum primejdia dispăruse, îşi putea permite luxul să insiste. Era limpede că Marjorie vorbise serios cînd luase hotărîrea de a-l lăsa să se ducă la serată. I se oferea prilejul să facă pe nobilul şi pe mărinimosul fără să-l coste prea mult, de fapt, aproape pe gratis. Ce farsă odioasă! Intră totuşi în joc. în cele din urmă consimţi să plece, ca şi cum i-ar fi făcut un mare hatîr că nu rămîne acasă. Marjorie îi înnodă fularul de mătase, îi aduse jobenul şi mănuşile, şi îl sărută uşor la despărţire, mimînd cu îndrăzneală buna dispoziţie. Avea mîndria şi codul ei de onoare în materie de dragoste şi, în ciuda nefericirii şi a geloziei , se crampona de principiile ei: Walter trebuia să fie liber şi ea n-avea nici un drept să se amestece în chestiunile care nu o priveau. Pe de altă parte, era şi mai înţelept să nu se amestece.

Cel puţin aşa spera ea.

Walter închise uşa în urmă şi ieşi în răcoarea nopţii. Un ucigaş fugind de la locul crimei, de lingă victimă, şi încercînd să se lepede de milă şi de remuşcâri, nu s-ar fi simţit mai uşurat. Ajuns în stradă, răsuflă adînc. Era liber. Scăpase de amintiri ş^ de presimţiri. Cîteva ore era liber să ignore existenţa trecutului sau a viitorului.

Liber să trăiască pe placul lui, indiferent de

locul unde se afla. Se amăgea, închipuindu-şi că este liber; amintirile nu-i dădeau pace. Nu era uşor să

scapi. Vocea ei îl urmărea. „Dar eu ţin morţiş să te duci." Fapta lui echivala cu o înşelătorie, cu o crimă. „Ţin morţiş." Pe ce ton nobil protestase! Cu ce aer mărinimos acceptase în cele din urmă! Nu era numai crud, dar se complăcea şi într-un joc dublu.

„Doamne sfinte, spuse el încet-. Cum de-am fost în stare?" Era uimit şi scîrbit de fapta sa. „De ce pumnezeu nu-mi dă pace? De ce nu vrea să priceapă?" Din nou se simţi cuprins de o furie slabă şi inutilă.

Odinioară dorise altceva. Odinioară, singura lui ambiţie fusese să nu fie lăsat în pace. încurajase dragostea lui Marjorie. îşi aminti căsuţa dintre dealurile golaşe, unde luni de zile .locuiseră singuri. Ce perspectivă aveau asupra ţinutului Berkshire! Din păcate, satul cel mai apropiat se afla la trei kilometri. Ce greu atîrna rucsacul plin de alimente! Şi ce noroi cînd ploua! Şi găleata care trebuia scoasă din puţ! Puţul avea peste treizeci de metri adîncime. Nici măcar în momentele cînd nu se îndeletnicea cu treburi obositoare, cum ar fi fost scosul apei din fîntînă, nu se simţise cu adevărat mulţumit. Fusese oare fericit alături de Marjorie — atît de fericit cît îşi închipuise şi cum s-ar fi cuvenit în acele împrejurări? Lucrurile urmau să se desfăşoare ca în Epipsychidion1; nu se întîmplase aşa tocmai pentru că rîvniseră prea mult la asta, pentru că intenţionaseră să-şi modeleze sentimentele şi viaţa comună pe versurile lui Shelley.

• îşi aminti vorbele cumnatului său, Philip Quarles, într-o seară, cînd discutaseră despre poezie:

— Arta nu trebuie luată ad litteram.

— Nici chiar dacă dragostea este adevărată? întrebase Walter.

< — Riscă să devină prea adevărată. Pură ca apa distilată. Adevărul pur e nefiresc, e o abstracţie fără

corespondent în lumea reală. în natură întîlneşti permanent o mulţime de impurităţi amestecate cu adevărul esenţial. Arta emoţionează tocmai fiindcă respinge impurităţile vieţii adevărate. Nici o orgie autentică nu excită ca un roman pornografic. într-o carte de Pierre Louys2 toate fetele sînt tinere şi au un corp perfect. Nimeni nu sughiţe, nimănui nu-i miroase gura, nimeni nu-i 1 Poem filozofic de Percy Bysshe Shelley (1792—1882), conţinînd o expunere şi o apărare a dragostei libere între

„sufletele complimentare". Epipsychidion înseamnă în greaca veche „suflet peste suflet".

2 Pierre Louys (1870—1925), scriitor francez, autor de romane cu violent caracter erotic.

obosit, plictisit, nimeni nu-şi aminteşte brusc de facturi neachitate sau de scrisori de afaceri rămase fără răspuns, ca să întrerupă astfel clipele de mare fericire. Arta îţi provoacă o senzaţie, un gînd, un sentiment în stare pură, vreau să zic pură din punct de vedere chimic, nu moral, adăugase el rîzînd.

— Dar în Epipsychidion nu există pornografie, protestase Walter.

— E adevărat, dar din punctul de vedere al chimistului, poemul e la fel de pur. Cum e sonetul acela de Shakespeare?

„Nu-s ochii dragei mele stropi de soare, Şi roşul gurii ei nu-i de coral. De-i albă neaua, sînu-i oacheş pare Şi negrul păr i-e ca o sîrmă-n văl.

Ştiu roze albe, ştiu şi roze roşii. Dar nu-i socot obrajii trandafiri. Şi-s balsamuri mai dulci să le miroşi ; Decît e boarea întregii sale firi."1

— Şi-aşa mai departe. Ai luat prea în serios pe poeţi şi uite ce ^a întîmplat. Să-ţi fie învăţătură de minte. ^

Fireşte, Philip avusese dreptate. Lunile petrecute în acea căsuţă n-avuseseră nimic comun cu Epipsychidion sau cu La Maison du Berger2. Se gîndi la puţ şi la drumul lung, şi chiar dacă Marjorie i-ar fi aparţinut în stare pură, la ce i-ar fi folosit? ' Ar fi fost poate mai insuportabilă decît cu unele impurităţi.

Rafinamentele ei, de pildă, aerul distant de femeie virtuoasă, diafană şi spiritualizată — toate astea, văzute de la distanţă şi teoretic, păreau admirabile. Ce se întîmpla însă cînd te apropiai şi treceai la fapte? Se îndrăgostise de aerul ei virtuos, de spiritualitatea ei rafinată, cultă şi diafană, se îndrăgostise şi de nefericirea ei, căci Carling, soţul lui Marjorie, era un tip imposibil. Mila făcuse din Walter un cavaler în slujba celor oropsiţi. îşi închipuise că dragostea înseamnă discuţii, că e o comunitate şi o camaraderie spirituală. Pe vremea aceea avea doar douăzeci şi trei de ani şi era de mare puritate, acea puritate a adolescenţei cînd dorinţele sexuale se răzvrătesc.

Tocmai absolvise Universitatea din Oxford, îndopat de poezie şi de elucubraţiile filozofilor şi misticilor. Iată

adevărata dragoste.

1 Shakespeare, Sonetul CXXX. traducere de Ion Frunzetti — Sonete. Editura Tineretului, 19b3.

2 Poem de Alferd de Vigny (1797—1863) dedicat vieţii liniştite şi idilice în mijlocul naturii.

Relaţiile sexuale nu contau, erau inevitabile, deoarece, din nenorocire, fiinţele omeneşti aveau un corp ce trebuia ţinut în frîu, pe cît posibil. Marea lui puritate ca şi impulsurile înflăcărate ale tinereţii, îndrumate în mod artificial spre imitarea purităţii îngereşti, îl făcuseră să admire puritatea rafinată şi calmă care, în cazul lui Marjorie, se datora unei răceli fireşti şi unei vitalităţi congenital scăzute.

— Eşti atît de bună, îi spusese el. Ţi-e atît de uşor să fii bună. Aş vrea să fiu la fel de bun ca tine.

Dorinţa lui echivala, fără ca să-şi dea seama, cu aceea de a fi pe jumătate mort. Aerul lui timid, sfios şi de o adîncă sensibilitate, ascundea o vitalitate puternică. îi venea greu, de fapt, să fie bun ca Marjorie.

încercase totuşi. între timp, îi admirase bunătatea şi puritatea. Devotamentul şi admiraţia ei îl emoţionaseră şi îl măguliseră — cel puţin pînă în clipa cînd bunătatea ei începuse să-l plictisească, să-l scoată din sărite.

îndreptîndu-se spre staţia de metrou Chalk Farm îşi aminti deodată o discuţie a tatălui său cu un şofer italian despre dragoste. (Bătrînul Bidlake avea un adevărul talent să-i facă pe oameni să vorbească, fie ei servitori sau chiar muncitori. Walter îl invidia pentru acest dar.) „Unele femei, spunea şoferul, sînt ţepene ca un garderob. Sono come cassettoni!" Ce picant ştia bătrînul Bidlake să povestească

anecdote! „Ce folos că e drăguţă, dacă trebuie să strîngi în braţe un garderob drăguţ? Ce sens are, pentru numele lui Dumnezeu?" (Iar Marjorie, reflectă 'Walter, nici măcar nu era drăguţă.) „Mie îmi plac, spunea şoferul, altfel de femei, chiar dacă sînt urîte. Iubita mea, mărturisise el, e altfel.^1 un frullina, proprio frullino", un drac de femeie. Iar bătrînul Bidlake clipise prin monoclu, ca un satir jovial, răutăcios şi bătrîn. Un garderob sau un drac de femeie? Walter trebui să admită că împărtăşea preferinţele şoferului. în orice caz, ştia din experienţa personală că (de cîte ori în dragostea „adevărată"

interveneau impurităţi sexuale) nu-i plăcea prea mult tipul de femeie-garderob. De la depărtare şi teoretic, puritatea, bunătatea şi spiritualitatea rafinată arătau admirabil. Dar la apropiere, şi în contact direct, erau mai puţin atrăgătoare. -Iar cînd mai aparţineau şi cuiva care nu te atrage, atît devotamentul cît şi admiraţia măgulitoare deveneau insuportabile. O urî confuz pe Marjorie pentru răceala, răbdarea şi aerele ei de martiră. Dragostea pentru Lucy avea ceva nebunesc şi neruşinat. Marjorie în schimb era foarte diafană şi pe jumătate moartă. Pe de o parte avea o scuză, de pe aWeTa de neiertat. Ultima alternativă i se păru mult mai gravă. Instinctele sexuale erau josnice, nedemne. Ce putea fi mai jalnic şi mai

nedemn decît o astfel de clasificare: femei-dulap sau draci de femei? Avu impresia că aude rîsul copios, senzual al tatălui său. îngrozitor! întreaga viaţă conştientă a lui Walter se orientase într-o direcţie contrară celei a tatălui său, opusă senzualităţii frivole şi exuberante a bătrînului. Conştiinţa îl împinse întotdeauna spre mama sa, spre puritate, rafinament şi spirit. Dar, cel puţin, jumătate din sînge provenea de la tatăl său. Acum însă cei dpi ani de convieţuire cu Marjorie îl dezgustaseră complet de virtutea frigidă, provocîndu-i o silă cumplită, deşi se ruşina de sentimentele lui faţă de ea şi de presupusele sale porniri bestiale, cum ar fi fost, de exemplu, dragostea pentru Lucy. Dacă Marjorie l-ar fi lăsat în pace! Dacă nu i-ar mai pretinde să-i răspundă la dragostea ei neîmpărtăşită, cu care continua să-l asalteze! Dacă ar înceta cu devotamentul ei îngrozitor! Ar putea atunci să-i acorde prietenia lui —

căci ţinea cu adevărat la ea. Marjorie era bună şi amabilă, credincioasă şi sinceră. Ar fi fost fericit să

aibă, în schimb, prietenia ei. Dragostea ei îl înăbuşea'. Iar cînd Marjorie, închipuindu-şi că luptă

împotriva celeilalte femei se folosea chiar de armele acesteia şi, înfrîngîndu-şi frigiditatea virtuoasă, încerca să-l recucerească cu ajutorul unor săruturi înfocate — ei bine, era ceva înfiorător, absolut înfiorător.

Pe deasupra, îşi continuă Walter reflecţiile, Marjorie îl cam plictisea cu seriozitatea ei greoaie şi lipsa ei de sensibilitate. De fapt, era cam proastă, cu toată cultura ei şi poate chiar din cauza- ei. E drept, avea o cultură autentică, ,citise cărţi, le ţinea minte. Dar pricepuse ceva? Putea, pare, să le priceapă?

Observaţiile cu care întrerupea lungile, foarte lungile ei tăceri, acele observaţii docte şi serioase, erau plate, lipsite de haz, de fineţe. Bine făcea că tăcea, căci tăcerea e plină de adîncă înţelepciune şi de spirit, întocmai ca blocul de marmură nesculptat încă de mîna unui mare artist. Cei ce tac nu îşi trădează gîndurile. Marjorie avea talentul de a şti să asculte cu atenţie şi înţelegere. Cînd ieşea din tăcerea ei, jumătate din cuvintele rostite erau citate, căci Marjorie avea memorie bună şi căpătase obiceiul de a învăţa pe dinafară maxime celebre sau pasaje remarcabile. Lui Walter îi trebuise multă

vreme ca să descopere platitudinea patetică şi prostia masivă care întovărăşea tăcerile şi citatele ei. Dar cînd o descoperise era prea tîrziu.

Se gîndi la Carling. Un beţivan, unjyy^t. Trăncănea toată vremea despre veşminte preoţeşti, sfinţi şi imaculata concepţie, iar pe de altă parte se îmbăta de te apuca scîrba. Dacă nu i-ar fi provocat o silă

atît de groaznică, şi n-ar fi făcut un infern din

viaţa lui Marjorie, ce s-ar fi întîmplat? Walter îşi imagină libertatea lui. Nu i s-ar fi făcut milă şi nu s-ar fi îndrăgostit de Marjorie. îşi aminti ochii ei roşii şi umflaţi de plîns după unul din acele scandaluri oribile cu Carling. Ce porc împuţit! „Ce s-ar fi întîmplat cu mine?" se întrebă Walter deodată.

Ştia că în momentul cînd mchisese uşa, Marjorie izbucnise în plîns. Carling, cel puţin, avea scuza beţiei. „Iartă-i, Doamne, fiindcă nu ştiu ce fac." Walter nu se îmbăta niciodată. Era sigur că în clipa aceea Marjorie plîngea.

„Ar trebui să mă întorc", îşi spuse el. Iuţi pasul, pînă ce ajunse aproape să alerge pe stradă. Fugea de conştiinţa lui şi în acelaşi timp de grăbea să ajungă la femeia dorită.

„Ar trebui să mă întorc, asta ar trebui."

îşi continuă însă grătfit drumul, urînd-o din tot sufletul, tocmai fiindcă o făcuse atît de nefericită.

Un om care se uita la vitrina unei tutungerii se dădu brusc îndărăt pe cînd trecea Walter; se ciocniră

violent.

— Scuzaţi, spuse Walter, mecanic, văzîndu-şi mai departe de drum şi fără să se uite înapoi.

— Nu te uiţi pe unde mergi? răcni furios cetăţeanul în urma lui. Ce, eşti de capul tău? Te grăbeşti de parc-ai fi cîştigat la curse.

Două haimanale de pe stradă izbucniră într-un hohot de rîs fioros şi batjocoritor.

— Hei, tu ăla cu ţilindru, continuă dispreţuitor cetăţeanul, cuprins de ură faţă de domnul în haine de seară.

Walter ar fi trebuit să se întoarcă şi să-i închidă gura cu un răspuns şi mai violent. Tatăl său l-ar fi dat gata cu o scurtă replică. Lui Walter însă nu-i rămînea decît fuga. îi era groază de scandaluri şi se temea de oamenii vulgari. înjurăturile cetăţeanului se pierdură în urma lui.

„Ce odios!" se cutremură el. Se întoarse cu gîndul la Marjorie.

„De ce Dumnezeu nu e înţelegătoare? Măcar puţin înţelegătoare. De-ar avea măcar o ocupaţie cu care sâ-şi piardă timpul."

• Nenorocirea lui Marjorie era că avea la dispoziţie prea mult timp liber ca să se gîndească. Prea mult timp ca să se gîndească la ea. în fond, el era vinovat, el o făcuse să renunţe la ocupaţia ei, el o obligase să i se devoteze în exclusivitate. > Cînd o cunoscuse era asociată la o prăvălioară de artă decorativă.

Unul din acele magazine ce înfloresc în cartierul Kensington şi reprezintă o ocupaţie demnă pentru o doamnă din societate — un amestec de artă şi amatorism. Abajururile, compania 15

tinerelor care pictau şi mai ales devotamentul pentru doamna Cole, asociata principală, compensau în ochii lui Marjorie o căsătorie nefericită. îşi crease o mică lume a ei, departe de Carling; o lume feminină, amintind într-un fel de un pension, unde flecărea despre rochii şi magazine, bîrfea, şi contractase ceea ce elevele numeau „o pasiune" pentru o femeie mai în vîrstâ; pe de altă parte îşi închipuia că efectuează partea ei din munca omenirii, slujind cauza Artei.

Walter o convinsese să renunţe la toate. întîmpinase totuşi unele dificultăţi, căci pentru Marjorie fericirea de a fi devotată doamnei Cole, pentru care avea o slăbiciune, compensa aproape toate nenorocirile îndurate alături de soţul ei. Carling însă se dovedise greu de înlocuit prin doamna Cole.

Wălter îi oferise lui Marjorie ceea ce asociata ei nu îşi putea permite şi, evident, nici nu intenţionase—

un cămin, protecţie şi un ajutor bănesc. Pe lîngă asta, Walter era bărbat, şi, conform tradiţiei, un bărbat trebuia iubit chiar dacă, aşa- cum constatase Walter, nu-ţi plac bărbaţii cu adevărat şi eşti atrasă în mod firesc spre compania femeilor. (Din nou, influenţa literaturii. îşi aminti părerile lui Philip Quarles despre urmările dezastruoase ale artei asupra vieţii.) Da, era bărbat, dar un bărbat complet diferit de ceilalţi, după spusele repetate la infinit ale lui Marjorie. Pe atunci acceptase această apreciere ca o distincţie măgulitoare. Să fi fost oare aşa? Walter se îndoia. Oricum, atunci Marjorie îl considerase

„altfel" şi reuşise o dublă lovitură: găsise un bărbat care totuşi, nu era bărbat. Fermecată de insistenţele lui Walter, sătulă de brutalităţile lui Carling, Marjorie consimţise să părăsească prăvălioara şi în acelaşi timp pe doamna Cole, pe care Walter nu o putea suferi, spunînd despre ea că e personificarea tiranică, nemiloasă şi exploatatoare a voinţei feminine.

— Eşti prea talentată ca să faci pe tapiţerul amator, o lăudase el pe Marjorie, convins pe atunci sincer de capacităţile ei intelectuale.

Avea să-l ajute, nu ştia deocamdată cum, în munca de creaţie literară, sau, de ce nu, să scrie şi ea. Sub înrîurirea lui se apucase să aştearnă pe hîrtie eseuri şi nuvele, evident, foarte proaste. După ce o încurajase, Walter deveni mai prMgnt, şi nu-şi mai exprimă părerea asupra eforturilor ei. încurînd, Marjorie părăsi aceste preocupări nefireşti şi inutile. Rămase doar cu Walter, care deveni raţiunea ei de a exista, temelia pe care se clădise întreaga ei viaţă. Această temelie începea să se surpe.

„Dacă m-ar lăsa în pace!" se gîndi Walter.

Coborî să ia metroul. La intrare un om vindea ziarele de seară. „Proiectul de lege socialist e o tîlhdrie.

Primul scrutin." Cuvintele săreau în ochi de pe afiş. Mulţumit c-a găsit un pretext ca să-şi schimbe şirul gîndurilor, cumpără un ziar. Proiectul de lege al guvernului liberal-lâburist pentru, naţionalizarea minelor trecuse de primul scrutin cu majoritatea obişnuită. Walter citi cu plăcere ştirile. Avea opinii politice înaintate. Nu aceleaşi opinii le avea şi proprietarul ziarului. Tonul articolului de fond era de o mare virulenţă.

„Ticăloşii", îşi spuse Walter în timp ce citea. Lectura îi stîrni entuziasm şi simpatie faţă de obiectul atacului, precum şi o ură, ce-l umplea de satisfacţie, împotriva capitaliştilor şi a reacţionarilor.

Barierele individualităţii erau pentru o clipă înlăturate, iar complexele personale abolite. Stăpînit de plăcerea luptei politice, Walter simţi cum creşte, devenind, ca să spunem aşa, mai mare decît era

— mai mare şi mai simplu.

„Ticăloşii", repetă el în minte, gîndindu-se la exploatatori şi la monopolişti.

în staţia Camden Town un bătrînel pricăjit, cu o batistă roşie legată în jurul gîtului, se aşeză alături.

Pipa bătrînului duhnea atît de înăbuşitor încît Walter se uită prin vagon ca să vadă dacă nu-şi poate găsi alt loc. întîmplător, mai erau locuri libere. Plecarea de lîngă bătrînelul cu pipa rău mirositoare ar fi putut să pară însă un act ostentativ. Cetăţeanul ar fi fost în stare să-l apostrofeze. Fumul acru îi înţepa gîtlejul; tuşi.

„Trebuie să râmîi credincios gusturilor şi instinctelor tale", obişnuia Philip Quarles să spună. O

filozofie cu o bază temeinică trebuie să slujească oare la raţionalizarea sentimentelor? Dacă n-ai avut niciodată o experienţă religioasă e o nebunie să crezi în Dumnezeu. E ca şi cum ai spune că-ţi plac stridiile, deşi îţi fac rău cînd le mănînci.

Un iz de sudoare stătută urcă spre nările lui Walter, o dată cu duhoarea mahorcii. „Socialiştii spun că e vorba de o naţionalizare, citi el în ziar, dar noi avem un nume mai scurt şi mai simplu pentru ceea ce îşi propun ei: Furt.". Cel puţin era un furt de la hoţi, şi în folosul victimelor. Bătrînelul se aplecă şi scuipă cu mare atenţie jos, între picioare. întinse flegma cu tocul bocancului, Walter se uită în altă

parte; ar fi dorit să poată iubi pe cei exploataţi şi să urască din tot sufletul pe exploatatorii înstăriţi. Dar gusturile şi instinctele sînt accidente şi nu principii veşnice. Dar dacă principiile axiomatice nu constituie şi premisele tale personale şi majore...?

Deodată se văzu la vîrsta de nouă ani, plimbîndu-se cu mama lui pe pajiştile de lîngă Gattenden.

Aveau în mînă cîte un

buchet de aglice. Trebuie să fi fost pe lîngă Batt's Corner, căci doar pe acolo creşteau aglice.

— Să ne oprim o clipă şi să-l vizităm pe sărmanul Wetherington, spusese mama lui. E rău bolnav. Bătuse apoi la uşa căsuţei acestuia.

Wethrington fusese ajutor de grădinar la conac, dar de o lună de zile nu mai lucra. Walter şi—1

amintea ca pe un om slab şi palid, scuturat de tuse şi foarte ursuz. Nu-l prea interesase Wetherington.

O femeie le deshiseseTîşa.

— Bună ziua, doamnă Wetherington. Intraseră.

Wetherington zăcea în pat, proptit în perne. Faţa lui arăta îngrozitor. Din fundul orbitelor cavernoase te fixa o pereche de ochi imenşi, cu pupilele foarte dilatate. întinsă pe oasele puternic reliefate pielea era albă şi cleioasă de sudoare. Dar mai îngrozitor decît faţa arăta gîtul, neverosimil de subţire. Din mînecile cămăşii de noapte ieşeau două beţe noduroase, braţele, cu o pereche de mîini scheletice şi uriaşe fixate ca ghearele unei greble de coadă. Şi ce miros în camera bolnavului! Ferestrele erau închise ermetic, iar într-o sobiţă ardea focul. Aerul se încinsese şi devenise greu din cauza miasmelor oribile răspîndite de răsuflarea lîncedă şi de duhoarea trupului bolnav — un i^ stătut şi tejjace, învîrtoşat îndelung în căldura apăsătoare şi dezgustător ae dulceag. Un miros nou, brutal, oricît de fetid, n-ar fi puţit mai rău. Aerul îmbîcsit, răscopt, dulceag şi putred al odăii bolnavului făcea şederea insuportabilă. Walter se cutremura şi acum cînd îşi aducea aminte. Aprinse o ţigară ca să-şi dezinfecteze memoria. Crescuse obişnuit cu băile zilnice şi cu geamurile deschise. Cînd l-au dus prima dată la biserică, copil fiind, i s-a făcut rău din cauza aerului închis şi a mirosului oamenilor. A trebuit să fie scos imediat de acolo. Mama lui nu l-a mai luat cu ea a doua oară. „Probabil c-am fos crescuţi prea igienic şi aseptic", îşi spuse el. La ce slujeşte o educaţie din care rezultă numai greaţă faţă de tovărăşia celorlalţi oameni, a fraţilor tăi? Ar fi voit să-i iubească. Dragostea nu înfloreşte însă într-o atmosferă care-i provoacă celui îndrăgostit o imensă scîrbă.

în camera de boală a lui Wetherington însuşi sentimentul de milă înflorea greu. în timp ce mama lui vorbea cu muribundul şi soţia acestuia, Walter, aşezat pe scaun şi trăgînd în piept prin buchetul de aglice aerul cald şi greţos, se uita scîrbit dar şi fascinat de oroare la scheletul înfricoşător din pat. Pînă

şi prin parfumul proaspăt şi îneîntător al aglicelor răzbătea mirosul greoi din camera bolnavului.

Aproape că nici nu i se făcuse

milă, ci numai spaimă, frică şi greaţă. Nici cînd doamna Wetherington începu să plîngă, întorcîndu-şi faţa ca bolnavul să nu-i vadă lacrimile, Walter nu se simţi cuprins de milă, ci mai degrabă stingherit şi prost dispus. Spectacolul durerii ei îl îndemna să scape de acolo cît mai curînd, să iasă din camera înfiorătoare în aerul liber şi curat, la lumina soarelui.

Amintindu-şi acele sentimente se ruşina. Aşa simţise însă pe atunci şi tot aşa continua să simtă şi acum.f „Trebuie să râmîi credincios instinctelor tale. Trebuie să te împotriveşti celor rele".' Dar asta nu era atît de uşor. Bătrînelul de alături îşi aprinse pipa din nou. Walter îşi aminti că acasă la Wetherington îşi ţinuse din răsputeri răsuflarea ca să nu respire aerul stricat. Trăgea aer în piept prin aglice, număra pînă la patruzeci, lăsa aerul să iasă, apoi aspira din nou. Bătrînelul se aplecă şi scuipă

iar. „Ideea potrivit căreia naţionalizarea va atrage după sine bunăstarea muncitorilor e total eronată. în ultimii ani, contribuabilul a simţit pe pielea lui ce înseamnă controlul birocratic. Dacă muncitorii îşi închipuie..." închise ochii şi revăzu camera bolnavului. Cînd venise momentul să-şi ia rămas bun, strînsese mîna scheletică ce zăcea inertă pe cearşaf; îşi strecurase degetele pe sub degetele moarte şi osoase, ridicase o clipă mîna, apoi îi dăduse drumul.

Mîna fusese rece şi umedă. întorcîndu-se cu spatele, se ştersese pe furiş de haină. Eliberase, printr-un suspin adînc răsuflarea prea mult reţinută şi aspirase din plin aerul greţos. Fusese ultima oară cînd trebuise să tragă acel aer în piept, căci mama lui se şi îndreptase spre uşă. Micuţul ei pechinez se zbenguia în jurul ei, lătrînd.

— Fii cuminte, T'ang! spusese cu vocea ei frumoasă, şi limpede. Era poate singura persoană din Anglia, reflectă el, care pronunţa cu adevărat apostroful în cuvîntul T'ang. -, Se înapoiaseră. acasă pe jos, de-a lungul unei poteci, care străbătea pajiştile. T'ang, o apariţie fantastică

şi neverosimil de mică, asemeni unui balaur chinez, fugea înainte, sărind uşor peste ceea ce el îşi închipuia a fi obstacole uriaşe. Coada pufoasă îi flutura în vînt. Uneori, cînd iarba era prea înaltă făcea sluj pe poponeţul turtit, ca şi cum ar fi cerşit zahăr, şi privea cu ochişorii rotunzi şi bulbucaţi peste buruieni, ca să vadă pe unde s-o apuce.

Sub cerul luminos şi uşor înnorat, Walter se simţise ca un prizonier graţiat. Alergase, strigase. Mama lui mergea încet, păstrînd tăcerea. Din cînd în cînd se oprea şi închidea ochii. Avea acest obicei cînd era gînditoare sau nedumerită. Era deseori nedumerită, reflectă Walter, zîmbind melancolic.

Sărmanul Wetherington trebuie să fi constituit o mare nedumerire pentru ea. îşi aminti că se opriseră

de multe ori în drumul spre casă.

— Hai mai repede, mama. strigase el nerăbdător, o să întîrziem la ceai.

Bucătăreasa le pregătise cornuleţe la ceai: mai rămăseseră de ieri cîteva felii de cake cu prune şi un borcan proaspăt deschis, cu dulceaţă de cireşe Tiptree.

„Trebuie să rămîi credincios gîndurilor şi instinctelor tale". Accidentul naşterii hotărîse însă pentru el.

Dreptatea era veşnică; mila şi dragostea frăţească erau sentimente frumoase, în ciuda pipei bărînelului şi a camerei de boală a lui Wetherington. Erau frumoase tocmai din cauza acestor lucruri. Metroul îşi încetini mersul. Staţia Leicester Square. Păşi pe platformă şi îşi croi drum spre lifturile metroului.

„Premisa personală cea mai importantă, îşi spuse el, este greu de negat; cum e la fel de greu de crezut într-o premisă importantă care nu e personală, oricît ar fi ea de excelentă. Onoarea, fidelitatea sînt lucruri bune." Dar premisa personală cea mai importantă a filozofiei lui prezente era că Lucy Tantamount rămînea cea mai frumoasă, cea mai atrăgătoare..

— Biletele, vă rog!

Dezbaterea interioară ameninţa să reînceapă. O reprimă cu h.otărîre. Liftierul trînti uşile. Ascensorul începu să urce. Ajuns în stradă. Walter chemă un taxi.

— Palatul Tantamount, în Pali Mall.

Capitolul II

Capătul răsăritean al străzii Pail Mall e bîntuit pe furiş de trei fantome italiene. Bogăţia Angliei recent industrializate, precum şi entuziasmul şi geniul arhitectural al lui Charles Barry1 le-au înviat din trecutul lor şi din ţinuturile de baştină însorite. Un ochi expert recunoaşte sub murdăria încrustată pe zidurile Reform CluT>ului detalii ce sugerează plăcut palatul Farnese. La cîţiva paşi mai încolo, pe aceeaşi stradă, se profilează prin aerul tulbure al Londrei, Traveller's Club, clădit de Sir Charles după

impresiile pe care i Ie-a lăsat casa proiectată de Raphael pentru familia Pandolfini. Iar între cele două

cluburi, se înalţă cu un aer de severitate clasică, tristă ca o puşcărie şi înnegrită de funingine, o versiune de proporţii mai reduse (deşi încă enorme) a Cancellariei2. E palatul Tantamount.

Sir Charles Barry i-a desenat planurile în 1839. Vreo doi ani au lucrat la el o sută de muncitori.

Cheltuielile au fost achitate de cel de al treilea marchiz Tantamount. Sumele erau imense, dar suburbiile din Leeds şi Sheffield începuseră să se extindă peste ţinuturile furate de la mănăstiri cu trei sute de ani în urmă de strămoşii marchizului. Biserica catolică în spiritul Sfîntului Duh a predicat, pe baza scrierilor sfinte şi a vechilor tradiţii ale părinţilor bisericii, existenţa Purgatoriului şi ideea că

sufletele închise acolo sînt ajutate de rugăciunile bincredincioşilor, dar mai -ales de sacrificiile oferite altarului.' Oamenii bogaţi şi cu o conştiinţă încărcată îşi lăsaseră prin testament călugărilor pămîntul, pentru ca sufletul să le scape mai repede din Purgatoriu. Henric al VlII-lea rîvnise la o nevastă tînără şi îşi dorise un fiu, dar Papa Clement al VH-lea, influenţat de verişoara fiicei primei neveste a lui Henric, n-a voit să-i acorde divorţul. Mînăstirile au fost în consecinţă secularizate» Mii de cerşetori, de nevoiaşi şi de schilozi au murit de foame în condiţii

1 Arhitect englez (1795—1860). A construit clădirea Parlamentului ia Londra. ■ ■ ' 2 Palat renascentist ridicat la Roma între 1498—1517.

îngrozitoare. Familia Tantamount a pus însă mina pe ţinuturi vaste cu ogoare, păduri şi păşuni. Cîţiva ani mai tîrziu, sub Eduard al Vl-lea, au mai furat şi averea a două licee întreţinute pînă atunci de biserică. Copiii au rămas fără învăţătură de carte pentru ca familia Tantamount să se îmboţească.

Pentru a obţine un profit cît mai mare şi-au lucrat pămîntul pe baze ştiinţifice. Contemporanii îi considerau drept „oameni care îşi duc existenţa ca şi cum n-ar exista un Dumnezeu, oameni care vor să

pună stăpînire peste toate, să nu lase nimic altora, şi veşnic nemulţumiţi". Din amvonul catedralei Sf.

Paul, Lever1 i-a acuzat „că au pîngărit numele Domnului şi au transformat bunăstarea generală într-o mizerie generală". Familia Tantamount nici nu s-a sinchisit. Pămîntul le aparţinea^ iar banii veneau cu regularitate. *

Semănatul, creşterea şi seceratul recoltei se desfăşurau neîntrerupt. Vitele se înmulţeau, erau îngrăşate şi trimise la abator. Plugarii, ciobanii şi văcarii munceau din răsputeri din zori şi pînă seara, ani de-a rîndul, pînă la moarte. îi înlocuiau copiii lor. Un Tantamount urma unui alt Tantamount. Regina Elizabeta i-a făcut baroni, sub Carol al II-lea au devenit viconţi, sub domnia lui William şi Mary au ajuns conţi, iar sub George al II-lea marchizi. Se căsătoreau numai cu moştenitoare bogate — zece mile pătrate în Nottinghamshire, cincizeci de mii de lire, două străzi în cartierul Blooomsbury, o jumătate de fabrică de bere, o bancă, o plantaţie cu şase sute de sclavi în Jamaica. între timp, oameni de origine umilă inventau maşini care fabricau obiecte mai repede decît dacă ar fi fost făcute cu mîna.

Satele se transformau în orăşele, iar orăşelele în centre mari. Pe fostele păşuni şi ogoare ale familiei Tantamount se clădeau case şi fabrici. Sub iarba pajiştilor, oameni pe jumătate goi sfredeleau straturile de cărbune negru şi strălucitor. Copiii mici şi femeile trăgeau vagonetele pline. Găinaţul a zeci de mii de generaţii de pescăruşi a fost adus pe mare din Peru pentru a fertiliza cîmpiile, recolta creştea şi noile guri avură ce mînca. Ani de-a rîndul, familia Tantamount se îmbogăţi tot mai mult, în timp ce sufletele contemporanilor cuvioşi de pe vremea Prinţului negru2, lipsite de ajutorul sacrificiilor oferite altarului, 1 Charles James Lever (1806—1872), romancier şi pamfletist irlandez.

2 Eduard, Prinţul Negru (1330—1376). Fiul cel mare al Iui Eduard al III-Iea. A luptat in Franţa, ieşind învingător în lupta de la Poitiers, în timpul războiului de 100 de ani. A fost denumit „Prinţul Negru", din cauza armurii hegre pe care o purta în luptă.

continuau desigur să se zvîrcolească în focul etern al Purgatoriului. Banii care, folosiţi cum trebuie, ar fi putut să

le scurteze osînda în flăcări, au servit, printre altele, la ridicarea în Pali Mall a unei copii a Cancellariei papale.

Interiorul palatului Tantarriount se caracterizează prin aceleaşi trăsături nobil romane ca şi faţada. în jurul unei curţi interioare centrale se ridică două rînduri de arcade deschise, avînd deasupra o mansardă luminată de ferestre mici şi pătrate. Curtea interioară, însă, în loc să fie lăsată deschisă sub bolta cerului, e dominată de un acoperiş de sticlă, care o transformă într-o imensă sală, de înălţimea întregii clădiri. Arcadele şi galeria îi conferă un aspect foarte nobil, deşi sala e prea mare, prea publică pentru a putea fi folosită prea des, şi seamănă rriai degrabă cu un bazin de înot sau cu un patinoar. în această seară, însă, existenţa ei îşi găsea justificarea. Lady Edward Tantamount dădea una din seratele ei muzicale. Pe scaune se aflau numeroşi invitaţi iar în spaţiul arhitectural gol, de deasupra, vibrau complicate acorduri muzicale.

— Ce pantomină! se adresă bătrînul John Bidlake gazdei sale. Dragă Hilda, trebuie neapărat s-o priveşti.

— Ssst! protestă Lady Edward în dosul evantaiului din pene de struţ. Nu-i frumos să înrerupi muzica şi, în afară

de asta, fii sigur că mă uit.

Şoaptele ei aveau accentul limbii engleze vorbite în colonii, iar „r"-ul din cuvîntul „întrerupi" se rostogolea în fundul gîtului; Lady Edward se născuse la Montreal, din mamă franţuzoaică, în 1897 „Asociaţia Britanică" se întrunise în Canada. Lordul Edward Tantamount ţinuse în cadrul secţiei de biologie o conferinţă foarte apreciată.

Profesorii afirmaseră că e „un tînăr' care va ajunge departe". Pentru cei care nu erau profesori, un Tantamount, multimilionar, putea fi considerat că a şi ajuns departe. Aceasta era şi părerea hotărită ă Hildei Sutton. în timpul şederii la Montreal, Lordul Edward fusese oaspetele tatălui Hildei. Fata se folosise de prilej. „Asociaţia Britanică" se înapoiase în Anglia, Lordul Edward, rămăsese însă în Canada.

— Te rog să mă crezi, mărturisise odată Hilda unei prietene, niciodată nu m-a interesat atît de mult osmoza ca atunci cînd l-am întîlnit pe soţul meu.

Pasiunea ei pentru osmoză trezise interesul Lordului Edward, care îşi dăduse seama de un lucru neobservat pînă

atunci, şi anume că Hilda era extrem de drăguţă. Hilda, la rîndul ei, ştia, ca femeie, ce trebuie să facă. Sarcina nu-i era grea. La cei patruzeci de ani ai săi, Lordul Edward rămăsese, în toate

. 23

domeniile, cu excepţia celui intelectual, un fel de copil. în laborator, la masa de scris, avea vîrsta ştiinţei.

Sentimentele, intuiţiile şi instinctele erau ale unui copil. Irţertâ, o mare parte a fiinţei spirituale nu i se dezvoltase niciodată. Lordul Edward rămăsese yn fel de copil, dar obiceiurile lui copilăreşti căpătaseră impurităţile a patruzeci de ani de existenţă. Hilda îl ajutase să-şi depăşească timiditatea ce-l paraliza ca pe un băieţel de doisprezece ani, şi de fiecare dată cînd spaima îl împiedica să facă avansurile neceare, ea îi prevenea intenţiile.

Pasiunea lui era copilărească, dar în acelaşi timp violentă, timidă, disperată şi mută. Hilda vorbise pentru amîndoi şi vădise o îndrăzneală plină de discreţie. O mare discreţie, căci opiniile Lordului Fdward în privinţa purtării fetelor tinere erau împrumutate în mare măsură din Documentele Clubului Pickwick. îndrăzneala făţişă l-ar fi alarmat şi l-ar fi îndepărtat de ea. Hilda jucase rolul unei fecioare din romanele lui Dickens, reuşind în acelaşi timp să întreprindă avansurile necesare; să-i ofere toate prilejurile favorabile şi să aducă permanent discuţia pe făgaşul temelor amoroase. Hilda îşi primise răsplata. în primăvara anului 1898 devenise Lady Edward Tantamount.

— Te asigur, îi spusese ea odată lui John Bidlake, foarte enervată că acesta îşi bătea joc de sărmanul Edward, că

ţin foarte mult la el.

— r Sînt convins, dar ţii la el în felul tău, o persiflase Bidlake. Trebuie să recunoşti totuşi ce bine e că n-au toţi asemenea sentimente. Uită-te puţin în oglindă.

Edward se uitase şi îşi văzuse reflectată acolo imaginea corpului gol, cufundat pe jumătate în pernele adînci ale divanului.

— Eşti o bestie, îi spusese ea. Asta nu schimbă cu nimic dragostea mea pentru el.

— Nu schimbă cu nimic nici felul tău aparte de a-l iubi, sînt sigur. Rîsese. — îţi repet, e totuşi bine că...

Hilda îi acoperise gura cu mina. Asta se întîmplase acum douăzeci şi cinci de ani. Hilda era măritată de cinci ani şi împlinise treizeci. Lucy avea patru ani. John Bidtake, la cei patruzeci şi şapte de ani ai săi, se afla în culmea creaţiei şi reputaţiei de pictor. Un bărbat bine, solid, vesel şi nepăsător. Rîdea mult, lucra mult, bea şi -mînca mult, şi era mare amator de fecioare.

— Pictura e o ramură a senzualităţii, răspundea el celor ce-i reproşau viaţa pe care o duce. Nu poţi picta un nud dacă n-ai învăţat pe dinafară corpul omenesc cu mîinile, cu buzele şi cu propriul tău corp. Eu iau arta în serios.

Studiile preliminare nu

mă obosesc niciodată. Din cauza -rînjetului, pielea feţei i se încreţea în jurul monoclului, iar ochii îi scăpărau, ca ai unui satir glumeţ.

John Bidlake revelase Hildei propriul ei corp şi posibilităţile lui fizice. Lordul Edward era doar un fel de copil, fosila unui copil, conservată în trupul unui om matur şi corpolent. în laborator înţelegea din punct de vedere intelectual fenomenele sexuale, dar în practică şi pe planul emoţiilor, rămăsese un copil din epoca reginei Victoria, fosilizat, conservat intact, cu toate timidităţile copilăreşti fireşti şi cu toate ideile fixe împrumutate de la două mătuşi, prea iubite şi foarte virtuoase fete bătrîne, care îl crescuseră în locul mamei lui, care murise. O dată cu bizareriile domnilor Pickwick şi Micawber preluase şi uimitoarele lor principii şi prejudecăţi. îşi iubea tînăra soţie, aşa cum putea să iubească un copil-fosilă în 1870, cu timiditate, şi scuzîndu-se tot timpul; se scuza pentru manifestările de dragoste, pentru corpul lui, pentru corpul ei. Evident, fără multe cuvinte, căci copilul-fosilă era mut din cauza timidităţii; ignora şi simula pe tăcute pasiunea carnală, care, cel puţin în' ce-l privea, nici nu exista, de fapt. Dragostea lui constituia o lungă şi tacită scuză, şi fiind doar o scuză devenea .condamnabilă.

Dragostea trebuie să-şi găsească justificarea printr-o afinitate fizică şi spirituală, prin emoţia căreia îi dă naştere, prin legătura afectivă sau plăcerea pe care le creează. Dacă are nevoie de o justificare dinafară, devine un lucru lipsit de sens.

John Bidlake nu-şi cerea scuze pentru dragostea pe care o avea de oferit. Din punctul lui de, vedere, dragostea se justifica în întregime prin ea însăşi. Avînd instinctele sexuale sănătoase, făcea dragoste simplu, natural, cu voluptatea animalică şi fericită a unui copil al naturii.

— Să n-ai pretenţia să discut cu tine despre stele, crini imaculaţi sau cosmos, spunea el. Nu mă

interesează. Nu cred în ele~"Eu cred în... Iar limbajul lui devenea ceea ce, printr-o convenţie misterioasă, s-a decretat a fi de netipărit.

O dragoste fără pretenţii, calmă, firească; şi prin urmare fericită — un fel de senzualitate decentă, sinceră şi entuziastă. Pentru Hilda, care nu cunoscuse în amor decît scuzele timide ale unui copil-fosilă, dragostea lui John Bidlake constituise o revelaţie. Sentimentele moarte renăscuseră. Se descoperise pe sinT'cu pasiune. Dar nu cu prea multă pasiune. Nu îşi pierduse niciodată capul. Căci dacă şi-ar fi pierdut capul, ar fi pierit o dată cu el palatul Tantamount, milioanele familiei Tantamount Şi titlul nobiliar al marchizilor Tantamount. Nu avea deloc intenţia să le piardă, aşa că mintea îi rămăsese limpede şi

raţională. Ţinuse capul sus, lucidă, ştiind ce vrea, mîndră şi ferindu-se de pasiunile tumultuoase — o stîncă deasupra valurilor. încercase mari satisfacţii în dragoste, dar niciodată în detrimentul situaţiei sociale. Era în stare să-şi contemple, detaşată, propriile satisfacţii; mintea ei clară şi voinţa de a-şi menţine situaţia socială rămăseseră în afara şi deasupra agitaţiilor senzuale. John Bidlake aproba talentul deosebit cu care Hilda ştia să se descurce.

— Slavă Domnului, Hilda, îi spusese el deseori, că eşti o femeie deşteaptă.

Femeile cărora nu le pasă de nimic şi se dedică exclusiv dragostei sînt o mare pacoste. Bildake o ştia prea bine, dintr-o experienţă personală. îi plăceau femeile; dragostea era o satisfacţie de care nu te puteai lipsi, dar nici o femeie nu merita să te vîri de dragul ei în complicaţii plictisitoare şi nici să-ţi ratezi viaţa pentru ea. Cu femeile proaste, care luau dragostea prea în serios, John Bidlake era nemilos de crud. Principiul său: „totul pentru dragoste" se înfrunta cu: „orice pentru o viaţă iiniştită". Din această dispută ieşise întotdeauna victorios. Luptînd pentru o viaţă liniştită nu se dăduse în lături de la nici un act, oricît de îngrozitor.

Hilda Tantamount iubea la fel de mult ca şi John Bidlake viaţa liniştită. Legătura lor ţinuse, destul de agreabil, mai mulţi ani şi se destrămase treptat. Fuseseră îndrăgostiţi nebuneşte şi rămăseseră prieteni buni, un fel de conspiratori, cum îi numeau unii, dar nişte conspiratori maliţioşi, strîns uniţi şi oricînd gata să se distreze pe seama celorlalţi. Acum rîdeau, sau mai degrabă bătrînul John, care nu putea suferi muzica, rîdea de unul singur. Lady Edward încerca să-şi păstreze ţinuta.

— Linişteşte-te odată, îi şopti ea.

— Dar nu pricepi că-i nemaipomenit de caraghios, insistă el.

— Ssst!

— Vezi că vorbesc în şoaptă.

Sîsîitul ei permanent îl scotea din sărite. —: Răgi ca un leu.

— Nu mă pot stăpîni, răspunse el agasat.

Cînd făcea efortul să vorbească în şoaptă, avea convingerea că vocea lui nu era auzită decît de cel căruia i se adresa. Nu-i plăcea să i se spună că se înşală.

— Astari bună, rag ca un leu! bombăni el indignat. Faţa i se lumină brusc din nou. — Ia uită-te, a mai sosit o întîrziată. Facem prinsoare că procedează la fel cu ceilalţi?

— Ssst, repetă Lady Edward.

John Bidlake o ignoră. Se uita- în direcţia intrării unde, în prag, ultima dintre întîrziate oscila încă între dorinţa de a se topi discret în masa tăcută a invitaţilor şi sentimentul datoriei mondene de a-şi face cunoscută gazdei prezenţa. Se uita jenată împrejur. Lady Edward îi zîmbi şi o salută peste mulţimea ce le despărţea, făcîndu-i cu capul un semn de bun venit şi înclinînd astfel lunga pană de struţ din păr.

întîrziata îi răspunse cu un zîmbet, îi trimise o bezea, duse un deget la buze făgăduind că va păstra tăcerea, arătă spre un scaun gol în partea opusă a sălii, îşi agită mîinile uşor, cu un gest menit să

exprime scuze fiindcă a întîrziat şi un mare regret că, nu are posibilitatea, date fiind împrejurările, să

vină şi să schimbe cîteva cuvinte cu Lady Edward, apoi fâcîndu-se mică de tot, ca să ocupe cît mai puţin spaţiu, înainta pe vîrful picioarelor, cu o precauţie nemaipomenită, prin gangul dintre scaune, spre locul liber.

Pe Bidlake îl cuprinse o veselie nebună. Repetase întocmai fiecare gest al sărmanei doamne. Bezelele i le înapoiase exagerat, iar la gestul ei de a-şi duce un deget la buze, el îşi acoperise gura cu toată palma.

Maimuţărise gestul de regret, amplificîndu-l grotesc pînă îl transformase într-o disperare caraghioasă.

Iar cînd doamna o luase din loc pe vîrful picioarelor, începuse să numere pe degete, să facă semnele care la Neapole sînt destinate să gonească spiritele rele, şi să-şi bată fruntea cu degetul. Se întoarse triumfător spre Lady Edward.

— Ţi-am spus eu, îi şopti el, şi întreaga-i faţă i se încreţi din cauza efortului de a se stăpîni să nu rîdă.

E ca într-un azil de surdomuţi. Sau ca o conversaţie cu pigmeii din Africa Centrală, îşi deschise gura şi îşi vîrî înăuntru degetul arătător întins; mimă mişcările cuiva care bea dintr-un pahar. — Mi-e foame, spuse el, mi-e foarte, foarte sete.

Lady Edward îşi agită penele de struţ în faţa lui.

între timp orchestra continua să cînte Suita în re minor -pentru flaut şi- corzi de Bach. Tînărul Tolley dirija cu obişnuita lui graţie inimitabilă, ondulîndu-se din şolduri ca o lebădă şi descriind prin aer cu braţele, ce păreau că plutesc, arabescuri bogate, ca şi cum ar fi dansat în ritmul muzicii. Vreo zece violonişti şi voloncelişti necunoscuţi îi urmau indicaţiile. Celebrul Pongileoni nu îşi dezlipea buzele de pe flaut. La fiecare mişcare a sa o coloană cilindrică de aer începea să vibreze; meditaţiile lui Bach se răspîndeau prin cadrilaterul în stil roman, în deschiderea Suitei, un largo, Johann Sebastian reuşise cu ajutorul buzelor lui Pongileoni şi al coloanei de aer să facă următoarea afirmaţie: „în lume există

lucruri măreţe şi nobile; există oameni născuţi regeşte; există cuceritori adevăraţi, stăpîni 27

de fapt ai pămîntului". Dar reflecţia următoare privea acest pămînt, vai! cît de complex şi nemăsurat.

Iată ce zicea în altegro-ul din Fugă: „Vă închipuiţi că aţi descoperit adevărul; viorile o anunţă

limpede, hotărît şi fără greş; l-aţi descoperit şi îl deţineţi triumfător. Dar el scapă din strînsoarea voastră şi ia o nouă înfăţişare sub arcuşurile violoncelelor, ca şi în acordurile coloanei de aer tremurătoare a lui Pongileoni." Părţile Suitei au viaţa, lor specifică; se ating, se intersectează şi se combină o clipă creînd o aparentă armonie, finală şi perfectă, pentru ca apoi să se despartă din nou.

Fiecare parte e izolată, de sine stătătoare şi individuală. „Eu am personalitatea mea, afirmă vioara, iar lumea se roteşte în jurul meu." „în jurul meu", cheamă violoncelul. „în jurul meu", insistă flautul.

Toate instrumentele au dreptate şi se înşală în aceeaşi măsură; dar nici unul din ele nu vrea să dea ascultare celorlalte.

Fuga umană are o sută optsprezece milioane de părţi. Sunetul provocat de ea reprezintă poate ceva pentru un statistician, dar nu reprezintă nimic pentru un artist. Numai analizînd una său două părţi, separat, artistul poate să înţeleagă ceva. Iată, de pildă, o anume parte, în care Johann Sebastian expune motivul. Rondeau-u\ începe cu o melodie încîntătoare şi simplă, aproape folclorică, evocînd o tînără

fată ce cîntă dragostea, singură şi cu o tristeţe înduioşătoare. O tînără fată cîntă printre dealuri, în timp ce norii trec pe deasupra, însingurat, ca unul din norii călători, un poet i-a ascultat cîntecul. Gîndurile lui formează Sarabanda ce urmează Rondeau-ului. Meditaţia poetului, lentă şi splendidă, se fixează

asupra frumuseţii lumii — în ciuda mizeriei şi a prostiei, asupra bunătăţii profunde a lumii — în ciuda tuturor relelor, şi asupra unităţii lumii — în ciuda uimitoarei ei. diversităţi. O frumuseţe, o bunătate şi o unitate pe care nici un studiu intelectual nu le poate scoate la iveală, nu le poate analiza, dar de a căror realitate spiritul omenesc e din cînd în cînd, pe neaşteptate şi covîrşitor, convins. E de ajuns ca o tînără fată să cînte singură sub nori pentru a-ţi forma această convingere. Chiar şi o dimineaţă

frumoasă e de ajuns. E oare o iluzie sau revelaţia unui adevăr foarte adînc? Cine ştie? Pongileoni sufla din flaut, violoniştii trăgeau cu arcuşurile date cu sacîz pe maţele de miei întinse, iar pe parcursul lungii Sarabande poetul îşi continua meditaţia splendidă şi optimistă asupra certitudinii lumii.

— Muzica asta a cam început să mă plictisească, şopti John Bidlake gazdei. Mai ţine mult?

Bătrînul Bidlake, lipsit de gust sau talent muzical, avea curajul s-o mărturisească. îi dădea mîna să

fie sincer. Cînd

pictai atît de bine ca el ce sens mai avea să te prefaci că-ti piace muzica, cînd de fapt n-o poţi suferi?

Se uită peste capetele ascultătorilor de pe scaune şi zîmbi.

— Parc-ar fi la biserică, spuse el.

Lady Edward protestă ridicîndu-şi evantaiul.

— Cine-i femeiuşcă în negru care-şi dă ochii peste cap şi se convulsionează ca Sfînta Tereza în extaz? continuă el.

— E Fanny Logan, îi răspunse şoptit Lady Edward, dar linişteşte~te odată.

— Oamenii discută despre tributul pe care viciul îl plăteşte virtuţii, perora John Bidlake fără să ţină

seama de sfaturile ei, cînd în zilele noastre totul e îngăduit şi nu se mai simte nevoia unei ipocrizii morale. Astăzi nu mai există decît ipocrizia intelectuala. Tributul plătit de filistini artei, nu-i aşa? Priveşte-i, toţi îl plătesc, prin tăcerea lor religioasă şi prin strîmbăturile lor pioase!

— Tu, cel puţin, ar trebui să fii mulţumit, că pe tine te plătesc în lire sterline, spuse Lady Edward, şi cu această ocazie te rog foarte mult ţine-ţi gura.

Bidlake simula un gest de groază, acoperindu-şi gura cu mîna. Tolley îşi undui braţele cu voluptate; Pongileoni suflă în flaut, violoniştii îşi plimbară arcuşurile, iar Bach. poetul, medita asupra adevărului şi frumuseţii.

Fanny Logan simţi că i şe urcă lacrimile în ochi. Se emoţiona uşor, mai ales cînd auzea muzică, iar cînd simţea o emoţie nu făcea nici un efort ca s-o înnăbuşe, ci i se dăruia din toată inima. Ce splendidă

era această muzică, ce tristă, şi totuşi cit de reconfortantă! O simţea ca pe un val de senzaţii delicioase, revărsîndu-se calm şi irezistibil prin toate meandrele obscure ale fiinţei ei. Pînă şi corpul îi vibra şi se legăna în ritmul şi unduirea melodiei. Se gîndea la soţul ei, iar imaginea lui îi fu adusă de valul muzicii; dragul de el, dragul de Eric; se împliniseră doi ani de cînd se stinsese; murise atît de tînâr.

Lacrimile o podidiră mai tare. îşi şterse ochii. Orchestra executa ceva infinit de trist şi totuşi mîngîietor. Ca să spunem aşa, muzica o împăcase cu gîndul morţii premature a lui Eric, cu suferinţele boalei, cu încercările lui de a se opune morţii — da, o împăcase cu toate acestea, exprimînd întreaga tristeţe a lumii, şi din adîncul tristeţii afirmase limpede, calm şi discret, că totul era oarecum în ordine şi acceptabil. Muzica încorpora tristeţea într-o fericire mai vastă, mai cuprinzătoare. Lacrimile continuau să urce în ochii doamnei Logan, lacrimi de fericire, de data aceasta, în ciuda tristeţii. Ar fi vrut să-i spună fiicei ei ce simţea, dar Polly era aşezată în altă parte. Doamna Logan îi vedea 29

ceafa, două rînduri de scaune mai în faţă, şi gîtul mic şi subţire, prins în colierul de perle pe care dragul de Eric i-l dăruise cînd Polly împlinise optsprezece ani, doar la cîteva luni înainte de moarte. Deodată, ca şi cînd ar fi simţit că mama ei o priveşte, ca şi cum i-ar fi înţeles sentimentele, Polly se întoarse şi îi zîmbj fugar. Fericirea tristă, provocată de muzică, a doamnei Logan fu desăvîrşită.

Dar nu numai ochii mamei ei se aţinteau asupra lui Polly. Aşezat strategic în spate, mai la o parte, Hugo Bidlake îi studia cu admiraţie profilul. Ce frumoasă era! Se întrebă dacă va avea curajul să-i spună că se jucaseră

împreună în parcul Kensington cînd fuseseră copii. Se gîndi să se apropie de ea la sfîrşitul audiţiei şi să-i declare cu îndrăzneală: „Ştii, noi am făcut cunoştinţă cînd eram în cărucioare". Ori, dacă voia să fie mai degajat, mai spiritual: „Dumneata mi-ăi dat o dată una în cap cu o rachetă de badminton".

Aruncîndu-şi nerăbdător ochii prin sală, John Bidlake o zări deodată pe Mary Betterton. Chiar ea, Mary Betterton — monstrul acela! Vîrî mîna sub scaun şi bătu în lemn. De cîte ori vedea ceva neplăcut, John Bidlake se simţea în siguranţă dacă bătea în lemn. Fireşte, nu credea în Dumnezeu şi-i plăcea să povestească anecdote deşucheate pe seama preoţilor. Cu lemnul însă era altă poveste.. Şi cînd te gîndeşti că fusese îndrăgostit de Mary la nebunie acum vreo douăzeci şi doi de ani — nici nu îndrăznea să-i numere. Ce grasă, ce bătrînă, ce respingătoare se făcuse! Mina îi alunecă din nou pe piciorul scaunului. îşi mută privirile de la Mary şi încercă să

se gîndească la altceva, fără legătură cu ea. Simţi totuşi nevoia să evoce vremurile cînd Mary fusese tînără. Pe atunci mai călărea încă. Se văzu pe un cal negru iar pe Mary şi-o imagină pe unul murg. Călăreau des în acele zile. Era epoca celui de al treilea şi cel mai reuşit dintre grupurile intitulate: Naiade. Ce tablou formidabil! După

unii Mary se îngrăşase cam mult încă de pe atunci. Lui nu-i păsa, căci niciodată nu-i displăcuseră femeile plinuţe. Uită-te la cele de azi, parcă-s nişte burlane. . O privi iarăşi, şi se cutremură. O ura fiindcă arăta atît de respingător, cînd odinioară fusese atît de încîntătoare. Iar el era cu cel puţin douăzeci de ani mai în vîrstă decît ea.

Capitolul III

La etajul doi, între piano nobile1 şi camerele servitorilor de la mansardă, Lordul Tantamount lucra în laboratorul său.

Descendenţii familiei Tantamount se consacrau de obicei milităriei. Moştenitorul titlului şi al averii însă, fiind infirm, Lordul Edward fusese îndreptat de tatăl său spre o carieră politică, pe care primii născuţi o începeau totdeauna tradiţional în Camera Comunelor şi o continuau grandios în Camera Lorzilor. Nici nu împlinise bine vîrsta majoratului şi Lordul Edward primise în grijă un colegiu electoral. îi purtase corect de grijă, dar, vai, nu-i plăcea nici în ruptul capului să ţină discursuri. Ce Dumnezeu se poate spune cuiva care ar fi dispus să te voteze? Culmea era că nu-şi putea aminti nici măcar punctele principale din programul partidului Conservator, şi cu atît mai puţin să manifeste entuziasm în privinţa lor. Lucru hotărît, politica nu-l atrăgea deloc.

— Dar ce te interesează, la urma urmei? îl întrebase tatăl său.

Nenorocirea era că Lordul Edward nu ştia nici el. Frecventarea concertelor constituia singura lui plăcere adevărată. Evident, nu era posibil să-ţi petreci toată viaţa mergînd la concerte. Tatăl său, cel de al patrulea marchiz, nu-şi putuse stăpîni iritarea şi dezamăgirea. „Băiatul ăsta e un tîmpit", spunea el, iar Lordul Edward înclinase sâ-i dea dreptate. Era un incapabil, un neisprăvit, care n-avea să-şi facă

nici o situaţie. Uneori Lordul Edward se gîndea la sinucidere.

— De-ar cheltui măcar cu femeile uşoare ca orice tînăr de curînd introdus în societate, se plînsese tatăl lui. Desfrîul îl atrăgea şi mai puţin decît politica. — Nu-i plac nici sporturile, îşi continuase el rechizitoriul.

Adevărat. Masacrarea păsărilor, chiar şi în compania prinţului de Walles, îl lăsa rece, provocîndu-i, cel mult, un uşor dezgust. Prefera să rămînă acasă şi să răsfoiască distrat tot felul Parter foarte înalt, făcînd parţial legătura cu etajul I.

de cărţi. Dar nici lectura nu-i oferea satisfacţii. în cazul cel mai fericit îi ocupa timpul şi îl ferea de gînduri negre.

Dar la ce bun? A-ţi omori timpul cu o carte nu era în fond o ocupaţie mai bună decît a omori fazani. Putea să-şi continue toată viaţa citind, dar cu asta n-avea să realizeze niciodată nimic.

în după amiaza zilei de 18 aprilie 1887 Lordul Edward se afla în biblioteca palatului Tantamount şi se întreba dacă merită să trăieşti şi cum e preferabil să te sinucizi — prin înec sau prin împuşcare? în ziua aceea Times publicase scrisoarea plastografiată, atribuită lui Parnell1, prin care acesta aproba asasinatele din parcul Phoenix.

încă de la micul dejun, cel de al patrulea marchiz intrase într-o stare de agitaţie vecină cu apoplexia. La club nu se discuta decît despre scrisoare. „Presupun că-i foarte importantă", îşi spunea tot timpul Lordul Edward, deşi îşi dădea seama că îi e cu neputinţă să manifeste un interes deosebit pentru doctrina lui Parnell ori pentru crima săvîrşită. După .ce ascultase o vreme discuţiile de la club, se întoarse acasă cuprins de disperare. Uşa de la bibliotecă era deschisă; intră şi se lăsă într-un fotoliu; se simţea epuizat, de parcă ar fi făcut o plimbare de treizeci de mile. „Trebuie să fiu idiot", îşi spuse el cu hotărîre, gîndindu-se la entuziasmul politic al altora şi la propria lui indiferenţă. Era prea modest ca să atribuie altora idioţenia. „Nu-i nimic de făcut cu mine, absolut nimic." Geamătul său adînc răsună îngrozitor în tăcerea doctă a vastei biblioteci. „Moartea... să termin odată cu toate. . rîul. . revolverul. ." Timpul trecea. Nu se putea concentra nici asupra morţii, constată el. Pînă .şi moartea îl plictisea. Ultimul număr al revistei Quarterly se afla alături, pe o masă. Poate că lectura are să-l plictisească

mai puţin decît gîndul morţii. Luă revista, o deschise la întîmplare* şi se pomeni citind un paragraf din mijlocul unui articol, despre un oarecare Claude Bernard2. Cine o fi Claude Bernard? Un francez, presupuse el. Şi ce însemna această funcţie glicogenetică a ficatului? Fireşte, o problemă ştiinţifică. Privirea îi alunecă pe pagină şi dădu de ghilimete; urma un citat chiar din operele lui Claude Bernard. „Fiinţa vie nu constituie o excepţie a marii armonii din natură care determină adaptarea reciprocă a lucrurilor; nu calcă nici o

'Charles Steward Parnell (1846—1891). Om politic irlandez. A luptat pentru autonomia Irlandei. In 1880 a fost ales deputat de Cork. Pentru a-l compromite, adversarii au inventat o scrisoare, publicată în ziarul Times, prin care recunoştea participarea la asasinarea Lordului Cavendish, ucis, împreună cu secretarul său. de extremiştii irlandezi, în parcul Phoenix, din Dublin.

2 Claude Bernard (1813—1878), celebru fiziolog francez, fondatorul medicinii experimentale.

înţelegere în acest sens; nu vine în contradicţie şi nici nu se opune forţelor cosmice generale. Mai mult chiar, fiinţa vie participă la înţelegerea universală a lucrurilor, iar viaţa animalelor, de pildă, e doar un fragment din întreaga viaţă a universului."

La început citi distrat, apoi mai atent, iar în cele din urmă cu mare concentrare. „Viaţa animalelor e doar un fragment din întreaga viaţă a universului." Ce se întîmpia atunci cu sinuciderea? Un fragment al universului care se distruge singur? Nu, nu se distruge, nu se poate distruge, chiar dacă ar încerca, îşi schimbă doar modul de viaţă. îşi schimbă... Fragmente din animale şi plante devin fiinţe umane.

Ceea ce la un moment dat a fost piciorul din spate al unei oi sau o frunză de spanac devine parte integrantă din mîna care scrie, din creierul care concepe mişcarea lentă a Simfoniei Jupiter. Apoi, întro zi, treizeci şi şase ' de ani de plăceri, dureri, foame, dragoste, gînduri şi muzică împreună cu posibilităţile infinite şi nerealizate ale melodiei şi armoniei fertilizează un colţ uitat dintr-un cimitir vienez şi îl acoperă cu iarbă şi păpădii, care la rîndul lor, ajung în oile ale căror picioare, la rîndul lor ajung în alţi muzicieni, âle căror corpuri, la rîndul lor... Raţionamentul era foarte departe de a fi noutate, dar pentru Lordul Edward reprezenta o revelaţie, apocaliptică. Brusc şi pentru prima oară

înţelese solidaritatea lui' cu lumea. Revelaţia se dovedi extraordinar de tulburătoare. Se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe agitat, de la un capăt la celălalt al odăii. Gîndurile îi erau confuze, dar această confuzie părea strălucitoare, violentă şi nu întunecată, ceţoasă şi inertă, ca de obicei. „N-ar fi exclus ca anul trecut cînd am fost. la Viena să fi consumat o parte din substanţa lui Mozart. Ar fi putut fi într-un şniţel vienez, într-un cîrnat sau într-o halbă de bere." O comuniune, o comuniune fizică. Iar acea interpretare minunată a Flautului fermecat era un alt fel de comuniune sau, poate, de fapt, aceeaşi cuminecătură, acelaşi canibalism, aceeaşi chimie. în cele din urmă se ajungea, evident, la chimie.

Picioarele de oaie şi spanacul... totul se reducea la chimie. Hidrogen, oxigen... Care erau celelalte elemente? Ce enervant, ce îngrozitor de enervant era să nu le ştii! Şi cînd te gîndeşti că studiase atîţia ani la Eton! Versuri latineşti. La ce dracu îi foloseau? „En! distenta ferunt perpingues ubera vaccae"1.

De ce nu m-au învăţat ceva folositor? „Un membru al înţelegerii universale a lucrurilor." Exact ca în muzică; armoniile, contrapunctul şi modulaţiile. Dar ca s-o asculţi trebuie să te 1 Hei.' vacile grase poartă ugerele pline (lat.).

exersezi. Muzica chineză.. din care nu se pricepe nimic. Datorită anilor petrecuţi la Eton, înţelegerea armoniei universale rămăsese pentru el la fel de obscură ca şi muzica chinezească. Funcţia glicogenetică a ficatului. . parcă

ar fi în limba bantu, în

*{, ce îl privea. Ce umilinţă! Putea să înveţe, însă, voia să înveţe, cu

| orice preţ. .

Lordul Edward simţi o imensă bucurie; niciodată nu fusese atît de fericit.

în aceeaşi seară spuse tatălui său că nu are de gînd să candideze în Parlament. Bătrînul, tulburat încă de dezvăluirile făcute de ziarele de dimineaţă, cu privire la atitudinea lui Parnell, se înfurie. Xordul Edward rămase complet nepăsător; hotărîrea lui era luată. A doua zi dădu un anunţ pentru un meditator. în primăvara următoare se afla la Berlin, lucrînd sub conducerea lui Du Bois Reymond.

Trecuseră patruzeci de ani de atunci. Studiile asupra osmozei, care indirect îi procuraseră o soţie, îi aduseseră şi celebritatea. Lucrările sale asupra asimilării şi creşterii deveniseră faimoase. Ceea ce considera însă ca adevărata sarcină a vieţii sale, Marele tratat teoretic asupra biologiei fizice, era încă neterminat. , Viaţa animalelor e doar un fragment din întreaga viaţă a universului." Cuvintele lui Claude Bernard constituiseră nu numai principiul după care se ghidase toată viaţa, dar şi inspiraţia de bază. Cartea la care lucrase în toţi aceşti ani reprezenta numai o elaborare, o ilustrare cantitativă şi matematică a afirmaţiilor savantului francez.

în laboratorul de la etaj activitatea tocmai începuse. Lordul Edward prefera să lucreze noaptea. Orele zilei i e păreau pline de zgomote neplăcute. Lua micul dejun la ora unu şi jumătate şi se plimba o oră sau două dupâ-

amiaza; apoi se întorcea să citească sau să scrie pînă la ora opt, cînd lua masa de prînz. Pe la nouă şi jumătate efectua unele lucrări practice împreună cu asistentul său şi, după ce terminau, începeau lucrul la marele studiu, sau discutau probleme legate de el. La ora unu, Lordul Edward cina, iar pe la patru, cinci se ducea la culcare.

Din marea sală de la parter le parveneau în laborator fragmente stinse din Suita în si bemol. Erau prea ocupaţi ca să le audă.

— Forcepsurile, ceru Lordul Edward asistentului său. Avea o voce foarte adîncă, neclară şi, ca să spunem aşa, fără contur definit. ^ „O voce înfundată", o numise fiica sa Lucy cînd era mică.

Illidge îi înmînă instrumentul fin şi strălucitor. Drept mulţumire, Lordul Edward scoase un sunet gutural şi se întoarse cu forcepsul spre şopîrla anesteziată şi întinsă pe măsuţa de operaţie. Illidge îl privi critic, apoi admirativ. Bătrînul lord

execută cu măiestrie operaţia. Illidge era într-o veşnică admiraţie faţă de îndemînarea Lordului Edward. Nu te-ai fi aşteptat ca un bătrîn atît de masiv şi de greoi să dea dovadă de o precizie atît de remarcabilă. Mîinile lui uriaşe puteau executa operaţiile cele mai fine; era o plăcere să le urmăreşti.

— Aşa! spuse în sfirşit Lordul Edward şi îşi îndreptă trupul atît cît îi permitea spinarea încovoiată de reumatism. Cred că-i bine, nu?

Illidge dădu afirmativ din cap.

— Perfect, spuse el cu un accent, pe care, fără îndoială, nu-l căpătase într-un vechi şi costisitor lăcaş

de învăţătură. Accentul trăda vag originea din Lancashire. Era scund, avea părul roşu şi faţa pistruiată

ca a unui băieţandru.

Şopîrla începu să se trezească. Illidge o luă şi o puse înţr-un loc sigur. Animalul nu mai avea coadă; o pierduse cu zece zile înainte, iar în noaptea aceasta mica excrescenţă de ţesut regenerat, care în mod normal s-ar fi dezvoltat într-o nouă coadă, fusese tăiată şi grefată pe ciotul labei drepte din faţă.

Transplantată în această nouă poziţie, se întrebau dacă se va transforma într-o labă sau va continua să

crească nefiresc ca o coadă. Prima experienţă se efectuase cu o coadă în perioada ei de formare: transplantată devenise o labă. La experienţa următoare lăsaseră coada să crească pînă la o lungime apreciabilă înainte de a o transplanta; se dovedise însă mult prea profilată pe destinaţia ei de coadă

pentru a se mai adapta unor ' noi condiţii; creaseră cu mîinile lor un monstru dotat cu coadă acolo unde ar fi trebuit să aibă o labă. în noaptea aceasta făceau experienţa cu o coadă de vîrstă intermediară.

Lordul Edward scoase o pipă din buzunar şi începu să o umple, în timp ce privea gînditor şopîrla.

— Interesant de văzut ce se va întîmpla de data asta, spuse el cu vocea sa adîncă şi neclară. Sînt tentat să cred că am ajuns tocmai la limita dintre... Lăsă fraza neterminată, căci găsea» întotdeauna greu cuvintele necesare pentru a-şi exprima \ gîndurile. — Va fi dificil pentru grefă să-şi aleagă

organul în care să se transforme.

— „A fi sau a nu fi", spuse Illidge în glumă şi începu să rîdă. Văzînd însă că Lordul Edward nu manifestă interes pentru calambur se stăpîni. Era gata să facă o nouă gafă. Se enervă pe sine şi, fără

motiv, şi pe bătrînul lord.

Lordul Edward termină de umplut pipa.

— Coada devine labă, spuse el gînditor. Prin ce mecanism? Particularităţile de ordin chimic ale ţesuturilor înconjurătoare...?

Fireşte, nu poate fi vorba de sînge. Nu crezi c-ar putea fi ceva în legătură cu tensiunea electrică? Evident, tensiunea e variabilă în diferite părţi ale corpului. Deşi mă întreb de ce nu multiplicăm celulele, cum e cazul la cancer?. . E foarte puţin probabil să ia o formă precisă prin creştere, nu crezi? Foarte misterios şi. . Vocea i se stinse într-un murmur profund şi răguşit.

IUidge asculta fără să-l aprobe. Cînd bătrînul lord începea să vorbească despre problemele majore şi fundamentale ale biologiei, concluziile erau imprevizibile. Nu ar fi fost exclus să ajungă cu discuţia pînă la Dumnezeu. îţi venea să roşeşti de jenă. IUidge se hotărî să împiedice cu orice preţ ca un lucru atît de penibil să

se mai repete.

— în etapa următoare a experienţelor cu aceste şopîrle, spuse el cu tonul cel mai brusc şi mai profesional cu putinţă, trebuie să le zgîndărim sistemul nervos, ca să vedem dacă are vreo influenţă asupra grefelor. Să

presupunem, de pildă, că extirpăm o bucăţică din şira spinării. .

Lordul Edward nu-şi mai asculta asistentul. Scosese pipa din gură, îşi ridicase "capul şi îl lăsase uşor într-o parte.

Se încruntă, încercînd parcă să prindă şi să-şi amintească ceva. Făcu un gest care impunea tăcere. IUidge se opri în mijlocul frazei şi ascultă la rîndul său. Acordurile muzicale se insinuară în tăcerea camerei.

— Bach? şopti Lordul Flautul lui Pongileoni

făcuseră să vibreze aerul

Edward.

şi arcuşurile violoniştilor anonimi din marea sală de la parter, iar geamurile începuseră să tremure, mişcînd aerul din apartamentul Lordului Edward, situat în partea opusă a casei. Vibraţia aerului percutase membrana tympani a Lordului Edward; oscioarele legate unul de altul, malleus, incus şi scărişoara, fuseseră puse în mişcare pentru a agita membrana ferestruicii ovale şi pentru a provoca o furtună infinitesimală în fluidul labirintului. Vîrfurile păroqse ale nervului auditiv tremuraseră ca plantele de pe fundul unei mări agitate; în creier se desfăşură un număr enorm de miracole mărunte, şi Lordul Edward şopti extaziat:

— Bach!

Zîmbi încîntat, şi ochii îi căpătară o lumină nouă. Tînăra fată cînta singură în timp ce norii treceau pe deasupra.

Apoi, filozoful, singuratic ca un nor, începu să mediteze poetic.

— Trebuie neapărat să coborîm la parter şi să ascultăm, rosti Lordul Edward. Se ridică de pe scaun. Hai, zise el.

Lucrul poate să aştepte. Nu asculţi aşa ceva în fiecare seară.

— Ce facem cu hainele? întrebă IUidge plin de îndoială. Nu pot să cobor îmbrăcat aşa. Se uită la hainele de pe el. Chiar în

vremurile lui bune costumul fusese de proastă calitate şi trecerea timpului nu-l ameliorase.

— Prostii, ce contează. Un dine de vînătoare pe urmele vînatului n-ar fi arătat o înverşunare mai sălbatică decît aceea a Lordului Edward la auzul flautului lui Pongileoni. înşfacă braţul asistentului şi îl împinse grăbit spre uşă; o luară pe coridorul ce dădea spre scară. — E doar o mică serată, continuă

el. Ţin minte că parcă aşa ceva spunea nevastă-mea... O serată fără pretenţii. Şi, de altfel, adăugă

lordul, inventînd noi pretexte pentru a justifica violenţa apetitului său muzical, o să ne strecurăm uşor înăuntru... Nimeni n-o să ne observe.

Illidge avea îndoieli.

— Mă tem că serata nu-i tocmai fără pretenţii, spuse asistentul, căci văzuse sosind numeroase maşini.

— Nu-ţi bate capul, nu^ţi bate capul, zise Lordul Edward stăpînit de pasiunea lui pentru Bach.

Illidge renunţă. Ştia că va arăta ridicul în costumul de serge albastru, lustruit. Poate că era totuşi mai bine, reflectă el, să apară într-un costum de serge lustruit, venind, la urma urmei din laborator şi sub protecţia stăpînului casei, îmbrăcat şi el cu o haină de twee'd, decît în fracul vechi, jalnic de uzat şi prost tăiat, constatare făcută cu prilejul unor incursiuni anterioare în lumea luxoasă a Lady-ei Edward.

Prefera să se deosebească cu totul de oaspeţii bogaţi şi eleganţi — să se înfăţişeze de pildă în postura unui vizitator căzut de pe o planetă intelectuală — decît să arate ca un imitator snob şi de proastă

calitate. în hainele lui bleumarin va constitui o curiozitate care va uimi pe toată lumea, în fracul lui prost croit (care-i dădea aerul unui chelner), ar fi fost ignorat şi dispreţuit pentru că încerca să imite, fără succes, ceea ce, evident, nu era.

Illidge îşi luă inima în dinţi; se decise să joace ferm şi chiar arogant rolul marţianului.

Apariţia lor se dovedi cu mult mai penibilă şi mai jenantă decît presupusese Illidge. Marea scară din casa Tantamount se desfăcea de la primul etaj în două aripi care se uneau, ca nişte nuri gemene, precipitîndu-se în marea sală de la parter într-o cascadă arhitecturală de marmură de Verona.

Revărsarea treptelor ajungea sub arcadă, în centrul uneia dintre laturile acoperite ale curţii interioare, exact în faţa vestibulului şi a uşii de la intrare. De la uşa principală, din stradă, privirea parcurgea marea sală pînă la bolta centrală a arcadei, dincolo de care se desfăşurau scările largi cu balustrade scînteietoare. Acestea urcau pînă la o Venus de Canova, mîndria colecţiei celui de-al treilea marchiz, care, instalată pe un piedestal într-o nişă,

încerca, cu un gest pudic, dar plin de cochetărie, să-şi ascundă cu mina, fără mari şanse de succes, graţiile marmoreene. Aici, la picioarele acestei grandioase pante de marmură, Lady Edward' plasase orchestra; în faţa ei erau' aşezaţi oaspeţii, în rînduri strînse. Cînd Illidge împreună cu Lordul Edward dădură colţul scărilor şi ajunseră, căkînd pe vîrful picioarelor, în faţa statuii lui Venus de Canova, apropiindu-se de muzică şi de ascultători şi păşind tot mai mult cu un aer de conspiratori, se treziră

deodată în centrul a o sută de perechi de ochi. Un val de curiozitate se stîrni în mijlocul invitaţilor.

Apariţia acestui bătrîn înalt şi adus din spate, fumînd pipă şi îmbrăcat cu o haină de tweed, venit dintr-o lume atît de diferită de a lor, părea să promită evenimente stranii. S-ar fi zis că era membrul unei familii pe care o dezonorase, şi că ulterior reuşise sâ scape de sub pază; sau unul din acei monştri care nu bîntuie decît palatele celor mai alese şi mai aristocratice familii. Nici monstrul de la Glamis1 şi nici Minotaurul n-ar fi putut suscita mai mult interes decît Lordul Edward. Lornioanele intrară în acţiune, gîturile începură să se întindă din toate părţile, fiecare invitat încercînd să privească printre oaspeţii bine hrăniţi, adevărate obstacole în faţa ochilor. Dîndu-şi brusc seama de toate aceste priviri curioase, Lordul Edward se sperie. Avu senzaţia precisă că făcuse o gafă; îşi scoase pipa din gură şi o vîrî, încă

fumegînd în buzunarul hainei. Se opri nehotărît. Să se întoarcă sau să înainteze? O lua cînd înainte cînd înapoi, pivotînd din şale corpul încovoiat cu o ciudată mişcare ondulatorie, asemănătoare balansărilor greoaie ale unui gît de cămilă. O clipă voi să se întoarcă. Dar pasiunea pentru Bach îi învinse temerile. Era asemenea unui urs pe care mirosul de miere îl sileşte, în ciuda fricii, să pătrundă

în tabăra vînătorului, sau a unui amant, dispus să înfrunte un soţ dezlănţuit şi înarmat, ba chiar curtea de judecată, de dragul unui ceas petrecut în braţele iubitei, înainta pe vîrfuri, coborînd scările cu un aer. mai conspirativ ca niciodată, evocînd pe Guy Fawkes2 în momentul în care şi-a dat 1 Castelul Glamis, în Scoţia, datînd din secolul al Xl-lea, a fost reşedinţa lui Macbeth, iar apoi a urmaşilor săi, conţii de Strathmore şi Kingshorn. Legenda afirmă că în castel trăieşte un monstru îngrozitor, ascuns într-o cameră cunoscută doar de contele Strathmore şi de intendentul său. Cînd fiul cel mare al contelui devine major, tatăl său îl pune la curent cu existenţa monstrului, iar tînărul nu va mai zîmbi niciodată.

2 Guy Fawkes (1570—1606), ofiţer englez, conducătorul unei conspiraţii (Complotul prafului de puşcă) care urmărea sâ arunce în aer clădirea Parlamentului. Complotul a fost descoperit şi Guy Fawkes, arestat, a fost supus torturilor şi executat.

seama că e descoperit şi speră, iraţional, că va scăpa comportîndu-se ca şi cum conspiraţia prafului de puşcă s-ar desfăşura conform planului. Illidge îl urmă. La început se înroşise, jenat, dar apoi, în ciuda sentimentului penibil sau poate din cauza lui, coborî scările după Lordul Edward, păşind nepăsător, cu o mînă în buzunar şi cu surîsul pe buze îşi plimbă indiferent privirea peste invitaţi, cu un aer amuzat şi dispreţuitor. Preocupat de a juca rolul marţianului, nu se mai uita pe unde merge; calcă greşit pe scara al cărei fast regesc îi era necunoscut şi ale cărei trepte neobişnuite se aflau la foarte mică depărtare una de alta. Piciorul îi alunecă; cu o mişcare disperată se împletici gata să cadă, şi agitîndu-şi braţele reuşi cîteva trepte mai jos, să-şi regăsească miraculos echilibrul îşi relua coborirea cu toată demnitatea de care mai era capabil II cuprinse o furie sălbatică şi-i uri din toată inima pe toţi invitaţii Lady-ei Edward, pe toţi, fără excepţie.

Capitolul IV

Pongileoni se întrecu pe sine în Badineria finală. Axiomele euclidiene se înlănţuiau vesel cu formele de statistică elementară. Aritmetica făcea un chef turbat, iar algebra sărea dezordonat. Muzica se sfîrşi într-o orgie de bună dispoziţie matematică. Izbucniră aplauze. Cu graţia cunoscută, Tolley se înclină

spre public. Pongileoni şi violoniştii anonimi se înclinară şi ei. Invitaţii se ridicară de pe scaune.

Conversaţia, pînă atunci reţinută, se revărsa ca un torent.

- .— Bătrînul lord a fost fantastic de nostim, se adresă Polly Logan unei prietene descoperite printre invitate.

— Ca şi omuleţul roşcovan care-l însoţea.

— Parcă erau Stan şi Bran.

— îmi venea să mor de rîs, spuse Norah.

— E un magician bătrîn, şopti Polly înfiorată şi se aplecă făcînd ochi mari şi mimînd, atît prin gesturi cit şi prin cuvinte, aerul misterios al bătrînului magician. Un vrăjitor, adăugă ea.

— în definitiv, ce face acolo sus?

— Taie în bucăţele broaşte, salamandre şi alte animale de genul ăsta, răspunse Polly.

„Ochiul guşterului, iată. Şi jin deget din brotac, Lina de pe liliac, Din şopîrlă un picior. ."1, ■

recită ea cu voluptate, îmbătată de cuvinte. încrucişează cobai cu şerpi. Poţi să-ţi închipui ce poate ieşi din încrucişarea unei cobre cu un cobai?

— Brrr! se cutremură interlocutoarea. De ce Dumnezeu s-a însurat cu ea dacă nu-l preocupă decît astea? M-am întrebat totdeauna.

1 Macbeth, actul V, scena 1. Traducere de Ion Vinea, ESPLA, „Biblioteca pentru toţi", 1957.

40 :

— Vrei să spui de ce s-a măritat ea cu el? îi şopti din nou, ca la teatru, Polly.

îi plăcea să prezinte totul în chip senzaţional — în măsura în care totul părea senzaţional. Polly împlinise douăzeci de ani. j— Hilda avea motive puternice, spuse ea.

— Cred şi eu.

— Ţine minte că e canadiană, ceea ce făcea ca motivele să fie mai puternice.

— Mă-ntreb cum de-a făcut Lucy. .

— Ssst!

Prietena ei se uită împrejur.

— Pongileoni a fost admirabil, exclamă ea cu o voce stridentă şi cu o prezenţă de spirit exagerată.

— Absolut admirabil! vocifera Polly de parcă ar fi fost pe scena teatrului Drury Lane1. Ah, Lady Edward!

Ambele fete păreau nemaipomenit de surprinse şi de încîntate. — Tocmai spuneam ce admirabil a cîntat Pongileoni.

— A, da? răspunse Lady Edward, zîmbind şi privindu-le pe rînd. Avea o voce profundă şi vorbea lent, ca şi cum fiecare cuvînt ar fi fost foarte serios şi important. — Foarte drăguţ din partea voastră. „R" era apăsat cu emfază.

— E italian, adăugă ea şi chipu-i luă o expresie gravă iar surîsul i se topi. Deci cu atît mai admirabil. Trecu mai departe, iar în urma ei cele două fete se uitară îngrozite şi roşii de ruşine una la alta.

Lady Edward era o femeie scundă, subţirică, a cărei siluetă elegantă începea să devină colţuroasă în rochia foarte decoltată. Faţa ei cam lungă şi îngustă, cu trăsături acviline, mărturisea acelaşi proces. Moştenit de la mama ei, franţuzoaică, şi în ultima vreme datorită poate şi artei unei coafeze, părul ei se înfăţişa negru ca pana corbului.

Pielea avea o culoare de un alb opac. Sub sprîncenele negre, arcuite, privirea trăda acea îndrăzneală stăruitoare, caracteristică ochilor foarte închişi, în contrast cu o faţă palidă. Acestei îndrăzneli congenitale, Lady Edward îi adăugase o oarecare obrăznicie candidă, manifestată printr-o privire fixă şi o expresie de mare nevinovăţie, caracteristică ei. Era privirea unui copil, mais d'un enfant terrible2, cum îşi avertizase John Bidlake un coleg francez, pe care-l adusese s-o vadă. Colegul avusese prilejul să descopere pe contul său acest lucru. La masa de prînz se trezise alături de un critic care scrisese despre tablourile lui că sînt opera unui idiot 1 Teatru londonez, fondat în 1663, restaurat deseori, unde au fost puse în scenă spectacole aparţinînd unor genuri foarte variate. - a unui copil teribil (fr.).

Dar

ori a unui mare farsor. Cu ochii-i mari şi nevinovaţi Lady Edward începuse o discuţie despre artă..

John Bidlake fusese cuprins de furie. La sfirşitul dejunului, o luase deoparte şi îi spusese pe şleau:

— Ce porcărie, pictorul ăsta e prieten cu mine. L-am adus ca să ţi-l prezint. Şi uite cum te porţi cu el.

E urît din partea ta.

Niciodată ochii strălucitor de negri ai Lady-ei Edward nu păruseră mai candizi şi niciodată vocea ei nu fusese mai dezarmantă prin accentul ei franco-canadian (căci îşi putea schimba accentul cum voia, dîndu-i o intonaţie mai mult sau mai puţin colonială, după cum o aranja, făcînd pe copilul nevinovat, venit din stepa nord-americană, sau pe aristocrata engleză).

— Ce găseşti urît în asta? întrebase ea. Ce-am făcut?

— Nu juca teatru cu mine, spusese Bidlake.

— Dar nu joc deloc teatru. Nu ştiu ce-ai să-mi reproşezi. Bidlake îi dăduse explicaţii în legătură cu criticul.

— Ştiai tot atît de bine ca şi mine, spusese el. Şi iată, chiar acum îmi vine în minte că tocmai săptămîna trecută am discutat despre articolul lui.

Lady Edward se încruntase, încercînd parcă să-şi amintească ceva.

— A! strigase ea în cele din urmă şi îl privise cu un aer de spaimă şi regret. Ce-ngrozitor! Mă ştii cum sînt, n-am memorie deloc.

— Ai cea mai bună memorie din cîte cunosc, spusese John Bidlake.

— Totuşi uit mereu, protestase Lady Edward.

— Uiţi numai ceea ce ştii că trebuie să ţii minte. Se întîmplă mult prea regulat ca să mai fie un accident. îţi aminteşti în mod premeditat că trebuie să uiţi.

— Vorbeşti prostii! strigase Lady Edward.

— Dac-ai avea o memorie slabă, continuase Bidlake, ai putea să mai uiţi că nu se cuvine să inviţi pe unii soţi pentru a Je prezenta amanţii oficiali ai soţiilor lor; ai putea să mai uiţi că anarhiştii şi cei care scriu articole de fond la ziarul Morning Post n-au şanse să devină buni prieteni; că nici unui catolic pios nu-i face plăcere să asculte batjocura ateilor înrăiţi. Ai putea să uiţi uneori, dacă ai avea o memorie slabă, dar, ascultă-mă pe mine, e nevoie de-o memorie grozavă ca să uiţi de fiecare dată. Ai o memorie nemaipomenită şi o pasiune nemaipomenită de a fi răutăcioasă.

Pentru prima dată de cînd începuse discuţia Lady Edward renunţase la seriozitatea ei nevinovată.

începuse să rîdă.

— Eşti absurd, dragul meu John.

în timpul discuţiei John Bidlake îşi recăpătase buna dispoziţie şi rîsese. .

— Inchipuie-ţi, spusese el, n-am absolut nimic împotriva farselor tale pe spinarea altora. Mă

amuza. Dar cînd e vorba de mine, te rog să te abţii.

— Am să caut să-mi aduc aminte data viitoare, răspunsese ea supusă şi—1 privise cu o candoare atît de obraznică, încît John Bidlake izbucnise în rîs.

Discuţia avusese Ioc cu mulţi ani în urmă şi Lady Edward îşi ţinuse promisiunea şi nu-i mai jucase feste. Faţă de alţii însă se arăta tot atît de nevinovată şi de uitucă, provocînd momente penibile. în lumea ei, aceste lucruri deveniseră proverbiale. Se făcea haz pe seama lor. Victimele erau însă prea numeroase; oamenii se temeau de ea şi nimeni n-o iubea. Cu toate acestea, se înghesuiau la seratele ei, căci bucătarul, băutura şi patiseria erau excelente. I se treceau multe cu vederea din cauza averii soţului. Pe de altă parte, invitaţii la palatul Tantamount erau întotdeauna foarte diverşi şi adeseori distinşi prin excentricitatea lor. Acceptau să vină şi apoi se răzbunau pe ea, bîrfind-o. Spuneau printre altele că e snoabă şi că vînează celebrităţile zilei. Dar pînă şi detractorii ei trebuiau să admită, în faţa celor ce-i luau apărarea, că Lady Edward era un snob care îşi bătea joc de pompa şi măreţia felului ei de viaţă. Ca vînător de celebrităţi, îşi colecţiona exemplarele numai pentru a-i asmuţi pe unii împotriva altora. în situaţiile în care o burgheză engleză ar fi fost serioasă şi penibilă, Lady Edward se dovedea de o mare impertinenţă. Venea din lumea nouă şi în concepţia ei ierarhia tradiţională era o farsă — dar o farsă plină de pitoresc şi pentru care merită să trăieşti.

— Ar fi putut foarte bine, remarcase o dată bătrînul Bidlake despre ea, să fie eroina acelei anecdote cu americanul şi cei doi aristocraţi englezi. Vă amintiţi? Un american intră în vorbă cu doi englezi în tren; încîntat de ei şi dorind să-i revadă, îi întreabă cum îi cheamă. „Eu, spuse primul, sînt ducele de Hampshire, iar dînsul e prietenul meu, moştenitorul Lordului Ballantrae". „îmi pare bine de cunoştinţă, răspunse americanul, daţi-mi voie să vă prezint şi eu pe fiul meu, Isus Cristos." Exact ca Hilda. Şi totuşi, ea îşi petrece tot timpul invitînd şi primind invitaţii din partea acelora ale căror titluri i se par atît de ridicole. Ciudat. Bidlake clătinase din cap. Foarte ciudat, într-adevăr.

Indepărtîndu-se de cele două fete consternate, Lady Edward iu cît pe aci să fie răsturnată de un bărbat foarte înalt şi

corpolent, care îşi croia grăbit drum şi cu o viteză primejdioasă prin încăperea ticsită de invitaţi.

— Pardon, spuse el, fără să se întoarcă spre cea pe care fusese gata să o răstoarne. Privirile lui urmăreau mişcările cuiva în cealaltă parte a camerei. Simţea rezistenţa opusă de obstacole mai mici, oameni probabil, fiindcă mai toate obstacolele din jur erau fiinţe omeneşti: Stopa în plină viteză şi se dădu într-o parte ca să evite obstacolul. Obstacolul nu se dovedi uşor de evitat.

Lady Edward întinse braţul şi-l apucă de mînecă.

— Webley!

Prefăcîndu-se că nu simţise mîna ce-l prinsese de mînecă şi nici nu se auzise strigat pe nume, Everard Webley îşi văzu de drum; nu intenţiona şi nici nu-i făcea plăcere să discute cu ea. Lady Edward însă n-avea de gînd să-l lase să scape cu una, cu două, ci se lăsă remorcată de el.

— Webley! repetă ea. Stai odată, hăis!

Imitînd un căruţaş de la ţară, Lady Edward ridică vocea şi deveni de un rusticism atît de autentic, încît Webley se văzu silit s-o asculte, de teamă să nu atragă atenţia şi rîsul celorlalţi invitaţi.

O privi de la înălţimea lui.

— A, dumneata erai, zise el morocănos. îmi pare rău că nu te-am observat. -

Plictiseala, exprimată prin încruntare şi cuvinte grosolane, era parţial sinceră, parţial simulată. Descoperise că

multora le e frică de un ton mînios şi îşi întreţinea cu grijă aerul feroce. Ţinea astfel oamenii la distanţă şi se ferea de cicălitori.

— Doamne sfinte! exclamă Lady Edward, cu o expresie de spaimă, făţiş caricaturizată.

— Ce doreşti? o întrebă Webley ca şi cînd s-ar fi adresat unui cerşetor care l-ar fi sîcîit pe stradă.

— Pari, într-adevăr, supărat.

— Dacă asta-i tot ce voiai să-mi spui, cred c-aş. . între timp Lady Edward îl studiase atent cu privirea ei de o obrăznicie candidă.

— Ascultă, spuse ea, întrerupîndu-l în mijlocul frazei, ca şi cum nu s-ar mai fi putut stăpîni o clipă să nuri anunţe marea şi brusca ei descoperire, ar trebui să joci rolul căpitanului Hook în Peter Pan1. Hotărît. Ai un cap ideal pentru un şef de piraţi. Nu-i aşa, domnule Babbage? se adresă ea lui Illidge pe cînd acesta trecea amărît şi singuratic prin mulţimea de necunoscuţi.

1 Feerie pentru copii scrisă de Sir J.M. Barrie (1860—1937), romancier şi autor dramatic englez.

— Bună seara, spuse el.

Surîsul amabil al Lady-ei Edward nu compensa în întregime insulta de a nu-şi fi amintit numele lui.

— Wembley, îţi prezint pe domnul Babbage, care îl ajută pe soţul meu la lucrările lui. Webley dădu din cap distant, în semn că luase cunoştinţă de existenţa lui Illidge. — Nu-i aşa, domnule Babbage, că Webley seamănă

cu un şef de piraţi? continuă Lady Edward. Ia priveşte-l.

Illidge rîse jenat.

— N-am văzut prea mulţi şefi de piraţi, spuse el.

— Evident, spuse Lady Edward, cum de-am uitat. Webley e un şef de piraţi autentic. Vreau să spun în viaţa de toate zilele. Nu-i aşa, Webley?

Everard Webley începu să rîdă.

— Fireşte.

— Fiindcă, îi explică Lady Edward întorcîndu-se confidenţial spre Illidge, ai în faţa dumitale pe domnul Everard Webley în carne şi oase. Conducătorul „Englezilor liberi." Ai auzit de oamenii aceia îmbrăcaţi în uniforme verzi? Parcă-s trupa de figuranţi de la operetă.

Illidge zîmbi răutăcios şi dădu din cap afirmativ. „Asta e, va să zică, îşi spuse el, Everard Webley. Fondatorul şi conducătorul «Frăţiei englezilor liberi» — F.E.L., iniţiale de care duşmanii.lor îşi cam băteau joc." N-ăveau cum răspunde, căci aşa cum remarcase odată corespondentul ziarului Figaro, un om excelent informat, într-un articol asupra „Englezilor liberi", iniţialele F.E.L. „ont pour le public anglais, une signification plutot pejorative1."

Webley nu prevăzuse calamburul cînd îşi botezase astfel asociaţia. Illidge se bucură la gîndul că Webley poate fi forţat să reflecteze foarte des la inspiraţia avută.

— Dac-ai încetat cu spiritele, îi spuse Everard lui Lady Edward, am să-mi iau rămas bun.

„O copie proastă a lui Mussolini", îşi spuse Illidge. (Avea o antipatie cu totul specială faţă de oamenii înalţi, arătoşi şi cît de cît distinşi. Illidge era scund şi semăna cu o haimana foarte inteligentă şi matură.) „Un tip ridicol."

— Sper că spusele mele nu te-âu supărat, nu-i aşa? întrebă Lady Edward, simulînd nelinişte şi regret.

Illidge îşi aminti de o caricatură din Daily Herald. Webley avusese obrăznicia să afirme că „«Englezii liberi» vor salva

«Au pentru publicul englez un sens mai degrabă peiorativ.» (fr.). Iniţialele asociaţiei „Brotherhood of British Freemen" se pot preta la un calambur (Bloody «uggering Aickers), echivalent cu o înjurătură foarte trivală.

inteligenţa în lume." Caricatura îl reprezenta pe Webley şi o şleahtă de bandiţi de-ai lui, în uniformă, lovind mortal cu piciorul şi cu căngile un muncitor. în spatele lor, un director de întreprindere, cu joben pe cap, privea, dîndu-şi asentimentul. Pe burta lui monstruoasă se lăţea cuvîntul: Inteligenţă.

— Nu te-ai supărat, Webley? repetă Lady Edward.

— Cîtuşi de puţin. Numai că sînt cam ocupat. închipuie-ţi, explică el cu cea mai catifelată voce, am treabă. Lucrez, dacă ştii ce înseamnă asta.

Illidge ar fi dorit ca altcineva să fi făcut spiritul. Scîrba! Illidge se considera de extrema stingă.

Webley îl părăsi. Lady Edward îl privi cum îşi croieşte drum prin mulţime.

— Parcă-i o locomotivă, spuse ea. Cîtă energie! E însă atît de susceptibil! Politicienii ăştia sînt mai susceptibili decît actriţele. Teribili de vanitoşi! Iar scumpul meu Webley nu prea are simţul umorului. Vrea să fie tratat ca propria lui statuie colosală, ridicată de naţia recunoscătoare şi plină de admiraţie. („R"-urile sunau ca nişte răgete.) Ridicată postum, dacă înţelegi ce vreau să spun. Ca unei personalităţi istorice. De cîte ori îl văd, uit că întruchipează pe Alexandru cel Mare. Greşesc mereu închipuindu-mi că nu-i decît Webley.

Illidge rîse. Se pomeni admirînd-o sincer pe Lady Edward, care în multe: privinţe avea păreri juste.

Chiar politic vorbind părea să se orienteze bine.

' — De fapt, „Englezii liberi" nu sînt un lucru atît de rău, continuă Lady Edward. Simpatia lui Illidge începu să scadă atît de repede cum crescuse. — Nu-i aşa, domnule Babbage?

Illidge făcu o strîmbătură.

— Părerea mea... începu el. i

— Apropo, spuse Lady Edward întrerupînd un viitor comentariu sarcastic şi admirabil asupra

„Englezilor liberi" ai lui Webley, trebuie neapărat să fii mai atent cînd cobori scările. Sînt extrem de alunecoase.

Illidge se înroşi.

— Nu-s deloc alunecoase, se bîlbîi el şi se înroşi şi mai tare; sub părul de culoarea morcovului, faţa i se învineţi ca sfecla cînd îşi dădu seama de prostia pe care o spusese. Simpatia lui pentru Lady Edward continuă să descrească.

— Sînt alunecoase, orice-ai spune, insistă politicos Lady Edward, cu vocea ei guturală. La ce-ai lucrat astă-searâ împreună cu Edward? adăugă ea. Mă interesează întotdeauna foarte mult.

Illidge zîmbi.

— Dacă vreţi într-adevăr să ştiţi, spuse el, am lucrat la regenerarea părţilor lipsă la o şopîrlă. Illidge se simţea mai bine printre sopîrle; puţin din simpatia pentru Lady Edward reveni.

— Şopîrle? Vorbeşti de animalele alea care înoată? Illidge dădu din cap. Cum se face că-şi pierd unele părţi?

— Le pierd în laborator, explică el, le pierd fiindcă le amputăm noi.

— Şi cresc la loc?

— Exact.

— Doamne sfinte, spuse Lady Edward, nu mi-am închipuit. Ce lucruri fascinante! Mai poveşteşte-mi!

Nu era atit de rea, la urma urmei. Illidge începu să-i explice. Plăcerea de a discuta subiectul favorit îi modifică sentimentele faţă de Lady Edward. Tocmai ajunsese la punctul crucial, important şi semnificatv în desfăşurarea proceselor — transformarea în labă a capătului de coadă transplantat —

cînd Lady Edward, a cărei privire rătăcea prin sală, îşi lăsă mîna pe braţul lui.

— Hai cu mine, spuse ea, să te prezint generalului Knoyle. Un bătrînel tare nostim; uneori e nostim chiar fără să vrea.

Lui Illidge cuvintele îi îngheţaseră pe buze. îşi dădu seama că cele spuse de el nu o interesaseră cîtuşi de puţin pe Lady Edward; nu-şi dăduse nici măcar osteneala să fie atentă» Urînd-o din tot sufletul, o urmă tăcut şi enervat.

Generalul Knoyle discuta cu alt domn cu aspect milităros. Avea o voce marţială, astmatică.

— Dragul meu, i-am spus eu (îl auziră în timp ce se apropiau), dragul meu, nu vîrî acum calul în cursă. Ar fi o crimă, ascultă-mă pe mine. Ar fi curată nebunie. Mai antreneazâ-l, i-am spus, mai ţine-l în antrenament. Şi l-a finut.

Lady Edward îşi făcu simţită prezenţa. Cei doi domni cu aspect milităros fură copleşitor de politicoşi: petrecuseră o seară cu totul extraordinară.

— Am ales Suita de Bach special pentru dumneata, generale Knoyle, spuse Lady Edward, cu aerul încurcat şi încîntat al unei tinere fete ce-şi mărturiseşte o slăbiciune amoroasă.

— Ştiţi, să vedeţi... ce gentil din partea dumneavoastră, încurcătura în care se afla generalul Knoyle era sinceră; nu

Ştia cum să scape de cadoul muzical pe care-l primise.

— Am ezitat, continuă Lady Edward, pe acelaşi ton de intimitate, între Muzica Apelor de Hăndel şi Suita în si bemol de Bach, avînd ca solist pe Pongileoni. Atunci mi-am adus aminte de dumneata şi m-am oprit cu alegerea asupra lui Bach. Privirea

ei surprinse semnele de jenă de pe faţa congestionată a generalului.

— Aţi fost foarte amabilă, protestă el. N-aş putea susţine că mă pricep prea mult la muzică, dar ştiu ce-mi place, da, da, ştiu ce-mi place. Cuvintele părură să-i sporească încrederea în sine. înghiţi în sec spre a-şi relua replica şi continuă: — Totdeauna am spus...

— Iar acum, încheie triumfătoare Lady Edward discuţia, daţi-mi voie să vă prezint pe domnul Babbage, care ajută pe Edward la lucrările sale; un adevărat expert în şopîrle. Domnule Babbage, îţi prezint pe generalul Knoyle şi pe colonelul Pilchard. Le aruncă un ultim zîmbet şi plecă.

— La dracu! exclamă generalul, şi colonelul fu şi el de părere că Lady Edward era ceva de spaimă.

. — Absolut de spaimă, aprobă Illidge cu toată convingerea. Cei doi domni cu aspect milităros îl priviră o clipă şi căzură de acord că observaţia, venind din partea cuiva atît de obscur, constituia o obrăznicie. Catolicii credincioşi puteau glumi pe seama sfinţilor şi a moravurilor preoţilor, dar aceleaşi glume, pe buzele necredincioşilor, deveneau o infamie. Generalul nu făcu nici un comentariu, iar colonelul se mulţumi să-şi exprime din priviri dezaprobarea. Felul însă cum se întoarseră unul către celălalt şi îşi reluară conversaţia despre cursele de cai, întreruptă mai înainte, de parcă ar fi fost singuri, trăda o intenţie jignitoare atît de evidentă, încît Illidge avu chef să le tragă cîte un picior în fund.

— Lucy, micuţa mea!

— Unchiule John!

Lucy Tantamount se întoarse şi zîmbi unchiului pe care îl adoptase. Lucy avea o statură mijlocie, era subţirică, asemeni mamei ei, cu un păr negru scurt, dat cu briliantină pînâ căpătase o culoare perfect închisă, şi pieptănat peste cap. Cu toată paloarea naturală, Lucy nu folosea fardul. Buzele ei subţiri erau însă rujate şi în jurul ochilor îşi dăduse uşor cu un fard albăstrui pentru pleoape. Rochia neagră îi evidenţia albeaţa braţelor şi a umerilor. Se împliniseră mai bine de doi ani de cînd murise Henry Tantamount — căci Lucy se măritase cu vărul ei de-al doilea. Mai ţinea încă doliu, cel puţin seara, la lumina artificială. Negrtil o prindea de minune.

— Ce mai faci? adăugă ea; în timp ce vorbea se gîndi că John Bidlake începuse să arate foarte îmbătrînit.

— Sînt pe ducă, spuse el. Mîna lui mare şi străbătută de vinişoare albastre o apucă familiar de braţ, chiar de deasupra

cotului. — Oferă-mi un pretext să mă duc să mănînc ceva. Mor de foame.

__ Dar mie nu mi-e foame.

__ Nu contează, spuse bătrînul Bidlake, „necesităţile mele

sînt mai tari ca ale tale", cum a remarcat atît de just Sir Philip Sidney1.

— Dar n-am chef să mănînc. Lucy se împotrivea din principiu poruncilor, preferind să păstreze iniţiativa. Dar unchiul John era prea insistent.

— Mănînc doar eu, declară bâtrînul, o s-ajungă pentru arnîndoi. Rîzînd din toată inima, continua să o conducă spre sufragerie.

Lucy renunţă să i se mai împotrivească. îşi croiră drum printre invitaţi. Orhideea galben-verzuie şi cu pete de la butoniera lui John Bidlake părea un cap de şarpe cu gura căscată. în ochiul bătrînului pictor scînteia un monoclu.

— Cine-i bătrînul de lîngâ Lucy? se interesă Polly Logan cînd îi văzu trecînd.

— Bătrînul Bidlake.

— Bidlake? Cel care. . a pictat tablouri? Polly vorbea cu prudenţă; era conştientă de lipsurile educaţiei ei şi se temea să nu facă vreo gafă. — Vrei să spui că e chiar Bidlake? Prietena ei confirmă din cap. Polly simţi că i se ridică o mare piatră de pe inimă. — Ascultă, continuă ea, înălţîndu-şi sprîncenele şi deschizînd larg ochii, mi-am închipuit întotdeauna că e un mare pictor, dar că a murit de mult. Trebuie să aibă vreo sută de ani, nu?

— Cam aşa ceva, răspunse Norah, care nici nu împlinise douăzeci.

— Trebuie să recunosc, admise Polly cu mărinimie, că nu-i arată. Se ţine încă bine; e un crai, un Don Juan, mă

rog, în stilul bărbaţilor din tinereţea lui.

— A avut vreo cincisprezece neveste, spuse Norah.

în clipa aceea Hugo Brockle găsi curajul ca să se prezinte singur.

— Nu vă mai amintiţi de mine. Am fost prezentaţi unul altora cînd eram în cărucior.

Ce idiot sunau cuvintele. Simţi că se roşeşte pînă în vîrful urechilor.

Al treilea şi cel mai frumos dintre tablourile lui John

idlake, din seria Naiadelor, atîrna deasupra căminului din sufrageria palatului Tantamount. Era un'tablou vesel şi plin de

' Poet şi om de stat englez (1554—1586).

optimism, tratat într-un ton deschis, cu culori foarte curate şi strălucitoare. Opt naiade plinuţe şi cu carnaţie de mărgăritar se aflau astfel dispuse în apă şi pe malurile rîului încît din mişcarea trupurilor şi a membrelor se forma un fel de ghirlandă (completată deasupra de frunzişul unui pom) ce înconjura întreaga pînză. Dincolo de această

înlănţuire de corpuri sidefate (căci feţele zîmbeau astfel încît nimic să nu te poată sustrage contemplării splendidelor forme şi armoniei lor), surprindeai un peisaj cu nori şi dealuri line, scăldat într-o lumină de o strălucire palidă.

Cu o farfurie în mînă şi mestecînd sandvişuri cu icre negre, bătrînul Bidlake contempla alături de Lucy propria lui operă. îl cuprinse un sentiment de mîndrie, amestecat cu tristeţe.

— Tabloul e reuşit, spuse el, e colosal de reuşit. Priveşte compoziţia. Un echilibru perfect, fără să lase totuşi bănuiala unei repetiţii sau a unui aranjament artificial.

Celelalte gînduri şi sentimente evocate de tablou în minte rămaseră neexprimate. Erau prea numeroase şi prea încîlcite pentru a fi tălmăcite uşor în cuvinte. în primul rînd erau prea melancolice şi n-avea chef să stăruie asupra lor. întinse un deget şi atinse marginea bufetului; mahon, lemn în toată legea.

— Priveşte silueta din dreapta tabloului, cea cu braţele ridicate. Continuă expunerea de ordin tehnic spre a stăvili şi îndepărta gîndurile nedorite. — Priveşte echilibru! dintre ea şi silueta masivă şi înclinată, din partea stingă a pînzei. Ca o pîrghie lungă, ridicînd o mare greutate.

Silueta cu braţele ridicate era a lui Jenny Smith, cel mai splendid model pe care-l avusese vreodată. întruchiparea frumuseţii, a prostiei şi a vulgarităţii. O adevărată zeiţă atîta timp cît era goală, tăcea, sau îi închideai gura cu săruturi; era însă un dezastru cînd deschidea gura, se îmbrăca sau îşi punea pe cap una din acele pălării înfiorătoare! îşi aminti de vremea cînd o luase cu el la Paris. După o săptămînă o expediase acasă. „Ar trebui să

porţi o botniţă, Jenny, îi spusese el; ea izbucnise în plîns. — A fost o greşeală să vii la Paris. E prea mult soare aici, prea multă lumină artificială. Data viitoare mergem la Spitzbergen. Iarna. Nopţile ţin acolo şase luni." Asta o făcuse să plîngă şi mai tare. Fata era o comoară de senzualitate şi frumuseţe. Mai tîrziu începuse să bea, decăzuse, venise să cerşească şi băuse pînă şi banii primiţi de pomană. în cele din urmă, ajunsese rău de tot.

Adevărata Jenny continua să trăiască însă în tablou, cu braţele deasupra capului şi cu sînii mici ridicaţi de muşchii pectorali. Pînza păstra şi imaginea lui John Bidlake, a acelui John Bidlake de acum douăzeci şi cinci de ani

exista aşadar încă un John Bidlake care îşi contempla propria-i fantomă. în curînd avea să moară şi el.

Se gîndi că diferenţa dintre el şi acel John Bidlake de odinioară era aceeaşi ca şi cea dintre femeia şleampătă şi buhăită, astăzi moartă, şi Jenny din epoca ei de glorie. Adevărata Jenny trăia printre naiadele cu pielea sidefată, iar adevăratul Bidlake, creatorul lor, exista prin contribuţia, la zămislirea lor.

— E reuşit, spuse din nou. Către sfîrşitul expunerii vocea îi devenise lugubră. Faţa îndreptată

asupra tabloului exprima tristeţe. — în definitiv, adăugă el, după o scurtă pauză şi izbucnind într-un hohot de rîs crispat, în definitiv, tot ce lucrez e bun, reuşit, chiar foarte reuşit. Era o sfidare la adresa, criticilor stupizi care remarcaseră un regres în ultimele sale tablouri, o provocare la adresa propriului trecut, o provocare la adresa timpului şi a bătrîneţii, la adresa adevăratului John Bidlake, cel care pictase pe adevărata Jenny şi o redusese la tăcere cu săruturile lui.

— Evident că-i reuşit, zise Lucy, şi se întrebă de ce arta bătrînului decăzuse atît de rău.

Ultima expoziţie fusese lamentabilă. Bidlake se conservase, comparativ vorbind, destul de bine.

Deşi, e drept, reflectă ea, în timp ce-l privea, îmbătrînise foarte mult în lunile din urmă.

— Evident, repetă el, aşa trebuie judecat.

— Ţin să-ţi mărturisesc, totuşi, adăugă Lucy, ca să schimbe subiectul, că după mine, naiadele tale sînt un fel de insultă.

— Insultă?

— Vreau să spun, din punctul de vedere al femeilor. Ne consideri atît de enorm de proaste, cum ne pictezi?

— Exact, asta-i părerea ta? întrebă altă voce. Ne consideri într-adevăr proaste? Era o voce puternică şi emfatică, iar cuvintele răbufneau ca o explozie, lăsînd impresia că presiunea emoţiilor le împinge forţat printr-o deschizătură strimtă.

Lucy şi John Bidlake se întoarseră şi- o văzură pe doamna Betterton; masivă, îmbrăcată în gri-deschis, cu nişte braţe — aprecie Bidlake — groase cu nişte coapse, şi cu un pâr care, în contrast cu obrajii ei rotofei şi bărbia mai mult decît plinuţă, era ridicol de scurt, de cîrlionţat şi de castaniu. Nasul cîrn, atît de incîntător pe vremea cînd Bidlake călărise pe un cal negru iar doamna Betterton pe o iapă murgă, îi păru caraghios şi absurd Pe faţa îmbătrînită. Adevăratul Bidlake călărise cu ea exact înainte de a picta naiadele. Mary Betterton discutase despre artă cu o seriozitate naivă şi şcolărească, pe care el o găsise comică Şi mcîntătoare. îşi aminti că o vindecase de pasiunea ei pentru

IA 1

v A'

Burne-Jones1; nu reuşise însă, vai, să o vindece şi de prejudecăţile asupra virtuţii. Mary Betterton i se adresa acum cu aceeaşi seriozitate de odinioară, dar şi cu un oarecare sentimentalism plin de semnificaţie, avînd aerul că, în virtutea acelor vremuri, vrea să facă un schimb de amintiri şi, în general, de idei. Bidlake se prefăcu, din obligaţie, că se bucura că o reîntîlneşte după atîţia ani. E

nemaipomenit, îşi spuse el în timp ce-i strîngea mîna, cum de reuşise s-o evite atît de bine; nu-şi amintea să fi vorbit cu ea de mai mult de trei sau patru ori în decursul celor douăzeci şi cinci de ani care o transformaseră pe Mary Betterton într-un memento mori.

— Dragă doamnă. Betterton! exclamă el. Sînt încîntat. îşi ascundea însă prost antipatia. Iar cînd doamna Betterton

i se adresă pe numele de botez: „Dragă John, trebuie să ne răspunzi la întrebare", şi îşi lăsă mîna pe braful lui Lucy, ca şi cum ar fi asociat-o la solicitarea ei, bătrinul simţi un val de indignare.

Familiarităţile dmemento mori erau insuportabile. îi va da o lecţie. Se întîmplă că

întrebarea să se potrivească bine acestei intenţii; cerea într-adevăr un răspuns nepoliticos. Mary Betterton avea pretenţii de intelectuală şi manifesta un interes grozav pentru problemele sufletului.

Rearnintindu-şi toate acestea, bătrinul Bidlake afirmă că nu întîlnise în viaţa lui o femeie care să se remarce prin altceva decît prin picioarele şi chipul ei. Unele, adăugă el, insinuant, nu au nici măcar aceste accesorii indispensabile. E adevărat, multe femei au feţe interesante, dar asta nu înseamnă

nimic. Cîinii de vînătoare, sublinie el, au un cap de judecători docţi, boii care rumegă par să mediteze la probleme de metafizică, insectele numite „călugăriţe" au aerul că se roagă; aceste aparenţe sînt cu desăvîrşire eronate. La fel se întîmplă şi cu femeile. Preferase să-şi picteze naiadele goale şi fără

mască; le crease figuri care erau doar prelungiri ale corpurilor încîntătoare şi nu simboluri înşelătoare ale unei spiritualităţi inexistente. Procedeul i se părea mai realist, mai fidel trăsăturilor fundamentale.

în timp ce vorbea simţi că-i revine buna dispoziţie, iar antipatia faţă de Mary Betterton începu să mai scadă. Cînd eşti bine dispus, aceste memento mori încetează să te mai obsedeze.

— John, eşti incorigibil, spuse cu indulgenţă Mary Betterton. Apoi, întorcîndu-se spre Lucy, adăugă zîmbind: — Pe de altă parte nu crede o vorba din ce spune.

1 Sir Edward Burne-Jones (1833—1898), pictoi englez, unul din reprezentanţii de frunte ai şcolii prerafaelite.

__ Dimpotrivă, aş fi tentată să cred că vorbeşte serios,

obiectă Lucy. Am observat câ tocmai bărbaţii ahtiaţi după femei sînt aceia care vorbesc cu cel mai mare dispreţ despre ele.

Bătrînul Bidlake izbucni în rîs.

— Fiindcă ei sînt aceia care le cunosc cel mai bine. __ Sau fiindcă nu pot suferi puterea pe care o exercităm

asupra lor.

— Te asigur, totuşi, insistă Mary Betterton, că John nu vorbeşte serios. îl cunosc, draga mea, dinainte de-a te naşte fu.

Veselia dispăru de pe faţa lui John Bidlake. Memento mori rînji din nou din dosul măştii gelatinoase de pe faţa lui Mary Betterton.

— Poate că era altfel pe atunci, spuse Lucy. Probabil I-a contaminat cinismul tinerei generaţii. Compania noastră e primejdioasă pentru dumneata, unchiule John, ar trebui s-o eviţi.

Atinsese una din temele favorite ale lui Mary Betterton; aceasta porni atacul cu toată seriozitatea.

— Din cauza educaţiei, explică ea. Azi copiii sînt crescuţi prosteşte. Nu mă miră că sînt cinici. Continuă cu multă elocinţă. — Li se dau prea multe şi prea devreme. Se satură de distracţii şi devin de mici insensibili la orice plăcere. Eu una, pînă la optsprezece ani, n-am călcat într-un teatru, declară ea cu mîndrie.

— Vai, dragă doamnă!

— Eu am început să merg la teatru de la şase ani, spuse Lucy.

— Şi ce să mai spun de baluri... Continuă Mary Betterton. Ce nostime erau balurile care se dădeau la sfîrşitul vînătorilor! Nici nu e de mirare, aveau loc o dată pe an. îl cită pe Shakespeare:

„Iată de ce festivităţile sînt atît de solemne şi splendide; Ele vin prea rar, plasate ici-colo în decursul unui lung an, Ca şi pietrele preţioase, incrustate în brăţară la intervale rare."

Astăzi se înşiră unul după altul ca perlele pe aţă.

— Ca perlele false, spuse Lucy. Mary Betterton triumfa.

— False, nu-i aşa? Pe vremea noastră, fiind rare, perlele erau autentice. „Nu ne săturam de plăceri, fiindcă nu le gustam in fiecare zi." Tineretul de azi e plictisit şi sătul de viaţă înainte le-a ajunge la majorat. O plăcere repetată prea des se toceşte, n-o mai simţi.

— Ce remediu propui? se interesă John Bidlake. Asta dacă îngăduiţi unui enoriaş să pună întrebări preotului, adăugă el ironic.

— Obraznicule! strigă Mary Betterton, pe un ton înfiorător de glumeţ. Apoi, devenind iar serioasă, continuă: — Remediul constă în distracţii mai puţine.

— Nu vreau să fie împuţinate, se împotrivi John Bidlake.

— în cazul ăsta, spuse Lucy, distracţiile trebuie să devină din ce în ce mai intense.

— Să devină din ce în ce mai intense? repetă Mary Betterton. Dar unde o să se ajungă

în cele din urmă?

— La luptele de tauri, sugeră John Bidlake, sau la spectacolele cu gladiatori. Sau poate la execuţiile publice. Sau la distracţiile marchizului de Sade1. Unde o. să se ajungă?

Lucy dădu din umeri:

— Cine ştie?

Hugo Brockle şi Polly se şi luaseră la ceartă.

— Cred că e îngrozitor, spunea ea, şi faţa i se congestionase de mînie, să duci un război împotriva săracilor.

— Dar „Englezii liberi" nu duc război împotriva săracilor.

— Ba da.

— Ba nu, spuse Hugo. Citeşte articolele lui Webley.

— Mi-e suficient să citesc despre ce face.

— Acţionează potrivit spuselor sale.

— Nu-i adevărat.

— Ba da. Se opune dictaturii unei clase.

— Se opune dictaturii celor săraci.

— Dictaturii oricărei clase, insistă Hugo cu seriozitate. Asta-i esenţa doctrinei lui. Clasele trebuie să fie deopotrivă de puternice. O clasă muncitoare puternică, reclamînd salarii mai mari, dă

impuls liber-profesioniştilor burghezi.

— Cum îi dau impuls purecii unui cîine, sugeră Polly şi începu să rida, recăpătîndu-şi buna dispoziţie.

Cînd îi trecea prin minte un gînd absurd nu se putea stâpîni să nu-l exprime, chiar dacă se presupunea că în clipa aceea vorbea serios, sau era furioasă ca în cazul de faţă.

— Burghezii nu ştiu ce să mai inventeze ca să realizeze un progres, continuă Hugo, chinuindu-se să

fie cît mai clar. Altfel

1 Donathieu Alphonse Francois, marchiz de Sade (1740—1814), scriitor francez, autor de romane licenţioase.

n-ar mai putea să satisfacă revendicările muncitorilor şi pe deasupra să mai cîştige şi ei ceva. în acelaşi timp, o burghezie nuternică şi inteligentă e utilă muncitorilor, fiindcă le pune la {ndemînă conducători capabili şi o bună

organizare, ceea ce reprezintă salarii mai bune, linişte şi fericire. __ Amin, spuse Polly.

— Dictatura unei singure clase e o prostie, continuă Hugo. Webley vrea să menţină toate clasele şi să le întărească. Dorinţa lui e ca toate clasele să fie într-o permanentă încordare, astfel încît statul să se echilibreze prin felul cum fiecare clasă trage într-o parte sau într-alta. Oamenii de ştiinţă afirmă că tot astfel acţionează şi diversele părţi ale organismului omenesc. Trăiesc într-o stare de. . Hugo ezită, apoi se înroşi. . de simbioză ostilă.

— Nu mai spune!

— îmi pare rău, se scuză Hugo.

— -, Cu toate astea, spuse Polly, Webley nu îngăduie muncitorilor să facă grevă.

— Fiindcă grevele sînt stupide.

— .Webley e împotriva democraţiei.

— Fiindcă astfel se îngăduie unor oameni îngrozitori să ajungă la putere. El vrea ca cei mai buni să

conducă.

— El de exemplu, spuse Polly cu sarcasm.

— De ce nu, în fond? Dacă ai şti ce om minunat e. Hugo se entuziasma. De vreo trei luni devenise unul din aghiotanţii lui Webley. — N-am mai întîlnit un om ca el, spuse Hugo.

Cu surîsul pe buze, Polly îi asculta torentul de cuvinte. Se simţea bătrînă şi superioară. La şcoală încercase un sentiment asemănător cînd discutase despre profesoara de menaj. Cu toate acestea îi plăcea Hugo; era atît de fidel!

Capitolul V

în imaginaţia lui Walter Bidlake, seratele apăreau întotdeauna ca un fel de junglă deasă, plină de plante agăţătoare. O junglă de zgomote; o junglă în care se pierdea încercînd să-şi croiască drum prin desişul ei luxuriant. Oamenii erau rădăcinile arborilor, vocile lor — tulpinile, ramurile ce se clătinau —

ghirlandele de liane; papagalii şi maimuţele guralive îi evocau semenii lui. .

Arborii acestei jungle se înălţau în tavan şi de acolo se aplecau, ca nişte manglieri. în această imensă

sală, îşi spuse Walter, în această combinaţie bizară între o curte interioară în stil roman şi sera palmierilor din grădina botanică de la Kew, vegetaţiile de sunete, ridicîndu-se nestăvilit la înălţimea celor trei etaje ale clădirii, puteau aduna destulă forţă pentru a străbate acoperişul subţire de sticlă ce le despărţea de întunericul de afară. îşi închipuia arborescentele sonore urcînd tot mai sus, spre cer, ca acea magică tulpină de fasole, pe care se afla micuţul Jack, ucigaşul Uriaşului1. Arborescentele sonore pline de orhidee şi de papagali cu pene strălucitoare se înălţau treptat, străbăteau ceaţa permanentă a Londrei şi ajungeau în lumina limpede a lunii, dincolo de fumul oraşului. Şi le închipuia plutind în lumina lunii, ultime crenguţe firave şi aeriene ale zgomotului. Rîsul puternic, de pildă, hohotul violent, scos de omul gras ce se afla în stînga sălii, avea să urce, pierzînd din intensitate pe parcurs; odată ajuns în lumina lunii avea să sune ca un clinchet diafan. Iar toate aceste voci (ce spuneau?: „...a ţinut o cuvîntare grozavă...", „...nici nu poţi să-ţi închipui cît de confortabile sînt corsetele astea, pînă nu le încerci.,.", „...ce tip plicticos...", „...a fugit cu şoferul..."), toate aceste voci, ce 1 Veche legendă engleză. Ţinutul Cornwall fiind bîntuit de un monstru, Uriaşul, autorităţile promit o comoară celui ce-l va omorî. Urcat pe o tulpină de fasole ce creşte vertiginos, Jack, fiul unui fermier, reuşeşte prin forţe magice să omoare Uriaşul.

splendid şi ce fragil ar răsuna acolo sus! în timp ce aici, jos, în junglă) cît erau de stupide, de stridente, de vulgare şi de obraznice.

Privind peste capetele din jur, Walter îl zări pe Illidge, singur, sprijinindu-se de o coloană. Afişa un aer şi un zîmbet byronian, blazat şi dispreţuitor; îşi rotea privirea cu o expresie amuzată şi indolentă, ca şi cum ar fi contemplat gesturile caraghioase ale unui grup de maimuţe. Din păcate, îşi spuse Walter, în timp ce se îndrepta spre el prin mulţime, sărmanul Illidge nu avea fizicul indicat pentru poza lui de superioritate byroniană.

Romanticii cu înclinaţii satirice erau înalţi, bine făcuţi, graţioşi şi cu mişcări lente. Illidge era scund, cu gesturi violente şi bruşte. Şi ce figură comică avea! O haimana cu un nas impertinent şi o gură lungă şi subţire; faţa unei puşlamale, foarte inteligentă şi spirituală, departe însă de a- exprima nepăsare şi dispreţ. Pe de altă parte, cum poţi să afectezi un aer superior cînd eşti plin de pistrui? Tenul lui Illidge căpătase din pricina pistruilor culoarea nisipului. Pupilele, de un cafeniu-gălbui, ca şi sprîncenele şi genele de un -portocaliu-gălbui, adevărate culori de camuflaj, se dizolvau, văzute de la distanţă, în piele, aşa cum un leu se confundă cu nisipul deşertului. Privită din celălalt capăt al sălii, faţa îi părea lipsită de trăsături şi oarbă, ca figura unei statui cioplite într-un bloc de gresie.

Sărmanul Illidge! Poza de erou byronian era ţam ridicolă.

— Salut! i se adresă Walter, cînd ajunse la o distanţă de la care putea fi auzit. Cei doi tineri dădură mîna. — Ce mai face ştiinţa? întrebă Walter, dîndu-şi seama pe loc de stupiditatea întrebării.

Illidge ridică din umeri.

— E mai puţin la modă decît arta, dacă am fi să judecăm după "serata asta. Se uită în jur. — Am văzut aici pe jumătate din cei pomeniţi la secţia scriitori şi pictori în Who's Whox. Aproape că pute de-atîta artă.

— Şi nu-i reconfortant pentru ştiinţă? întrebă Walter. Artelor nu le place să fie la modă.

— Ah, da? Atunci ce cauţi aici?

— într-adevăr, ce caut?

A Walter se apără de întrebare, începînd să rîdă. Se uită în jur, intrebîndu-se unde-o fi dispărut Lucy. N-o mai văzuse de la stirşitul concertului.

Anuar cuprinzînd numele, vîrsta, studiile, profesia, adresa etc. ale Personalităţilor în viaţă, din toate domeniile de activitate.

— Ai venit să-ţi joci micile tale farse şi să fii consolat, spuse Illidge, încercînd, să plătească o parte din afronturile primite. Amintirea clipei cînd alunecase pe scară, lipsa de interes manifestată

de Lady Edward în privinţa şopîrlelor, ca şi aroganţa domnilor cu aer milităros îl iritau încă.

— Uită-te la fata de colo, spuse Illidge, cea cu păr negru creţ şi cu rochie argintie. Seamănă cu o mică

mulatră. Ce părere ai despre ea, de exemplu? Ţi-ar place, nu, să te consoleze?

— Ştiu eu? Illidge rîse.

— Ai convingeri înalt filozofice, nu? Dragă amice, recunoaşte însă că toate principiile sînt o prostie; şi eu am aceleaşi convingeri, aşa încît sînt în măsură să vorbesc. Ca să fiu sincer, invidiez succesul vostru, al producătorilor de artă. Mă scoate însă din sărite cînd văd cum un scrib ridicol şi tîmpit...

— Ca mine, de exemplu.

— Nu, tu eşti cu o tieaptă mai sus, recunoscu cu regret Illidge. Dar cînd văd un scrib oarecare, un nenorocit care înnegreşte hîrtia şi n-are nici a zecea parte din inteligenţa mea, cum cîştigă bani şi-l admiră toată lumea, în timp ce eu trec neobservat, mă apucă uneori nebunia.

— Ar trebui să te consideri flatat. Dacă ne admiră, înseamnă că, într-o măsură oarecare, ne înţeleg şi îşi dau seama ce urmărim. Pe tine nu te înţeleg, eşti deasupra lor. Faptul că nu te iau în seamă reprezintă un compliment adus inteligenţei tale.

— Poate, dar e o insultă odioasă la adresa fizicului meu. Illidge avea conştiinţa dureroasă a fizicului său. Ştia că e urît

şi şters, şi întocmai ca cel care, chinuit de o măsea, pipăie punctul sensibil pentru a fi sigur că durerea persistă, tot astfel şi el îşi reamintea cu sadism acest amănunt neplăcut.

— Dac-aş arăta ca namila şi mitocanul de Webley, lumea nu m-ar ignora, chiar dacă aş avea mintea lui Newton. Nenorocirea, spuse el zgîndărindu-şi nemilos măseaua dureroasă, e că am aerul unui anarhist. Ascultă-mă pe mine, tu eşti fericit, fiindcă arăţi ca un gentleman sau, cel puţin, ca un artist. Nu-ţi poţi închipui ce enervant e să pari un intelectual al claselor de jos. Măseaua răspundea crunt; o zgîndări şi mai tare — Nu-mi pasă că femeile mă ignoră — mai ales, aceste femei. Deşi e destul de neplăcut. Poliţia, în schimb, refuză să mă ignore; au faţă de mine un interes şi .o curiozitate îngrozitoare. N-ai să crezi, dar am fost arestat de două ori numai fiindcă am aerul unui anarhist ce umblă cu maşini infernale.

— O glumă bună, spuse Walter sceptic.

__ îţi jur că-i adevărat. O dată aici, în ţară. Aproape de Chesterfield. Minerii declaraseră grevă. Din întîmplare, mă uitam la o bătaie între grevişti şi agenţii provocatori. Poliţiştilor nu le-a plăcut mutra mea şi m-au înhăţat. Mi-au trebuit ore să p din ghearele lor. Altă dată am păţit

sca

-o în Italia. Mi se pare că cineva tocmai încercase să-l

arunce în aer cu o bombă pe Mussolini. în orice caz m-am pomenit că o şleahta de derbedei in cămăşi negre mă

dau jos din tren la Genova şi mă percheziţionează din creştet pînă în tălpi. Inadmisibil! Şi asta numai din cauza aerului meu subversiv.

— Care corespunde, în definitiv, ideilor tale.

— E adevărat, dar o figură nu constituie o probă şi nu e o crimă. Deşi, adăugă el printre altele, poate că unele figuri sînt o crimă. îl cunoşti pe generalul Knoyle? Walter dădu afirmativ din cap. — Figura lui e un delict grav.

Doar spînzurîndu-l s-ar putea face dreptate. Doamne, cum i-aş mai omori pe toţi ăştia. Nu degeaba alunecase pe scară şi fusese ignorat de un stupid măcelar de soldaţi. — îi urăsc de moarte pe cei bogaţi! Pe toţi! Nu crezi că

sînt îngrozitori?

— Mai îngrozitori decît săracii?

Amintirea camerei în care zăcuse bolnav Wetherington îl făcu aproape instantaneu să se ruşineze de întrebare.

— Mult mai îngrozitori. Bogaţii au ceva deosebit de josnic, de neruşinat şi de morbid. Banii dau naştere unui fel de nesimţire, ca o gangrena. N-ai ce-i face. Isus şi-a dat seama. Parabola lui cu cămila şi urechile acului e mai mult decît o simplă afirmaţie. Şi ţine minte ce mai spune: „Iubeşte pe aproapele tău". Ai să-ţi jnchipui că sînt creştin, fiindcă vorbesc aşa, adăugă el, aproape scuzîndu-se. Daţi cezarului ce-i al cezarului. Isus avea bun-simţ, a înţeles care-i situaţia. Ajutorul dat semenului tău e piatra de încercare pentru cei bogaţi. Bogaţii n-au pe nimeni apropiat.

— Fii serios, că doar nu-s pustnici.

—, N-au pe nimeni apropiat, dacă te gîndeşti cum au săracii pe cîte cineva apropiat. Cînd mama trebuia să plece undeva, doamna CradOck, vecina de alături, din dreapta, avea grijă de noi, copiii. Mama proceda la fel cînd venea rîndul doamnei Cradock să plece. Dacă îţi rupeai un picior, sau erai concediat, aamenii te ajutau cu bani şi alimente. îmi amintesc perfect că în copilărie am fost trimis să bat tot satul ca să chem moaşa, undea pe tînăra doamnă Foster, vecina de alături, din stînga, o apucaseră pe neaşteptate durerile facerii înainte de soroc! Cînd

raieşti din mai puţin de patru lire pe săptămînă, vrînd-nevrind uie sa te porţi ca un creştin şi să-ţi iubeşti aproapele.

Mai

întîi, că nu poţi scăpa de el; cînd îl cauţi, e la tine în curte. Nu-j poţi ignora existenţa făcînd pe rafinatul şi pe filozoful. Ori iubeşti ori îl urăti i î l fbil i el reprezenta cea mai minunată şi Coscmdo bine îşi pt i mai gingaşă fiinţă ulte oi :

«""»- *ţ,"v* "«'■■"•"1» lavniu pe îaiiuaiui şi pe uiozoiui. uri i w - J u- - ■ ""■lullu"' ?• mai gingaşă iiintă

iubeşti ori îl urăşti, şi în general e preferabil să păstrezi relaţu Cunoscmd-o bine îşi putea permite să asculte orice pe seama ei:

bune, fiindcă poţi să ai nevoie de el în cazuri urgente, cum poate cu clt ? ca!ommau mai tare cu atît o iubeau mai mult Credo

şi el să aibă nevoie de tine. Deseori, nici nu se mai pune 4uia at^uraum- Amo '

problema să-l refuzi. Trebuie să-l ajuţi, eşti om şi n-ai ce-i face T ■ Putreziciune! reluă cu grandilocvenţă

Illidge Floarea

aşa că nu strică să te înţelegi cu cel care, oricum, e alături de Pu/a 5 incmtatoara noastre civilizaţii — asta-i Lucy Conia

tine. rafinata şi parfumata a unui sălbatic sau a unui animal Sino^I

Walter îi dădu dreptate.

— Fireşte.

— Voi, cei bogaţi, continuă Illidge, nu aveţi pe nimeni alături. Niciodată nu vă ajutaţi semenii şi nici nu aşteptaţi să vi se răspundă la fel. Ar fi şi inutil, căci vă dă mîna să plătiţi pe cineva ca să vadă de voi. Angajaţi servitori care pentru trei lire pe lună, plus casă şi masă, joacă farsa amabilităţii. Doamna Cradock, vecina noastră de alături, nu era obligată să-ţi supravegheze copiii cînd plecai de acasă. Voi contra bani, dădace şi guvernante. Nu, nici măcar nu ştiţi că

iată şi parfumată a unui sălbatic sau a unui animal.___e

concluzie asupra celor care au bani şi, timp de pierdut. Cu ochii închişi, Walter îl asculta, gîndindu-se la Lucy. „O ne rafinată si narfnmată a unui sălbatic sau a unui animal." durea; el o iubea însă şi m.ai mult, tocmai şi a adevărului odios.

să mă duc să văd dacă bătrînul vrea să mai asta, spuse Illidge cu o voce schimbată. De înainte de unu jumătate, două. într-un fel e la alte ore decît cele obişnuite. Dormi pînă la să lucrezi după ce ţi-ai băut ceaiul de că-i plăcut. îi întinse mîna. — Pe curînd.

— Să luăm neapărat masa împreună într-o seară, îi spuse ca Walter fără prea multă convingere.

Illidge dădu din cap.

— Hotărîm într-una din zilele astea, spuse el şi plecă. Walter îşi făcu loc prin mulţime căutînd-o pretutindeni pe

să sa

K-am azk duPa amiaza.

există vecini. Trăiţi izolaţi. Fiecare din voi se închide în casa iui misterioasă. în dosul obloanelor pot avea loc tragedii, fără vecinii să ştie.

— Slavă Domnului că-i aşa, exclamă Walter.

— într-adevăr, mulţumiţi-i lui Dumnezeu. Intimitatea e un » mare lux. Recunosc că e foarte plăcută. Pentru lux însă trebuie Lucy. să plăteşti. Nimeni nu e mişcat de nenorocirile pe care nu le cunoaşte. Ignoranţa e o fericire plină de nesimţire. Pe o stradă- *

săracă nenorocirea nrare unde să se ascundă. Viaţa se desfăşoară

prea public. Săracii nu-şi uită niciodată sentimentele de buni . _Everard Webley îl înghesuise pe Lordul Edward într-un colţ vecini. Celor bogaţi însă nu li se oferă prilejul să-şi ajute egalii. Ş1 lncerca să-l convingă să-şi dea sprijinul „Englezilor liberi". Nu sînt în stare decît să manifeste o bunăvoinţă condescendenta. , ^*ar nu mă

interesează politica, protesta răguşit bătrînui şi o simpatie ieftină pentru suferinţele inferiorilor, pe care nu-i r w T\

ma interesează politica. . Indiferent ce-ar fi spus

pot înţelege. îngrozitor! Şi asta cînd cei bogaţi dau dovadă deQ eWev» repeta fraza cu o încăpăţînare de catîr.

Webley desfăşura oarecare mărinimie. Cînd sînt abjecţi, arată ca ăştia. Făcu un - are elocmţă. Oamenii de bună

credinţă, care reprezintă ceva semn cu mîna spre camera plină de lume. Seamănă cu Lady ^J. [ara asta> ar trebui să

se unească pentru a rezista forţelor de Edward — ultima bolgie a infernului! Cu fata asta, a ei. . Dădu ugere.

Nu erau ameninţate numai proprietatea şi interesele

Walter îl ascultase cu atenţie încordată şi cu un sentimentala, inteligenţa şi oricf'feSde'^i^816?'

initiat?a penibil. "Englezii liberi" se crm41,,;/ - -

distincţie naturală.

- O lume blestemată, descompusă, iremediabil corupta.». Staturii celor pioşt Te înîmasSîT P"1™ * ™

continuă Ilhdge, denunţînd-o ca un profet. Vorbise mtîmplătot^ ,Vldual>tatea de omul dS mulţime de rtnJ f 3 apăra p singură dată cîteva clipe cu Lucy Tantamount, care de-abia «DJ3?'^ superiorităţii na'Sef în tSt P?" ^"V" înregistrase prezenţa. ^Sman» lor „£ numeroşi S 2 tOate domen»le.

înregistrase prezenţa.

„E adevărat", îşi spuse Walter, Lucy era exact aşa cum îş1 închipuiau cei care o invidiau sau o dezaprobau; şi totuşi pentru

60

*

numeroşi şi adrvf. Pentru câ e absurd. Iubesc fiindcă e odios, fiindcă e nedemn... (lat.).

61

Cînd eşti prevenit trebuie să te înarmezi din vreme; cînd ve2 , t-natia a rirrx ni1t„/ A apropiindu-se bandiţii, te aşezi în poziţie de luptă şi tragi sab1; f S"f smuls d?n miilor,?

din teacă. (Webley avea o slăbiciune pentru săbii; cînd „Englez ^ekTvii Cînd fe liberi" defilau, Webley purta sabie, discursurile lui erau pline d ?f'™™

ă dn

eSe r

săbii, iar casa înţesată de panoplii.) Se impunea organizare m5f™£ S o furie disciplină, forţă. Lupta nu mai putea fi dusă ■ pe tărîj '"„temicâ si constituţional. Metodele parlamentare se dovedeau foarte bun" 7'erfle fusese S

cînd două partide cădeau de acord asupra principiilo **££ lucrurj ^ , fundamentale, şi îşi exprimau dezacordul doar asupra uno Tfil Ld fleacuri. Cînd însă erau în joc principiile fundamentale n S trebuia îngăduit ca liti ă diă dii hre,sterline- Lordul Edward r -' baZă ale stati«icilor hi ?e"««nnat Pentru care îl """A lord' de obicei calm, D°mnuI Fl^is> care avea o ' T dep *?ă în fdul său de a trata

££ lu ,7^ deCUrSUl mtrevederilor antenoare, să

furieal Lorduh^FH aşa.c"m S°°Otea el de cuviinta-Accesul S izbucnirea S £?* . miSe şM însPa'™ntase. Părea J din feidalism S r ' recaPătînd"-Şi brusc trăsăturile

j pp

trebuia îngăduit ca politica să devină o distracţie SfaJfce din feidalism S r PŞ brusc trăsăturile

parlamentarilor. Trebuia recurs la o acţiune directă sau TadreseLă un^H^v tof TT Că

s

CStC Un Tanta™unt

care ameninţarea cu o asemenea acţiune. SîJate iaTel deraS ftr- "?C °^dine:

°rdinele fusesera

- Am fost cinci ani în Parlament, spuse Webley, tim, fnadmisibfl Dacă S vf T V' dm cercetările sale. Era suficient ca să mă conving că nimic nu se poate rezolva astăzi pi fo altă firmă de JvLlr A ?*?' avea să^' transfere afacerile căire parlamentarismului. Ca şi cum ai încerca să stingi un fo, Snunîndu-i bună ziua PO1 concediase Pe domnul Figgis, ţinînd discursuri. Anglia nu poate fi salvată decît prin acţiuni 1 M ...

directă. Odată salvată, putem începe să ne gîndim din nou 1; 7Ty . ma intereseaza bana, repetă, el. Parlament.

(Va trebui să fie însă cu totul altceva decît aceasti . ge: care se apropiase şi le dădea tîrcoale, pîndind prilejul adunătură comică compusă din bogătaşi aleşi de gloată.) într ae a s.e &ar?sa batnnwui lord, auzi de la depărtare remarca si în timp n-avern altceva mai bun de făcut decît să ne pregătim d sine 'UI ^bucni m ns. „Bogătaşii ăştia, îşi spuse el blestemaţi, luptă. Iar pregătindu-ne de luptă, putem învinge paşnic. I aştia de b°gâtaşi! Toţi sînt Ia fel." ■ ' *

singura speranţă. Credeţi-mă, Lord Edward, e singura speranţa . '.~ Dar daca nu vă interesează de dragul dumneavoastră înfuriat ca un urs încolţit de dulăi într-o groapă1, Lordi însistă Webley, atacînd dintr-o altă

direcţie ar treh.ii «a -Edward nu-şi găsea astîmpărul şi îşi rotea din şolduri trupi ltite™seze de dragul civilizaţiei, al progresului încovoiat. ' Lordul Edward tresări rn™t„i « ■

- Dar nu mă interesează pol... care eliberase un val de 23? "Pr°g t Era prea agitat pentru a mai putea pronunţa întreg cuvîntu — Progres! reluă el, iar nefericirea «i i™* A-

- Chiar dacă nu vă interesează politica, îşi continuă Weble transformară în încredere Progres" Voi iv V°°e V'6 campania de convingere, trebuie totuşi să vă intereseze averea decît de asta. Ca şi cum nroeresiii J'.j ," -

T" "U lţl poziţia, viitorul familiei dumneavoastră. Nu uitaţi, toate astea s infinit. Mai multe motoare 1, m

• * -"^ Are sa *lna la vor prăbuşi în dezastrul general. hrană, mai multă reH»mf Ti! COpn miC1' mai multa

-Da, însă. . Nu. . Lordul Edward era disperat. - P în vecii veX X %h!5" °uItl ^ din toate mai mult, rame...

Pe mine nu mă interesează banii. specialitatea mea' Biol™ f- • -a audiatl A

Clteva cursuri

din

Odinioară, cu mulţi ani în urmă, directorul unei firme i propuneţi de nildâ c- f -°a' "' ' Pr°g.reŞu1'

Ce vă

avocaţi specializaţi în chestiuni financiare, căreia Lordul Edwar-cuprindea' o ari,* t" ,r '" problema fosforului? întrebarea h. încredinţase întreaga administraţie a averii sale, venise i — Dar asta t ,

.'

vizită pentru a-şi consulta clientul într-o problemă de investiţi enervat CU in afara discuţiei, spuse Webley

în ciuda instrucţiunilor severe lăsate de Lordul Edward care n — Djm • permitea să fie deranjat în chestiuni de afaceri. Trebuia hotărî! important ' rePllca Lordul Edward, e singurul/lucru

"d f STT^îf ^" ,V°rbef mult mai

el un alt om. Avea

""

' Pentru a se distra, familiile aristocratice din Anglia urmăreau de P '?***» Ca "de obkef marginea unei gropi lupta dintre un urs vîrît cu sila în groapă şi cîinii dpdren bine consnliHai-» : e am el un alt om. Avea

vînâtoare care îl sflsiau cauză se i^ in privinţa fosforului, şi din această

solid Ul îli

aginea unei gropi lupt vînâtoare care îl sflsiau.

62

se simt^ in privinţa fosforului, şi din aceast

■mţea şi el solid. Ursul încolţit pornea la atac.

63

— Cu agricultura voastră intensivă, conţinu?* el, secătui' pur şi simplu solul de fosfor. Mai mult de jumătate de unu l sută în fiecare an. Eliminaţi fosforul din circulaţie. Ca să nu mj vorbesc cum risipiţi prin sistemul de canalizare sute de mii d tone de pentoxid de fosfor! Le vărsaţi în mare. Şi asta numi; progres! Halal de sistemul vostru modern de canalizare! Vocea; trăda un dispreţ tăios. — Ar trebui să puneţi la loc fosforul d unde l-aţi luat. în pămînt. Lordul Edward îl ameninţă c degetul şi se încruntă. — în pămînt, ascultă-mă pe mine.

— Dar n-am nimic de-a face cu asta!

— Ar trebui să ai de-a face, răspunse grav Lordul Edwarc Asta-i nenorocirea cu voi, politicienii. Nu vă gîndiţi la lucruri! importante. Trăncăniţi despre progres, voturi, bolşevism şi lăsa să se scurgă aiurea în mare, an de an, un milion de tone c pentoxid de fosfor. E idiot, e criminal, e. . e ca şi cum ai scîrţ la vioară în timp ce Roma arde.

Văzu că Webley deschide gui -să vorbească şi se grăbi să preîntîmpine ceea ce-şi închipuia c va fi obiecţia acestuia. — Desigur, vă imaginaţi că puteţi suplii pierderea cu ajutorul fosfatului din stînci. Dar ce vă faceţi cîn vor.secătui şi aceste depozite? îşi vîrî degetul în plastronul li Everard. — Ce vă faceţi? N-au să treacă nici două

sute de ani depozitele se vor termina. Ne închipuim că sîntem progresiş fiindcă trăim din fondul nostru de fosfat, de cărbune, de petii şi de nitrat. Risipiţi-le pe toate. . Iată politica voastră. înt timp, vă agitaţi şi încercaţi să ne speriaţi cu balivernele voast: despre revoluţii.

— La dracu, spuse Webley, furios şi amuzat totodas fosforul dumneavoastră poate să aştepte. Primejdia de care i -vorbeam e iminentă. Doriţi cu orice preţ o revoluţie sociala politică?

— O să se reducă astfel populaţia şi o să se stăvileasc producţia? întrebă Lordul Edward.

— Fireşte.

— Atunci doresc cu siguranţă o revoluţie. Bătrînul lor gîndea în termeni geologici şi nu se temea de concluzii logice. -Desigur c-o doresc.

Illidge de-abia îşi mai putea stăpîni rîsul.

— Dacă asta-i părerea dumneavoastră. . începu Webley, di Lordul Edward îl întrerupse.

— Singurul rezultat al progresului vostru, spuse el, e' peste cîteva generaţii va avea loc o adevărată revoluţie

— revoluţie naturală, cosmică. Voi stricaţi echilibrul, dar în c* din urmă natura îl va restabili. Iar acest proces va fi foaf' neplăcut în ce vă priveşte. Prăbuşirea voastră va fi la fel & 64

pidă ca şi ascensiunea. Şi mai rapidă încă, fiindcă o să daţi faliment, şi o să vă risipiţi capitalul. Unui om bogat r3

îi trebuie puţin timp ca să-şi transforme toate bunurile în bani lichizi. O dată ce le-a transformat însă, nu-i trebuie mult ca să moară de foame.

Webley dădu indiferent din umeri. „Bătrînul e ţicnit şi

ramolit-"

__ Două drepte paralele nu se întîlnesc niciodată, Lord

Edward, aşa că vă spun noapte bună, spuse el.

Plecă.

Peste cîteva clipe, bătrînul lord şi asistentul său urcau scara monumentală, spre lumea lor.

— Ce uşurat mă simt, spuse Lordul Edward pe cînd deschidea uşa laboratorului. Trase pe nări cu voluptate mirosul slab de alcool rafinat, folosit la conservarea specimenelor. — Seratele astea! Trebuie să fii recunoscător că te poţi întoarce la ştiinţă, deşi muzica era într-adevăr. .

Admiraţia rămase neexprimată. Illidge ridică nepăsător din umeri.

— Seratele, muzica, ştiinţa reprezintă distracţii pentru cei înstăriţi şi care n-au ce face. Dai banii şi alegi ce-

ţi place. Important e să ai banii cu care să plăteşti. Izbucni într-un rîs strident.

Illidge detesta mai mult calităţile celor bogaţi decît viciile lor. Lăcomia, trîndăvia, desfrîul şi toate celelalte trăsături mai puţin atrăgătoare ale oamenilor fără ocupaţie, dar cu un venit sigur, puteau fi iertate, tocmai fiindcă

erau compromiţătoare. Dezinteresul, însă, spiritualitatea, cinstea, senzaţiile rafinate şi gustul ales erau de obicei considerate calităţi demne de admirat; iată de ce le ura în mod cu totul special. Aceste virtuţi, după părerea lui Illidge, erau produsul fatal al bogăţiei, deopotrivă cu alcoolismul cronic sau cu micul dejun la ora unsprezece.

— Burghezii, se lamenta el, se felicită reciproc pentru dezinteresul lor — cu alte cuvinte, fiindcă au bani destui ca să

iască fără să fie siliţi să muncească sau să-şi bată capul cu

probleme de ordin material; sau fiindcă le dă mîna să refuze un

bacşiş. Sau fiindcă au destui bani ca să-şi ofere o cultură

rafinată. Se mai felicită şi fiindcă dispun de timp să se ocupe de

lrtă, să citească şi să facă dragoste pe îndelete şi savant. De ce

1 sînt sinceri să recunoască făţiş ceea ce insinuează tot timpul Ş' anume că toate calităţile lor sînt rezultatul unui pachet de

aCtlAf' la stat> cu dobîndă sigură de cinci la sută?

Afecţiunea oarecum ironică pentru Lordul Edward era mPerată de o iritare permanentă, la gîndul că virtuţile

65

intelectuale şi morale ale bătrînului lord, ca şi excentricităţile şj absurdităţile sale nostime, erau posibile numai datorită sumei absolut scandaloase pe care o reprezenta balanţa sa bancară. Iar această

dezaprobare latentă devenea acută ori de cîte ori auzea pe cineva lăudîndu-l pe Lordul Edward, admirîndu-l sau chiar bătîndu-şi joc de el Rîsul, afecţiunea şi admiraţia faţă de Lordul Edward îi erau permise numai lui Illidge, deoarece doar el îl înţelegea şi putea să-l ierte. Unii nici măcar nu-şi dădeau seama că există ceva care trebuia iertat. IUidge se grăbea întotdeauna sâ-i informeze.

— Dacă bătrînul n-ar fi urmaşul unor jefuitori de mînăstin, spunea el celor ce-l admirau şi—1 lăudau pe Lordul Edward, locui lui ar fi într-un azil de bătrîni sau într-un balamuc.

Cu toate acestea ţinea sincer la bătrîn, şi îi admira sincer talentul şi caracterul. Oamenii puteau fi totuşi scuzaţi că nu observaseră acest lucru. în general, exista părerea că asistentul Lordului Edward era un

„tip nesuferit".

Ura făţişă împotriva celor bogaţi constituia în * ochii lui Illidge atît o plăcere cît şi o datorie sfîntă faţă

de viitor şi de cauza dreptăţii. Nici măcar bătrînul lord nu făcea excepţie. Era de ajuns să scoată un cuvînt în apărarea sufletului (căci Illidge considera ruşinoasă şi nepermisă pasiunea Lordului Edward pentru metafizica idealistă), că Illidge şi pornea atacul, bătîndu-şi joc de filozofia capitalistă şi de religia burgheză. 0 expresie de dezgust faţă de afaceriştii lucizi, de indiferenţă în privinţa intereselor materiale, de simpatie pentru cei săraci stîrnea pe loc o aluzie mai mult sau mai puţin transparentă, dar totdeauna sarcastică, la adresa milioanelor familiei Tantamount. Uneori (datorită pasului greşit pe scară sau aroganţei generalului, ca azi de pildă), o simplă referire la ştiinţa pură dădea naştere unui comentariu ironic. Illidge era un biolog entuziast, dar ca un cetăţean cu conştiinţă de clasă se credea silit să admită că ştiinţa pură, întocmai ca bunul-gust, plictiseala, perversitatea şi dragostea platonică, era un produs al bogăţiei şi trîndăviei. Nu se temea să fie logic şi să-şi ridiculizeze pînă şi idolul.

— Bani să ai, repetă el, asta-i totul.

Bătrînul lord se uită cu un aer vinovat la asistentul său Reproşurile indirecte îl jenau. încercă să

schimbe subiectul

— Ce zici de mormolocii noştri? De cel asimetric? Scoseseră prin clocire pui de mormoloci din ouă ţinute într-o

parte la o temperatură anormal de caldă iar în cealaltă parte anormal de rece. Se îndreptă spre vasul de sticlă în care se aflau mormolocii. Illidge îl urmă.

66

— Mormoloci asimetrici! repetă el. Mormoloci asimetrici! Ce rafinament! Aproape egal cu rafinamentul de a cînta Bach la flaut sau de a degusta un vin bun. Se gîndi la fratele său Tom, bolnav de plămîni, lucrînd cu perforatorul la o fabrică de motoare din Manchester. îşi aminti de zilele cînd acasă se spălau rufe şi de mîinile stacojii, crăpate şi arse de sodă ale mamei lui. __ Mormoloci asimetrici! spuse el din nou şi rîse.

— Ciudat, spuse doamna Betterton, ciudat că ufi mare artist poate fi atît de cinic.

în compania lui Burlap, îi plăcea să creadă că John Bidlake vorbise serios. Discursurile înălţătoare ale lui Burlap asupra cinismului se dovedeau pe gustul doamnei Betterton: Se simţea transportată de discuţiile lui despre celebrităţi sau artă.

— Trebuie să recunoşti, spuse ea, că John Bidlake e într-adevăr un mare artist.

Burlap recunoscu dînd încet din cap. Nu se uita la doamna Betterton, ci îşi ferea privirea în jos, ca şi cum s-ar fi adresat unui personaj minuscul, demonul lui probabil, o emanaţie a propriei lui fiinţe, un fel de Doppelgănger1, vizibil doar lui şi stînd alături de interlocutor. Burlap avea o statură mijlocie, mergea aplecat şi îşi tîra uşor picioarele. Părul îi era negru, des şi creţ; în creştetul capului avea o chelie, roză, mare cît o medalie. Ochii cenuşii erau adînc fixaţi în arcade, nasul şi bărbia foarte pronunţate, dar frumos conturate; gura aveau buze pline şi prelungi. Bătrînul Bidlake, caricaturist nu numai cu penelul, dar şi oral, afirmase că Burlap este o creaţie a unui pictor al barocului, ceva între un bandit de film şi Sfîntul Anton de Padua, între un Lothario2 trişor şi un bigot furibund.

— Da, un mare artist, recunoscu Burlap, dar nu unul dintre cei mai mari. Cuvînta rar, meditativ, ca şi cum ar fi vorbit singur. întreaga lui conversaţie se reducea la un dialog cu sine sau cu acel mic Doppelgănger care se afla, invizibil, alături de conlocutor; Burlap era permanent şi exclusiv conştient de sine.

Nu unul dintre cei mai mari, repetă el încet. Se întîmplase ca tocmai să scrie un articol asupra tematicii în artă

pentru numărul următor al săptămînalului Literary World. — Tocmai am cauza acelui cinism, spuse el. „Era cazul să se autociteze?"

; dublură (germ.).

av Personaj din piesa lui Rowe (1674—1718) Frumosul penitent, prototipul entunerului sentimental lipsit de scrupule.

67

— Foarte adevărat! Confirmarea izbucni poate cam prematur din partea lui Mary Betterton; entuziasmul ei era totdeauna în fierbere. îşi încleşta mîinile. — Foarte adevărat! Şe uită la faţa pe care Burlap şi-o ferea şi o găsi atît de spirituală, atît de frumoasă în genul ei.

— Cum poate un cinic să fie un mare artist? continuă Burlap hotărîndu-se să-i declame propriul articol, în ciuda riscului ca ea să-l recunoască odată apărut, ^joia viitoare. Şi chiar dacă-l va recunoaşte, asta n-avea să şteargă impresia puternică pe care i-o lăsase cînd i-l expusese. „Deşi, de ce-oi fi vrînd să-i faci impresie?-— interveni un drăcuşor ironic — exceptînd faptul că e bogată, şi-ţi poate fi de folos — Dumnezeu ştie." Diavolul fu reîntors cu furca de unde venise. „Ai răspunderi, îi explică grăbit un înger. Făclia culturii nu trebuie ascunsă, ci lăsată sa strălucească mai ales asupra oamenilor cumsecade." Doamna Betterton ţinea partea îngerilor; loialitatea ei trebuia răsplătită. — Un mare artist, continuă el cu voce tare, e un ins care sintetizează experienţa generală. Cinicul porneşte prin a nega jumătate din ceea ce există — existenţa sufletului, existenţa idealului, existenţa lui Dumnezeu. Şi, cu toate acestea, sîntem conştienţi de existenţa spiritului la fel de direct şi de neîndoielnic pe cît sîntem conştienţi de existenţa fizică.

— Evident, evident! exclamă doamna Betterton.

— E absurd să negi una din cele două categorii de existenţe. „E absurd să mă renegi", spuse demonul, ridicîndu-şi iar capul în conştiinţa lui Burlap.

— Absurd!

— Cinicul se mărgineşte la jumătate din lumea existenţelor posibile. La mai puţin de jumătate. Căci experienţele pe plan spiritual sînt mai numeroase decît cele pe plan fizic.

— Infinit mai numeroase!

— Cinicul poate să-şi trateze tematica limitată foarte bine. Admit că Bidlake reuşeşte.

Reuşeşte perfect. Are toată îndemînarea celui mai versat artist. Sau cel puţin, o avea.

— O avea, suspină doamna Betterton, atunci cînd l-am cunoscut prima dată.

Aluzia ţintea să demonstreze că datorită influenţei ei pictase Bidlake atît de bine.

— Şi-a risipit însă întotdeauna talentul pe fleacuri. Ceea ce sintetiza Bidlake în arta lui e limitat, şi oarecum lipsit de importanţă.

— Asta i-am spus-o şi eu, întotdeauna, zise doamna Betterton, reinterpretînd într-o lumină

nouă şi favorabilă, în ceea ce o privea, discuţiile aprinse din tinereţe, purtate asupra 68

prerafaelitismului. — Gîndeşte-te la Burne-Jones, îi spuneam eu. Amintirea hohotului gigantic şi rabelaisian scos de John Bidlake îi răsună în urechi. — Nu zic că Burne-Jones e un pictor grozav, e grăbi să adauge. („Burne s

-

Jones pictează — spusese John Bidlake, şi eh de scandalizată fusese, cit de adînc jignită! — de parcă n-ar fi văzut în viaţa lui o pereche de fese.") Dar subiectele alese de Burne-Jones erau nobile. — Dac-ai avea tu visurile lui, îi spuneam lui John Bidlake, dac-ai avea idealurile lui, ai fi cu adevărat un mare artist.

Burlap zîmbi şi dădu din cap afirmativ. „Da, ţine partea îngerilor, se gîndi el. Trebuie încurajată. Am răspunderi." -Demonul îi făcu complice semn cu ochiul. „Surîsul lui Burlap are ceva, reflectă doamna Betterton, care aminteşte de pînzele lui Leonardo da Vinci sau ale lui Sodoma1, ceva misterios, subtil şi profund."

— Deşi, nu uitaţi, spuse Burlap, debitîndu-şi propriul articol frază cu frază, că nu subiectul contează la o mare operă de artă. Whittier2 şi Longfellow aveau multe gînduri nobile, dar n-au creat decît poezii minore.

— Perfect adevărat!

— Singura generalizare pe care o putem risca e că cele mai grandioase opere de artă au avut subiecte grandioase, şi că operele cu subiecte minore, oricît ar fi ele de desăvîrşite, nu sînt niciodată atît de reuşite ca. .

— Uite-l pe Walter, îl întrerupse doamna Betterton. Rătăceşte ca un suflet chinuit. Walter!

Auzindu-se strigat, Walter se întoarse. „Dumnezeule, muierea Betterton! Şi Burlap pe deasupra!" îşj compuse un zîmbet. Doamna Betterton şi colegul lui de la Literary World erau ultimele persoane pe care ar fi dorit să le întîlnească în clipa aceea.

— Tocmai discutam despre grandoarea în artă, îi explică doamna Betterton. Domnul Burlap spunea lucruri atît de profunde.

Porni să reproducă pentru urechile lui Walter maximele profunde ale lui Burlap.

Walter se întrebă de ce comportarea lui Burlap faţă de el era atît de rece, de distantă, de închisă şi chiar ostilă.

Asta era nenorocirea cu Burlap. Nu ştiai niciodată ce vrea. Ori ţinea la x'ne, ori te detesta. Viaţa alături de el era o serie de scene — de

' Giovanni Antonio Bazzi, denumit Sodoma (1477—1549), pictor italian, au«°r al frescelor de la Siena.

John Greenleaf Whittier (1807—1892), poet şi reformator american.

69

ostilitate, sau de prietenie — acestea din urmă, după părerea lui Walter, şi mai greu de suportat. într-un fel sau altul, Burlap trăia într-o permanentă emoţie. Rareori viaţa lui spirituală se scurgea domol. în general, evoca un ocean în veşnică mişcare. Frămîntările lui se canalizau oare acum într-o direcţie ostilă? Doamna Betterton continua să expună cugetările adînci ale lui Burlap. Lui Walter îi sunau ciudat de asemănătoare cu unele pasaje din articolul lui Burlap, ale cărui corecturi le făcuse pentru tipografie chiar în dimineaţa aceea. Reprodus în explozii succesive de entuziasm, după expunerea verbală a autorului, articolul părea cam ridicol. îi veni o idee. Poate că din cauza aceasta era Burlap atît de rece. îi aruncă o privire, dar figura lui Burlap era impenetrabilă.

— Mă tem că trebuie să plec, spuse Burlap, brusc, cînd doamna Betterton făcu o pauză.

— Vai, nu se poate, de ce? protestă ea.

Cu un efort, Burlap zîmbi iarăşi ca un personaj din tablourile lui Sodoma.

— Lumea e prea aproape de noi, cită el cu un aer misterios, îi plăcea să spună lucruri misterioase, plasîndu-le în mijlocul conversaţiei, spre a-şi surprinde interlocutorii.

— Dar dumneata nu rămîi destul în compania noastră, îl flata doamna Betterton.

— Mulţimea e de vină, explică el. După un timp, intru în panică. Simt că-mi striveşte sufletul. Dac-aş

rămîne, aş începe să urlu.

îşi luă rămas bun.

— Ce om minunat! exclamă doamna Betterton, cît timp Burlap mai putea s-o audă. Trebuie să fie grozav să lucrezi cu el.

• — E un redactor foarte bun, spuse Walter.

— Mă refeream la personalitatea lui. Cum să-ţi spun? La forţa lui spirituală.

Walter clătină din cap şi spuse „da" cu un aer cam vag. Forţa spirituală a lui Burlap era exact lucrul despre care nu avea o părere prea bună.

— în epoca noastră, continuă doamna Betterton, Burlap e o oază într-un deşert de frivolitate stupidă

şi de cinism.

— Unele din opiniile lui sînt de mare clasă, recunoscu prudent Walter.

Se întreba cît de repede ar putea să se descotorosească politicos de această doamnă.

70

— LJite-l pe Walter, spuse Lady Edward. _- Care Walter? întrebă Bidlake.

Purtaţi de valul invitaţilor, se reîntîlniseră întîmplător.

— Walter al tău.

— Ah, al meu. Nu părea foarte curios, dar îi urmări totuşi privirea. — Ce nenorocire! spuse Bidlake. Nu-şi iubea copiii, deoarece creşteau, şi crescînd îl împingeau înapoi, an de an, spre abis şi beznă. Walter, de exemplu. Parcă

ieri se născuse, şi totuşi acum trebuia să aibă cel puţin douăzeci şi cinci de ani.

— Sărmanul Walter, nu arată deloc bine.

— Parc-ar avea tenie, spuse Bidlake cu ferocitate.

— Ce se mai întîmplă cu legătura aceea deplorabilă? întrebă

ea.

Bidlake ridică indiferent din umeri. Ir- Nimic neobişnuit, presupun.

— N-am întîlnit-o niciodată pe această femeie.

— Am întîlnit-o eu. E înfiorătoare.

— De ce? E vulgară?

— Nu, cîtuşi de puţin. Aş fi vrut să fie vulgară, protestă Bidlake. E rafinată, teribil de rafinată. Vorbeşte cam aşa, şi începu, pe un ton tărăgănat şi piţigăiat, să imite vocea lui Marjorie. Ca o fetiţă scumpă şi nevinovată.

Şi e extrem de serioasă şi de pedantă. Uri hohot de rîs îi întrerupse imitaţia. — Ştii ce mi-a spus odată? Trebuie să precizez că nu discută cu mine decît despre Artă. Artă cu majusculă. Mi-a spus: (îşi ridică din nou vocea Ia tonul piţigăiat al unui copil): „Cred că în Artă e loc şi pentru Fra Angelico1, dar şi pentru Rubens", Un rîs homeric îl zgudui din nou. — Ce tîmpită! Şi are un nas cu cel puţin opt centimetri prea lung.

Marjorie deschise cutia în care îşi ţinea corespondenţa. Toate scrisorile erau de la Walter. Desfăcu panglica şi Ie reciti pe rînd. 'Dragă doamnă Carling, vă trimit alăturat volumul de Scrisori ale lui Keats, de care v-am pomenit astăzi. Nu vă deranjaţi, vă r?g> să mi-l înapoiaţi. Mai am un exemplar pe care am să-l citesc din nou pentru plăcerea de a vă întovărăşi cu lectura, cniar de la distanţă, în aceeaşi aventură spirituală."

. Fra Angelico (1387—1455), călugăr dominican, a pictat mînăstirea San Marco din Florenţa.

7]

Aceasta era prima scrisoare. O citi în întregime şi retrăi în memorie ceva din surpriza plăcută pe care i-o pricinuise la început pasajul cu aventura spirituală. în conversaţie, Walter părea să evite apropierea directă şi personală, fiind exagerat de timid. Marjorie nu se aşteptase la o astfel de scrisoare din partea lui. Mai tîrziu, după

ce primise şi altele se obişnuise cu ciudăţeniile lui. Considera firesc faptul că Walter era mai îndrăzneţ în corespondenţă decît în conversaţia directă. Toată dragostea lui — cel puţin toată acea dragoste pe care o declarase, şi care pe vremea cînd o curta era foarte puţin înflăcărată — se afla în scrisori. Aranjamentul îi convenea lui Marjorie de minune. I-ar fi plăcut să continue la infinit să facă dragoste fierbinte, culturală şi verbală, prin scrisori. îi plăcea ideea dragostei; ceea ce nu-i plăcea erau amanţii, afară de cazul cînd se aflau departe sau numai în închipuire. Un curs de pasiune prin corespondenţă reprezenta pentru ea legătura perfectă şi ideală cu un bărbat. Relaţiile personale cu femeile erau ■ de preferat, căci femeile aveau toate calităţile bărbaţilor aflaţi departe, plus avantajul de a fi, de fapt, prezente. Puteau fi în aceeaşi cameră cu tine şi totuşi să nu-ţi ceară

mai mult decît un bărbat aflat la celălalt capăt al unui trafic poştal. Datorită timidităţii în prezenţa ei şi pasiunii şi libertăţilor din scrisori, Walter îi păruse lui Marjorie că întruneşte cele mai alese calităţi ale ambelor sexe. Şi apoi era atît de profund şi măgulitor interesat de activitatea, de gîndirea şi sentimentele ei! Sărmana Marjorie nu era obişnuită ca oamenii să se intereseze de ea.

„Sfinxule, citi ea în cea de-a treia scrisoare ( o numise aşa din cauza tăcerilor ei enigmistice. Carling, soţul ei, pentru aceleaşi motive o poreclise «gulia» sau «haltera»), sfinxule, de ce te ascunzi într-o scoică de tăcere? S-ar putea crede că ţi-e ruşine de bunătatea, drăgălăşenia, suavitatea şi inteligenţa ta. Dar aceste calităţi ies totuşi la iveală, chiar dacă încerci să le ascunzi."

Ochii i se umplură de lacrimi. Fusese atît de bun cu ea, atît de tandru şi de gentil, Iar acum. .

„Iubito, citi cu greu, printre lacrimi, scrisoarea următoare, dragostea poate transforma dorinţa fizică într-una spirituală, avînd forţa magică de a converti trupul într-un suflet pur..."

E adevărat că şi el avusese acele dorinţe. Pînă şi el. Toţi bărbaţii aveau astfel de dorinţe, presupuse ea. Groaznic.

Se cutremură aproape de oroare, amintindu-şi de Carling. amintindu-şi chiar şi de Walter. Da, pînă şi Walter, deşi fusese atît de gentil! şi plin de consideraţie. Walter îi înţelesese sentimentele. Cu atît mai extraordinară i se părea purtarea lui

72

At acum. Devenise deodată un altul, un fel de animal sălbatic, rud şi lacom. „Cum poate fi atît de crud? se întrebă

ea. Cum poate fi atît de crud cu premeditare?" El, Walter? Walter al ei, adevăratul Walter era drăguţ, înţelegător, plin de atenţii, de o bunătate şi o lipsă de egoism nemaipomenite. Această bunătate, această gentileţe iubise Marjorie la el, în ciuda faptului că era bărbat şi avea „acele" dorinţe; devotamentul ei se adresa acelui Walter tandru, dezinteresat şi atent, pe care ajunsese să-l cunoască şi să-l aprecieze după ce începuseră să trăiască

împreună. Iubise pînă şi manifestările lui de slăbiciune, mai puţin admirabile, îl iubise chiar şi cînd îl vedea că se lăsa înşelat la plată de vizitii şi de hamali, sau cînd dădea bani cu nemiluita unor puşlamale care turuiau poveşti, evident inventate, despre servicii ce-i aşteptau la celălalt capăt al ţării şi despre lipsa de bani pentru drum. Era exagerat de sensibil şi de înţelegător cînd era vorba de situaţia altuia. Obsedat de ideea de a fi drept cu alţii, se dovedea adeseori nedrept cu sine. Era gata să-şi sacrifice propriile drepturi, decît să rişte să le calce pe ale altora.

Marjorie îşi dăduse seama că această indulgenţă devenise o slăbiciune şi era pe punctul de a se transforma într-un viciu; o indulgenţă datorată mai ales timidităţii lui, delicateţii exagerate cu care se ferea de orice conflict şi chiar de orice contact neplăcut. Ei nu-i păsa, îl iubea pentru aceste motive chiar dacă avea de suferit de pe urma lor.

Ajungînd s-o considere ca fiind alături de el în lupta împotriva lumii, Walter sacrificase uneori, dintr-un spirit exagerat de consideraţie pentru drepturile altora, nu numai drepturile lui dar şi pe ale ei. De cîte ori nu-i spusese, de exemplu, că era. prost plătit pentru munca lui la Literary World! Se gîndi la ultima discuţie pe o temă care devenise pentru el extrem de odioasă.

— Walter, Burlap te exploatează, spusese ea.

— Revista e într-o situaţie grea.

Găsea întotdeauna scuze pentru deficienţele altora cînd îl vizau pe el.

— De ce să te laşi escrocat?

— Nu mă las escrocat.

Vocea lui trăda exasperarea omului conştient că n-are dreptate.

Şi chiar dac-aş fi escrocat, prefer să mă las escrocat decît a mă tocmesc pentru halca mea de carne. La urma urmei, mă priveşte.

a priveşte şi pe mine! îi întinse un carnet unde ţinea disc ^a c*le'tu'e»l°r pe care tocmai le controlase cînd începuse uţia. _ Dac-ai şti cît costă zarzavaturile!

ev - 7 di* ^a

73

Walter se înroşise şi ieşise din cameră fără să-i răspund^ Discuţia era tipică. Walter nu fusese niciodată nedrept cu ea jJ mod intenţionat; dacă o făcuse, fusese doar din greşeală saJ consideraţie deplasată pentru alţii, iar atunci era nedrept şi J sine. Aceste nedreptăţi nu o supăraseră niciodată. Dovedeau cj de strîns se legaseră unul de C

altul. Acum însă, nu mai era nimj.i întîmplător în răutatea lui. Walter, cel atent şi gentil dispăruse şi un alt om, nemilos şi plin de ură, o făcea intenţionat â sufere.

Capitolul VI

Lady Edward începu să rîdă.

— Mă întreb ce-a găsit la ea, dacă-i atît de jalnică cum spui

— Ce găseşti vreodată la oameni?

John Bidlake vorbea pe un ton melancolic. Pe neaşteptate] începuse să i se facă rău. Simţea o greutate în stomac, avea ci senzaţie de greaţă şi îi venea să sughiţe. De la o vreme i sţ întîmpla tot mai des, şi în special imediat după

masă, Bicarbonatul nu-l mai ajuta ca înainte.

— în problemele astea, adăugă el, toţi sîntem la fel dr ţicniţi.

— Mulţumesc, spuse rîzînd Lady Edward.

— Cei de faţă se exclud, spuse Bidlake zîmbind; făcu o micii plecăciune, încercînd să fie galant. îşi reţinu alt sughiţ. Se simţea foarte rău. — Nu te superi dacă mă aşez puţin? întrebă el. Te stînd în picioare. . Se Jăsă greu pe un fotoliu.

Lady Edward se uită la el cu oarecare solicitudine, dar n spuse nimic. Ştia că John Bidlake nu putea suferi aluziile i vîrstă, boală sau slăbiciune fizică.

„Trebuie să fie din cauza icrelor negre, îşi spuse d Blestematele alea de icre negre." Deodată, urî din toată iniitf icrele negre. Morunii din Marea Neagră deveniseră duşmaniil«

personali.

— Sărmanul Walter, spuse lady Edward, reluînd conversaţi*

Cînd te gîndeşti ce talentat e.

John Bidlake mîrîi dispreţuitor.

Lady Edward îşi dădu seama că făcuse o gafă — din greşeat de data asta, absolut din greşeală. Schimbă

subiectul.

— Şi Elinor? întrebă ea. Cînd se întorc Elinor şi Philip Qarle

— Pleacă mîine din Bombay, răspunse telegrafic Joi; Bidlake. Era prea preocupat de icrele negre ca şi de senzaţii stomacale ca să-i dea lămuriri mai ample

__ Indienii sorb liberalismul de la fîntînile voastre, spuse domnul Sita Ram, citîndu-şi unul din propriile discursuri în Adunarea Legislativă.

întinse un deget acuzator spre Philip Quarles. Picături de sudoare îi alunecau de-a lungul obrajilor cafenii, pungiţi; părea că plînge pentru Mama India. în vîrful nasului îi atîrna o picătură de sudoare, sclipind ca o piatră

preţioasă în lumina lămpii. în timp ce domnul Sita Ram vorbea, picătura arunca reflexe şi tremura, ca şi cum ar fi vibrat la sentimentele lui patriotice. La un moment dat, sentimentele de dovediră prea puternice pentru perla de sudoare. La cuvîntul „fîntînă", picătura tremură violent pentru ultima dată şi căzu printre firimiturile de peşte din farfuria domnului Sita Ram.

— Burke1 şi Bacon, continuă cu o voce sonoră domnul Sita Ran, Milton şi Macaulay2...

— Vai, ia priviţi! ţipă Elinor Quarles speriată.

Se ridică atît de brusc, îneît scaunul îi căzu pe spate. Domnul Sita Ram se întoarse spre ea.

— Ce s-a întîmplat? întrebă iritat. îl enerva să fie întrerupt în mijlocul peroraţiei.

Elinor arătă cu degetul. O broască cenuşie, enormă, sărea greoi pe verandă. în tăcere, mişcările ei se auzeau ca o buşitură slabă, de parcă cineva ar fi lăsat un burete ud să cadă de mai multe ori.

— Broaştele nu fac nici un rău, spuse domnul Sita Ram, obişnuit cu fauna tropicală.

Elinor se uită rugător la soţul ei. Philip o privea dezaprobator.

~ Fii serioasă, draga mea, protestă el. Animalele vîseoase îi provocau şi lui o scîrbă puternică. Ştia, uŞi, să-şi ascundă stoic dezgustul. La fel se întîmpla şi cu'

i "}ott"ts Burke (1886—1945), scriitor, nuvelist şi eseist englez. momas Macaulay (1800—1859), om de stat şi istoric englez.

75

!

mîncarea. Peştele servit la masă părea o broască-rîioasă ^ de-abia acum îi veni în minte această comparaţie potrivită. Q un efort, reuşise, însă, să-l mănînce. După prima înghiţitura Elinor lăsase peştele neatins.

_

— Nu te superi dac-am să te -rog s-o goneşti, şopti Elinotl Figura ei exprima o greaţă violentă. — Ştii că nu le pot suferii

Scuzîndu-se faţă de domnul Sita Ram, Philip Quarles — u , bărbat foarte înalt şi subţire r

— se ridică rîzînd de la

masă J păşi şchiopătînd pe verandă. Cu vîrful bont al pantofulJjj ortopedic împinse broasca pînă la marginea terasei, de unde, ci o plesnitură, animalul căzu jos în grădină. Aruncînd o privire i| jur, Philip întrezări marea lucind printre tulpinile palmieriloi rj Luna se ridicase, iar frunzişul des al palmierilor se detaşj întunecat pe cer.

Nu se clintea nici o frunză. Era fantastic dl cald şi cu cît înaintau în noapte părea că se face şi mai calj Arşiţa soarelui e mai puţin insuportabilă, căci te aştepţi la ea, p| cînd acest întuneric înăbuşitor. . Philip îşi tampona faţa J batista şi îşi reluă locul la masă.

— Ce spuneaţi, domnule Sita Ram?

Delirul oratoric iniţial, de o neglijenţă căutată, al domnuk Sita Ram, trecuse.

— Am recitit astăzi unele din operele lui Morley1. anunţă e.

— Sfinte Sisoe! zise Philis Quarles, folosind intenţiona unele expresii din jargonul elevilor de liceu.

Făcea mare efori într-o conversaţie serioasă.

Domnul Sita Ram nu era însă persoana care să sesizez; întregul sens din „Sfinte Sisoe".

— Ce gînditor! continuă el. Ce mare gînditor! Şi stilul l«j

afît de cast.

— Asta-i şi părerea mea.

— Unele fraze sînt splendide, continuă domnul Sita Rafl Le-am notat. Se scotoci prin buzunare dar nu găsi carnetul, j N-are a face, spuse el. Erau însă cîteva fraze frumoase. S; întîmplâ să citeşti o carte întreagă şi să nu găseşti o singut frază pe care să ţi-o aminteşti, sau s-o poţi cita. La ce servesj astfel de cărţi, vă întreb?

— într-adevăr, la ce servesc?

Vreo patru-cinci servitori, murdar îmbrăcaţi, ieşiră din ctt şi schimbară farfuriile. Pe masă apăru un fel de drob cu aspe* îndoilenic. Elinor se uită disperată la soţul ei, apoi se întoaf> spre domnul Sita Ram, asigurîndu-l că nu mănîncă nicioda' carne. Apreciind gestul ei înţelept, Philip începu să mănînce c 1 John Morley (1838—1923), om de stat şi scriitor englez.

stoicism- Băură o şampanie dulce, caldă ca un ceai. După drob rmâ .desertul, nişte gogoşi, mari şi u

decolorate

(se vedea că trecuseră prin multe degete şi că fuseseră frămîntate în palmă îndelung şi cu pasiune), făcute dintr-o pastă suspectă, lipicioasă j granuloasă, şi avînd, în ciuda zahărului, un gust persistent de s

seu.

Recăpătîndu-şi elocinţa sub efectul şampaniei, domnul Sita Ram începu să debiteze ultimul său discurs.

__ Există o lege pentru englezi, spuse el, şi una pentru

indieni, una pentru cei ce oprimă şi alta pentru cei oprimaţi. Cuvîntul dreptate a dispărut din vocabularul dumneavoastră, sau şi-a schimbat sensul.

— Sînt tentat să cred că şi-a schimbat sensul, spuse Philip. Domnul Sita Ram nu îi dădu atenţie. Era cuprins de o

indignare sfîntă, cu atît mai violentă cu cît era complet inutilă.

— Luaţi cazul, continuă el (vocea începu să-i tremure, nemaiputîndu-se stăpîni), nenorocitului de şef de gară din Bhowanipbre.

Philip refuză să dea atenţie cazului. Se gîndea la felul cum cuvîntul dreptate îşi schimbase sensul. înainte de a vizita India, cuvîntul avusese un sens; acum, însă, cînd erau pe punctul de a pleca, sensul se modificase.

Se pare că şeful de gară din Bhowanipore avea o activitate ireproşabilă şi nouă copii.

,

— De ce nu-i învăţaţi să practice controlul naşterilor? întrebă Elinor.

La descrierea acestor familii enorme, Elinor tresărea întotdeauna. îşi amintea cît de mult suferise la naşterea micuţului Phil. Şi unde mai pui că fusese cloroformizată, avusese alături două infirmiere şi pe renumitul mamoş

Sir Claude Aglat, în timp ce soţia şefului de gară din wwanipore. . Auzise relatări despre moaşele din India. Se cutremură.

— Nu-i asta oare singura speranţă pentru India? Domnul Sita Ram se gîndea că singura speranţă o constituie sutragiul universal şi autoguvernarea. îşi continuă istorisirea despre şeful de gară. Acesta îşi luase onorabil toate examenele cele mai înalte calificative. De cel puţin patru ani nu fusese varisat, cu toate că-i venise rîndul.

Da, de patru ani fuseseră m

К описанию Далее >

ТЕЛЕГРАМ

Канал с обзорами, анонсами новинок и книжными подборками
Книжный Вестник

Бот для удобного поиска книг (если не нашлось на сайте)
Поиск книг

Свежие любовные романы в удобных форматах
Любовные романы

О психологии, саморазвитии и личностном росте
Саморазвитие

Детективы и триллеры, все новинки
Детективы

Фантастика и фэнтези, все новинки
Фантастика

Отборные классические книги
Классика

ВКОНТАКТЕ

Цитаты, афоризмы, стихи, книжные подборки, обсуждения и многое другое
Книжный Вестник

БИБЛИОТЕКИ

Библиотека с любовными романами, которая наверняка придётся по вкусу женской части аудитории
Любовные романы

Библиотека с фантастикой и фэнтези, а также смежных жанров
Фантастика

Самые популярные книги в формате фб2
Топ фб2 книги

Оглавление

Пожаловаться
К описанию
Начало книги
***
***
***
***
***
***

Загрузка...