Punct, Contrapunct

— Ce s-a întîmplat? întrebă neliniştită din întuneric doamna Logan. Se ridică în capul oaselor şi căuta furioasă

întrerupătorul de lîrigă pat. — Ce s-a întîmplat? Lumina se aprinse cu un declic. — Ce s-a întîmplat, draga mea?

Polly se aruncă pe pat şi îşi lipi faţa de genunchii mamei.

— Mamă, dac-ai şti ce gafă teribilă am făcut faţă de Lady Edward! Dac-ai şti! Am uitat să-ţi spun.

Doamna Logan aproape că se enervă la gîndul că se neliniştise degeaba. Cînd depui mari sforţări ca să ridici o greutate aparent imensă, e iritant să descoperi că halterele sînt din carton şi puteau fi ridicate cu două

degete.

— Era nevoie să mă scoli din somn ca să-mi spui asta? întrebă ea supărată.

Polly îşi ridică privirea spre ea.

— îmi pare rău, mamă, repetă ea căindu-se. Dac-ai şti ce gafă oribilă am făcut!

Doamna Logan nu se putut stăpîni să nu rîdă.

— N-aş fi putut dormi dacă nu ţi-aş fi spus, continuă Polly.

Draga mea... ai un aer obosit, fişti bătrînă (fr.).

153

— Şi nici eu n-aş fi putut să dorm, dacă nu mi-ai fi povestit. Doamna Logan încercă să fie severă şi sarcastică. Dar

privirea şi surisul o trădau.

Polly îi luă mîna şi o sărută.

— Ştiam că n-ai să te superi, spuse ea.

— Ba mă supăr, şi încă foarte tare.

— N-are sens să mă duci pe mine, spuse Polly. Trebuie să-ţi povestesc despre gafă.

Doamna Logan mimă parodia unui suspin de adîncă resemnare, şi prefăcîndu-se că e cuprinsă de somn închise ochii. Poify îi relată întîmplarea. Trecuse de două şi jumătate cînd se întoarse în camera ei. Discutaseră nu numai despre gafă şi despre Lady Edward, dar trecuseră în revistă întreaga serată, şi pe toţi invitaţii. Sau, mai exact, Polly discutase, iar doamna Logan ascultase, zîmbise şi protestase rîzînd atunci cînd comentariile fiicei ei deveneau exagerat de ironice.

— Ascultă, Poily, zise ea, nu trebuie niciodată să spui că unii oameni seamănă cu elefanţii.

— Dar doamna Betterton seamănă leit cu un elefant^replică Polly. Ăsta-i adevărul. Şi cu o voce şoptită, ca pe scenă, adăugă, depăşindu-şi fantezia cu o fantezie şi mai absurdă: — Are şi un nas ca o trompă.

— Dar are un nas scurt.

Şoapta lui Poily deveni mai sinistră.

— O trompă amputată. I-au tăiat o parte din ea cînd era mică, aşa cum se taie coada la căţei.

Capitolul XII

Sbisa nu-şi închidea niciodată restaurantul pentru clienţii preţioşi, care puteau rămîne cît voiau, în ciuda legii, consumînd pînă tîrziu otrăvuri ameţitoare. Un chelner angajat special sosea la miezul nopţii pentru aceşti clienţi preţioşi care voiau să calce legea. Bătrînul Sbisa avea grijă să profite din plin de pe urma lor. La Ritz băuturile alcoolice erau mai ieftine decît la Sbisa.

Pe la unu şi jumătate — „e numai unu şi jumătate", se plînse Lucy — împreună cu Walter şi Spandrell, părăsi restaurantul.

— Noaptea e încă tînără, comentă Spandrell. Tînărâ şi cam insipidă. Nopţile sînt fiinţe omeneşti — devin interesante doar după ce s-au maturizat. La miezul nopţii ajung la pubertate. Puţin după ora unu, la majorat. între două şi două şi jumătate sînt în floarea vîrstei. Peste o oră devin desperate, ca femeile care devorează bărbaţii sau ca bărbaţii cărunţi care se agită mai | tare ca înainte, sperînd să se convingă astfel că n-au îmbătrînit.i După ora patru, nopţile intră într-o descompunere totală, ian) moartea lor e fioroasă. Mai ales la răsăritul soarelui, dna sticlele s-au golit, oamenii au un aer de cadavru, iar dorinţa ■ epuizată s-a transformat în scîrbă. Trebuie să

recunosc, am un fel de slăbiciune pentru scenele macabre, adăugă Spandrell.

— Sînt convinsă, spuse Lucy.

— Numai în lumina sfîrşitului poţi să judeci începutul şi mijlocul. Noaptea tocmai a ajuns la majorat, kămine dt; vaztit cum va muri. Pînă atunci n-o putem judeca.

^ Walter ştia cum va muri noaptea pentru el — Marjorie va plînge, el se va enerva de toate aceste complicaţii şi se va simţi nenorocit, iar ura faţă de- sine şi de femeia cu care fusese atît de crud va izbucni din nou. Ştia, dar nu

>

voia s-o recunoască; pe de* altă parte, nu-i venea să recunoască nici faptul că trecuse de unu Şi jumătate şi că

Majorie îl aştepta, întrebîndu-se neliniştită ce s-a întîmplat cu el de nu mai vine.

La unu fără cinci, Walter se uită la ceas şi declară că trebuie Şă plece. Ce sens mai avea să stea? Spandrell nici nu se clintea, iar Walter nu întrezărea nici o perspectiva de a rămîne o clipă

155

singur cu Lucy. Nu avea nici măcar această justificare pentru faptul că o făcea pe Marjorie să sufere. O chinuia şi totuşi nu se simţea fericit, ci plictisit, sătul, exasperat şi nerăbdător în nefericirea lui.

— Trebuie neapărat să plec, spuse el ridicîndu-se. Lucy protestă, îl tachina şi îi porunci să rămînă. în cele din urmă se aşeză din nou pe scaun. Asta se petrecuse în Soho Square, iar seara, după părerea lui Lucy şi a lui Spandrell, abia începuse.

— Cred c-a venit vremea, îi spuse Spandrell lui Lucy, să vezi cum arată un revoluţionar.

Lucy nici nu dorea altceva.

— Sînt membrul unui fel de club, explică Spandrell şi se oferi să-i ia cu el.

— Probabil c-o să întîlniţi acolo cîţiva duşmani ai societăţii, continuă el, în timp ce ieşeau din restaurant şi se cufundau în întunericul şi aerul proaspăt al nopţii. Majoritatea sînt băieţi cumsecade, însă absurd de copilăroşi. Unii par convinşi cu adevărat că o revoluţie o să-i facă de-a^dreptul oameni fericiţi.JE încîntător, e de-a dreptul emoţionant. începu să rinjească. — în aceste probleme sînt un estet. Dinamita, de dragul dinamitei.

— Dar la ce foloseşte dinamita, dacă nu crezi în utopii? întrebă Lucy.

— La ce foloseşte? Nu vezi la ce? Lucy se uită împrejur.

— Nu văd nimic deosebit de îngrozitor.

— „Au ochi şi nu văd." Spandrell se opri, o apucă de braţ şi cu mîna liberă făcu un gest în care cuprinse toată

piaţa Soho. — Fabrica de murături pustie, transformată în sală de bal; maternitatea; restaurantul Sbisa; editura care scoate almanahul Who's Who. Şi odinioară, adăugă el, palatul ducelui de Monmouth1.

Poţi să-ţi închipui fantomele:

„Inspirat poate de o poftă divină,

Tatăl său l-a procreat cu o mai mare pasiune".

Şi aşa mai departe. Cunoşti portretul ducelui după execuţie? îl reprezintă aşezat în pat, acoperit pînă la bărbie cu un cearşaf, ca să nu se vadă locul unde i-au tăiat gîtul? Pictat de Kneller2. Sau, 1 James Scott, duce de Monmouth (1649—1685), pretendent la tronul Angliei. După moartea lui Carol al II-lea, debarcă cu armata în Anglia. E învins de James al II-lea, luat prizonier şi decapitat.

2 Sir Godfrey Kneller (1648—1723), pictor portrerist englez, la curtea lui Carol al II-lea.

156

mi • se pare, de Dely. Monmouth şi murături, maternitatea şi şampania lui Sbisa — gîndeşte-te puţin la ele, te rog.

— Mă gîndesc, spuse Lucy, cu toată atenţia.

— Şi te mai întrebi la ce slujeşte dinamita?

Merseră mai departe. La uşa unei căsuţe de pe strada St. Giles, Spandrell le spuse să se oprească.

— Aşteptaţi o clipă, zise el, făcîndu-le semn să se tragă în întuneric.

Sună. Uşa se deschise imediat. în umbră se ţinu un scurt conciliabul, apoi Spandrell se întoarse şi îşi chemă

însoţitorii. îl urmară într-un hol întunecos, urcară nişte scări şi intrară într-o cameră viu luminată, la primul etaj.

Lingă cămin stăteau în picioare doi oameni: un indian cu turban şi un omuleţ cu păr ; roşcat. Auzind paşi, se întoarseră. Omul cu păr roşcat era Illidge.

— Spandrell? Bidlake? spuse el ridicîndu-şi cu o mişcare de uimire sprîncenele incolore, aproape invizibile.

Lucy înainta cu mîna întinsă.

— Sîntem cunoştinţe vechi, spuse ea prietenoasă, şi îi zîmbi recunoscîndu-l.

Illidge, care era pe punctul de a-şi compune o expresie rece şi ostilă, se trezi zîmbindu-i la rindul lui.

Taxiul intră pe stradă, rupînd brusc tăcerea. Marjorie se ridică în capul oaselor în pat şi trase cu urechea. Motorul se auzea din ce în ce mai tare. Se întorcea Walter. De data asta era sigură, ştia. Maşina se apropia tot mai mult.

Ajuns la poalele micului deal din dreapta casei, şoferul trecu în viteza a doua, iar motorul se auzi cam strident, ca bîzîitul unei viespi furioase. Din ce în ce mai aproape. O cuprinse o nelinişte fizică şi psihică. Simţea că se sufocă, inima îi bătea puternic şi neregulat — bătea, bătea, bătea; apoi părea că se opreşte. Pulsaţia obişnuită

dispăru, iar Marjorie simţi că se deschide sub ea o trapă, un gol. Cunoştea spaima spaţiilor pustii, a căderii, căderii. . pulsaţia următoare, venită cu întîrziere, o resimţi prin contactul violent al trupului cu pămîntul. Mai aproape, mai aproape. Se temea parcă de întoarcerea lui, deşi o dorise cu atîta disperare. Se temea pînă şi de emoţia ce o va cuprinde văzîndu-l, de lacrimile pe care avea să le verse, de reproşurile pe care, în ciuda hotărîrii eJ, i le va face. Iar el, ce-are să spună, ce-are să facă, ce-are să gîndească? Se temea să-şi închipuie urmarea.

Zgomotul se auzea mai aproape, chiar sub ferestre; apoi se îndepărtă, se stinse. Şi fusese atît de sigură că era taxiul lui Walter. Se culcă din nou.

157

Dacă cel puţin ar fi putut să doarmă. Neliniştea fizică n-o lăsa să alipească. Sîngele îi zvîcnea în urechi. Pielea îi ardea şi se uscase. Ochii o dureau. Zăcea nemişcată pe spate, cu braţele încrucişate pe piept, ca o moartă aranjată

pentru înmormintare. „Dormi, dormi", şopti ea. Se vedea relaxată, calmă, adormită. Deodată, o mînă răutăcioasă

începu să tragă de nervii ei încordaţi. Un junghi violent îi contractă muşchii picioarelor; tresări de spaimă.

Reacţia fizică de teamă îi trezi în minte un sentiment de spaimă, accelerîndu-i şi intensificîndu-i astfel neliniştea şi nefericirea care îi minaseră tot timpul eforturile conştiente de a se calma. „Dormi, dormi, destinde-te!"

Zadarnic încerca să se liniştească, să uite, să doarmă. Scăpat de sub control, sentimentul nefericirii pusese stăpînire pe ea. „De ce m-o- fi chinuind atît?" întoarse capul. Arătătoarele luminoase ale pendulei de pe noptieră

arătau ora trei fără un sfert. Trei fără un sfert ■— iar Walter ştia că nu poate să adoarmă pînă la întoarcerea lui.

— Ştie că mk rău, spuse ea cu voce tare. Ce-i pasă? Un alt gînd îi veni în minte. „Poate că vrea să mor." Să mor, să nu mai exist, să nu-i mai văd niciodată chipul, să-l las cu cealaltă femeie." O podidiră lacrimile. Poate că

încerca s-o omoare cu premeditare. Atitudinea, lui nu se datora ignoranţei; ştia bine că e bolnavă şi că suferă atît de mult. Cruzimea lui urmărea un scop precis. Spera, aştepta ca ea să moară; să moară şi să rămînă liniştit cu cealaltă femeie. îşi vîrî capul în pernă şi începu să hohotească. Să nu-l mai vadă niciodată, niciodată! Mai bine bezna, singurătatea şi moartea veşnică. Şi pe deasupra, toate erau împotriva ei. Ce vină avea că nu se poate îmbrăca bine?

„Dac-aş putea să-mi permit luxul de a-mi cumpăra rochiile pe care şi le cumpără ea." Chanel, Lanvin, pagini din Vogue îi trecură pe dinaintea ochilor, Molyneux, Groult'. . La unul din acele magazine ieftine dar pretenţioase, de pe bulevardele Schaftesburg, de unde-şi cumpără cocotele rochiile, văzuse un model care costa şaisprezece guinee. „îi place Lucy fiindcă e atrăgătoare. Să am eu banii ei. ." Nu era drept.- Walter se răzbuna pe ea fiindcă

nu avea bani. Trebuia să sufere deoarece el nu cîştiga destul ca să-i cumpere rochii frumoase.

Pe urmă mai era şi copilul. Un alt motiv de răzbunare. Copilul lui. Se plictisise de ea fiindcă arată veşnic obosită

şi bolnavă: nu o mai iubea deioc. Asta era cea mai mare nedreptate.

1 Case de modă la Paris.

158

O celulă se înmulţise şi devenise un vierme, viermele se transformase într-un peşte, iar peştele într-un fetus de mamifer. Marjorie se simţi bolnavă şi sfirşită. Peste cincisprezece ani un băiat va primi la biserică confirmarea.

Enorm în hainele sale preoţeşti, ca o corabie cu pînzele întinse, episcopul are să-l întrebe: „Aici, în prezenţa lui Dumnezeu şi a acestei congregaţii de credincioşi, reînnoieşti promisiunea solemnă făcută în numele tău, la botez?" Şi fostul vierme va răspunde cu o convingere fierbinte: „Da. o reînnoiesc".

A mia oară dori să nu fi rămas însărcinată. Walter poate că nu va reuşi s-o omoare, deşi va avea ocazia s-o facă

bricînd, după naşterea copilului. Doctorul îi spuse că va naşte greu. Pelvisul era strimt. Moartea îi reapăru ca o prăpastie imensă căscată în faţă. \ Un zgomot o făcu să tresară violent. Cineva deschidea pe furiş uşa de la intrarea apartamentului. Balamalele scîrţîiră. Se auziră paşi tiptili. O altă scîrţitură, zgomotul abia perceptibil al clanţei lăsate la loc cu grijă, apoi din nou paşi. Alt zgomot şi, deodată, sub uşa care dădea spre camera lui Walter apăru o dîră galbenă. Avea de gînd să se culce fără ca măcar să-i spună, la întoarcere, noapte bună? Rămase perfect liniştită, trează, tremurînd, cu ochii larg deschişi, ascultînd zgomotele de dincolo, şi bătăile repezi şi speriate ale inimii.

Walter se aşeză pe pat şi începu să-şi desfacă şireturile. Se întreba de ce nu s-a întors acum trei ore şi, în definitiv, de ce se dusese la serată. Ura înghesuiala; alcoolul nu-i făcea bine, iar aerul stătut, mirosul şi fumul din restaurant aveau asupra lui un efect nociv, deprimant. Suferise prosteşte, şi, cu excepţia celor cîtorva clipe penibile şi enervante din taxi, nu rămăsese un moment singur cu Lucy. Orele petrecute împreună îl plictisiseră şi îl scoseseră din sărite, ore nesfîrşite, fiecare minut un nou chin. Zbuciumul datorat poftelor trupeşti şi geloziei crescuse şi ca urmare a sentimentului de vinovăţie faţă de Marjorie. Fiecare minut pierdut la restaurant, fiecare minut pierdut printre „revoluţionari", îl îndepărtase de la satisfacerea poftelor trupeşti, intensificînd în schimb nefericirea lui Marjorie, ca şi ruşinea şi remuşcările lui. Trecuse de ora- trei cînd plecaseră de la club. Poate că

Lucy îşi va lua rămas bun de la Spandrell şi-l va lăsa pe el s-o conducă acasă cu maşina? îi aruncase lui Lucy o privire elocventă. Ochii lui impuneau, comandau.

— O să găsim sandvişuri şi băutură la mine acasă, spusese ea cînd ajunseseră în stradă.

— O veste foarte bună, spusese Spandrell.

— Hai, Walter dragă. *.

II apucase de mînă şi i-o strinse drăgăstos. Walter clătinase din cap.

159

— Trebuie să mă duc acasă.

Dacă nefericirea ar fi putut să ucidă, ar fi murit în stradă.

— Dar nu ne poţi părăsi tocmai acum, protestă ea. Dac-ai stat pînă la ora asta, trebuie să rămîi pînă la capăt. Hai, vino! ÎI trase de mînă.

— Nu, nu vin.

Cuvintele ei erau adevărate. Cu greu ar fi putut s-o facă pe Marjorie să se simtă mai nenorocită ca pînă

acum. „Dacă Marjorie n-ar exista, îşi spuse el, dac-ar fi să moară — un avort. . o septicemie..."

Spandrell se uită la ceas. Trei şi jumătate.

— Noaptea a început să horcăie.

Walter îl ascultă îngrozit; oare Spandrell îi citea gîndurile?

— Munte des conforts de notre sainte religion.1 Locul tău, Walter, e la patul de agonie al nopţii. Nu poţi să

pleci şi s-o laşi să moară ca un cîine într-un şanţ.

Ca un cîine într-un şanţ. Cuvintele sunau teribil, ca un rechizitoriu.

— Trebuie să plec cu orice preţ.

Luase hotărirea, dar cu trei ore prea tîrziu. Plecase. Pe Oxford Street găsise un taxi. Sperînd zadarnic să se întoarcă neobservat, plătise taxiul la staţia Chalk Farm şi merse pe jos pînă la uşa casei; împreună cu Marjorie, ocupau două etaje. Se strecurase pe scări şi deschisese uşa cu precauţiile unui criminal. Din camera lui Marjorie nu răzbătea nici un sunet.

Se dezbrăcase şi se spălase, de parcă ar fi îndeplinit _p operaţie primejdioasă. Stinsese lumina şi se suise în pat.

în întuneric, liniştea era deplină. Scăpase.

— Walter!

Cu sentimentul condamnatului trezit de gardieni în dimineaţa execuţiei, Walter îi răspunse, prefăcîndu-se mirat:

— Eşti trează, Marjorie?

Se sculă şi se îndreptă spre camera ei, de data asta cu sentimentul ucigaşului care părăseşte celula condamnaţilor la moarte ca să urce treptele eşafodului.

— Walter, vrei să mă omori?

Singură, ca un cîine într-un şanţ. Schiţă gestul de a o îmbrăţişa. Marjorie îl respinse. Nefericirea ei se transformase în furie, iar dragostea în ură şi răzbunare.

— Nu mai fi ipocrit pe deasupra. De ce nu-mi spui sincer că mă urăşti, c-ai vrea să scapi de mine, c-ai fi fericit dac-aş muri? De ce nu eşti cinstit să-mi spui?

Cu serviciul sfintei cuminecături îndeplinite, (fr.).

160

— De ce să-ţi spun dacă nu este adevărat? protestă el.

— Atunci poate că ai de gînd să-mi spui că mă iubeşti? întrebă ea sarcastic.

Walter era gata să creadă în propriile lui cuvinte; pe de altă parte, într-un fel, o iubea.

— Te iubesc, îţi jur. Cealaltă chestiune e un fel de nebunie. Mă depăşeşte. Nu mă pot stăpîni. Dac-ai şti cît mă

simt de nefericit. Sînt o brută dezgustătoare.

Tot ce suferise de pe urma dorinţelor reprimate, a -remuşcărilor, a ruşinii şi a dezgustului de sînge părea că se concentrează prin cuvinte într-o singură, mare durere. Suferea şi i se făcea milă de propriile lui suferinţe.

— Dac-ai şti, Marjorie.

Deodată, simţi că se frînge ceva în el. O mînă invizibilă îl stringea de gît, lacrimile îl orbeau, iar o forţă

"necunoscută îl zgudui din cap pînă-n picioare, smulgîndu-i, în ciuda voinţei, un ţipăt înăbuşit şi aproape inuman.

în întuneric, lîngă patul ei, hohotele Iui îngrozitoare spulberară mînia lui Marjorie. Era atît de nefericit, iar ea îl iubea atît de mult. Se căi de furia ei, de cuvintele amare rostite.

— Walter, dragul meu.

întinse mîinile şi-l trase spre ea. Walter se simţi îmbunat ca un copil de îmbrăţişările ei.

*

— îţi face plăcere să-l chinui? se interesă Spahdrell în timp ce mergeau pe jos spre Charing Cross Road.

— Pe cine? spuse Lucy. Pe Walter? Dar nu-l chinui.

— De ce nu-l laşi atunci să facă dragoste cu tine? spuse Spandfell. Lucy clătina din cap. — Şi mai spui că nu-l chinui! Nenorocitul!

— De ce să fac dragoste cu el, dacă nu vreau?

— într-adevăr, de ce? Cu toate astea, a-i încuraja tot timpul e curată tortură.

— îmi place Walter, spuse Lucy. E un prieten foarte agreabil. Desigur, prea tînăr, deşi, îţi jur, n-am nimic să-i reproşez. Şi te încredinţz că nu-l chinui. Se chinuie singur.

Spandrell îşi stăpîni risul; fluieră după un taxi pe care-l zărise în capătul străzii. Maşina se întoarse şi se opri în faţa lor. Spandrell continua să rînjească, în timp ce urcau-în vehicul.

— Nu se alege decît cu ce merită, urmă el din colţul întunecat unde se aşezase. E prototipul victimei.

— Al victimei?

— Pentru a face o crimă e nevoie de două persoane. Unii se nasc victime, şi sînt omoriţi, aşa după cum cei care îi omoară se

161

nasc ca să fie spînzuraţi. Se citeşte pe faţa lor. Există un tip de victimă şi unul de criminal. Walter e o victimă

evidentă, aproape că cere să fie maltratat.

— Sărmanul Walter!

— E datoria noastră, continuă Spandrell, să ne îngrijim ca să obţină ceea ce solicită.

— Nu-i mai bine să ne îngrijim ca să nu obţină? Sărmanul de el.

— Trebuie să fii întotdeauna de partea destinului. Walter e evident născut să fie victimă. E datoria noastră

să ajuTă'fn destinul. Mă bucur sa vad c-ai şi început s-o faci.

— Ascultă-mă. eu nu-l chinui. Ai un foc?

Spandrell aprinse chibritul. Cu ţigara între buze, Lucy se aplecă să soarbă flacăra. O văzuse astfel, cu aceeaşi mişcare rapidă» graţioasă şi lacomă, aplecîndu-se pentru a-i sorbi sărutările. Figura ei se concentra asupra flăcării, cu gestul cu care odinioară anticipa voluptatea iminentă. Există numeroase gînduri şi sentimente; gesturile sînt însă puţine la număr, iar o mască poate exprima o mie de stări, doar prin cîteva strîmbături, Lucy îşi reluă locul. Spandrell aruncă pe geam chibritul. Vîrful roşu al ţigării ardea inegal în întuneric.

— Ţii minte aventura noastră ciudată la Paris? întrebă el, cu gîndul încă la concentrarea şi pasiunea de pe chipul ei.

Acum trei ani fusese amantul ei cam o lună.

— îmi amintesc. A fost grozav, deşi a ţinut puţin. Erai oribil de instabil.

— Cu alte cuvinte, n-am protestat atît de vehement cum sperai tu cînd ai fugit cu Tom Trivet.

— Ce minciună! Lucy se indignă. începuseşi să dipari din viaţa mea cu mult înainte ca eu să fi visat măcar de Tom.

— Bine, fie cum spui tu. De fapt nu reprezentai suficient o victimă pe gustul meu.

Lucy n-avea nimic dintr-o victimă, şi nici/năcar, reflectase el deseori, nimic dintr-o femeie obişnuită. îşi putea satisface plăcerile cu un bărbat, fără remuşcări, ştiind ce urmăreşte, şi fără să îngăduie gîndurilor şi sentimentelor ei să participe la plăcere. Lui Spandrell nu-i convenea să fie folosit şi explotat pentru distracţia altuia. Dorea să

fie el beneficiarul. Pe Lucy era exclus s-o facă sclava lui. -

— Şi eu sînt la fel, adăugă el. Am nevoie de victime.

— Vrei să spui că m-am născut o criminală?

— Credeam că am căzut de acord de mult asupra acestui lucru, dragă Lucy.

162

— Niciodată n-am căzut de acord asupra vreunui lucru, protestă ea, şi nici n-am să cad vreodată. Cel mult, timp de o jumătate de ora, cînd se iveşte ocazia.

— Ţii minte, la Paris? La restaurantul „Chaumiere". La masa de alături stătea un tînăr care-şi făcea buzele.

— Şi care avea o brăţară de platină cu diamante. Dădu din cap, surizînd. — Iar tu ai spus că sînt un înger, dacă

nu mă înşel.

— Un înger rău, preciza el, congenital rău.

— Ţinînd seama că eşti un om inteligent, Maurice, spui o mulţime de prostii. Crezi sincer că există lucruri drepte şi nedrepte?

Spandrell îi luă mîna şi i-o sărută.

— Dragă Lucy, spuse el, eşti magnifică. Să nu-ţi^ ascunzi niciodată talentele. Bine ai făcut, sucub fidel şi bun! îi sărută mîna din nou. Fă-ţi datoria mai departe, aşa cum ţi-ai făcut-o. Asta-i tot ce aşteaptă de la tine cerul.

— încerc doar să mă distrez.

Taxiul trase în faţa căsuţei ei din Bruton Street. . , — Dumnezeu mi-e martor, adăugă ea pe cînd ieşea dm taxi, că nu prea reuşesc. Uite, am găsit banii.

întinse şoferului o bacnotă de zece şilingi. Lucy insista, cînd se afla în compania bărbaţilor, să achite o cotă cît mai mare din cheltuieli. Plătind, se simţea independentă şi putea să facă ce voia.

—j Nimeni nu mă ajută, continuă ea încercînd să deschidă uşa^de la intrare. Sînteţi cu toţii uimitor de anosti.

în sufragerie îi aştepta o copioasă natură moartă compusă din sticle de băutură, fructe şi sandviciuri; reflectate de pereţii lucioşi ai termostatului, siluetele lor fantastice păreau că păşesc printr-un univers noneuclidian. Profesorul Dewar1 lichefiase hidrogen pentru ca supa lui Lucy să rămînă fierbinte pînă în zori. Deasupra bufetului atîrna una din picturile lui John Bidlake, înfăţişînd un interior de teatru. O curbă a galeriei, cîteva rînduri de feţe, unele peste altele, şi un colţ luminos al avanscenei.

— E foarte reuşit.' spuse Spandrell, protejînduTşi ochii cu mîna pentru a vedea mai bine.

Lucy nu-i răspunse. Se privea într-o veche oglindă cu sticla înverzită.

— Ce-am să mă fac cînd îmbătrânesc? întrebă ea deodată.

i Sir James Dewar (J842—1923), fizician şi chimist engiez, autor al unor studii despre lichefierea hidrogenului şi oxigenului.

163

— Ai putea eventual să mori, spuse Spandrell cu gura plină de pîine şi de pateu de gîscă.

— Cred c-am să mă apuc de ştiinţă, ca bătrînul. Există oare o zoologie umană? De broaşte m-aş plictisi repede.

Apropo de broaşte, adăugă ea, îmi place destul de mult tînărul scund cu păr roşcat — cum îl cheamă? — ah, Illidge. Ne urăşte de moarte fiindcă sînţem bogaţi.

— Nu mă vîrî la un loc cu cei bogaţi. Dac-ai şti. . Spandrell dădu din cap. „Să sperăm că-mi aduce b'ani mîine după-masă", îşi spuse el, gîndindu-se la mesajul pe care i-l comunicase Lucy. îi scrisese mamei lui că stă

prost cu banii.

— îmi plac oamenii care pot să urască, continuă Lucy.

— Uldge ştie să urască. E plin de teorii, de venin şi de invidie. Doreşte din răsputeri să vă arunce pe toţi în aer.

— Şi de ce n-o face? De ce n-o faci şi tu? Nu-i ăsta scopul clubului tău?

Spandrell ridică indiferent din umeri.

— Ştii, între teorie şi practică e o mică diferenţă. Iar cînd te consideri un comunist activ, un adept al materialismului ştiinţific şi un admirator al revoluţieie ruse, teoria asta sună neaşteptat de bizar. Ar trebui să-l auzi pe tînărul nostru prieten discutînd despre asasinate. Cele politice îl interesează, fireşte, în mod deosebit. El însă nu face o mare deosebire între diferitele ramuri ale acestei profesiuni. După el, toate sînt la fel de primejdioase şi de neînsemnate din punct de vedere moral. Vanitatea ne face să exagerăm importanţa vieţii omeneşti, individul nu reprezintă nimic. Natura se îngrijeşte numai de specii. Şi-aşa mai departe.

Ciudat, confirmă Spandrell, deschizînd o paranteză, cît sînt, în general, de demodate şi chiar de primitive ujtimele manifestări ale artei şi ale politicii.Limbajul junelui Illidge pare un amestec între poemul In Memoriam}

şi delirul unui indian, mexican sau malaez, pe cale să-l cuprindă amokul. încearcă să justifice cu ajutorul unor argumente ştiinţifice depăşite cea mai primitivă, mai sălbatică şi mai animală indiferenţă faţă

de viaţă şi de individ. E într-adevăr foarte ciudat.

— Dar de ce este depăşită ştiinţa? întrebă Lucy. Ţinînd seama că şi el e un om de ştiinţă. .

— Da, dar se consideră comunist, crede, cu alte cuvinte, în materialismul secolului al nouăsprezecelea. Nu poţi fi un

adevărat comunist fără să fii şi mecanicist. Trebuie să crezi că

1 Poem inspirat de moartea unui prieten, al poetului englez Lord Arthur Tennyson (1809—1892).

164 .

singurele realităţi fundamentale sînt spaţiul, timpul şi masa. iar restul sînt prostii, simple iluzii burgheze.

Sărmanul Illidge! Einstein şi Eddington' îl scot din sărite. Şi ce ură trebuie să nutrească pentru Henry Poincarc2!

— Sînt convinsă, spuse Lucy căscînd; trebuie însă să te intereseze teoriile, şi pe mine mă lasă rece.

— Dar pe mine mă interesează, protestă Spandrell, aşa că nu mă scuz. Dacă prteferi pot să-ţi dau cîteva exemple de inconsecvenţele lui practice. Cu totul întîmplător, am descoperit, nu demult, că Illidge manifestă^

faţă de familia lui cel mai emoţionant simţ. al răspunderii. îşi ajută mama, plăteşte taxele fratelui mai mic la şcoală şi i-a dat surorii lui, la căsătoria ei, cincizeci de lire.

— Şi ce găseşti rău în asta?

— Ce găsesc rău? E o atitudine dezgustător de burgheză! Din punct de vedere teoretic nu face nici o diferenţă

între mama lui şi orice femeie în vîrstă. Ştie că într-o societate organizată cum trebuie, mama lui va fi dusă în camera de execuţie, din cauza artritei. Şi cu toate astea îi trimite nu ştiu cît pe săptămînă ca să-şi ducă o existenţă inutilă! L-am înţepat pe tema asta acum cîteva zile. S-a înroşit şi s-a enervat foarte tare, de parcă

l-aş fi prins trişînd la cărţi. Aşa că pentru a-şi reface prestigiul, a fost silit să schimbe subiectul şi a început cu o ferocitate extrem de calmă, de obiectivă şi de ştiinţifică, o discuţie despre asasinatul politic şi avantajele care rezultă de pe urma lui. M-am mulţumit să-i rid în nas. Zilele astea l-am ameninţat şi i-am spus: „Am să

te cred pe cuvînt şi-am să te invit la o serată ca să împuşti oamenii". Şi unde mai pui, c-am să-l invit.

1 Sir Arthur Stanley Eddington (1882—1944), fizician englez, promotor al teoriei expansiunii universului. A aplicat teoria relativităţii în astrofizica.

2 Henry Poincare (1854—1912). matematician francez de orientare pozitivistă.

Ernst Mach (1838—1916), fizician şi filozof austriac de formaţie idealist subiectivă.

165

>

— Nu te cred. Eşti bun doar să trăncăneşti, ca toată lumea.

— E adevărat, recunoscu Spandrell.

— Anunţă-mă şi pe mine dacă ai să încetezi vreodată cu trăncăneala şi dacă intenţionezi să întreprinzi ceva.

Cine ştie ce-ai putea crea.

— Cine ştie mai degrabă ce-aş putea ucide.

— Exact, această energie vitală care ucide e, de fapt, cea mai vie. Lucy se încruntă. Sînt sătulă de tipurile comune şi convenţionale ale energiei vitale. Tinereţea la prora vasului, plăcerea la cîrmă, ştii tu. E

idiot şi monoton. Energia pare să aibă astăzi puţine posibilităţi de manifestare. Am impresia că pe vremuri era altfel.

— Există o violenţă şi o artă de-a face dragoste. La ele te referi?

— Da. Făcu un gest afirmativ! Mai înainte, energia vitală nu era atît de exclusiv. . atît de exclusiv ticăloasă, ca s-o spun pe şleau.

— A fost călcată şi cea de-a şasea poruncă, iar pe de altă parte sînt prea mulţi poliţişti astăzi.

— Mult prea mulţi. Nu te lasă nici să clipeşti. Ar fi trebuit să încerci pînă acum toate experienţele.

— Dar dacă nici una nu face doi bani aşa cum crezi tu — ce sens mai are?

— Ce sens? Ar putea să fie amuzant, interesant.

— Dar nu pot fi niciodată foarte interesante dacă nu eşti convins că sînt greşite.

Timpul şi obişnuinţa extirpaseră greşelile din mai toate manifestările pe care Spandrell le considerase reprobabile. Le îndeplinea cu lipsa de zel a celui ce ia tramvaiul dimineaţa, cînd se ducea la slujbă. „Unii, continuă el să rteflecteze, încercînd să formuleze obscurităţile vagi ale propriilor lui sentimente, nu pot săvîrşi o faptă bună decît încălcînd-o. Dar ce te faci cînd vechile delicte au încetat de-a mai fi considerate ca atare?

Argumentaţia continuă la nesfirşit. Singura soluţie pare a fi comiterea unor delicte noi şi din ce în ce mai grave, încercarea tuturor experienţelor, cum ar spune Lucy în jargonul ei".

— O cale de-al cunoaşte pe Dumnezeu, încheie el rar, este \ de a-i nega existenţa.

,'- — Maurice dragă! protestă Lucy.

— Mă opresc. Rîse. Dar spune-mi, de vreme ce mă iei cu „Maurice dragă!" (îi imită intonaţia), dacă nu-ţi dai seama ce înseamnă bunătatea şi nici ce înseamnă s-o batjocoreşti, ce sens 166

are să încerci experienţe care te pot duce la comisariatul de poliţie?

Lucy dădu nepăsătoare din umeri.

— Curiozitatea. Plictiseala.

— Din nefericire e adevărat, sîntem plictisiţi cu toţii. Rîse din nou. Cred totuşi că fiecare din noi ar face bine să-

şi vadă de treburi.

— Şi care sînt treburile mele? Spandrell rinji:

— Modestia, începu el, mă împiedică..

Capitolul XIII

Walter luă autobuzul spre Fleet Street1; nu se simţea foarte fericit, dar, cel puţin, se liniştise — se liniştise căci ştia că totul se aranjase. Da, totul se aranjase; totul — căci în zbuciumul din noaptea trecută totul ieşise la iveală.

Mai întîi n-avea s-o mai vadă pe Lucy; hotărîse definitiv, o făgăduise, atît spre binele lui cît şi al lui Marjorie.

Urma apoi să-şi petreacă serile acasă. în sfîrşit, avea să-i ceară lui Burlap o majorare a salariului. Totul se aranjase. Pînă şi vremea părea să se bucure de hotăririle lui. Era o zi cu ceaţă albă şi deasă, o zi atît de calmă

încît aveai impresia că toate zgomotele din Londra erau nefireşti. Vuietul traficului intens nu afecta liniştea şi tăcerea zilei. Totul se aranjase; lumea o lua-de la început — poate puţin triumfătoare şi complet lipsită de strălucire, dar cu o resemnare şi o linişte fermă, pe care nimic nu putea să le tulbure.

Amintindu-şi întîmplarea din seara trecută, Walter se aştepta să fie primit cu răceală la birou. Burlap însă se afla într-o dispoziţie excelentă. Şi el îşi reamintea noaptea trecută şi dorea cu orice preţ ca Walter s-o uite. îl salută

cordial, îi strînse afectuos braţul, şi îl fixă de pe scaun cu o privire inexpresivă; ochii lui păreau nişte găuri în bezna din fundul craniului. Buzele zîmbeau însă subtil şi încîntător. Walter îi întoarse salutul şi zîmbetul, cu sentimentul penibil al ipocriziei. Burlap îi provoca întotdeauna această senzaţie, căci, alături de el, nu se simţea perfect cinstit sau sincer. Era foarte neplăcut. Avea impresia vagă că în prezenţa lui Burlap devenea mincinos şi farsor. Tot ce spunea, chiar şi atunci cînd îşi dezvăluia convingerile cele mai intime, suna fals.

— Mi-a plăcut articolul tău despre Rimbaud, declară Burlap, continuînd să strîngâ braţul lui Walter şi zîmbindu-i de pe scaunul turnant, lăsat pe picioarele din spate.

' Arteră principală la Londra, sediul celor mai importante ziare publicaţii.

168

— Mă bucur, răspunse Walter jenat totuşi că remaca nu i se adresa numai lui, ci şi unui anumit sector din mintea lui Burlap. care-i şoptise: „Spune-i neapărat ceva amabil despre articol". Exigenţele acestui sector erau îndeplinite conştiincios de un alt sector din mintea lui Burlap.

— Ce tip! exclamă Burlap. Iată un om care într-adevăr credea în viaţă!

Din clipa cînd preluase conducerea revistei Literary World, ca şi redactarea articolelor de fond, Burlap j>roclama aproape săptămînal necesitatea de a crede în viaţă. încrederea în viaţă era unul din cele mai neplăcute lucruri, găsea Walter. Ce însemau aceste cuvinte? Nici măcar acum nu avea cea mai vagă idee despre sensul lor. Burlap nu-i explicase niciodată. Trebuia să înţelegi intuitiv; dacă nu reuşeai, erai pierdut. Walter îşi închipuia că se numără printre cei pierduţi. N-avea să uite niciodată prima lui discuţie cu viitorul şef.

— Am auzit că aveţi nevoie de un redactor-adjunct, începuse el cu timiditate.

Burlap dăduse afirmativ din cap.

— Da, am nevoie.

După o imensă şi îngrozitoare tăcere, îl fixase cu privirea lui inexpresivă, şi-l întrebase:

— Crezi în viaţă?

Walter roşise pînă în vîrful urechilor.

— Da.

Era singurul răspuns posibil. Urmase altă perioadă de muţenie, apoi Burlap îl privise din nou.

— Eşti virgin? se interesă el.

Walter se roşise şi mai violent, ezitase şi, în cele din urmă, clătinase din cap. Tocmai tîrziu descoperise, citiridu-i unul din articole, că Burlap îl imita pe Tolstoi. „A,ccesul direct la lucrurile fundamentale, măreţe şi simple", cum descria însuşi Burlap impertinenţele psihologice ale bătrînului salvator de suflete.

Da, Rimbaud credea cert în viaţă, recunoscu Walter cu o voce slabă, cu sentimentul că scrie o scrisoare oficială

de condoleanţe.

Discuţia despre credinţa în viaţă era la fel de ridicolă ca şi afirmaţia că împărtăşea marea durere a unei cunoştinţe.

— Credea atît de mult în viaţă, continuă Burlap îăsîndu-şi ochii în jos (spre marea uşurare a lui Walter) şi clătinînd .gînditor capul, credea atît de adînc în viaţă încît era gata să renunţe la ea. După mine, abandonarea literaturii de către Rimbaud a fost un sacrificiu premeditat. („Foloseşte prea uşor 169

vorbe mari", îşi spuse Walter). Acel ce vrea să-şi salveze viaţa, trebuie să şi-o piardă. („Vai, vai!") Să fii cel mai înzestrat poet al generaţiei tale şi, conştient de asta, să renunţi la poezie — iată ce înseamnă să-ţi dai viaţa pentru a ţi-o salva. Un exemplu sigur de încredere în viaţă. Credinţa lui era atît de puternică încît nu ezita să renunţe la viaţă, cu certitudinea că va cîştiga astfel o altă viaţă, mai bună. („Mult prea facil!" Walter se simţea jenat.) O

viaţă de contemplaţie mistică şi intuiţie. Ah, 1 dac-am şti ce-a făcut şi ce-a gîndit în Africa?! Dac-am şti?!

— A adus prin contrabandă arme pentru împăratul Menelik1, avu Walter curajul să răspundă. Şi judecind după

scrisorile lui, păreau să-l fi preocupat mai ales banii şi dorinţa de a-şi face un rost în viaţă. Avea patruzeci de mii de franci sub centură, adică vreo zece kilograme de aur, prinse la şold. „Apropo de aur, îşi spuse el, ar trebui neapărat să aduc vorba despre mărirea mea de salariu."

Puştile pentru Menelik şi cei patruzeci de mii de franci îl făcură pe Burlap săzîmbească cu o expresie de iertare creştină.

— Iţi închipui cu adevărat, întrebă el, că acea contrabandă de arme şi bani era subiectul care-l preocupa în timp ce se afla în deşert? Pe el, care a scris Les Illuminations?

Walter roşi ca şi cum s-ar fi făcut vinovat de un solicjsm îngrozitor.

— Astea sînt singurele date pe care le cunoaştem, spuse el scuzîndu-se.

— Dar există o intuiţie mai adîncă decît simplele date. „O intuiţie mai adîncă" era formula preferată a lui Burlap pentru propriile lui păreri. — Rimbaud îşi realiza o nouă viaţă, ca să ajungă în împărăţia Cerurilor.

— E o simplă presupunere, spuse Walter jenat. Ce bine ar fi fost dacă Burlap n-ar fi citit Noul Testament.

— Pentru mine, replică Burlap, e o certitudine. O certitudine absolută. Vorbea foarte apăsat şi clătina violent din cap. — O certitudine completă şi absolută, repetă el; se autosugestiona ajungînd într-o stare de convingere falsă dar îndîrjită, prin repetiţia aceleiaşi fraze. — Completă şi absolută.

Tăcu, dar în suflet continua să îşi excite furia mistică. Se gîndea la Rimbaud pînâ devenea Rimbaud. Apoi, pe neaşteptate, diavolul dinlăuntrul lui îşi scotea capul, rînjind şi îi

1 Menelik al II-lea (1844—1913), împărat al Abisiniei; a luptat împotriva dominaţiei italiene şi a depus mari eforturi pentru centralizarea şi modernizarea ţării sale.

170

şoptea: „Ducea vreo zece kilograme ue aur la şold". Burlap izgoni diavolul, schimbînd subiectul discuţiei.

— Ai văzut noile cărţi de recenzat? spuse el arătînd spre două teancuri de volume aşezate pe un colţ al mesei.

Kilometri de literatură contemporană. De enervare, începu să facă haz. De ce oare nu se mai opresc autorii din scris? E o boală. O dizenterie blestemată, ca aceea de care suferă sărmana doamnă din Biblie, dacă îţi aminteşti.

Walter îşi amintea în primul rînd că spiritul aparţinea lui Philip Quarles. • Burlap se ridică şi începu să

răsfoiască unele cărţi.

— Vai de capul bietului recenzent! spuse el suspinînd. Bietului recenzent i se oferea oare acum ocazia să-şi plaseze

micul discurs în vederea măririi salarialui? Walter se încorda şi îşi concentra voinţa.

— Mă întrebam. .

Burlap însă începuse şi el să vorbească aproape simultan.

— S-o chem pe Beatrice, spuse el şi apăsă de trei ori pe sonerie. Iartă-mă, ce spuneai?

— Nimic.

Cererea trebuia amînată. Nu putea fi formulată în public, mai ales cînd acest public era Beatrice. „S-o ia dracu pe Beatrice!" îşi spuse el pe nedrept. Cine-o obliga să serie pe gratis scurte recenzii şi să-l mai şi ajute pe Burlap?

Asta fiindcă avea venitul ei particular şi-l adora pe redactorul-şef.

Odată, Walter i se plînsese lui Beatrice, în glumă, de cele şase lire mizerabile pe care le primea săptămînal.

— Dar merită să faci sacrificii pentru revista Literary World, îi răspunse ea bătăios. în definitiv, -ai o răspundere în faţa oamenilor şi trebuie să faci ceva pentru ei. Repetate cu vocea ei limpede şi băţoasă, sentimentele creştine ale lui Burlap i se părură lui Walter extrem de ciudate. — Revista Lumea, continuase ea, realizează într-adevăr ceva şi trebuie s-o ajuţi.

Ar fi trebuit să-i răspundă că venitul său particular era foarte mic iar pe de altă parte el nu se îndrăgostise de Burlap. Nu-i răspunse totuşi, şi se lăsase cicălit. „S-o ia dracu!"

Beatrice intră — o creatură micuţă, îngrijită, grăsuţă, foarte ţeapănă şi cu un aer eficient.

— Bună, Walter spuse ea şi la fiecare cuvînt Walter simţi că îl loveşte peste degete cu un ciocănel de fildeş. îl cercetă cu ochii ei strălucitori, cafenii şi cam bulbucaţi. — Arăţi obosit, urmă ea. Stors, de parcă ai făcut dragoste toată noaptea. îl ironiza permanent. Nu-i aşa?

Walter se inrosi.

171

— Am dormit prost, se bîlbîi el şi se cufundă în lectura unei cărţi.

Triară cărţile pentru diverşi recenzenţi. Un teanc mic pentri expertul ştiinţific, un altul pentru metafizicianul revistei şi grămadă întreagă pentru specialistul în literatură. Vraful cel mai voluminos cuprindea cărţile proaste, care nu erau recenzate sau nu meritau decît o scurtă notă.

— Uite o carte despre Polinezia, pentru tine, Walter, spuse Burlap generos. Şi o nouă antologie de versuri franţuzeşti. Nu. dacă mă gîndesc mai bine, cred că pe-asta am s-o recenzez eu.

Cînd se gîndea „mai bine" reţinea pentru el cărţile cele mai interesante.

— Viaţa Sfîntului Francisc repovestită pentru copii de Bella Jukes. Teologie sau prostii? întrebă Beatrice.

— Prostii, spuse Walter uitîndu-se peste umărul ei.

— Mi-ar place însă, ca un pretext, să scriu un mic articol despre Şfîntul Francisc, spuse Burlap.

Cînd nu era ocupat cu publicarea revistei se dedica unui Iun studiu asupra sfîntului Francisc, ce urma să fie intitulat Sfintu, Francisc şi sufletul modern. Luă cartea din mîinile lui Beatrice şi o frunzări.

— Prostii, admise el. Dar ce om extraordinar! într-adevăr extraordinar!

începu să se autosugestioneze, încercînd să se pătrundă de spiritul sfîntului Francisc.

— Ex-tra-or-di-nar! răpâi Beatrice, cu privirea fixată asupra lui Burlap.

Walter se uită la ea curios. Ideile, ca şi atitudinea ei agasantă păreau a emana de la doi oameni diferiţi, între care singura legătură perceptibilă era Burlap. Exista oare şi vreo legătură internă şi organică?

— Ce integritate nimicitoare! continuă Burlap îmbătat de propriile lui cuvinte.

Clătină din cap, oftă şi se linişti suficient ca să-şi vadă mai departe de treburile din acea dimineaţă.

Cînd lui Walter i se ivi prilejul să vorbească (dar cu timiditate, şi cu ce aversiune penibilă!) despre salariu, Burlap dădu dovada de o înţelegere nemaipomenită.

— Ştiu, amice, 'spuse el, lăsîndu-şi mîna pe umărul lui, cu un gest care-l tulbură pe Walter, amintindu-i de vremea cînd, şcolar fiind, jucase rolul lui Antoniu în Neguţătorul din Veneţia. Nesuferitul de Porter, un elev mai mare, în rolul lui Bassanio trebuia să manifeste prin gesturile lui prietenie. — Ştiu ce înseamnă s-o duci greu,

172

Rîse scurt, lăsînd să se subînţeleagă că era un specialist franciscan în materie de sărăcie, dar din prea multă

modestie nu insista asupra acestui lucru.

— Ştiu, amice, continuă el cu aerul că nu învestise un sfanţ în revistă, că de ani de zile trăia din două lire pe săptămînă, ca şi cum n-ar fi fost coproprietarul şi redactorul bine plătit al publicaţiei. — Aş dori să putem să-ţi dăm de trei ori mai mult. O meriţi, amice. îl bătu pe umeri discret.

Walter bolborosi ceva neclar, în chip de scuze. Bătutul-discret pe umăr, crezu el, era semnalul pentru a începe:

„Sînt cel mai jigărit batal, Cel mai nimerit să fie tăiat."

— Aş dori de dragul tău, continuă Burlap, ca şi de dragul meu, adăugă el situîndu-se, cu un zîmbet vag şi pocăit, în aceeaşi situaţie financiară cu Walter, ca revista să aducă mai mulţi bani. Dac-ai scrie mai prost, poate că s-ar întîmpla.

Complimentul era amabil. Burlap îl sublinie bătîndu-l pe Walter din nou pe umăr şi zîmbindu-i. Privirea lui nu exprima însă nimic. întîlnindu-i-o pentru o secundă, Walter avu impresia ciudată că ochii lui Burlap nici nu-l priveau, ci se uitau în gol.

— Revista e prea bună. în mare măsură e din vina ta. Nu poţi servi şi pe Dumnezeu şi pe Mamon.

— Fireşte, recunoscu Walter; avu iarăşi sentimentul că vorbele mari se rosteau prea uşor.

— '■ Aş dori să-i putem servi pe amîndoi.

Semăna cu un sfînt Francisc bine dispus, care se prefăcea că-şi bate joc de propriile sale principii.

Walter începu şi el să rîdă, dar fără chef. Dorea să nu fi pomenit niciodată cuvîntul salariu.

— Mă duc să vorbesc cu domnul Chivers, spuse Burlap. Domnul Chivers era administratorul revistei.

Burlap îl

folosea, aşa cum oamenii de stat romani se slujeau de oracole şi auguri pentru a-şi duce la îndeplinire politica.

Hotăririle care nu erau pe placul nimănui puteau fi veşnic atribuite domnului Chivers. în schimb, orice hotărîre agreabilă luată de Burlap părea întotdeauna rezultatul unei lupte cu tirania nemiloasă a adminstratorului. Domnul Chivers reprezenta o ficţiune convenabilă.

— Mă duc chiar azi-dimineaţă.

— Nu te deranja, spuse Walter.

— Dacă are să fie omeneşte posibil să-i smulg ceva pentru tine...

173

— Nu, te rog. Walter îl rugă insistent să nu i se dea mai mult. Cunosc greutăţile. Să nu crezi că vreau. .

— Dar te exploatăm, Walter, te exploatăm sîngeros.

Cu cît Walter protesta mai mult, cu atît Burlap devenea mai generos.

— Să nu-ţi închipui că nu-mi dau seama. Mă preocupă de mult timp.

Mărinimia lui era contagioasă. Walter se decise să nu primească bani în plus; se decise ferm, chiar dacă era sigur că revista putea să-i dea mai mult.

— Te rog, Burlap, aproape că îl rugă el, aş prefera ca lucrurile să rămînă cum sînt.

îşi aminti brusc de Marjorie. Ce nedrept era cu ea! O sacrifica de dragul comodităţii lui. Fiindcă tocmeala i se părea dezgustătoare şi refuza să lupte sau să accepte favoruri, sărmana Marjorie nu-şi va putea comanda niciodată rochii noi şi va trebui să renunţe să mai angajeze o servitoare.

Burlap înlătură cu un gest al mîinii obiecţiile lui Walter. Insista să fie generos.

— Mă duc să vorbesc imediat cu Chivers. Cred că voi reuşi să-l conving să-ţi mai dea douăzeci şi cinci de lire pe an.

Douăzeci şi cinci de lire pe an! Adică zece 'şilingi pe săptămînă. Mai nimic. Marjorie spusese că trebuie să

pretindă cel puţin o sută de lire.

— Mulţumesc, spuse el, şi se dispreţui pentru cuvintele rostite.

— Mă tem că e ridicol de puţin. Extrem de puţin. „Asta ar fi trebuit să spun", îşi zise Walter.

— Mi-e ruşine să ţi1 le ofer. Dar ce se poate face? Evident nu se putea face nimic, pentru simplul motiv că

acest „ce se poate" reprezenta de fapt ceva impersonal şi inexistent.

Walter bîlbîi.cîteva cuvinte în chip de mulţumire. Se simţea umilit şi dădea vina pe Marjorie.

Cînd venea la serviciu, de trei ori pe săptămînă, Walter lucra în acelaşi birou cu Beatrice. Burlap, în izolarea lui redacţională, stătea singur. în acea zi trebuiau scrise recenziile scurte. între ei, pe masă, se aflau teancurile de cărţi proaste. Se serviră singuri. Un banchet literar — un banchet de deşeuri. Romane proaste şi versuri fără

valoare, sisteme filozofice idioate şi cărţi moralizatoare plate, biografii fără însemnătate şi cărţi plicticoase de călătorie, volume religioase de-a dreptul greţoase şi cărţi pentru copii atît de vulgare şi de tîmpite încît dacă le citeai ţi se făcea ruşine pentru întreaga rasă umană — teancul era înalt, şi 174

în fiecare săptămînă se înălţa tot mai mult. Capacitatea de muncă a lui Beatrice, discernămîntul rapid şi acea uşurinţă a lui Walter se dovedeau neputincioase în faţa acestei avalanşe, începură să lucreze „ca nişte vulturi în Turnurile Tăcerii"1, cum spunea Walter. Recenziile din acea dimineaţă erau extrem de virulente.

în scris Walter reuşea ceea ce în viaţă nu izbutise niciodată. Articolele lui constituiau o bătaie de joc nemiloasă.

Bietele fete bătrîne şi serioase se simţeau profund rănite în amorul lor propriu, cînd citeau aprecierile lui brutal de dispreţuitoare asupra poeziilor pe care le scriseseră din inimă despre Dumnezeu, Pasiune şi Frumuseţile Naturii. Vînătorii de animale mari, care se bucuraseră atît de mult de călătoriile lor în Africa se mirau că

relatările atît de interesante făcute de ei erau considerate plictisitoare. Tinerii romancieri care împrumutaseră

stilul şi concepţile epice ale autorilor celebri, dezvăluind cu îndrăzneală cele mai intime secrete ale vieţii lor sexuale, se simţeau jigniţi, uimiţi, indignaţi, cînd aflau că stilul lor era pompos, construcţia inexistentă, psihologia personajelor falsă, iar conflictul artificios şi melodramatic. O carte proastă e la fel de greu de scris ca şi una bună; ea se naşte la fel de sincer în sufletul scriitorului. Sufletul autorului prost fiind însă, din punct de vedere artistic cel puţin, de calitate inferioară, această sinceritate, dacă nu va fi întotdeauna neinteresantă în fond, îşi va găsi în orice caz o expresie neinteresantă, iar efortul cheltuit pentru compunerea ei rămîne o pierdere de timp. Natura e monstruos de nedreaptă. Nimic nu poate înlocui talentul. Migala şi toate calităţile sufleteşti nu fac doi bani. Scufundat în teancul său de cărţi proaste, Walter comenta, cu ferocitate lipsa de talent. Conştienţi de răbdarea depusă, de sinceritatea şi bunele lor intenţii artistice, autorii de cărţi proaste se simţeau trataţi nedrept şi revoltător.

Metodele critice ale lui Beatrice erau simple; încerca de fiecare dată să scrie în sensul părerilor lui Burlap. De fapt, lăuda toate cărţile care după ea tratau serios viaţa şi problemele ei, şi le condamna pe celelalte. Ar fi fost în stare să susţină că Festus a lui Bailey1 era mai valoros decît Candide, presupunînd că Burlap sau vreo altă

autoritate în materie nu i-ar fi spus

' Turnuri situate la marginea Bombay-ului. Cadavrele parşilor sînt lăsate aici pradă vulturilor. Printr-o veche tradiţie, această practică cu caracter sacru reprezintă în ochii parşilor suprema onoare adusă celui mort.

1 Philip Jones Bailey (1X16—1902), poet englez, autorul unui lung poem filozofic — Festus.

175

dinainte că era de datoria ei să prefere pe Candide. întrucît nu i se îngăduia decît să critice cărţile proaste, lipsa ei de intuiţie critică nu avea mare importanţă.

îşi văzură mai departe de lucru; la prînz luară dejunul la un restaurant. După aceea se întoarseră şi se aşezară din nou la treabă. între timp sosiseră unsprezece cărţi.

— Mă simt, spuse Walter, ca vulturii din Bombay în timpul unei epidemii printre parşi.

Bombay-ul şi parşii îi amintiră de sora lui, Elinor. Se îmbarca astăzi, împreună cu Philip. Walter se bucura de întoarcerea lor. Erau aproape singurele persoane cu care putea discuta deschis despre necazurile lui. O să se poată

consulta cu ei.

Graţie lor se va. simţi reconfortat, iar răspunderile proprii îi vor părea mai uşoare. Deodată, îşi aminti că totul fusese hotărît şi nu mai existau probleme. Nici una. Sună telefonul. Ridică receptorul.

— Tu eşti, dragă Walter? Era vocea lui Lucy.

Simţi o strîngere de inimă, căci ştia ce avea să urmeze.

— Tocmai m-ara sculat, explică ea. Sînt singură de tot. Voia ca Walter să vină să ia ceaiul cu ea. Walter refuză.

Atunci, după ceai.

— Nu pot, insistă el.

— Prostii! Fireşte că poţi.

— Cu neputinţă. i ■ •

— Dar de ce?

— Am treabă.

— Dar nu după şase. Vino neapărat.

La urma urmei, se gîndi el, poate c-ar fi mai bine s-o vadă şi să-i explice ce hotărise.

— N-am să te iert niciodată dacă nu vii.

— Bine, spuse el. Am să fac un efort. Dac-o să fie cu putinţă^ am să vin.

— Iţi place să flirtezi, îl persifla Beatrice cînd Walter puse receptorul în furcă. Refuzi, numai pentru plăcerea de a fi rugat!

Cînd pe la cinci şi ceva plecă, părăsindu-şi biroul sub pretextul că trebuia să se ducă la London Library înainte de ora de închidere, Beatrice îl salută ironic. Bon amusement! fură ultimele ei cuvinte.

fn biroul său redacţional, Burlap dicta scrisori secretarei sale.

— „Al dumneavoastră", etc.. încheie, el şi ridică un alt teanc

de hîrtii. „Dragă Miss Saville", începu el uitîndu-se o clipă la

176

scrisori. Nu, se corectă el. „Dragă Mjss Romola Saville. Vă mulţumesc pentru nota dvs. şi pentru manuscrisele trimise." Se opri apoi, lăsîndu-se pe scaun, închise ochii, gîndindu-se puţin.

__„N-am obiceiul, continuă el în cele din urmă cu o voce moale

şi distantă, n-am obiceiul să scriu scrisori personale unor necunoscuţi care-mi trimit manuscrise". Redeschise ochii şi întîlni de cealaltă parte a mesei privirea întunecată dar vie a secretarei. Ochii domnişoarei Cobe'tt aveau o expresie sarcastică; un zîmbet slab i se înfiripase aproape imperceptibil în colţul gurii. Burlap se irită, dar îşi ascunse sentimentele şi continuă să se uite fix înainte, ca şi cum domnişoara Cobbett nu ar fi existat, iar el s-ar fi uitat distrat la o mobilă. Domnişoara Cobbett îşi coborî din nou privirea pe blocnotesul ei.

„Ce jalnic, îşi spuse ea. E de o vulgaritate indescriptibilă".

Domnişoara Cobbett era o femeie micuţă, brunetă, cu un început de mustaţă în colţul buzei superioare, cu ochii căprii disproporţionat de mari în comparaţie cu faţa subţire şi cam bolnăvicioasă. Ochii adînci şi vii aveau aproape în permanenţă o expresie de reproş, care se putea transforma imediat în mînie sau, ca acum, în bătaie de joc. Era dreptul ei să privească lumea cu reproş. Soarta o tratase rău. De fapt, foarte rău. Născută şi crescută întro familie suficient de înstărită, se trezise, la moartea tatălui, săracă lipită pamîntului şi nevoită să trăiască de pe o zi pe alta. Se logodise cu Harry Markham. Viaţa promitea să reînceapă. Apoi venise războiul. Harry se înrolase şi murise în lupta. Moartea lui o silise să facă stenografie şi dactilografie pînă Ia sfîrşitul vieţii. Harry fusese singurul bărbat care o'iubise, singurul gata să-şi asume riscul de a o iubi. Alţi bărbaţi ^o considerau alarmant de violentă, de pasionată şi de serioasă. în compania ei tinerii se simţeau proşti şi caraghioşi. Se răzbunau, bătîndu-

şi joc de ea şi spunînd că n-are „simţul umorului", că e pedantă şi, cu timpul, că e fată bătrînă şi că tînjeşte după

un bărbat. Mai spuneau că seamănă cu o vrăjitoare. Domnişoara Cobbett se îndrăgostise adeseori nebuneşte, cu o violenţă disperată. Bărbaţii, însă, o ignoraseră sau, dîndu-şi seama cu cine au de-a face, dăduseră b,ir cu fugiţii; alţii îşi bătuseră joc de ea sau, şi mai rău, se arătaseră condescendenţi şi amabili, văzînd n ea o sărmană fiinţă

rătăcită, o pacoste cu care trebuie totuşi ^ te porţi milos. Ethel Cobbett avea tot dreptul să fie nemulţumită.

Pe Burlap îl întîlnise datorită faptului că pe vremea P™sPerităţiii ei materiale învăţase la aceeaşi şcoală cu Susan viitoarea nevasă a lui Burlap. -La moartea lui Susan,

177

Burlap exploatase durerea resimţită, grăbindu-se să se destăinuie în scris, într-o serie extrem de penibilă de articole personale, concepute la modul său veşnic penibil şi care constituia secretul succesului său în gazetărie (căci marelui public îi place întotdeauna să dezvolte indiscreţiile personale). Ethel îi trimisese o scrisoare de condoleanţe, împreună cu o lungă relatare despre Susan, de pe vremea cînd era tînâră. Un răspuns emoţionat şi emoţionant îi parvenise cu prima poştă: „Vă mulţumesc, vă mulţumesc pentru amintirile dumneavoastră despre fiinţa care am simţit că e Susan cea adevărată, fetiţa care a supravieţuit în femeia matură atît de frumos, atît de pur pînă în ultima clipă; xopilul minunat care, în ciuda scurgerii timpului^ a rămas acelaşi, trăind în persoana fizică a lui Susan. In adîncul sufletului ei, sînt sigur, Susan n-a crezut niciodată cu adevărat în fiinţa ei adultă şi cronologică, n-a reuşit niciodată cu adevăTat să-şi scoată din cap că era fetiţă care făcea pe adultul." Şi aşa mai departe — pagini de un lirism cam isteric despre copilul-femeie. O mare parte din conţinutul scrisorii îl vîrîse în articolul din săptămîna următoare intitulat: „Unor astfel de oameni le e hărăzită împărăţia Cerurilor". Peste cîteva zile plecase la Birmingham să discute personal cu femeia care o cunoscuse pe „Susan cea adevărată", pe vremea cînd era o copilă atît din punct de vedere cronologic cît şi spiritual. Impresia reciprocă se dovedise favorabilă.

Pentru Ethel, care ducea o existenţă amară şi nemulţumită între locuinţa ei tristă şi oribila societate de asigurări unde lucra, sosirea mai întîi a scrisorii şi apoi a lui Burlap în persoană constituisera evenimente importante şi minunate. Un scriitor adevărat, un om inteligent şi inimos. în starea lui de spirit, lui Burlap i-ar fi plăcut orice femeie care putea să-i vorbeasacă despre copilăria lui Susan, orice femeie, în a cărei compasiune caldă şi maternă, el însuşi fiind copil, se putea cufunda voluptuos, ca într-un pat cu fulgi.

Ethel Cobbett se dovedise nu numai plină de simpatie şi o prietenă devotată a lui Susan, dar mai ales inteligentă, serios cultivată şi plină de admiraţie faţă de el. Primele impresii fuseseră favorabile.

Burlap plînsese cuprins de disperare. Se zbuciumase la gîndul că niciodată, da, niciodată nu va putea să ceară

iertare lui Susan pentru tot răul ce i-l făcuse, pentru toate cuvintele crude pe care le rostise. Chinuit^de remuşcări, îi mărturisise lui Ethel că o dată îşi înşelase soţia. îi povestise amănunţit certurile dintre ei. Susan murise şi nu mai avea cum să-i ceară iertare. Niciodată, niciodată. Ethel, înduioşată, reflectase că pe ea n-avea s-o

178

regrete nimeni: A fi obiectul unei compasiuni postume e mai puţin plăcut decît să te bucuri de aceeaşi afecţiune cît trăieşti. Chinurile pe care Burlap, printr-un proces de concentrare puternipă asupra ideii pierderii şi durerii suferite, reuşise să şi le dezlănţuie în suflet, erau cu totul disproporţionate şi departe de sentimentele sale reale pentru Susan. Loyola prescria fiecărui novice iezuit o serie de meditaţii solitare asupra suferinţelor lui Cristos; cîteva zile petrecute într-un astfel de exerciţiu, întovărăşit de post negru, erau în general suficiente pentru a zămisli în mintea novicilor o înţelegere vie, mistică şi personală a adevăratei existenţe a Mînuitorului şi a suferinţelor lui. Burlap folosea acelaşi procedeu; dar în loc să se gîndească la Isus, sau măcar la Susan, se gîndea la sine, la propriile lui chinuri, la propria lui singurătate, la propriile lui remuşcări. Şi evident, cîteva zile de continuă masturbaţie spirituală îl aduceau la o înţelegere mistică a propriei sale stări jalnice, unice şi incomparabile. Se închipuia, într-o viziune apocaliptică, copleşit de toate durerile. (Burlap cita întotdeauna oral sau în scris frazele din Noul Testament. „Fiecare dintre noi, scria el, fie că este bărbat sau femeie, duce o cruce după putinţa sa de a îndura şi după capacităţile de autoperfecţionare." Vorbea în cunoştinţă de caUză despre suferinţele din grădina măslinilor şi cupele cu oţet.) Viziunea îi sfîşia inima; îl copleşea mila faţă de propria lui persoană. Sărmana Susan. n-avea multe lucruri în comun cu suferinţeţe acestui Burlap, gen Isus Cristos.

Dragostea pentru Susan, pe vremea cînd ea trăia, şi-o sugerase şi o amplificase singur, manifestările de durere la moartea ei urmăriseră acelaşi proces. Nu o iubise pe Susan, ci imaginea ei, pe care o zămislise în mintea lui; îi plăcea ideea dragostei. Se concentrase puternic, în cea mai bună manieră iezuită, pînă ce imaginile şi sentimentele deveniseră halucinant de reale. Dragostea lui pentru această fantomă, iubirea de dragul iubirii, pasiunea de dragul pasiunii, pe care izbutise să le stoarcă din conştiinţa lui, o cuceriseră pe Susan, care îşi închipuise că au o legătură cu persoana ei. O impresionase mai-ales faptul că sentimentele lui aveau o notă

„pură", lipsită de virilitate. Părea un copil îndrăgostit de mama lui (un copil cu unele porniri incestuoase, e adevărat; dar cu ce tact şi cu ce delicateţe juca rolul unui mic Oedip!). Dragostea lui Burlap era copilărească şi maternă: plin ; pasiune şi făcînd mici nebunii, căuta parcă un refugiu în braţele mamei. Slăbuţă, extrem de delicată, parţial vie şi de aceea doar parţial maturizată, şi rămasă în stadiul unei copilării veşnice, Ethel Cobbett îl adorase ca pe un iubit de o factură superioară, ca pe un sfint. Burlap, în schimb adora propria sa 179

fantomă, adora frumoasa sa concepţie creştină asupra căsătoriei, şi în fine adora felul. încîntător cum se purtase că soţ.

Articolele sale periodice exaltau pe un ton liric căsătoria. Cu toate acestea, fusese deseori necredincios soţiei sale. Avea un sistem atît de pur, de copilăresc şi de platonic de a face dragoste, încît nici femeile şi nici el nu considerau manifestările lui ca reprezentînd efectiv dragostea. Viaţa împreună cu Susan fusese o' succesiune de scene pe întreaga varietate a tonalităţilor emotive. Obişnuia să-şi rumege nemulţumirile, otrăvindu-şi mintea, pînă ce izbucnea într-un acces de furie sau de gelozie. Alteori, reflecta la propriile sale lipsuri, se pocăia, devenea dezgustător, abject, şi se tîra la picioarele ei într-un extaz de adoraţie incestuoasă faţă de o soţie — o imaginară mamă-copil — pe care o alesese pentru a o identifica cu Susan cea în carne şi oase. Uneori îşi întrerupea brusc emoţiile, începînd să rida, un rîs ciudat de scurt şi cinic, făcînd-o pe Susan să se simtă foarte prost şi un timp se transforma complet, ajungînd să semene cu Morarul vesel din liedul lui Schubert. „Nu ţin la nimeni, nu, nu ţin la nimeni şi nimeni nu ţine la mine". „Diavolul din noi", aşa descria el aceste stări, cînd îşi revenea la starea de spirit obişnuită; cita cuvintele Bătrînului marinar1 despre şoapta blestemată care îi uscase inima, ca un praf. „Diavolul din suflet", sau adevărata, fundamentala sa fiinţă, sătulă de a mai juca un rol străin şi de a-şi exterioriza emoţii pe care nu le resimţea spontan, îşi luase oare o scurtă vacanţă?

Susan murise; Burlap ar fi putut la fel de uşor să simuleze durerea puternică şi statornică încercată cu această ocazie, dacă i-ar fi venit ideea, pe vremea cînd ea trăia, că Susan a murit, iar el a rămas dezolat şi singur.

Pe Ethel o emoţionase intensitatea sentimentelor lui, sau mai degrabă insistenţa şi violenţa lor. Burlap păruse complet zdrobit de durere, atît fizic cît şi spiritual. Inima lui Ethel sîngerase pentru el. încurajat de simpatia ei, Burlap se scufundase într-o orgie de regrete, atît de ieftine încît durerea simulată te scotea din sărite,- într-o orgie de căinţe pe cît de jalnice pe atît de tardive, şi într-o orgie de mărturisiri şi înjosiri inutile. Sentimentele nu sînt lucruri de sine stătătoare, care să poată fi izolate de restul gîndurilor. Cînd cineva încearcă o emoţie puternică într-un domeniu, nu e exclus să se emoţioneze şi în

, ' Balada bătrinului marinar, poem de poetul englez Samuel Coleridgc (1772—1834). Bătrînul marinar omoară un albatros, atrăgînd astfel asupra sa şi a tovarăşilor săi un blestem, o şoaptă blestemată. în urma căreia tot echipajul va muri, iar bătrînul marinar va rămîne singur pentru a povesti mai departe fapta sa.

180

altul. Durerea îl făcea pe Burlap nobil şi generos; mila faţă de sine îi uşura sentimentul creştin faţă de alţi oameni.

— îmi dau seama că şi dumneata eşti nefericită, îi spusese lui Ethel.

Ethel recunoscuse şi îi mărturisise cît de mult ura serviciul, localul unde lucra şi pe cei de acolo; îi povestise viaţa ei distrusă. Burlap o încredinţase de simpatia lui.

— Ce înseamnă micile mele nefericiri în comparaţie cu ale dumneavoastră? protestase ea, amintindu-şi violenţa durerii lui.

Burlap îi vorbise despre francmasoneria suferinţei, apoi, orbit de viziunea propriei sale fiinţe generoase; oferise domnişoarei Cobbett postul de secretară la redacţia revistei Literary World. Cu toate că Londra şi Literary World păreau infinit mai atrăgătoare decît Birmingham-ul şi Societatea de asigurări, Ethel ezitase. Slujba ei era;plicticoasă, dar sigură, permanentă şi îi garanta o pensie. într-o nouă eplozie de generozitate, Burlap o asigurase că noua ei situaţie va fi cît doreşte ea de permanentă. De atîta bunătate, inima Iui Burlap bătuse mai tare!

Domnişoara Cobbett se lăsase convinsă. Venise la Londra.

Burlap, care sperase să se strecoare treptat şi aproape pe nesimţite în patul ei, suferise o mare dezamăgire. Făcînd pe copilul cu inima sfărimată, căutînd înţelegere şi afecţiune, încercase s-o corupă într-un mod cît mai spiritual şi platonic şi s-o atragă, profitînd de compătimirea ei, într-un incest tandru şi delicios. Lui Ethel Cobbett însă ideea îi păruse inacceptabilă; nici măcar nu-i trecuse vreodată prin cap. Avea principii solide, dovedindu-se în convingerile ei morale la fel de pasionată şi violentă Ga şi în dragoste. Luase prea în serios şi prea literal durerea lui Burlap. Căzuseră de acord cu ochii plini de lacrimi, să iniţieze un fel de cult, numai al lor, pentru sărmana Susan, să ridice în memoria ei şi să păstreze în suflet un altar veşnic luminat şi împodobit cu ofrande. Ethel îşi închipuise că Burlap nu va renunţa la această intenţie. Ea una, în orice caz, avea de gînd s-o ducă la îndeplinire.

Nici nu visase că Burlap urmărea altceva. Purtarea lui ulterioară o uimise şi o revoltase. Cum, acesta era omul care promisese că va ţine veşnic aprinse luminările din faţa altarului sărmanei Susan? se întrebase ea privindu-l cum îşi duce viaţa de promiscuităţi ascunse. îşi arătase şi îşi manifestase dezaprobarea şi prin cuvinte. Burlap se blestemase pentru prostia pe care o săvîrşise convingînd-o să-şi lase serviciul la societatea de asigurări, se blestemase pentru •dioţenia lui crasă promiţîndu-i o slujbă sigură. De-ar da uumnezeu să plece din proprie iniţiativă! începuse să-i facă

181

mizerii tratînd-o impersonal, cu răceală şi superioritate, ca pe o maşină de scris sau un dictafon. Ethel Cobbett se cramponase însă cu sălbăticie de slujba ei.

Se împliniseră vreo optsprezece luni de cînd era angajată şi nu dădea nici un semn că avea de gînd să

demisioneze. Situaţia devenise insuportabilă: nu mai mergea. Dar cum să-i pună capăt? Evident, nu se angajase legal s-o ţină la infinit. Nu hotărise nimic în scris. Dacă într-o bună zi va deveni insuportabilă, atunci. .

Ignorînd cu desăvîrşire privirea şi surîsul ei ironic aproape imperceptibil, Burlap continuă să dicteze. Te înjoseşti dacă dai atenţie unei maşini; e de-ajuns s-o foloseşti. Şi totuşi, mult timp n-o s-o mai ţină.

— „N-am obiceiul să scriu unor necunoscuţi care-mi trimit manuscrisele", repetă el cu o voce fermă, hotărîtă.

„Nu mă pot reţine însă să nu vă spun", nu, „să nu vă mulţumesc pentru marea plăcere pe care mi-au prilejuit-o poemele dumneavoastră. Prospeţimea lirică a operei dumneavoastră, sinceritatea ei emoţionantă, strălucirea ei vie, aproape sălbatică au constituit pentru mine o revelaţie, o adiere de aer curat. Un redactor e silit să citească

atîta literatură proastă încît se simte aproape mişcat şi rămîne recunoscător acelora care" — nu, scrie mai bine —

„acelor spirite rare, preţioase care îi oferă aur în locul zgurei obişnuite. Vă mulţumesc pentru că mi-aţi dăruit", se uită din nou prin hîrtii, Dragostea în pădure şi Florile pasiunii. Vă mulţumesc pentru suprafaţa lor verbală, vie şi dezordonată. Vă mulţumesc pentru sensibilitatea.. — nu — pentru sentimentele delicate, pentru eperienţa suferinţei, pentru spiritualitatea arzătoare pe care o intuiţie mai adîncă le descoperă sub această suprafaţă. Am dat dispoziţie ca ambele poeme să fie culese imediat, sperînd ca ele să apară la începutul lunii viitoare.

între timp, dacă aveţi un drum pe Fleet Street, m-aş considera foarte onorat să aud personal de la dumneavoastră

ceva în legătură cu proiectele poetice. Aspirantul literar, chiar şi cel talentat, se loveşte deseori de greutăţi materiale, pe care scriitorul profesionist ştie cum să le evite. Am considerat întotdeauna un mare privilegiu şi o mare datorie ca, în calitatea mea de critic şi redactor, să facilitez drumul celor talentaţi» Iată de ce, vă rog să

iertaţi această scrisoare interminabilă. Primiţi, vă rog, încredinţarea stimei mele deosebite."

Se uită din nou la poemele bătute la maşină şi citi cîteva versuri. „Un autentic talent, îşi spuse el de cîteva ori, un autentic talent". Diavolul din el reflecta însă că autoarea acestor poeme, remarcabil de sincere şi pline de temperament, părea să fie o

182

fată cu oarecare „experienţă". Aruncă poemele în coşul de hîrtii din dreapta şi luă o nouă scrisoare din coşul din stînga.

— „Reverendului James Hitchcock", dictă el. „Casa Parohială din Tuttlef'ord, în Wiltshire. Stimate domn, regretăm extrem de mult că nu avem posibilitatea sâ folosim amplul şi foarte interesantul dumneavoastră articol asupra legăturii dintre limbile aglutinante şi formele aglutinante ale himerelor în arta simbolică. Lipsa de spaţiu. ."

în capotul ei roz, ca lalelele din vaze, Lucy citea sprijinită în coate. Divanul cenuşiu avea aceeaşi culoare cu pereţii îmbrăcaţi în mătase; covorul era roz. Pînă şi papagalul din colivia lui aurită era gri şi roz. Uşa se A

deschise.

— Dragă Walter! în sfîrşit! Lucy zvîrli cartea.

— Am şi sosit. Dac-ai şti cîte lucruri am lăsat baltă ca să vin aici. („îmi promiţi?" îl întrebase Marjorie. Iar el răspunsese: „îţi promit". Această ultimă vizită de explicaţii nu mai conta.) Divanul era larg. Lucy îşi trase picioarele la perete, făcîndu-i loc. Unul din papucii ei roşii, model turcesc, căzu pe covor.

— Mă enervează manechiurista, spuse ea, ridicîndu-şi puţin piciorul gol spre el. Se încăpăţînează să-mi dea cu mizeria asta roşie pe unghiile de la picioare. Parcă-s nişte răni.

Walter tăcea. Inima îi bătea puternic. Parfumul gardeniilor îl învălui, precum căldura unui trup, transpusă într-o altă gamă senzuală. Există parfumuri fierbinţi sau reci, înăbuşitoare ori proaspete. Gardeniile lui Lucy îi umpleau gîtul şi plămînii cu un parfum tropical, suav, apăsător. Pe mătasea cenuşie a divanului, piciorul ei alb semăna cu mugurii de lotus, cărnoşi şi albi. Picioarele zeiţelor indiene, călcînd printre florile de lotus, devin şi ele flori.

Timpul se scurgea în tăcere, dar nu inutil, ca de obicei. De data asta inima nerăbdătoare a Jui Walter îi pompa, cu fiecare bătaie, în rezervorul ermetic al experienţei, unde timpul continua să urce în spatele digului, pînă cînd, în cele din urmă, pe neaşteptate.. Walter întinse brusc mîna şi-i apucă piciorul gol. Sub presiunea secundelor acumulate în tăcere, digul cedă. Piciorul era lung, lung şi subţire. îşi încleşta mîna pe el. Se aplecă şi îi sărută

laba. piciorului.

— Vai, dragă Walter, rîse Lucy. Ai început să ai gusturi cu totul orientale.

Walter nu spuse nimic; îngenunche jos, lîngă divan şi se lăsă Peste ea. Faţa lui, aplecată pentru â o săruta, exprima disperare

183

şi nebunie. în contact cu trupul ei, mîinile lui tremurau. Lucy clătină din cap şi îşi feri faţa cu mîna.

— Nu, nu vreau.

— De ce?

— Nu-i bine.

— De ce nu?

— în primul tînd ai -să-ţi complici şi mai rău situaţia.

— Nu-i adevărat, spuse Walter.

Nu mai existau complicaţii. Marjorie dispăruse din mintea lui.

— în afară de asta, continuă Lucy, ani impresia că m-ai uitat, şi nu vreau.

Buzele lui Walter erau însă catifelate iar mîinile lui o atingeau uşor. Săruturile şi mîngîierile trezeau tremurător la viaţă anticipări ale plăcerii. Lucy închise ochii. Mîngîierile acţionau ca un drog ameţitor şi calmant. Trebuia doar să-şi relaxeze voinţa şi drogul va pune complet stăpînire pe ea. Va înceta să mai existe şi va deveni o epidermă fremătînd de plăcere şi acoperind un vid, o beznă abisală şi caldă.

— Lucy! Pleoapele ei se zbătură şi tremurară sub săruturile lui. Walter îşi lăsă mîna pe sinii ei. — Iubito!

Lucy rămăsese perfect nemişcată, cu ochii încă închişi.

Un ţipăt ascuţit, brusc şi sfîşietor îi făcu pe amîndoi să tresară, trezindu-se de-a binelea din uitarea timpului.

Parcă s-ar fi comis o crimă alături, iar victima ar fi considerat uciderea ei o glumă şi o operaţie dureroasă.

Lucy izbucni în ris. .

— E Polly.

Se uitară peste umăr la colivie. Cu capul lăsat Duţin pe o parte, pasărea îi cerceta cu un ochi negru şi rotund. In timp ce-l priveau, un oblon de piele, de culoarea pergamentului, cobori rapid peste ochii strălucitori şi inexpresivi ai papagalului, iar apoi se ridică. Ţipătul de martir muribund dar vesel se repetă.

— Va trebui să-i acoperi colivia cu husa, spuse Lucy. Walter se întoarse spre ea şi, furios, începu s-o sărute.

Papagalul ţipă iar, Lucy începu să rida mai tare.

— E inutil, spuse ea, răsuflînd greu. Nu tace pînă nu acoperi colivia.

Pasărea îi confirmă cuvintele, scoţînd un alt urlet de agonic veselă. Exasperat, jignit şi simţindu-se ridicol, Walter se ridică şi traversă încăperea. Văzîndu-l că se apropie, pasărea începu să ţopăie neastîmpărată pe trapezul ei. Creasta i se zbîrli, iar penele de pe cap şi gît i se înfoiară ca solzii unui con de molift, ajuns Ia maturitate.

184

— Bună dimineaţa, spuse papagalul cu o voce guturală de ventrilog, bună dimineaţa, mătuşico, bună

dimineaţa, rnătuşico. .

Walter desfăcu husa de brocat roz ce se afla împăturită alături pe o masă şi acoperi colivia cu ea, înăbuşind astfel strigătele. De sub husă se auzi un ultim: „Bună dimineaţa, mătuşica", apoi se făcu tăcere.

— îi place să facă glume, spuse Lucy cînd papagalul dispăru subA husă. '

îşi aprinse o ţigară.

Walter străbătu din nou încăperea cu paşi mari şi, fără să spună un cuvînt, îi luă ţigara dintre degete şi o aruncă în cămin. Lucy ridică mirată din sprîncene; el nu-i dădu răgazul să vorbească. îngenunche din nou la marginea divanului şi începu s-o sărute pătimaş.

— Walter! protestă ea. Nu! Ce te-a apucat?

încercă să se desfacă din braţele lui, dar descoperi că era neaşteptat de puternic.

— Eşti o fiară.

Walter se simţi cuprins de o dorinţă şi sălbatică.

— Walter! îţi repet! îi veni o idee absurdă, care o făcu deodată să rida. — Parc-ai fi un artist de cinema. Văzut de aproape, cînd rinjeşte.

încercarea de a-l ridiculiza se dovedi la fel de ineficace ca şi protestul. De fapt, nu dorea ca el să înceteze. De ce să nu-i cedez;? Era totuşi oarecum umilitor să fie dominată, să i se impună dragostea, în loc ca ea să aleagă.

Mîndria şi voinţa ei se impuseră, înfrînîndu-i propria dorinţă. Dar de ce nu, în definitiv? Stupefiantul era puternic şi îmbătător. De ce nu? închise ochii. în timp ce ezita încă, împrejurările hotărîră subit în locul ei. Cineva bătu la uşă. Lucy redeschise ochii.

— Am de gînd să-i spun să intre, şopti ea.

Walter se ridică grăbit în picioare; între timp bătaia în uşă se repetă.

— Intră!

Uşa se deschise.

— A venit, domnul Illidge, doamnă! spuse servitoarea. Walter rămase lîngă fereastră, ca şi cum l-ar fi interesat

foarte mult camionul staţionat în faţa casei de peste drum.

— Condu-l aici, spuse Lucy.

Cînd uşa se închise, Walter se întoarse. Faţa i se acoperise cu I paloare puternică, iar buzele îi tremurau.

— Am uitat cu desăvîrşire, explică ea. L-am invitat aseară, sau mai degrabă âzi-dimineaţă.

185

Walter privi în altă direcţie şi fără să rostească o vorbă traversă odaia, deschise uşa şi plecă.

— Walter! îl strigă ea, Walter! dar el nu se întoarse. Pe scară se întîlni cu Illidge care urca în urma servitoarei. Walter îi răspunse la salut cu un gest neglijent şi se grăbi să

treacă pe lîngă el. Nu era destul de calm pentru a-i vorbi.

— Prietenul nostru Bidlake părea foarte grăbit, spuse Illidge după ce se salutară.

Se simţea încîntat, fiind convins că Walter plecase din cauza lui.

Lucy îi observă expresia satisfăcută. „Parcă-i un cocoşel roşu", îşi spuse ea.

— A uitat ceva, explică ea vag.

— Sper că nu s-a uitat pe sine, se interesă Illidge pe un ton glumeţ.

Lucy începu să rîdă, mai mult din cauza pozei lui de mascul îngîmfat, decît de glumă. Illidge se umflă în pene, plin de încredere şi satisfacţie. Manierele mondene se dovedeau simple ca un joc de popice. Simţindu-se ca la el acasă, îşi întinse picioarele şi se uită prin cameră. Eleganţa sobră şi costisitoare îl impresiona imediat, ca fiind de bun gust. Trase pe nări, încîntat, parfumul din aer.

— Ce-i sub husa aceea roşie şi misterioasă? întrebă el arătînd spre colivia acoperită.

— Un papagal, răspunse Lucy, un papagal care face cucurigu, rectifică ea, izbucnind brusc într-un hohot de rîs neliniştitor şi inexplicabil.

Există dureri ce pot fi mărturisite şi suferinţe cu care te poţi

, mîndri pe drept. Despre moartea unei fiinţe iubite, despre 1 despărţire, despre remuşcări şi teama de moarte au vorbit elocvent poeţii. Durerile solicită simpatia lumii. Există însă şi

dureri compromiţătoare, nu mai puţin sfîşiitoare decît celelalte,

" dar despre care cei ce le îndură nu îndrăznesc, sau nu pot să

vorbească. De pildă, durerea pricinuită de o dorinţă

nesatisfăcută. Iată sentimentul lui Walter cînd ajunse în stradă.

Simţea în acelaşi timp durere, furie, dezamăgire, ruşine şi nefericire. Avea senzaţia că sufletul i se năruie de atîta durere.

Totuşi, nu putea mărturisi nimănui adevărata cauză a

suferinţelor sale, dat fiind caracterul lor josnic şi chiar ridicol.

Să presupunem că s-ar fi întîlnit cu un prieten care I-ar fi

întrebat de ce este atît de nefericit.

„Eram cu o femeie în pat şi am fost întrerupt, la început, de ţipetele unui papagal, apoi de sosirea- unui invitat."

Răspunsul ar fi fost un imens si bajocoritor hohot de rîs.

186

Mărturisirea ar fi făcut ocolul cluburilor, ca o glumă straşnică. Şi totuşi Walter n-ar fi suferit mai cumplit nici dacă i-ar fi murit mama. .

Rătăci cam o oră pe străzi şi prin Regent Park. Lumina descreştea treptat în după-amiaza albă şi ceţoasă. Se mai linişti. „E o lecţie, îşi zise el, o pedeapsă"; îşi călcase promisiunea. Atît pentru binele lui cît şi pentru al lui Marjorie, jură că lucrul nu avea să se mai repete. Se uită la ceas şi văzînd că e trecut de şapte o luă spre casă.

Ajunse -obosit şi decis să se pocăiască.

Marjorie cosea. Faţa ei subţire şi obosită strălucea în lumina lămpii. Purta şi ea capot. Mov, oribil. „întotdeauna a fost lipsită de bun gust", îşi Spuse Walter. Mirosul de mîncare se răspîndise în tot apartamentul. Nu putea să

suporte mirosul de bucătărie; un motiv în plus pentru care trebuia să-i rămînă credincios lui Marjorie. O

problemă de onoare şi o datorie. Faptul că prefera parfumul de gardenie mirosului de varză nu-i dădea dreptul s-o facă pe Marjorie să sufere.

— Ai întîrziat, spuse ea.

— Am avut o groază de treabă, explică Walter. Ş-i m-am întorsa acasă pe jos. Asta, cel puţin, era adevărat. Cum te simţi?

îi cuprinse umerii cu mîinile şi se aplecă spre ea. Marjorie dădu drumul la cusătură şi îşi încolăci braţele în jurul gîtului lui Walter. „Ce fericită sînt, îşi spuse ea, că e iar al meu!" Din nou al ei. Ce bucurie! Dar, chiar în clipa cînd îl îmbrăţişa, îşi dădu seama că fusese din nou trădată. Se smulse de lîngă el.

— Walter, cum ai fost în stare?

Sîngele îi năvăli în faţă; încercă se joace teatru mai departe.

— Ce să fiu în stare? întrebă el.

— Iar ai fost la femeia aceea.

— Nu ştiu ce spui.

înţelese că partida era pierdută, dar continuă să se prefacă.

— E inutil să mă minţi.

Marjorie se ridică, brusc, răsturnînd coşul de lucru; conţinutul se răspîndi pe jos. Fără să-i pese, traversă odaia.

— Lasă-mă în pace! strigă ea cînd Walter încercă s-o urmeze.

Cu o mişcare resemnată, o ascultă.

— Cum ai fost în stare? continuă ea. Să vii acasă duhnind a parfumul ei. Aşadar, gardeniile îl trădaseră. Ce prost fusese; ar ti trebuit să se gîndească mai dinainte. . — după tot ce-ai spus azi-noapte. Cum ai fost în stare?

187

— Dă-mi voie să-ţi explic, protestă el cu vocea unei victime, a unei victime exasperate.

— Explică-mi de ce-ai minţit, spuse ea cu amărăciune. Explică-mi de ce ţi-ai călcat promisiunea.

Furia şi dispreţul ei treziră un ecou corespunzător în sufletul lui Walter.

— Am să mă mulţumesc să-ţi explic, spuse el cu o politeţe rigidă şi primejdioasă. „O adevărată cată cu scenele şi cu gelozia ei! O cată insuportabilă, exasperantă."

— Mulţumeşte-te să minţi mai departe, îl ironiza ea, Walter dădu din nou indiferent din umeri.

— Dacă aşa iei lucrurile, spuse el politicos.

— Eşti un mincinos neruşinat, asta eşti, spuse Marjorie. întorcîndu-i spatele.

îşi acoperi faţa cu mîinile şi începu să plîngă.

Walter rămase nepăsător. Spectacolul pe care-l ofereau umerii ei zguduiţi de plîns îl scotea din sărite şi îl plictisea. O privi cu o furie rece şi obosită.

— Pleacă! strigă ea printre lacrimi, pleacă!

Nu mai voia să-l vadă, stînd acolo cu un aer triumfător, în timp ce ea plîngea.

— Pleacă!

— Vrei într-adevăr să plec? O întrebă el cu aceeaşi politeţe rece şi gravă.

— Da, du-te, pleacă!

— Foarte bine, spuse el. Deschise uşa şi plecă.

La Camden Town luă un taxi şi ajunse în Bruton Street exact în momentul cînd Lucy se pregătea să plece în oraş

ca să ia masa.

— Vii cu mine, o anunţă el foarte calm.

— Regret.

— Vii, cînd îţi spun.

Lucy îl privi curioasă. Walter o fixa, zîmbind, cu o expresie ciudată de satisfacţie şi amuzament, o expresie de forţă încăpăţînată şi invincibilă, cum nu văzuse niciodată pe faţa lui.

— De acord, spuse ea în cele din urmă şi sună servitoarea. Telefonează-i, te rog, lui Lady Sturlett, ordonă ea, şi spune-i că regret, dar am o migrenă teribilă şi nu pot să mai vin astă-seară. Servitoarea se retrase. Ei, acum eşti mulţumit? •

— încep să fiu, răspunse el.

— „începi"? Lucy se prefăcu indignată. îmi place obrăznicia ta nemaipomenită.

188

— Ştiu că-ţi place, spuse Walter rîzînd.

Şi ei îi plăcu.

In noaptea aceea Lucy deveni amanta lui.

Era între ora trei şi patru după-amiază. Spandrell tocmai se dăduse jos din pat. Nu se bărbierise încă; peste pijama purta un halat din postav cafeniu, ca un anteriu de călugăr. (Aerul lui monastic era studiat; îi plăcea să

semene cu asceţii. în copilărie juca cu mare plăcere rolul unui anahoret al cultului diavolului.) Umplu ceainicul cu^ apă şi aşteptă să fiarbă pe aragaz. I se păru că ţine o veşnicie. în gura uscată îi stăruia un gust ce-i amintea mirosul de alamă încinsă. Erau urmările obişnuite ale coniacului.

„Aşa cum cerbul tînjeşte după apa pîraielor, îşi spunea el, tot astfel şi sufletul meu. . Setea de a doua zi după

chef". Dacă s-ar i putea îmbutelia graţia divină ca apa minerală."

Se îndreptă spre fereastră. Dincolo de o rază de cincizeci de metri, întreg universul fusese anulat de o ceaţă albă.

Cît de insistent şi de semnificativ se profila un felinar în faţa casei de alături, pe partea dreaptă a străzii! Lumea fusese distrusă şi rămăsese doar felinarul, ca barca lui Noe în cataclismul universal. Niciodată nu observase felinarul; mai înainte nici nu existase. Acum însă era singurul lucru existent. Spandrell îl fixă cu toafă atenţia; simţi că i se taie respiraţia. Un feliaar singur în , ceaţă — unde mai văzuse aşa ceva? Senzaţia bizară că a rămas singurul supravieţuitor al diluviului îi era oarecum familiară. Cu privirea aţintită asupra felinarului, încercă să îşi aducă aminte. După un timp, gîtuit de emoţie, renunţă; îşi ţinea în frîu voinţa şi gîndurile conştiente, aşa cum un poliţist ţine piept mulţimii care înconjoară o femeie leşinată pe stradă. îşi ţinea în frîu gîndurile conştiente, pentru a îngădui memoriei ameţite să-şi facă loc pentru a se întinde, a respira şi a reveni la viaţă. Cu ochii pironiţi asupra felinarului, Spandrell aştepta frămîntat dar 9U răbdare, ca un om gata să strănute, clipa cînd avea să

izbucnească criza; aştepta ca memoria, de mult moartă, să învie. Deodată memoria învie, se trezi complet din catalepsia ei şi, cu un sentiment de mare uşurare sufletească, Spandrell se văzu urcînd drumul abrupt, acoperit cu zăpadă bătătorită, ce ducea de la Cortina spre trecătoarea Falzarego. Un nor alb şi rece coborîse asupra văii.

Munţii dispăruseră. Vîrfurile fantastice, de ur> roş de coral, ale Dolomiţilor nu se mai vedeau. Nu mai existau culmi şi prăpăstii. Lumea avea doar cincizeci de paşi

189

lăţime: pe jos zăpada albă; In jur şi deasupra, nori albi. Iar, uneori, proiectat pe albeaţa zăpezii, conturul întunecat al unei case, al unui stîlp de telefon, al unui pom, al unui om, sau al unei sănii, semnificative în izolarea şi singurătatea lor, fiecare un supravieţuitor al dezastrului general. Spectacolul avea ceva lugubru, dar cît era de captivant, de nou, de frumos prin ciudăţenia lui. Plimbarea se dovedea o aventură. îl cuprinsese un neastîmpăr, un fel de nelinişte îi amplificase fericirea, făcînd-o insuportabilă.

— Uită-te la cabana aceea micuţă din dreapta, îiA strigase mamei lui. Cînd am urcat ultima oară nu se afla aici.

îţi jur că nu.

Cunoştea perfect drumul, îl urcase şi îl coborîse de sute de ori; niciodată nu văzuse cabana care acum se detaşa aproape înfricoşător, singurul obiect precis şi întunecat, într-un univers vag şi alb.

— Nici eu n-am observat-o spusese mama lui. Ceea ce dovedeşte, adăugase ea cu acea notă de tandreţe pe care o căpăta vocea ei ori de cîte ori pomenea de soţul mort, ce dreptate avea tatăl tău.

„îndoieşte-te de tot ce pare evident, spunea el, chiar dacă îţi pare evident şi ţie."

îl apucase de mînă şi merseră împreună, trăgînd săniile după ei.

Spandrell se întoarse de la fereastră. Ibricul fierbea. Umplu ceainicul, îşi turnă o ceaşcă şi bău. Simbolic setea nu i se domoli. Continuă să soarbă ceaiul, gînditor, amintindu-şi şi analizînd acele clipe de fericire, aproape incredibile, din copilărie. Iarna în munţii Dolomiţi; primăvara, în Toscana, în Provenţa sau în Bavaria; vara, pe malul Mediteranei sau în Savoya. După moartea tatălui său, şi mai înainte de a se duce la liceu, trăiseră aproape toată vremea în străinătate, căci era mai ieftin. Mai toate vacanţele şi le petrecuse pe continent. De la şapte la cincisprezece ani, ca un Childe Harold precoce, se deplasase prin tot felul de localităţi europene celebre pentru frumuseţea lor, apreciindu-le sincer farmecul, lucrii rar la vîrsta lui. Anglia îi păruse după aceea cam searbădă. îi veni în minte altă zi de iarnă. Fără ceaţă, de data asta, o zi strălucitoare, cu un soare fierbinte şi un cer fără pată; deasupra pădurilor şi coastelor acoperite cu zăpadă, pereţii prăpăstioşi ai Dolomiţilor, de culoarea mărgăritarului, sclipeau în roz, portocaliu şi alb.

Alunecau pe schiuri printr-o pădurice desfrunzită. Umbrele pomilor se aliniau pe zăpada ce semăna, sub schiuri, cu o imensă blană de tigru vărgată în alb şi albastru. Printre ramurile 190

desfrunzite soarele se vedea portocaliu, iar printre muşchii ce atîrnau pe stînci căpăta o culoare verde ca marea.

Zăpada prăfuită sfîriia sub schiuri, iar aerul era cald şi tare în acelaşi timp- Cînd ieşise din pădure, pantele întinse i se desfăşuraseră în faţă ca liniile unui corp minunat; zăpada virgină, netedă ca pielea şi fin granulată în lumina joasă a soarelui de după-amiază, scînteia ca presărată cu diamante şi'paiete. Schiase mai departe. La marginea pădurii se oprise s-o aştepte pe mama lui. Uitîndu-se în urmă, o văzuse venind printre copaci. O siluetă înaltă şi energică, încă tînără şi sprintenă, zîmbind cu toată faţa. Cobora spre el; i se păruse cea mai frumoasă, cea mai simplă, cea mai reconfortabilă şi mai cunoscută fiinţă omenească.

— .Aşa! spusese ea rîzînd, şi se oprise alături.

— Aşa!

Se uitase la ea, apoi la zăpadă, la umbrele pomilor, la uriaşele stînci golaşe, la cerul albastru şi din nou la ea: Deodată îl cuprinsese o fericire puternică, inexplicabilă.

— N-am să mai fiu niciodată atît de fericit, îi spusese cînd porniseră din nou. Niciodată, nici dacă am să trăiesc o sută de ani.

Avea numai cincisprezece ani, dar aşa gîndea şi simţea pe atunci.

Cuvintele se adeveriseră. Fusese ultima fericire. Mai tîrziu. . Nu, nu. Prefera să nu se mai gîndească la ce a urmat. Cel puţin nu acum. îşi mai turnă o ceaşcă de ceai.

Soneria sună brusc. Se duse la uşa apartamentului şi deschise. Era mama lui.

— Tu eşti?

Deodată îşi aminti că Lucy îi spusese ceva.

— Am rugat-o să te anunţe, spuse doamna Knoyle neliniştită.

— M-a anunţat, dar am uitat imediat.

— Credeam că ai nevoie.. începu ea.

Se temea că l-a deranjat; Spanderll nu părea bucuros de vizită.

Colţurile buzelor i se strîmbaseră ironic.

— Am mare nevoie, spus el.

Era veşnic fără bani. Trecură în camera cealaltă. Dintr-o

privire, doamna Knoyle observă geamurile opace de murdărie.

e rafturi şi pe consola căminului praful se depusese în straturi

groase. Fire de păianjen, înnegrite de funingine, atîrnau din

tavan. încercase o dată să-l convingă că ar fi bine să primească

femeie care să-i deretice de două-trei ori pe săptămînă.

191

— Nu-mi face vizite de filantropie, îi spusese el. Prefer să mă tăvălesc în murdărie. Jegul e elementul meu natural. în afară de asta, nu-s obligat să păstrez faţada ca un ofiţer superior.

Rînjise, arătîndu-şi dinţii mari şi puternici. N-avusese ce să-i răspundă; de atunci, doamna Knoyle nu mai îndrăznise să repete oferta. Odaia trebuia totuşi neapărat dereticată.

— Vrei puţin ceai? o întrebă el. E gata. Tocmai îmi luam micul dejun, adăugă, atrăgînd intenţionat atenţia asupra neregularităţii modului său de viaţă.

Din cînd în cînd, doamna Knoyle se uita pe furiş la fiul ei. Maurice privea fix căminul gol. „Arată

îmbătrinit îi spuse ea, cam bolnav şi groaznic de neglijent." încercă să recunoască în el pe băiatul, pe şcolarul înalt de odinioară; pe atunci, fuseseră amîndoi fericiţi. îşi aminti supărarea lui cînd ea nu se îmbrăca cu ceea ce el îşi închipuia a fi rochiile cele mai potrivite, cînd nu era elegantă sau nu reuşea să

arate foarte bine. Era ca şi ea: mîndru şi gelos.

Răspunderea creşterii lui o apăsase din greu. Viitorul o înspăimîntase; se temuse tot timpul să ia hotăriri. Nu avea încredere în propriile ei puteri. Pe deasupra, după moartea soţului ei, nu le rămăseseră mulţi bani; nu se descurca în afaceri şi nici nu se pricepea să-şi administreze fondurile. Cu ce bani să-l trimită la Universitate, cu ce să-l ajute să pornească în viaţă? întrebările o frămîntau-Noaptea stătea trează în pat, căutînd o soluţie. Viaţa o îngrozea. Putea fi fericită, dar şi speriată, ca un copil. Cînd viaţa era o' sărbătoare nimeni nu putea fi mai colosal de fericit decît ea; cînd' trebuiau însă

să muncească, să facă planuri, să ia hotăriri, se pierdea cu totul şi se înspăimînta. Iar culmea nefericirii, cînd Maurice plecase la şcoală, rămăsese singură. Băiatul venea acasă numai în vacanţă.' Nouă luni pe ani trăia singură fără nici o fiinţă dragă alături, cu excepţia bâtrinului ei baset. în cele din urmă, cîinele o trădase şi el — sărmanul şi bătrînul animal se îmbolnăvise — aşa că trebuise să-i scurteze chinurile.

Curînd după moartea bietului Fritz, îl întîlnise pe Knoyle, pe atunci maior.

— Spui că mi-ai adus bani? întrebă Spandrell întrerupînd tăcerea îndelungată.

Doamna Knoyle se înroşi.

— Da, iată-i, spuse ea, şi îşi deschise poşeta.

Venise momentul să vorbească. Era datoria ei să-i facă observaţie, iar teancul de bancnote îi dădea acest drept, această putere. Datoria însă. i se părea odioasă şi nu dorea să facă uz de putere. Ridică

ochii spre el şi-l imploră din priviri.

192

— Maurice, îl rugă ea, de ce nu vrei să fii înţelegător? E curată nebunie, e o prostie.

Spandrell o privi mirat.

— Ce e o nebunie? întrebă el, prefăcîndu-se că nu ştie despre ce-i vorba.

Jenată, fiindcă se vedea silită să precizeze obiectul reproşurilor ei vagi, doamna Knoyle roşi din nou.

— Ştii la ce mă refer, spuse ea. La felul tău de viaţă, rău şi stupid. Te ratezi, te sinucizi. îmi dau seama că nici măcar nu eşti fericit.

— N-am voie să fiu nefericit, dacă aşa îmi place? întrebă el ironic.

— Vrei să mă faci şi pe mine nefericită. Fiindcă dacă asta urmăreşti, ai să reuşeşti. Maurice, ai să reuşeşti. Ai să

mă faci să sufăr îngrozitor. .

Ochii i se umplură de lacrimi Căută o batistă în poşetă. Spandrell se sculă de pe scaun şi începu să se plimbe agitai prin odaie.

— în trecut nu te-ai gîndit prea.mult la' fericirea mea, spuse el.

Mama sa nu-i răspunse şi continuă să plîngă încet.

— Cînd te-ai măritat cu acel om, urmă el, te-ai gîndit la fericirea mea?

— Ştii că mi-am închipuit că o să fie bine pentru amîndoi, răspunse ea cu inima frîntă. îi explicase de atîtea ori, nu putea s-o ia de la început. Ştii de ce, repetă ea.

— Ştii numai ce-am simţit, şi ce ţi-am spus atunci. Nu ni-ai ascultat, iar acum îmi spui că voiai să mă faci fericit.

— Dar erai atît de neînţelegător, protestă ea. Dacă mi-ai fi mărturisit vreun motiv. .

— Motiv, repetă el rar. Ţi-ai închipuit sincer că un băieţel de cincisprezece ani o să-i spună mamei lui motivele pentru care nu doreşte ca ea să doarmă alături de un străin?

Se gîndea la carteacare circulase clandestin printre colegii de Şcoală. Dezgustat şi ruşinat, dar incapabil să reziste fascinaţiei, o citise noaptea sub plapumă la lumina lanternei. Avea un titlu destul de nevinovat: Un pension la Paris, dar conţinutul era pornografie curată. Performanţele sexuale ale unor militari erau exaltate pindaric. Peste cîtva timp mama1 lui îi scrisese că se va mărita cu maiorul Knoyle.

. — E inutil, mamă, spuse el cu voce tare. Hai mai bine să discutăm despre altceva.

Vă/înd care este situaţia, doamna Knoyle respiră adînc, se mai şterse o ultimă dată la ochi şi puse batista la loc.

193

— îmi pare rău. A fost o prostie din partea mea. Mai bine plec.

Spera în ascuns ca el să protesteze, s-o roage să rămînă.. Maurice tăcu.

— Uite banii, spuse ea.

Spandrell luă bancnotele împăturite şi le îndesă în buzunarul halatului.

— îmi pare rău c-a trebuit să ţi-i cer. Am intrat într-o mare încurcătură. Am să încerc s-o evit pe viitor.

O privi o clipă, îi zîmbi şi, deodată, doamnei Knoyle i se păru că prin masca obosită de pe faţa lui îl vede ca în copilărie, încet, dar nestăvilit, dragostea^ pentru el i se revărsă în suflet. Valul nu putea fi zăgăzuit. îl prinse pe Maurice de umeri.

— La revedere, dragul meu băiat.

Spandrell recunoscu inflexiunea pe care o căpăta vocea ei cînd vorbea despre tatăl lui mort. Mama lui se aplecă

şi-l sărută. Ferindu-şi fa(a. Spandrell acceptă pasiv ca buzele ei să-i atingă obrazul.

Capitolul XIV

Domnişoara Fulkes învîrti globul pămîntesc pînă ce triungRîul ştaccijivi ăT Indiei le ajunse în faţa ochilor.

— Ăsta-i oraşul Bombay, spuse ea, arătînd cu creionul. Aici s-au îmbarcat tăticu şi mămica. Bombay e un oraş

mare din India, continuă ea, cu intenţie pedagogică. Toată asta e India.

— Da de ce-i roşie? întrebă micuţul Phil.

— Ţi-am mai spus. încearcă să-ţi aduci aminte.

— Fiindcă-i dominion englez?

Evident, Phil îşi reamintea, dar explicaţia i se părea nepotrivită. Sperase să audă alta mai satisfăcătoare.

— Vezi că poţi să-ţi aduci aminte dacă încerci, spuse domnişoara Fulkes, încercînd o mică

satisfacţie.

— De ce lucrurile englezeşti sînt neapărat roşii?

— Fiindcă roşul e culoarea Angliei. Uite, aici e mica noastră Anglie. învîrti globul. Şi ea e roşie.

— Noi locuim în Anglia, nu-i aşa?

Phil se uită pe fereastră. Pajiştea presărată cu Wellingtonia şi ulmii curăţaţi de crăcile uscate îl priveau.

— Da, locuim cam pe aici, şi domnişoara Fulkes împunse în stomac insula roşie.

—v Dar aici, unde locuim noi e verde, nu roşu, spuse Phil.

Domnişoara Fulkes încerca să-i explice, cum făcuse deseori, ce înseamnă exact o hartă.

In grădină, doamna Bidlake se plimba printre flori, smulgînd buruienile şi meditînd. Bastonul ei avea la capăt o mică lamă despicată; putea să culeagă buruienile fără să se aplece. în straturile de flori buruienile crescuseră mici şi fragile; cedau fără luptă sub lama despicată. Păpădiile şi troscotul de pe pajişte se dovedeau însă nişte duşmani formidabili: rădăcinile păpădiilor, mai subţiri la capăt, semănau cu nişte şerpi albi, iar troscotul, cmd încerca să-

l smulgă, se agăţa cu disperare de pămînt.

înfloriseră lalelele. Speciile Duc van Thol şi Keisers Kroon. rroserpina şi Thomas Moore străluceau în lumina soarelui, şi •aceau drepţi în toate straturile. Atomii vibrau în soare, iar 195

tremurul lor umplea tot spaţiul. Pentru ochi, pulsaţia atomilor reprezenta lumină; atomii din lalele absorbeau sau reverberau mişcările atomilor, creînd culori, de dragul cărora- oamenii înstăriţi din Haarlemul1 secolului al XVIII-lea se despărţiseră de guldenii lor agonisiţi cu greu. Doamna Bidlake privea fericită lalelele roşii, galbene, albe ori multicolore, lucioase sau păroase. Semănau cu tinerii veseli, şi de o mare frumuseţe din frescele lui Pinturicchio2, de la Siena, reflectă ea. Se opri ca să-şi închidă ochii şi să se concentreze asupra lui Pinturicchio.

Doamna Bidlake nu se putea gîndi profund decît dacă îşi închidea ochii, îşi ridică spre cer faţa cu pleoapele grele şi albe ca ceara, închise în faţa soarelui; rămase aşa, cu gîndurile învălmăşite, încercînd să-şi amintească, Pinturicchio., Siena, imensa şi solemna catedrală, Toscana în Evul Mediu defilau prin faţa ei într-o procesiune-dezordonată şi plină de culoare. Crescuse în cultul lui John Ruskin3. Cînd fusese mică. Watts4 îi pictase portretul.

Revoltîndu-se împotriva prerafaeliţilor, se înfiorase de o admiraţie, amplificată la început de sentimentul unui sacrilegiu, faţă de pictorii impresionist!. Se măritase cu John Bidlake fiindcă iubea arta. Plăcîndu-i tablourile lui, îşi închipuise, atunci cînd creatorul pînzei Ţăranii strîngînd finul îi făcuse curte, că îl adoră. John Bidlake avea douăzeci de ani mai mult ca ea şi o proastă reputaţie ca soţ; familia ei se opusese din răsputeri la căsătorie. Janet nu se sinchisise. John Bidlake întruchipa arta. Vocaţia lui era sfîntă, şi prin această vocaţie răspundea la idealismul ei vag, dar înflăcărat.

Motivele pentru care John Bidlake voise să se recăsătorească nu aveau nimic romantic. Călătorind prin Provenţa se îmbolnăvise de febră tifoidă. („Uite ce păţeşti cînd bei apă, obişnuia să spună mai tîrziu. De ce n-am băut doar vin de Burgundia şi coniac?"). După ce zăcuse o lună în spital la Avignon, se întorsese în Anglia. Un convalescent slăbit, de-abia ţinîndu-se pe picioare. Trei săptămîni mai tîrziu, o gripă, urmată de pneumonie, îl adusese în pragul morţii. Se întremase anevoie. Doctorul îl felicitase pentru vindecarea lui miraculoasă.

— Asta-i vindecare? mormăise John Bidlake. Mă simt de parcă aş fi mort şi îngropat pe trei sferturi.

' Oraş portuar în Olanda, fostă capitală a ţării. A cunoscut în secolul al XVIII-lea o epocă de mare înflorire datorită pictorilor flamanzi stabiliţi acolo (Van Ruysdael. Fran? Hals).

^Pinturicchio (1454—1513). pictor italian, a pictai ftumcrotisc fresce la SU 1 John Ruskin (1819—1900), critic de artă, sociolog şi scriitor englez. ■ 4 (ieorge Frederick Watts (1818—1904), pictor şi desenator englez.

Obişnuit cu sănătatea, boala îl băgase în sperieţi. Se văzuse ducînd o viaţă mizerabilă, de infirm rămas singur.

Căsătoria i-ar fi putut aduce o alinare. Se hotărise să se căsătorească. Fata trebuia să fie frumoasă — asta se subînţelegea. O fată serioasă, nu una superficială, devotată şi gospodină.

Găsise tot ce căutase în persoana lui Janet Paston, care avea o figură de sfîntă şi era excesiv de serioasă; adoraţia ei îl măgulea.

Se căsătoriseră. Dacă John Bidlake ar fi rămas un invalid aşa cum îşi închipuise că era condamnat, căsătoria s-ar fi putut dovedi reuşită. Devotamentul tinerei femei ar fi compensat lipsa ei de pricepere ca infirmieră; slăbiciunea lui fizică ar fi făcut din Janet un factor indispensabil fericirii. Se înzdrăveni însă, şi la şase luni de la căsătorie era exact ca mai înainte. începu să-şi dea în petec. Doamna Bidlake se refugie din nenorocirea ei într-o nesfîrşită meditaţie imaginară, pe care nici cei doi copii pe care îi avu cu John nu reuşiră s-o spulbere.

Meditaţia ei ţinea de un pătrar de secol. O doamnă de cincizeci de ani, înaltă şi impunătoare, îmbrăcată toată în alb, cu un văl alb atîrnîndu-i la pălărie; Janet Bidlake stătea printre lalele, cu ochii închişi, gîndindu-se" lâ Pinturicchio, la Evul Mediu, la scurgerea neîntreruptă a timpului şi la Dumnezeu, nemişcat pe stratul său etern de nori.

Un lătrat furios o făcu să se rostogolească din înalta ei eternitate. Deschise cu regret ochii şi se uită în jur. Micul ei pechinez, o parodie delicată de mătase, miniatura unui monstru oriental, lătra la pisica din bucătărie. Ţopăind în jurul unei circonferinţe, a cărei rază era direct proporţională cu frica pe care i-o inspira cotoiul tărcat, zbîrlit şi'

scuipînd, căţelul schelălăia isteric. Coada i se agita ca un penaj în vînt, iar sub fruntea neagră ochii i se bulbucaseră şi mai tare.

— T'ang! strigă doamna Bidlake. T'ang!

Toţi pechinezii ei din ultimii treizeci de ani purtaseră numele de dinastii chinezeşti. T'ang fntîiul trăise fericit înainte de naşterea copiilor. împreună cu T'ang al Doilea îl vizitase cu Walter la patul de moarte pe Wetherington. Pisica bucătăriei îl scuipa acum pe T'ang al Treilea. între pechinezii botezaţi T'ang. doamna Bidlake mai crescuse şi alţi dini, numiţi după dinastiile Ming şi Sung, şi .care trăiseră, îmbătrîniseră şi ajunseseră

la decrepitudine; o injecţie le curmase suferinţa, luînd apoi calea tuturor căţeilor de casă.

■— T'ang. vino aici!

( hiar în acest caz extrem, doamna Bidlake avea grijă să Pronunţe apostroful, deşi nu depunea un efort special; îi

197

pronunţa dintr-un instinct de fiinţă cultivată. Fiind creaţia naturii şi a educaţiei, nu concepea să pronunţe cuvîntul fără apostrof, chiar dacă pechinezul ar fi fost jupuit de viu.

în ceJe din urmă, căţelul o ascultă. Pisica încetă să-J mai scuipe, blana i se netezi; se îndepărtă cu un aer maiestuos. Doamna Bidlake continua să stîrpească bălăriile şi să mediteze absentă şi la nesfîrşit printre flori.

Dumnezeu, Pinturicchio, păpădiile, eternitatea, cerul, norii, pictorii primitivi de la Veneţia, păpădiile. .

La etaj, lecţiile în sala de studii se terminaseră. Cel puţin, în ce-l privea pe Phil; acum desena, operaţie care constituia pentru el cea mai mare plăcere din lume. E adevărat, domnişoara Fulkes numea această preocupare Artă şi Exerciţiu de imaginaţie şi-i îngăduia să-şi petreacă, desenînd, o jumătate de oră, în fiecare zi, de la douăsprezece la douăsprezece şi jumătate. Pentru Phil desenul era o simplă distracţie. Stătea aplecat peste hîrtie, cu yîrful limbii între dinţi, cu faţa concentrată şi serioasă, desenînd tot timpul, cu un fel de inspiraţie violentă.

Mîna mică şi cafenie lucra neobosită cu un creion disproporţionat de mare, Rigide şi neregulate, liniile compoziţiei copilăreşti se aşterneau pe hîrtie.

Domnişoara Fulkes stătea lîngă fereastră, privind grădina însorită, dar fără s-o vadă cu adevărat. Obiectul contemplaţiei ei se afla în dosul ochilor, într-o lume imaginară. Se închipuia în acea splendidă rochie de la Lanvin, a cărei fotografie apăruse luna trecută în revista Vogue; se vedea cu perle la gît, dansînd la clubul de noapte Ciro, ce părea (căci nu călcase niciodată pe acolo) ciudat de asemănător cu Palais de Danse din Hammersmith, pe care îl frecventase. „Ce frumoasă e!" spuneau oamenii. Mergea legănîndu-se ca actriţa pe care o văzuse la London Pavilion — cum o chema? îşi întinse mîna albă; tînărul Lord Wonersh i-o sărută; Lordul Wonersh care semăna cu Shelley trăia ca Byron, era proprietarul a jumătate din casele de pe Strada Oxford, venise aici anul trecut, în februarie, împreună cu domnul Bidlake şi vorbise, cel mult, de două ori cu ea. Apoi.

deodată, se imagină călărind în Hyde Park. Cîteva secunde mai tîrziu se afla pe un iacht pe Mediterana. Apoi într-o limuzină. Lordul Wonersh tocmai luase loc alături de ea, cînd lătrăturile stridente ale lui T'Ang o treziră la realitate; văzu pajiştea, lalelele vesele, Wellingtonia, iar în jur camera de studiu. Domnişoara Fulkes se simţi vinovată; îşi neglijase obligaţiile.

— Ei, Phil? întrebă ea, întorcîndu-se pe neaşteptate spre elevul ei, ce desenezi?

198

— Pe domnule Stokes şi pe Albert trăgînd de iarba de tăiat maşina, răspunse Phil. fără să-şi ridice ochii de pe desen.

— Maşina de tăiat iarba, îl corectă domnişoara Fulkes.

— Maşina de tăiat iarba, repetă Phil ascultător.

— Nu spui niciodată corect unele cuvinte compuse, continuă domnişoara Fulkes: Maşina de tăiat iarbă, calul dracului, .cleştele de spart nuci.

Era un fel de deficienţă mintală, ca scrisul de-a-ndoaselea.

Domnişoara FuJkcs urmase un curs de psihologie a educaţiei.

. — încearcă să te îndrepţi, Phil, adăugă ea cu seriozitate.

După ce îşi călcase îndatoririle atîta timp şi în mod atît de izbitor (vizita la clubul de noapte Ciro, călăritul, plimbatul în limuzină, împreună cu Lordul Wonersh), domnişoara Fulkes îşi dădu seama că-i revine sarcina să

fie deosebit de atentă şi !a un nivel ştiinţific; era o tînără extrem de conştiincioasă.

— Vrei să încerci? insistă ea.

— Am să încerc, domnişoară Fulkes, răspunse copilul. Nu avea nici cea mai vagă idee ce îi cerea să încerce.

Dacă

răspundea afirmativ, domnişoara Fulkes îl lăsa în pace. îl preocupa un amănunt extrem de dificil al desenului.

Domnişoara Fulkes suspină şi se uită din nou pe fereastră. De data asta observă spectacolul din grădină. Doamna Bidlake se plimba printre lalele, îmbrăcată din cap pînă în picioare în alb, cu un voal alb atîrnîndu-i la pălărie; părea o fantomă prerapliaelită. Din cînd în cînd se oprea şi se uita la cer. Bătrînul domn Stokes, grădinarul, trecu cu o greblă în mînă; vîrfurile bărbii albe îi fluturau uşor în vîntul slab. Ceasul din turnul satului bătu jumătatea de oră. Grădina, pomii, cîmpiile şi dealurile împăturite din depărtare erau întotdeauna aceleaşi. Deodată, pe domnişoara Fulkes o cuprinse o disperare atît de mare încît aproape că-i veni să plîngă.

— Iarba de tăiat maşina, vreau să zic maşina de tăiat iarba, are roţi? întrebă micuţul Phil uitîndu-se la domnişoara Fulkes; îşi încreţise fruntea ca urmare a efortului şi a încurcăturii. — Nu-mi aduc aminte.

— Da, are. Sau, stai să mă gîndesc. . Domnişoara Fulkes îşi încreţi şi ea fruntea. — Nu are roţi, ci şenile.

— Şenile! strigă Phil. Asta-i!Îşi reluă desenul cu mai mare îndîrjire.

Mereu acelaşi lucru. Nu întrezărea nici o posibilitate de evadare sau vreo perspectivă de eliberare. „Să am o mie de lire sterline, îşi spunea domnişoara Fulkes, o mie de lire sterline". Cuvintele aveau ceva magic. „O mie de lire sterline."

199

— Gata! strigă Phil. Veniţi să vedeţi! îşi ridică desenul. Domnişoara Fulkes se sculă şi traversă camera, îndreptîndu-sc spre masă.

— Splendid! spuse ea.

— Astea sînt fire mici de iarbă zburînd prin aer, spuse Phil. arătînd cu mîna în centrul desenului un nor de pete mici şi liniu'ţe.^ Se simţea foarte mîndru de felul cum desenase iarba.

— înţeleg, spuse domnişoara Fulkes.

— Şi priviţi-l pe Albert cum trage din greu!

Era adevărat; Albert trăgea anevoie maşina. Bâtrînul domn Stokes, uşor de recunoscut prin cele patru linii paralele ce-i porneau din bărbie, împingea şi el din răsputeri maşina la celălalt capăt.

Pentru vîrsta lui, micuţul Phil avea simţ de observaţie şi un talent ciudat de a reda pe hîrtie ceea ce văzuse —

fireşte nu realist, ci cu mijloacele de expresie ale simbolului. Atît Albert cît şi domnul Stokes, în ciuda liniilor nesigure şi tremurătoare, palpitau de viaţă.

— Piciorul stîng al lui Albert e cam caraghios, nu găseşti? spuse domnişoara Fulkes. Cam lung, subţire şi. .

Se reţinu, amintindu-şi ce-i spusese bătrînul domn Bidlake. „pentru nimic în lume nu trebue învăţat copilul cum să deseneze, vreau să spun în sensul în care ar fi învăţat la o şcoală de arte. Pentru nimic în lume. Nu vreau să se nenorocească."

Phi! îi smulse desenul din mînă.

— Nu, nu-i aşa, spuse el supărat. Mîndria îi fusese rănită, căci nu putea să sufere critica şi refuza să-şi recunoască greşelile.

— Poate că ai dreptate. Domnişoara Fulkes se grăbi să aplaneze conflictul. — Poate m-am. înşelat. Phil surise din nou. „Nu înţeleg deloc de ce nu trebuie, reflecta ea, să atragi atenţia unui copil cînd desenează un picior imposibil de lung, de subţire şi de tremurat. Nu înţeleg şi pace." Bătrînul Bidlake ştie desigur ce spune. Un om cu situaţia lui, cu reputaţia lui, un mare picior — auzise adeseori lumea afirmînd că este un mare pictor, citise şi în ziar şi chiar în cărţi. Domnişoara Fulkes avea un respect adînc pentru celebrităţi. Milton, Shakespeare, Michelangelo.. Da, domnul Bidlake, Marele John Bidlake ştia mai bine decît orişicine. Făcuse o gafă

pomenind de acel picior stîng.

— Â trecut de douăsprezece şi jumătate, continuă ea cu o voce hotărîtă şi autoritară. E timpul să te culci puţin.

înaintea mesei de prînz, micul Phil se întindea întotdeauna o jumătate de oră.

— Nu vreau!

200

Phil dădu violent din cap, se schimonosi feroce şi făcu un gest de furie, încleştîndu-şi pumnii.

— Ba da, spuse calm domnişoara Fulkes. Şi nu te mai strîmba aşa prosteşte.

Ştia din experienţă că băieţelul nu era cu adevărat supărat şi că juca teatru în speranţa vagă că va ieşi învingător speriindu-şi adversarul şi făcîndu-l să cedeze — aşa cum se spune că procedau soldaţii chinezi care purtau pe faţă măşti cu chipuri de diavoli şi scoteau răcnete înfiorătoare cînd se apropiau de duşmani, nădăjduind să-i îngrozeaască în felul acesta.

— Da de ce? Vocea lui Phil se calmase între timp.

— Fiindcă aşa trebuie.

Copilul se sculă ascultător. Dacă masca şi răcnetul nu-şi făceau efectul, soldatul chinez, fiind un om de bun simţ, şi neavînd cîtuşi de puţin intenţia să fie rănit, se preda.

— Am să viu să trag perdelele în cameră, spuse domnişoara Fulkes.

Parcurseră împreună coridorul care ducea la dormitorul lui Phil. Băieţelul îşi scoase pantofii şi se întinse pe pat.

Domnişoara Fulkes trase la geam perdelele din creton portocaliu.

— Să nu fie prea întuneric, spuse Phil, pîndindu-i mişcările prin lumina crepusculară, bogat colorată.

— Te odihneşti mai bine pe întuneric. • —: Dar mi-e frică, protestă Phil.

— Nu ţi-e frică deloc. în afară de asta nu-i deloc întuneric. Domnişoara Fulkes se îndreptă spre uşă.

— Domnişoară Fulkes! Ea nu-i dădu atenţie. — Domnişoară Fulkes!

Din pragul odăii, domnişoara Fulkes se întoarse.

— Dacă mai ţipi, spuse ea cu severitate, mă supăr foarte tare. Ai înţeles?Se întoarse, ieşi şi închise uşa.

— Domnişoară Fulkes! continuă Phil să strige dar în şoaptă, cu voce stinsă. Domnişoară Fulkes!

Domnişoară Fulkes!

Fireşte, nu trebuie să-l audă, căci atunci s-ar fi supărat de-a •binelea. Pe de altă parte n-avea de gînd să se supună

docil şi proteste. Şoptindu-i numele, se răzvrătea, îşi afirma Iară

personalitatea, dar într-o siguranţă deplină.

în camera ei, domnişoara Fulkes luă loc şi începu să citească - pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele. Cartea se numea Avuţia naţiunilor. Ştia că Adam Smith e celebru. O carte pe care -trebui a p-9 citeşti. O culme a gîndirii şi a scrisului. Familia domnişoarei Fulkes~^era"săracă, dar instruită. Trebuie să iubim lucrurile 201

înălţătoare cînd le întîlnim. Dar cînd aceste lucruri înălţătoare seamănă cu un capitol care începe astfel: „După

cum posibilitatea de a schimba prilejuieşte diviziunea muncii, tot astfel întinderea acestei diviziuni este întotdeauna limitată de întinderea acelei posibilităţi, sau, cu alte cuvinte, de întinderea pieţii", atunci, orice s-ar spune, e greu să-ţi placă cu atîta pasiune cum ai vrea, „Cînd piaţa comercială este foarte mică. nimeni nu are curajul sâ se consacre cu totul unei singure ocupaţii, din lipsa posibilităţii de schimb a întregului surplus din produsul muncii sale, care întrece propriul său consum cu excedentul din produsul muncii celorlalţi oameni de care el arc nevoie."1

Domnişoara Fulkes citi toată fraza> mai înainte de a ajunge la capul ei uitase despre ce era vorba la început.

Reluă lectura: „din lipsa posibilităţii de schimb a întregului surplus. . („As putea să dau jos mînecile rochiei mele maro, îşi spuse ea, fiindcă nu s-a ros decît la subsuoară şi am s-o port doar ca fustă, cu un pulover fără mîneci pe deasupra.").. care întrece propriul său consum, cu excedentul. . („poate cu un plover portocaliu"), încercă pentru a trei oară, citind fraza cu voce tare. „Cînd piaţa comercială este foarte mică".. O imagine a tîrgului de vite2 de la Oxford îi pluti în minte. Era o piaţă mare. „Nimeni nu are curajul să se consacre cu totul. ." Despre ce era vorba?

Domnişoara Fulkes se răzvrăti deodată împotriva propriei ei conştiinciozităţi. Ura capodoperele cînd dădea cu ochii de ele. Se sculă şi puse la loc în raft Avuţia naţiunilor. Era un raft de cărţi celebre. „Comorile mele", cum le spunea ea. Poeziile lui Wordsworth, Longfellow şi Tennyson, legate în piele moale şi semănînd, din cauza colţurilor rotunjite şi a literelor gotice, cu nişte Biblii, Sartor Resartus\ ca şi Eseurile lui Emerson, Marcus Aurelius într-una din acele ediţii format mic, legate în piele suplă şi lucrată artistic, pe care din pură disperare o faci cadou la Crăciun, celor cărora nu găseşti nimic mai bun să le oferi. Istoria lui Macaulay. Thomas â Kempis4

şi Doamna Browning5. Domnişoara Fulkes nu luă nici una din ele. îşi vîrî mîna în f Adam Smitli. Avuţia naţiunilor, voi. I. Editura Academici Republicii Populare Române. 1962, p. 16.

2 în engleză e folosit acelaşi cuvînt market şi pentru mata comerciala" s. pentru tîrgul de vite". De aici asocia de Lf a doSarci Fulkes

WehorihT Resartus. sa" Via*> -" °P>»">e Profesorului Teufehclrockh din Wensnichtwo roman de Thomas Carlyle (1795—1881)

Thomas i Kempis (1379-l471), scriitor mistic german Raber, 2JXfE.SSf« O*06-l*6»- **** engleză, so,ia Poetu,u,

202

spatele cărţilor care reprezentau culmea a tot ce s-a spus şi gîndit şi scoase din acel lăcaş tainic volumul Misterul smaraldelor familiei Castlemaine. O panglică marca locul unde rămăsese cu lectura. Deschise cartea şi începu să

citească. „Lucy Kitty aprinse lumina şi intră în odaie. De pe buzele ei izbucni un ţipăt de groază şi fu gata să

leşine. în mijlocul camerei se afla cadavrul unui bărbat îmbrăcat într-un frac impecabil. Era atît de desfigurat încît devenise de nerecunoscut. Pe plastronul alb se vedea o gaură roşie. Covorul turcesc, în culori vii, era îmbibat de sînge. " Domnişoara Fulkes citi cu aviditate mai departe. Bătaia gongului o trezi din lumea smaraldelor şi a crimei, aducînd-o la realitate. Sări brusc în picioare. „Ar fi trebuit să mă uit la ceas, îşi spuse ea simţindu-se vinovată. O să întîrziem.",Vîrînd la loc înd^jsiiL£uljnii a tot ce s-a scris şi gîndit MisterWsmaraldetor familiei Căstlemuine, se îndreptă grăbită spre dormitorul copiilor. Micuţul Phil trebuia spălat iar hainele lui periate.

Nu adia nici o briză, afară de cea provocată de înaintarea vaporului, iar aceasta părea că provine din camera maşinilor, întinşi pe scaune de plaje, Philip şi Elinor priveau conturul neregulat al unei insule de stîncă goală şi roşcată pierzîndu-se încet. Plimbîndu-se din principiu, sau pentru a-şi face poftă de mîncare, ceilalţi pasageri parcurgeau puntea cu regularitatea previzibilă a cometelor.

— Uită-te la ei cum fac mişcare, pînă şi aici pe Marea Roşie, spuse Elinor enervată; i se făcea cald numai văzîndu-i.

— Aşa se explică imperiul britanic.

Se lăsă tăcere. Patru tineri aflaţi în concediu, bronzaţi sau arşi de soare, trecură rîzînd prin faţa lor, întovărăşind o fată. Veterani ai răsăritului, uscaţi de soare şi îndopaţi cu curry, se plimbau discutînd pe un ton acru despre reformele şi costul vieţii în India. Două misionare păşiră greu într-o tăcere aproape desăvîrşită. Globe-trotter-n francezi reacţionau la atmosfera apăsător de imperialistă, vorbind foarte tare. Studenţii indieni se băteau reciproc pe spate ca ofiţerii subalternii pe vremuri în comedia Mătuşa lui Charley, iar expresiile lor argotice ar fi suriat demodat şi într-o şcoală primară.

Timpul se scurgea. Insula dispăru; aerul deveni şi mai fierbinte^ dacă era cu putinţă.

— Sînt necăjită din pricina lui Walter, spuse Elinor, care se gindea la conţinutul ultimului teanc de scrisori pe care le primise chiar în ajunul plecării din Bombay.

203

— E un nătărău, răspunse Philip. După ce a făcut o prostie cu Marjorie Carling, ar trebui să aibă atîta minte încît să n-o ia de la cap cu Lucy.

— Evident, spuse Elinor iritată. N-are însă atîta cap. Trebuie să ne gîndim la o soluţie.

— N-are nici un sens să căutăm o soluţie la cinci mii de mile depărtare.

— Mă tem că e în stare să plece pe neaşteptate şi s-o lase pe sărmana Marjorie într-o situaţie grea. Mai e şi însărcinată. E jalnică, dar n-ar trebui să i se dea voie să se poarte astfel cu ea.

— Nu, n-ar trebui, recunoscu Philip. Urmă o pauză. Convoiul rar al amatorilor de mişcare continua să

defileze prin faţa lor. — Cred, urmă el gînditor, c-ar fi un subiect excelent.

— Ce-ar fi un subiect excelent? —. Povestea asta cu Walter.

— Sper că n-ai intenţia să-l foloseşti pe bietul Walter în romanul tău? pe Elinor o cuprinse indignarea. —

Mă opun categoric. Să-i speculezi nenorocirea lui, sentimentele, pentru romanul tău!

— Evident că nu! protestă Philip.

— Mais je vous assure, strigă atît de tare una dintre franţuzoaice, încît Philip se văzu silit să

abandoneze tentativa de a continua, au Galeries Lafayette Ies camisoles en flanelle pow enfants ne coutent que...1

— Camisoles, en flanelle, repeta Philip. Pauah!

— Vorbesc serios, Phil...

— Dar. draga mea. n-am intenţionat să folosesc decît conflictul. Un tînăr încearcă să-şi organizeze viaţa în conformitate cu" lecturile lui optimiste, închipuindu-şi că trăieşte o mare dragoste spirituală, ca să

descopere că s-a întîlnit cu o femeie plicticoasă, pe care n-o iubeşte deloc.:.

— Sărmana Marjorie! de ce nu s-o fi purtînd cu mai multă grijă? Ca să nu mai vorbesc de mărgelele ei pretenţioase şi de cerceii pe care-i poartă. .

— . . şi cade apoi ca un bleg, urmă Philip, la prima vedere. în braţele unei vampe. Conflictul mă atrage, nu eroii. La urma urmei, există o droaie de alţi tineri simpatici, în afară de Walter. Iar Marjorie nu-i nici ea singura femeie plicticoasă, după cum nici Lucy nu-i singura vampă.

— Bine, dacă e vorba decît de un conflict, acceptă Elinor bombănind.

1 Vă asigur. . la Galeriile Lafayette cămăşile de noapte de flanel pentru copii nu costă decît. . (f'r.).

204

— Şi pe lîngă asta, continuă el, cartea nici măcar nu-i scrisă şi probabil nici nu va fi Vreodată. Aşa că fii sigură că n-ai motive să te nelinişteşti.

— Foarte bine. Nu mai spun nimic pînă nu văd cartea. . Urmă altă pauză.

— ... ne-am distrat grozav vara trecută la Gulmerg, spunea tînăra unuia din cei patru cavaleri, plini de atenţie faţă de ea. Golf, dans în fiecare seară*, şi. .

— Şi în orice caz, continuă Philip pe un ton gînditor, situaţia n-ar fi decît un fel de...

— Mais je lui ai dit, Ies hommes sont comme ca. Une jeune fille bien elevee doit...1

— ... un fel de pretext, urlă Philip. Parc-am vorbi printre coliviile papagalilor, la grădina zoologică, adăugă el iritat. Un fel de pretext, după cum spuneam, pentru o nouă optică pe care vreau s-o experimentez.

— Aş vrea să începi prin a avea altă optică în ceea ce priveşte, spuse Elinor rîzînd scurt. O optică mai umană.

— Fii serioasă, Elinor..

— Serios, îl tachina ea. A fi uman n-are importanţă, pe cînd a fi inteligent are importanţă.

— Bine, spuse el, dînd indiferent din umeri, dacă nu vrei să mă asculţi, am să tac.

— Nu, nu, Philip. Te rog. îl apucă de braţ. Te rog.

— Nu vreau să te plictisesc. Era posac şi înţepat.

— Iartă-mă, Phil. Ai un aer mult mai nostim, cînd eşti trist decît atunci cînd eşti furios. Ţii minte cămilele de la Bikaner, ce expresie extraordinar de superioară aveau! Continuă, însă, te rog.

— Anul ăsta, vorbeau două misionare în timp ce treceau prin faţa lor, episcopul de Kuala Lumpur a hirotonisit şase diaconi chinezi şi doi malaezieni. Iar episcopul din Nordul Borneoului Britanic... Vocile lor liniştite se stinseră cu totul.

Philip îşi uită demnitatea şi izbucni în rîs.

— Poate a hirotinisit şi nişte urangutani.

— Iţi aminteşti de nevasta episcopului de pe Insula Joii? întrebă. Elinor. Femeia pe care am întîlnit-o pe vaporul acela australian, îngrozitor şi plin de gîndaci.

— Cea care avea obiceiul să mănînce murături la micul dejun?

— Şi ce murături! ceapă murată, preciza ea în silă. Dar ce se jntîmplă cu noua ta optică asupra lumii? Se pare că

ne-am cam mdepărtat de la subiect.

r)ar i-ani spus, aşa sint bărbaţi/. O Cată bine crescută... (fr.jj.

— De fapt, spuse Philip, nu ne-am îndepărtat. Toate aceste camisoles en flanelle, toate aceste cepe murate şi toţi aceşti episcopi de pe insulele cu canibali ilustrează perfect punctul meu de vedere. Esenţa unei .optici noi o constituie diversitatea. Diversitatea de optică şi diversitatea aspectelor. Cineva, de exemplu, interpretează evenimentele cu optica unui episcop; altul le judecă după preţul combinezoanelor din flanel, iar altul, ca tînăra din Gulmerg — Philip făcu un semn cu capul spre grupul care se îndepărta — după felul cum s-a distrat. Nu uita biologii, chimiştii, fizicienii şi istoricii. Fiecare vede din punctul lui de vedere profesional un alt aspect al evenimentului, un alt domeniu al realităţii. Eu vreau să privesc cu toţi ochii lor, în acelaşi timp. Cu ochiul unui preot, al omului de ştiinţă, al economistului, al unui homme moyen sensuel'.

— Şi cu ochii unui îndrăgostit. Philip îi zîmbi şi-i mîngîie mîna.

— Rezultatul. . ezită el.

— Ei bine, care ar fi rezultatul?

— Rezultatul ar fi ciudat. Foarte ciudat, de fapt.

— Poate prea ciudat, după părerea mea.

— Nu poate fi prea ciudat, spuse Philip, oricît de ciudat ar fi tabloul, el nu va fi niciodată nici pe jumătate atît de ciudat ca realitatea care l-a inspirat. Noi considerăm toate lucrurile ca Miind fireşti; în momentul însă cînd începi să reflectezi la ele, jjfdevin ciudate. Şi cu cît reflectezi mai adînc, cu atît devin şi mai '/ciudate. Asta vreau să realizez în carte — uimirea pe care ţi-o | provoacă lucrurile cele mai obişnuite. Sînt sigur că orice conflict sau întîmplare s-ar potrivi. Fiindcă orice întîmplare are în ea toate implicaţiile posibile. întreaga carte ar putea descrie o plimbare de la Piccadilly Circus pînă la staţia Charing Cross. Sau despre noi doi, pe acest vas enorm, pe Marea Roşie. Ascultă-mă, ce-ar putea fi mai ciudat? Dacă te gîndeşti la procesele evolutive, la răbdarea şi geniul uman, la organizarea socială care a făcut posibilă prezenţa noastră aici, la fochiştii care pentru comoditatea noastră sînt loviţi de crize cardiace, stînd în căldura cazanelor, la turbinele ce se învîrtesc cu cinci mii de turaţii pe minut, la marea albastră, la faptul că razele de lumină nu pot ocoli obstacolele, permiţînd astfel să se formeze umbra, la soarele care ne oferă permanent energie pentru a trăi şi gîndi — cînd te gîndeşti la toate astea şi la un milion de alte lucruri, trebuie să înţelegi că nimic nu poate fi mai ciudat, că

Om cu o senzualitate obişnuită (fr.).

206

n ici un tablou nu poate fi destul de ciudat, pentru a reda fidel faptele.

— Aş vrea, răspunse Elinor după o lungă tăcere, ca într-o bună zi să scrii o poveste simplă şi directă, fără

complicaţii, despre doi tineri care s-au îndrăgostit unul de altul, s-au căsătorit şi au greutăţi, dar le înving şi în cele din urmă îşi întemeiază un cămin. ■

— De ce să nu scriu mai bine un roman poliţist? începu să rîdă. „Nu scriu acest gen de povestire, reflectă el pentru că n-aş putea. în artă există lucruri simple mai greu de descris decît cele extrem de complicate. Cu lucrurile complicate mă descurc la fel de uşor ca toată lumea. Cînd ajung însă la cele simple, îmi lipseşte talentul — acel talent care izvorăşte din inimă, din minte, din sentimente, simpatii, intenţii, ca şi dintr-o înţelegere analitică. Inima, inima, îşi spuse el. Nu pricepi, nu-ţi dai seama? Nu ţi s-a împietrit încă inima? Dacă

n-ai inimă, nu poţi înţelege nimic."

— . o frivolă îngrozitoare! strigă unul din cei patru cavaleri în timp ce grupul cotea şi putea fi auzit.

— Nu-i adevărat! protestă indignată tînăra fată.

-*. Ba da! strigară toţi. îi făceau curte în cor, tachinînd-o.

— E o minciună! De fapt însă se vedea că acuzaţia impertinentă o îneînta.

„Parc-ar fi cîini, îşi spuse el. Dar inima, inima..."

Inima era specialitatea lui Burlap.

„N-ai să scrii niciodată o carte bună, îl avertizase el, dacă n-ai s-o scrii din toată inima."

„Aşa e", îşi spuse Philip. Avea însă Burlap dreptul să facă această afirmaţie cînd cărţile lui erau atît de violent sentimentale, îneît păreau concepute cu stomacul după ce luase un purgativ? Dacă s-ar fi dedicat marilor probleme simple, rezultatele ar fi fost la fel de dezgustătoare. E preferabil să-ţi cultivi cît se poate de bine propria-ţi grădină. Mai bine să rămîi în mod rigid şi loial fidel ţie însuţi. Ţie însuţi? Această problemă a identităţii devenise una din problemele cronice ale lui Philip. Teoretic, datorită inteligenţei, îi venea foarte uşor să se transforme în aproape oricine. Avea o mare forţă de asimilare, astfel îneît ieseori se afla în primejdia de a nu mai deosebi pe cel ce asimila de cel ce era asimilat, sau de a nu mai şti, printre numeroasele sale roluri, cine era actorul. Amoeba cînd găseşte o pradă se apropie de ea, o asimilează şi îşi continuă drumul, eliminînd o secreţie. Mintea lui Philip Quarles lucra ca o amoebă. Un ocean ujn protoplasma spirituală, capabil să curgă în toate direcţiile, sa înghită orice obiect întîlnit.în cale, să se infiltreze în orice 207

spărtură, să umple orice formă, apoi să îşi continue drumul spre alte piedici, spre alte receptacole, lăsînd în urmă

terenul gol şi secat. în diferite clipe din viaţa sa şi uneori chiar simultan, mintea lui se mulase pe cele mai diverse tipare. Fusese un cinic, un mistic, un umanitar, dar şi un mizantrop dispreţuitor; încercase să aplice în viaţă o raţiune obiectivă şi stoică; alteori aspirase spre lipsa de raţiune a unei existenţe rudimentare- şi necivilizate.

Alegerea formelor depindea în orice clipă de cărţile pe care le citea şi de oamenii pe care îi frecventa. Burlap, de pildă, îndreptase din nou cursul minţii lui Philip spre canalele mistice prin care nu mai circulase de cînd îl descoperise pe Boehme1 în zilele de studenţie. Apoi înţelesese că Burlap e un şarlatan şi abandonase misticismul, gata însă să revină la el, cu prima ocazie oferită de împrejurări. Acum, mintea lui se strecura înapoi şi tiparul pe care se mula semăna cu o inimă. Unde era fiinţa cea adevărată căreia să-i rămînă credincios? Misionarele trecură

în tăcere. Privind peste umărul lui Elinor, o văzu că citeşte O mie şi una de nopţi în traducerea lui Mardrus.

Bazele metafizice ale ştiinţei moderne de Burtt se afla pe genunchii lui. Ridică volumul şi începu să caute locul unde rămăsese cu lectura. Poate că nu exista o astfel de fiinţă? se întrebă el. Nu, asta era exclus, căci contrazicea o experienţă la îndemîna oricui. Privi peste marginea cărţii sclipirea nesfîrşită şi albastră a mării. Trăsătura esenţială a sufletului constă tocmai în ubicuitatea lichidă şi nedeformabilă, în capacitatea de a se mula pe toate formele şi de a rămîne totuşi nefixat pe nici una dintre ele, acceptînd impresii şi renunţînd la ele cu aceeaşi uşurinţă. Nu se simţea dator să manifeste o lealitate permanentă unor astfel de tipare, pe care spiritul său le-ar fi putut ocupa uneori, unor astfel de obstacole dure şi arzătoare, pe care le-ar fi putut evita, le-ar fi putut scufunda sau pătrunde cu spiritul său rece, ajungînd pînă în centrul lor fierbinte. Tiparele se goleau la fel de uşor cum se umpluseră, iar obstacolele rămîneau în urmă. Dar masa lichidă esenţială a spiritului său, curgînd liber, ca şi fluxul rece şi indiferent al curiozităţii lui intelectuale, persista, iar el trebuia să le rămînă credincios. Dacă exista un fel de viaţă în care se putea încrede permanent, acesta era amestecul de pironism şi stoicism care-i făcuse impresia, ca şcolar curios să cerceteze filozofii, că reprezintă culmea înţelepciunii omeneşti, şi în al cărui tipar de indiferenţă sceptică îşi turnase adolescenţa lipsită de pasiune. Se răzvrătise deseori împotriva nesiguranţei în judecată a filozofiei lui Piron, cît şi împotriva nepăsării stoicilor.

Jakob Boehme (1575—1624), filozof mistic german.

208

Se răzvrătise însă vreodată cu adevărat? Pascal făcuse din el un catolic, dar numai atît timp cît avea în faţă

volumul de Pensees. Uneori în compania lui Carlyle, a lui Whitman sau a năvalnicului Browning crezuse în perseverenţă de dragul perseverenţei. Apoi exista Mark Rampion. După cîteva ceasuri alături de Mark Rampion ajungea să creadă sincer în caracterul nobil al sălbăticiei; era convins că intelectul mîndru de conştiinţa sa trebuie să se umilească puţin şi să admită că inima, intestinele, şalele, oasele, pielea şi muşchii aveau şi ele dreptul să se bucure de viaţă. Din nou inima! Burlap avusese dreptate, chiar dacă era un şarlatan, un fel de scamator, trişînd cu emoţiile. Inima! în adîncul secret al sufletului, Philip avea convingerea tenace că nu e nici catolic, nici un om cu via'ţă agitată, nici mistic şi nici un sălbatic nobil. Deşi uneori dorea cu nostalgie să devină una din aceste fiinţe, sau toate la un loc, în ascuns era veşnic fericit că nu-i nici una din ele, că e liber, chiar dacă libertatea reprezenta, într-un fel ciudat şi paradoxal, un handicap şi o piedică pentru spiritul său.

— Acea simplă povestire a ta, spuse el cu voce tare, nu merge.

Elinor îşi ridică privirea de pe O mie şi una de nopţi.

— Care simplă povestire?

— Aceea pe care voiai s-o scriu eu.

— Oh, de aceea vorbeai? Rîse. Ai reflectat mult asupra ei.

— Nu mi-ar servi ţelul, explică el. Ar trebui să fie solidă şi adîiîcă. Pe cînd eu sînt larg; larg şi lichid. N-ar fi în genul meu.

— Aş ' fi putut să-ţi spun asta din prima zi cînd te-am întîlnit, spuse Elinor şi se întoarse la Şeherezada.

„Cu toate astea, îşi spuse Philip, Mark Rampion are dreptate pînă şi în practică, ceea ce e mult mai impresionant.

în artă, în viaţă şi în teoriile lui are de asemenea dreptate. Nu ca Burlap." Se gîndi cu scîrbă la articolele de fond ale lui Burlap, publicate în Literary World; adevărate vomitive. Parcă spiritul ar traversa Canalul Mînecii pe o vreme furtunoasă. Şi ce viaţă vîscoasă şi dezgustătoare! Rampion însă ilustra propriile sale teorii. „Dac-aş putea prinde ceva din secretul lui!" Philip suspină. „Cum ajung acasă, mă duc să-l văd."

Capitolul XV

în săptămînile care urmară după ultima lor ceartă, legăturile dintre Walter şi Marjorie deveniră deosebit şi neplăcut de false. Erau plini de atenţie unul faţă de celălalt, extrem de curtenitori şi, cînd rămîneau singuri, discutau îndelung şi politicos, dar fără intimităţi. Numele lui Lucy Tantamount nu era pomenit niciodată şi nici nu se făcea vreo aluzie, cît de mică, la faptul că Walter lipsea de acasă noapte de noapte. Exista o înţelegere tacită; se prefăceau că nu s-a întîmplat nimic şi că totul merge de minune în această splendidă lume.

La prima izbucnire de mînie, Marjorie începuse de-a binelea să-şi facă bagajul. Voise să plece imediat, chiar în acea noapte, înainte de înapoierea lui. Voise să-i arate că există o limită la ticăloşiile şi insultele pe care trebuia să le îndure. Să vină acasă mirosind a parfumul acelei femei! Dezgustător! îşi închipuia poate că-i e atît de extraordinar de devotată şi că depinde din punct de vedere material atît de mult de el, încît îşi putea permite s-o insulte, fără să se teamă de revolta ei. Făcuse o greşeală; ar fi trebuit să se fi arătat mai energică faţă de el.

Noaptea trecută n-ar fi trebuit să se lase înduioşată de nefericirea lui. Mai bine să rupă legăturile cu el mai tîrziu decît niciodată. De data asta totul se terminase. Era vorba de respectul faţă de ea însăşi. îşi scosese cuferele din boxă şi începuse să împacheteze.

Dar unde să se' ducă? Ce să facă? Din ce să trăiască? Treptat, întrebările o asaltaseră tot mai stăruitor. Singura ei rudă era o soră măritată, săracă şi cu un soţ care îi condamna legătura cu Walter. Doamna Cole se certase cu ea.

Alţi prieteni, care să poată sau să vrea s-o ajute nu avea. Fusese crescută astfel încît nu-şi putea găsi o slujbă, şi nici n-avea calităţi deosebite. Pe deasupra mai era şi însărcinată; aşa n-o. să găsească niciodată un serviciu. în definitiv, şi în ciuda a tot ce se întîmplase, ţinea foarte mult la Walter, îl iubea şi nu ştia cum s-ar fi descurcat fără

el. Era sigură că şi el o iubise, şi că o mai iubea încă într-o oarecare măsură. Şi poate că nebunia asta a lui are să

dispară

210

de la sine şi cu vremea are să reuşească să-l atragă din nou alături de ea. în orice caz, nu era bine să acţioneze pripit.

în cele din urmă, golise cuferele şi le cărase din nou la boxă. A doua zi începuse farsa prefăcătoriei şi a ignoranţei simulată cu premeditare. Walter era şi el foarte încîntat de rolul ce-i revenea în această farsă. îi convenea perfect să nu spună o vorbă şi să se comporte de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Dispariţia supărării, ca şi satisfacerea poftelor în braţele lui Lucy îl readuseră de la tensiunea şi cruzimea de moment la starea lui firească de timiditate blîndă şi mustrări de conştiinţă. Oboseala trupului are un efect calmant asupra febrelor spiritului.

Se întorsese de la Lucy, simţindu-se şi mai vinovat faţă de Marjorie şi aşteptase cu spaimă scandalul ce avea să

se dezlănţuie cu siguranţă. Cînd se strecurase în camera lui, Marjorie dormea. Sau se prefăcea că doarme, căci nu-l strigase. A doua zi, doar amabilitatea ei neobişnuită şi felul oficial de a-l asculta îi dădură de înţeles că se petrecea ceva oarecum neobişnuit. Extraordinar de uşurat, Walter răspunse la tăcerea ei semnificativă tot cu tăcere, iar la amabilităţile ei banale şi politicoase cu amabilităţi, care, în ce-l priveau, erau mai mult decît o formalitate, căci porneau din inimă, fiind o încercare sinceră (atît de tare îl mustra conştiinţa) de a-i face servicii, de a-şi răscumpăra prin gesturi prevenitoare şi frumoase faptele urîte săvîrşite şi a-i cere iertare dinainte pentru cele pe care le va săvÎF^i desigur în viitor.

Marjorie nu făcuse nici scandal, nici nu-l reproşase ceva, ci adoptase o tăcere politicoasă şi nepăsătoare. Ce uşurare sufletească! Cu timpul, Walter începu să-şi dea seama că falsitatea legăturii dintre ei devine tot mai obositoare. Farsa îi călca pe nervi, iar tăcerea părea să-l acuze. Deveni din ce în ce mai politicos, mai prevenitor, mai drăguţ; deşi Marjorie îi plăcea sincer, şi dorea sincer s-o vadă fericită, vizitele la Lucy, seară de seară, făceau ca afecţiunea reală pe care o avea pentru Marjorie să-i pară o minciună, iar bunăvoinţa o ipocrizie. între crizele de amabilitate continua să săvîrşească exact acele lucruri care ştia c-o vor face nefericită. „Marjorie, îşi spunea el, jeluindu-se cu furie neputincioasă, ar trebui să se mulţumească cu ce pot să-i ofer şi să nu mai sufere pentru ce nu pot să-i ofer." (Era izbitor faptul că în ciuda farsei cu tăcerea şi amabilitatea, Marjorie suferea. Chipul ofilit şi privirea fixă erau de-ajuns ca să dezmintă indiferenţa studiată a purtării.) „Pot să-i ofer foarte multe. Ce nu pot să-i ofer nu are importanţă. în orice caz nu are importanţă pentru ea", adăugă el în gînd. Nu avea intenţia 211 . -

să anuleze o întîlnire lipsită de importanţă pe care o avea cu Lucy în acea seară. "

„Abia se bucurase de ea, şi o şi dispreţuise;

Alergase după ea ca un nebun, abia o ţinuse în braţe

Şi o urîse demenţial."

Literatura, ca de obicei, îl condusese pe un drum greşit. Nu numai că n-o urîse şi n-o dispreţuise pe Lucy, dar faptul că fusese a lui şi îi permisese să se bucure de favorurile ei îl făcuse să tînjească şi mai mult după aceste favoruri. E adevărat, se mai ruşina oarecum de dorinţele lui, şi dorea să le găsească o justificare mai nobilă —

cum ar fi dragostea. („La urma urmei, argumenta el, nu-i nimic imposibil sau nefiresc în a fi îndrăgostit de două

femei în acelaşi timp. Sincer îndrăgostit.")

îşi întovărăşea pasiunea cu gesturile ,tandre, delicate şi încîntătoare ale firii lui cam slabe şi încă adolescente. O

trata pe Lucy nu ca pe o amatoare de distracţii, înrăită şi crudă, aşa cum o considerase încă dinainte de a deveni amantul ei, ci ca pe o fiinţă ideală, plină de graţie şi sensibilitate, o fiinţă care merita să fie adorată şi dorită, un fel de copil, mamă şi amantă la un loc, ce Trebuia, pe de o parte, apărată ca o mamă fiindcă te apăra ca o mamă, iar pe de altă parte, iubită bărbăteşte şi, de ce nu? ca un faun. Senzualitatea şi sentimentul, dorinţa şi tandreţea sînt nu numai prieteni ci şi duşmani. Unii oameni, după ce fac dragoste, dispreţuiesc femeia, în timp ce alţii o copleşesc cu amabilitate şi afecţiune. Walter simţea nevoia de a-şi justifica dorinţele prin dragoste, care reprezenta clar, în ultimă analiză, expresia morală a tendinţei sale fireşti de a asocia satisfacţia actului sexual unui sentiment tandru, apărind cavalereşte fiinţa iubită şi umilindu-se copilăreşte în acelaşi timp. în cazul lui, senzualitatea dădea naştere tandreţei; pe de altă parte, acolo unde nti există senzualitate, tandreţea rămîne nedezvoltată. Legăturile cu Marjorie erau prea asexuale şi platonice pentru a fi în întregime tandre. Pe Lucy, Walter o cucerise cu aerul său senzual, dur şi cinic. Senzualitatea îl făcea sentimental. Acel Walter care o ţinuse pe Lucy goală în braţe era complet diferit de cel care dorise să facă acest lucru; noul Walter voia să creadă, din simplu instinct de conservare, că sub efectul sărutărilor Lucy se simţea şi ea la fel de fericită ca el. Tandreţea nu se poate înfiripa decît într-o atmosferă de tandreţe. A continua să creadă, aşa cum făcuse Walter mai înainte, că

Lucy e o fiinţă rea, egoistă, frigidă, însemna să ucidă sentimentul plăcut ce-l stăpînea. Convingerea că Lucy e o. fiinţă tandră

212

devenise esenţială. Făcea tot ce-i stătea în puteri ca să se amăgească. Fiecare gest languros sau de abandon al lui Lucy era imediat interpretat ca un simptom de îmblînzire sufletească, de încredere, de capitulare.

Fiecare cuvînt de dragoste — iar Lucy îi dădea zor, cum era şic, cu „dragul meu", „îngeraşule",

„iubitule", acestea fiind expresiile ei curente pentru a complimenta pe cineva sau a-şi exterioriza pasiunea — era reţinut cu sfinţenie, ca izvorînd din adîncul inimii. La aceste dovezi imaginare de îmblînzire şi pasiune, Walter răspundea dublîndu-şi recunoscător manifestările de dragoste; iar aceste manifestări duble solicitau din partea lui Lucy un răspuns corespunzător. Dragostea naşte dorinţa de a fi iubit. Dorinţa de b-a fi iubit dă naştere la rîndul ei credinţei apăsătoare şi nesigure f că eşti iubit. Credinţa că eşti iubit îţi întăreşte dragostea. Şi î " astfel, prin acest proces de autoconsolidare ciclul reîncepe. '

Lucy era emoţionată de dragostea şi adoraţia lui, emoţionată şi surprinsă. îl acceptase fiindcă se plictisea, fiindcă

buzele lui erau catifelate, iar mîinile lui ştiau s-o mîngîie, şi fiindcă în ultimul moment se' amuzase şi fusese încîntată de trecerea lui neaşteptată de la starea de abjecţiune la o^ obrăznicie cuceritoare. Ce seară stranie petrecuseră împreună! în faţa ei, la " masă, Walter avusese o expresie dură, de parcă ar fi fost îngrozitor de supărat şi ar fi avut chef să scrîşnească din dinţi; cu toate acestea, fusese foarte nostim, relatase cele mai răutăcioase istorii pe seama tuturor şi scosese la iveală cele mai fantastice şi mai groteşti amănunte istorice, şi cele mai uimitoare citate din cărţi vechi. Cînd dineul se terrninase, îi spusese: „Ne întoarcem la tine acasă". Lucy însă voia s-o vadă pe Nellie Wallace la varieteul „Victoria Palace", să ia o gustare şi să danseze niţel la clubul de noapte „Embassy", apoi să meargă cu maşina pînă la apartamentul lui Cuthbert Arkwright, în speranţa că. . Nu ţinuse morţiş să meargă la varieteu, să danseze sau să asculte conversaţia lui Cuthbert. Voise numai să-şi impună

voinţa faţă de Walter. Voise să domine, să conducă şi să-l oblige s-o urmeze. Walter nu putuse fi convins. Nu spusese nimic şi se mulţumise să zîmbească. Cînd taxiul trăsese la uşa restaurantului, dăduse şoferului adresa ei din Bruton Street.

— Da ăsta-i curat viol, protestase ea. Walter rîsese.

— Nu încă, răspunsese el. Dar o să fie.

în dormitorul ei roz şi cenuşiu, violul aproape că avusese loc. Lucy provocase şi -se supusese tuturor violenţelor senzuale. La ce nu se aşteptase însă era dragostea pasionată şi adoraţia care urmaseră primelor violenţe.

Expresia aspră de supărare

213

dispăruse de pe faţa lui Walter, ca şi cum o haină protectoare i-ar fi fost smulsă de pe umeri, despuindu-l şi lăsîndu-l în goliciunea tremurătoare şi vulnerabilă a dragostei şi adoraţiei. Săruturile lui fuseseră o alinare a durerii, a spaimei, o potolire a urei, o împăcare delicată. Cuvintele lui păruseră uneori şoapte sau fragmente de rugăciuni adresate unui zeu, iar altădată încurajări şoptite unui copil bolnav. Lucy fusese surprinsă, emoţionată, aproape ruşinată de înflăcărarea pasiunii lui.,

— Nu, nu sînt aşa, nu sînt aşa, protestase ea, ca răspuns la şoaptele lui de adoraţie.

Nu putea accepta sub masca prefăcătoriei o asemenea dragoste. Buzele lui catifelate îi atingeau pielea, vîrfurile degetelor lui se plimbau uşor pe corpul ei, o alinau, o mîngîiau pînă ce Lucy devenea drăgăstoasă, o transformau în chip magic în făptura bună, iubitoare şi sensibilă a adoraţiei lui, o încărcau electric cu toate acele calităţi pe care şoaptele lui i le atribuisera, şi pe care ea le nega.

Lucy îi trase capul spre sînul ei şi îşi plimbă degetele prin părul lui

.

— Iubitul meu, şopti ea, iubitul meu Walter.

Urmă o tăcere îndelungată, o fericire caldă şi liniştită. Apoi, deodată, fiindcă această fericire tăcută era atît de adîncă, de perfectă, şi prin urmare, după ea, în fond cam absurdă şi chiar primejdioasă prin completa ei lipsă de personalitate, şi cam ameninţătoare în ce priveşte liberul'ei arbitru, Lucy îl ciupi de urechi şi îl întrebă:

— Ai adormit, Walter?

în zilele următoare Walter încercă cu disperare s-o crediteze cu emoţiile lui. Lucy nu-l ajută. Nu voia să simtă

acea tandreţe adîncă, care echivalează cu o capitulare a voinţei, cu o anihilare a individualităţii. Voia să fie ea însăşi, Lucy Tantamount, stăpînă pe situaţie, încercînd lucidă toate satisfacţiile pînă la j limită, şi distrîndu-se fără să-i pese; liberă nu numai din punct de vedere financiar şi legal, dar şi sentimental — liberă deci să-'l accepte sau să-l refuze. -Să-l poată abandona oricînd. N-avea intenţia să - capituleze. Tandreţea lui era, nici vorbă, emoţionantă, măgulitoare, chiar încîntătoare, dar şi cam absurdă, iar prin pretenţiile ei nestăpînite ca ea să

răspundă la fel, devenise absolut obositoare. Lucy era uneori gata să capituleze, să accepte prin mîngîieri o parte din dragostea lui; brusc însă se smulgea de lîngă el, rămînînd într-o izolare ironică şi arogantă. Atunci Walter se trezea din visul de dragoste la realitatea pe care Lucy o numea „distracţie". îl trezea lumina rece a unei senzualităţi acut de lucidă şi premeditat

214

batjocoritoare. îl lăsa fără nici o justificare şi cu sentimentul unei vinovăţii imposibil de iertat.

— Mă iubeşti? o întrebă Walter într-o noapte.

Ştia că ea nu-i putea răspunde. Din perversitate însă dorea să i se confirme convingerea, să i se spună

pe şleau.

— Eşti un înger, răspunse Lucy.

îi zîmbi, ridicîndu-şi capul spre el. Privirea lui Walter rămase întunecată şi disperată; nu-i putea răspunde printr-un zîmbet.

— Mă iubeşti cu adevărat? insistă el.

Sprijinit într-un cot, stătea aplecat asupra ei, cu un aer aproape ameninţător. Lucy era culcată în pat, pe spate, cu mîinile sub cap. Sînii ei turtiţi i se reliefau datorită muşchilor pectorali. Walter o privi; sub degetele lui simţea căldura, elasticitatea şi linia curbă a corpului ei; acest corp pe care îl stăpînise în întregime. Distantă şi intangibilă, proprietara corpului îi zîmbi printre pleoapele întredeschise.

— Mă iubeşti?

— Eşti încîntător.

Genele ei negre filtrară un fel de ironie.

— Dar ăsta nu-i un răspuns la întrebarea mea. Mă iubeşti? Lucy dădu indiferentă din umeri şi făcu o mică

strîmbătură. — r Dacă te iubesc? repetă ea. E un cuvînt cam mare, nu crezi?

Scoţîndu-şi o mînă de sub cap, o ridică şi-l trase uşor de mica meşă de păr castaniu care-i căzuse pe frunte.

— Ai părul prea lung, spuse ea.

—i Atunci de ce m-ai acceptat? -întrebă Walter.

— Dac-ai şti cît de absurd arăţi cu mutra ta solemnă şi cu părul pe ochi! Rîse. —Parcă-ai fi un cîine ciobănesc1, constipat.

Walter dădu peste cap meşa căzută pe frunte.

— Vreau un răspuns, continuă el cu încăpăţînare. De ce m-ai acceptat?

— De ce? Fiindcă m-a amuzat. Fiindcă aşa am vrut. Nu-i destul de limpede?

— Fără să mă iubeşti?

— De ce trebuie să aduci întotdeauna în discuţie dragostea? îl întrebă ea enervată.

— De ce? repetă el. Dar cum poţi să te lipseşti de ea?

— Dacă pot să obţin ceea ce vreau fără să apelez la dragoste, de ce s-o fac? Pe deasupra, dragostea nici nu poate fi chemată. Vine din senin. Dar cît de rar! Poate niciodată. Nu Clinii ciobăneşti din Anglia au blana toarte mare, iar părui le acoperă ochii.

215

ştiu. Şi, oricum, ce-aş face cînd nu sînt îndrăgostită? îl apucă din nou de meşă şi-i trase faţa spre ea. Atunci, dragă Walter, te am pe tine.

Buzele lui se apropiaseră de ale ei. Walter îşi încorda gîtul şi n-o lăsă să-i tragă capul mai jos.

— Ca să nu mai pomenesc de toţi ceilalţi, spuse el. Lucy îl trase mai tare de păr.

— Prostule! spuse ea încruntîndu-se. în loc să-mi fii recunoscător pentru ce-ai primit.

— Dar ce-am primit?

Corpul ei se îndepărtă, mătăsos şi cald încă, sub mîinile lui; vedea privirea ei ironică.

— Ce-am primit?

Lucy rămase încruntată.

— Sărută-mă, îi ordonă ea, ca şi cum i-ar fi dat un ultimatum. Walter nu-i răspunse; stătea nemişcat. Aşa, foarte bine. îl împinse de lîngă ea. — Jocul ăsta trebuie jucat în doi, Respins, Walter se aplecă, dorind s-o sărute. Din cauza ameninţărilor, vocea lui Lucy se înăsprise. Walter se temea să n-o piardă.

— Sînt un prost, spuse el.

— E adevărat. Lucy îşi feri faţa.

— îmi pare rău.

Nu voia să se împace.

— Nu, nu, spuse ea, cînd Walter îşi strecură o mînă pe sub obrazul ei - şi încercă să-i întoarcă faţa pentru a i-o săruta.

Cu o mişcare'neaşteptată şi sălbatică, Lucy îl muşcă de vîrful degetului mare. într-o izbucnire de ură şi pasiune, Walter o posedă cu forţa.

— Te mai preocupă dragostea? îl întrebă ea în cele din urmă, rupînd tăcerea convalescenţei indolente care urmează după febra dorinţelor satisfăcute.

Cu regret şi aproape ,cu durere, Walter avu curajul să-i răspundă. întrebarea ei, în acea linişte adîncă, scapără ca un chibrit în bezna nopţii. Noaptea nu are hotare, e imensă şi înstelată. Aprinzi chibritul şi toate stelele dispar imediat: nu mai există distanţe şi adîncimi. Universul se reduce la o mică scobitură luminoasă, săpată în bezna solidă şi populată cu feţe. luminate strălucitor, cu mîini, trupuri şi obiectele apropiate şi familiare ale vieţii dejoate zilele. în noaptea adîncă a tăcerii, Walter fusese fericit. în convalescenţă, după febră, o ţinuse în braţe, incapabil s-o mai urască şi ameţit de dragoste. Spiritul părea să-i plutească în seninul cald dintre existenţă şi anihilare.

216

Lucy se agită în braţele lui, vorbi, iar seninul minunat şi divin vibra şi se sparse ca oglinda netedă a unei suprafeţe lichide, turburată pe neaşteptate.

— Nu, nu mă gîndeam la nimic.

Deschizînd ochii, o văzu că-l priveşte- amuzată şi curioasă. Walter se încruntă. •

— De ce te uiţi fix la mine? o întrebă el.

— Nu ştiam că nu e voie.

— Te-ai uitat aşa la mine tot timpul? Ideea îi era ciudat de neplăcută.

— Ore întregi, răspunse Lucy. Te-am admirat, ţin să te încredinţez. Găseam că ai un aer încîntător. Parc-ai fi frumoasa adormită.

îi zîmbi răutăcios; spunea însă adevărul. Din punct de vedere estetic, îl apreciase ca o expertă şi îl admirase sincer în timp ce stătea culcat alături de ea, palid, cu ochii închişi, ca un mort.

Walter nu se simţi îmbunat de complimentul ei.

— Nu vreau să triumfi, spuse el, încă încruntat.

— Să triumf?

— Da, de parcă m-ai fi omorît.

— Eşti un romantic incorigibil!

Rîse. Cu toate acestea, Lucy avea dreptate. Arătase, într-adevăr, mort, iar moartea, în aceste împrejurări, avea un aer cam ridicol şi umilitor. Vie, trează, şi conştientă de vitalitatea ei, Lucy îl studiase în splendoarea morţii.

Privise cu admiraţie, dar distantă şi amuzată, această creatură palidă şi delicată, pe care o folosise pentru plăcerea ei şi care acum murise. „Ce băiat prostuţ, îşi spusese ea. De ce se chinuie oamenii, în loc să se bucure de satisfacţiile ce li se oferă?" îşi exprimase gîndurile în întrebarea ironică cu care îl trezise pe Walter din eternitatea lui. îşi bătea capul cu dragostea — ce băiat prost!

— Cu toate astea, insistă Walter, triumfai.

— Eşti un romantic, un romantic! spuse ea rizînd. Ai o concepţie atît de absurdă şi demodată. Omoruri, triumf în faţa cadavrelor, dragoste etc. E absurd. Parcă te-ai plimba cu o cravată lată la gît, şi în frac.

încearcă să fii mai modern.

— Prefer să fiu uman.

— Viaţa modernă e o viaţă rapidă, continuă ea. Astăzi nu mai poţi să tragi după tine un vagon de idealuri şi romantisme. Cînd călătoreşti cu avionul trebuie să-ţi laşi bagajele grele acasă. Sufletul bun şi demodat mergea pe vremea cînd oamenii trăiau încet. Astăzi e o povară. Nu mai e loc pentru el în avion.

— Nu mai e loc nici măcar pentru inimă? întrebă Walter. Sufletul nu mă interesează prea mult. Odinioară

sufletul îl

217

interesase considerabil. Acum însă, de cînd nu mai trăia decît pentru a citi filozofie, sufletul îl interesa mai puţin.

— Inima însă, adăugă el, inima. . Lucy clătină din cap.

— Poate că e păcat, recunoscu ea. Dar nu poţi primi nimic dacă nu dai nimic. Dacă îţi place viteza, dacă vrei să

parcurgi repede o distanţă, nu poţi să cari cu tine bagaje. Important e să ştii ce vrei şi să fii gata să plăteşti pentru asta. Eu una ştiu precis ce vreau, aşa încît renunţ la bagaje. Poţi să ţi le păstrezi dacă te decizi să călătoreşti cu un camion de transportat mobilă. Dar să n-ai pretenţia să te întovărăşesc, dragă Walter. Şi nici să n-ai pretenţia să

iau pianul tău cu coadă în avionul meu cu două locuri.

Se lăsă o lungă tăcere. Walter închise ochii. Ar fi vrut să moară. Mîna lui Lucy îi atinse faţa. Tresări. Simţi cum îi prinde între degete buza de jos şi i-o ciupeşte uşor.

— Ai cele mai delicioase buze, spuse ea.

Capitolul XVI

Soţii Rampion locuiau în Chelsea. Casa lor se compunea dintr-un mare atelier de pictor, care dădea în trei sau patru cămăruţe. în timp ce suna la uşa lor, într-o sîmbătă după-amiază, Burlap îşi spuse că mica lor locuinţă, cu tot aspectul ei cam dărăpănat, era foarte drăguţă. Mark Rampion o cumpărase pe nimic, absolut pe nimic, exact înainte de războiul mondial. Nu avea de plătit marile chirii de după război. Economisea astfel vreo sută cinzeci de lire pe an. „Ce tip norocos", reflectă Burlap, uitînd pentru o clipă că şi el locuia fără să plătească chirie lui Beatrice, dar amintindu-şi în schimb că tocmai cheltuise douăzeci şi patru de şilingi şi nouă pence la restaurantul unde o invitase la prînz pe Molly d'Exergillod.

Mary Rampion deschise uşa.

— Mark te-aşteaptă în atelier, spuse ea după ce se salutară. Mary se întreba fără să găsească un răspuns de ce-o fi

continuînd soţul ei să fie prieten cu acest individ. Ea -una îl detesta pe Burlap.

— E un fel de vultur, îi spusese soţului ei după ultima vizită a jurnalistului. Nu, nu un vultur, fiindcă vulturii se hrănesc cu stîrvuri, pe cînd Burlap e un parazit care trăieşte de pe urma oamenilor vii, şi încă de pe urma celor mai distinşi. Trebuie recunoscut că are un nas fin în acest domeniu. O lipitoare a spiritului, asta e. De ce-l laşi să-ţi sugă sîngele?

— De ce să nu-l sugă? răspunse Mark. Burlap nu-mi face nici un rău şi mă amuză.

— Cred că-ţi gîdilă vanitatea. -R rTfflrnliror *n niiQîirHţi ^

Un rniT|pHmppf |Q ■jdrpco calităţii şîngelui tău.

— Şi pe deasupra, continuase Rampion, are ceva în el.

— Cred şi eu, răspunse Mary, are printre altele sîngele tău. Şi sîngele tuturor celor de pe urma cărora trăieşte.

— Hai, nu exagera, nu deveni romanţioasă. Rampion se opunea tuturor hiperbolelor care . nu-i aparţineau.

219

— Ei bine, mie, îţi spun drept, nu-mi plac paraziţii. Mary vorbea decis. — Iar cu prima ocazie am să dau pe el cu puţin insecticid, să vedem ce se întîmplă. îţi promit.

Cu ocazia vizitei următoare, Mary îi deschise uşa şi-l invită să se ducă singur în atelier, ca şi cum ar fi fost un oaspete binevenit. Cu toate atavismele, forţa pbliteţei se dovedea mai puternică decît dorinţa de a-l stropi cu insecticide.

în timp ce se îndrepta spre atelier, Burlap se gîndea încă la probleme financiare. Amintirea sumei cheltuite pentru dejun îl rodea.

„Nu numai că Rampion nu plăteşte chirie, îşi spuse el, dar aproape că nu cheltuieşte un ban. Felul lor de viaţă, faptul că ţin o singură servitoare, că fac ei singuri menajul şi n-au automobil reduce desigur substanţial cheltuielile. E adevărat, au doi copii care trebuiesc daţi la şcoala". Cu ajutorul unei speculaţii, la care se dovedea foarte abil, Burlap reuşi să elimine de pe ecranul conştiinţei cei doi copii. „Şi totuşi, Rampion trebuie să cîştige bine. îşi vinde tablourile şi desenele la un preţ foarte bun. Şi orice scrie se vinde sigur. Ce face cu banii?" se întreba Burlap plin de invidie, în timp ce bătea la uşa atelierului, „îi economiseşte?"

— Intră, se auzi vocea lui Rampion din dosul uşii. Burlap îşi potrivi un surîs şi deschise uşa. Ah, tu erai, spuse Rampion. Mă tem că nu pot să-ţi dau mîna. îşi spăla pensulele. Ce mai faci?

Burlap schiţă un gest de plictiseală şi răspunse că simţea nevoia unei vacanţe, pe care însă nu şi-o putea îngădui.

Se plimbă prin atelier, privind cu respect tablourile. Sfîntului Francisc cu greu i-ar fi plăcut cele mai multe din ele. Dar ce viaţă, ce energie, ce imaginaţie pulsau în aceste pînze! In definitiv, viaţa era lucrul cel mai important.

„Cred în viaţă". Acesta era primul paragraf din profesiunea de credinţă a lui Burlap.

— Cum se numeşte tabloul acesta? spuse el oprindu-şe în faţa unei pînze de pe şevalet.

Ştergîndu-şi mîinile din mers, Rampion traversă încăperea şi se opri lîngă Burlap.

— Acesta? spuse el. Cred că titlul pe care i l-ai da tu ar fi Dragoste. Rîse. Lucrase cu chef în acea după-amiază

şi se afla într-o dispoziţie excelentă. Oamenii mai puţini rafinaţi, şi care nu prea fac caz de suflet, ar putea să

prefere un titlu mai greu de tipărit.

Rîzînd, îi sugeră cîteva dintre titlurile mai greu de tipărit. Burlap zîmbi cam forţat.

220

—- Nu ştiu dacă mai poţi găsi şi alte titluri, încheie Rampion răutăcios.

Prezenţa lui Burlap îl distra; avea sentimentul că îi revine datoria să-l scandalizeze.

Tabloul, format mic, era o pictură în ulei. Jos, în colţul din stînga, plasaţi într-un fel de adîncitură, între un prim plan de stînci negre, trunchiuri de pomi şi un fundal de prăpăstii stîncoase, un bărbat şi o femeie se îmbrăţişau sub o arcă compactă de frunziş. Cele două trupuri goale, al femeii alb iar al bărbatului de un cafeniu roşcat, constituiau izvorul întregii lumini din tablou. Stîncile şi trunchiurile de pomi din prim-plan îşi proiectau siluetele, datorită luminii răspîndite de cele două trupurk Lumina ajungea la frunzele de deasupra trupurilor şi arunca umbre în bezna groasă a frunzişului. Prelugindu-se din adîncitură în care se aflau ce doi, ea traversa tabloul, lăsînd impresia că iluminează şi dă naştere prin radiaţie unei flore uluitoare de trandafiri,crini} şi lalele uriaşe.

Cai, leoparzi şi mici antilope se plimbau printre flori gigantice. în fund, un peisaj se trasforma treptat din verde în albastru: marea sclipea printre dealuri, iar deasupra se desenau pe un cer albastru formele imense şi grandioase ale norilor.

— E splendid, spuse Burlap încet, dînd din cap în faţa tabloului.

— îmi dau totuşi seama că nu-ţi place deloc. Mark Rampion rînjea, parcă satisfăcut.

.—' De ce vorbeşti aşa? protestă Burlap cu o tristeţe blîndă de martir.

— Fiindcă se întîmplă să fie adevărat. Pentru tine, tabloul nu e destul de pătruns de spiritul blîndului Isus.

Dragostea, dragostea fizică— ca izvor de lumină, viaţă şi frumuseţe. Oh, nu! nu! Asta-i ceva mult prea vulgar şi carnal, un realism revoltător.

— îţi închipui că sînt doamna Gundy1?

— Nu, nu chiar doamna Grundy. Buna dispoziţie a lui Mark Rampion se transformase într-o ironie caustică. Mai degrabă eşti Sfîntul Francisc. Apropo, cum înaintează studiul tău asupra Vieţii lui? Sper că-ai făcut o descriere savuroasă a momentelor cînd îi lingea pe leproşi?

Burlap protestă. Rampion rînji.

' Personaj din piesa împingeţi plugul de Thonias. P. Morton (1764—1838). Doamna Grundy a rămas personificarea pudibonderiei şi a falselor convenienţe sociale.

221

— De fapt, şi Sfîntul Francis e prea evoluat pentru tine. Copiii nu ling rănile leproşilor. Numai adoloscenţii preverşi fac aşa ceva. Parc-ai fi Sfîntul Hugh, din Lincoln. Ăsta era un copil, ascultă-mă pe mine, o scumpete de copil. Un copilaş nevinovat. Ce ochi mari avea, ce curtenitor se purta cu femeile, de parcă toate ar fi fost madone. Se ducea la ele ca să-! mîngîie, să-i calmeze durerile cu sărutări şi să-i povestească despre bietul Isus Cristos, şi eventual să bea şi nişte lapte, dacă se ivea prilejul.

— Fii serios! protestă Burlap.

— Serios, îi parodie Mark cuvintele.

îi fjlăcea să-l aţîţe, făcîndu-l să semene cu un martir creştin plin de milă. Aşa merita, din cauza aerului de discipol preferat al lui Isus, şi a veneraţiei şi admiraţiei lui dezgustătoare.

— Micuţul Sfînt Hugh, cu ochii lui mari şi 'cu paşii lui mărunţi, continuă Mark cu vocea tare, se apropia de femei cu paşii lui mărunţi şi nesiguri, de copilaş, atît de respectuos, de parcă toate femeile ar fi fost madone. îşi vîra totuşi mînuţa lui scumpă pe sub fustele lor. Venea să se roage, dar rămîneâ să împartă patul cu drăguţa de madonă.

Rampion cunoştea multe din aventurile amoroase ale lui Burlap şi le ghicea pe celelalte.

— Drăguţul şi mititelul Sfînt Hugh! Ce frumos se îndrepta el tiptil spre dormitor şi cum se strecura scumpetea, mititelul, în pat! Asta-i ceva mult prea grosolan şi lipsit de spirit pentru ţîncul nostru, Hugh!

Rampion îşi zvîrli capul pe spate şi începu să rîdă.

— Continuă, te rog, spuse Burlap. Nu te jena de mine. Văzîndu-i zîmbetul de martir, zîmbetul lui spiritual, Rampion rîse şi mai tare.

— Doamne, Dumnezeule! spuse el, înăbuşit de hohote. Cînd ai să mai vii am să-ţi dau o copie după tabloul Sfînta Monica şi Sfîntul Augustin de Ary Scheffer1. O să te facă sigur fericit. Vrei să vezi cîteva din desenele mele? îl întrebă el, schimbînd tonul. Burlap dădu afirmativ din cap. — Cele mai multe sînt groteşti. Caricaturi.

Cam deşănţate, te previn. Dacă ţii morţiş să le vezi, trebuie să te aştepţi la ce urmează.

Deschise o mapă de pe masă.

— De ce îţi închipui că nu-mi plac picturile tale? întrebă Burlap. în fond, amîndoi credem în viaţă. Există şi deosebiri

l Arie (Ary) Scheffer (1795—1835), pictor francez de origine olandeză. Multe din picturile sale sînt inspirate de Dante şi Byron.

222

între noi, dar în majoritatea problemelor avem aceleaşi opinii. Rampion îşi ridică pnvirca asupra lui.

— Sînt cohvins, o ştiu, spuse el şi rînji.

— Dacă ştii, zise Burlap, care, ferindu-şi privirea, nu văzuse rînjetul de pe faţa lui Mark, de ce-ţi închipui că n-am să fiu de acord cu desenele tale?

— într-adevăr, de ce?- îl persifla Mark.

— Ţinînd seama de faptul că avem aceleaşi opinii...

— E firesc ca oamenii ce privesc o vedere din acelaşi punct să aibă aceleaşi opinii. Rampion rînji din nou. Quod erat demonstrandum. Se întoarse pentru a scoate din mapă unul din desene. Pe ăsta l-am intitulat: Fosilele trecutului şi fosilele viitorului.

îl înmînă lui Burlap. Desenul, în cerneală şi acuarelă^ avea o strălucire şi o viaţă extraordinară. Urmărind o magnifică linie sinuoasă în formă de S, o procesiune grotescă de monştri cobora în marş şi traversa cartonul.

Dinozauri, pterodactili, titanotheriumi, diplodoci, ichtyosauri mergeau, înotau sau zburau în trena procesiunii; capul coloanei era format din monştri umani, creaturi cu capete uriaşe, fără membre sau corp, alunecînd ca nişte viermi pe nişte vagi prelungiri vîseoase ale bărbiei şi gîtului. Cele mai multe din figuri aparţineau unor contemporani eminenţi. Prin mulţimea lor Burlap recunoscu pe J.J. Thomson1, şi pe Lordul Edward Tantamount, pe Bernard Shaw servit de eunuci şi fete bătrîne, pe Sir Oliver Lodge2 avînd alături u fantomă cu cap de gulie, drapată în cearceafuri, şi un tub catodic ambulant, pe Sir Alfred Mond3, şi capul lui John D. Rockefeller, purtata pe o tavă de către doamna Eddy4, cu aureole în jurul capului, şi pe mulţi alţii.

— Şopîrlele uriaşe au murit fiindcă au avut corpul prea mare şi capul prea mic, explică Rampion. Aşa cel puţin susţin oamenii de ştiinţă. De Ia un anumit punct, dimensiunea fizică e un handicap. Dar ce părere ai de cea mintală? Proştii parc-au uitat că ei sînt la fel de dezechilibraţi, de neîndemînatici şi de disproporţionaţi ca orice diplodocus. Sacrifică viaţa fizică şi afectivă vieţii mintale. Ce-şi închipuie c-are să se întîmple?

1 Sir Joseph John Thomson (1856—1940), fizician, englez, profesor de fizică experimentală.

2 Sir Oliver Joseph Lodge (1851—1940), fizician englez; a cercetat forţa dectromotrice a celulelor voltaicc.

1 Sir Alfred Mond (1868—1930), „regele nichelului", mare om de afaceri şi Politician englez, de origine germană.

4 Mary Baker Eddy (1821—1910). fondatoarea mişcării religioase. „Ştiinţa creştină", sectă răspîndită mai ales în Statele Unite, şi care susţine vindecarea trupului prin credinţă.-

223

Burlap îi dădu dreptate.

— Asta m-am întrebat şi eu. Omul nu poate trăi fără inimă.

— Ca să nu mai vorbesc de maţe, piele, oase şi carne, spuse Rampion. Aceşti idioţi se îndreptă spre dispariţie.

Şi asta-i un lucru excelent. Singura nenorocire e că obligă restul lumii să meargă în pas cu ei. Blestemaţii!

Trebuie să-ţi spun că mă opun să fiu condamnat la dispariţie fiindcă aceşti imbecili de oameni de ştiinţă, moralişti şi oameni ai spiritului, tehnicieni şi oameni de litere, parveniţi politici, şi atîţia alţii nu pot să înţeleagă

că omul trebuie să trăiască aşa cum se cuvine unui om şi nu ca un monstru cu conştiinţa cerebralităţii şi a existenţei sufletului. Brr! Mi-ar place să-i omor pe toţi. Puse desenul la loc în mapă şi scoase un altul. Aici sînt cele două perspective ale istoriei, cea din stînga, după părerea lui H. G. Wells, cea din dreapta,-după părerea mea.

Burlap se uită, zîmbi şi apoi izbucni în rîs.

— Excelent! spuse el.

Desenul din stînga era compus pe liniile unui crescendo simplu. O maimuţă foarte mică era urmată de un pitecantrop puţin mai mare, urmat la rîndul lui de omul de Neanderthal, şi el ceva mai mare. Omul paleolitic, omul neolitic, egipteanul şi babilonianul epocii de bronz, grecul şi romanul epocii de fier. — Toate aceste siluete creşteau treptat. în momentul cînd Galileu şi Newton apăreau pe scenă, omenirea lua dimensiuni foarte respectabile. Crescendendoul continua neîntrerupt cu Watt1 şi Stephenson2, Faraday3 şi Drawin, Bessemer4 şi Edison, Rockefeller şi Wanamaker5, pentru a atinge desăvîrşirea în figurile contemporanilor, domnul H.G. Wells în persoană şi Sir Alfred Mond. Nici viitorul nu era neglijat. Prin ceaţa strălucitoare a profeţiei, formele lui Wells şi Mond, crescînd tot mai mult, cu fiecare nouă repetiţie, se îndepărtau pe o spirală triumfală, depăşind marginea cartonului, spre un infinit utopic. Desenul din dreapta avea o compoziţie mai puţin optimistă, reprezentînd creste şi văi. Mica maimuţă se transforma rapid în

1 James Watt (1736—1819), mecanic scoţian; a pus la punct proiectul maşinii cu aburi şi al încălzirii cu vapori.

2 George Stephenson (1781—1848), mecanic englez, considerat inventatorul locomotivei.

3 Michael Faraday (1791—1867), fizician şi chimist englez. A descoperit curentele de inducţie şi descompunerea chimică prin electroliză.

4 Sir Henry Bessemer (1813—1898), inginer englez; a perfecţionat sistemul de transformare a fontei în oţel.

5 John Wanamaker (1838—1922). industriaş american şi director general al Poştei'în S.U.A.

224

omul bine proporţionat al epocii de bronz, al cărui loc era luat apoi de un grec foarte înalt şi de un etrusc ceva mai mic. Romanii deveneau din nou mici. Călugării Thebaidei1 se deosebeau greu de micile maimuţe de la origine. Urmau cîţiva florentini, englezi, şi francezi, de dimensiuni mari. După ei veneau monştrii dezgustători, etichetaţi Calvin şi Knox2, Baxter3 'şi Wesley4. Statura figurilor reprezentative descreştea. Victorienii începuseră

să semene cu nişte pitici diformi. Urmaşii lor, din secolul al douăzecilea, erau nişte avortoni. Prin ceţurile viitorului se vedea un grup în descreştere de mici gorgone şi fetuşi cu capete prea mari pentru trupurile lor sfrijite, cozi de maimuţe şi chipuri de-ale celor mai eminenţi contemporani, toţi muşcîndu-se, zgîriindu-se şi scoţîndu-şi reciproc maţele cu energia metodică şi sistematică caracteristică exclusiv oamenilor , cei mai civilizaţi.

— Aş vrea să am cîteva desene de-astea pentru revistă, spuse Burlap, după ce privise întreaga mapă. De obicei nu reproducem desene. Sîntem misionari curaţi şi nu facem artă pentru artă. v Desenele tale sînt atît parabole cît şi desene. Trebuie să spun, -* adăugă el, că-ţi invidiez forţa de a exprima lucrurile atît de <£ pregnant şi de concis. Mi-ar trebui sute şi mii de cuvinte într-un &, eseu ca să exprim, mai puţin convingător, acelaşi lucru.

Rampion îi dădu dreptate.

— Ăsta-i motivul pentru care, momentan, am renunţat să ^ mai scriu. Scrisul nu este un mijloc prea indicat pentru a ^ exprima ceea ce-mi dau seama că vreau să spun. Şi ce uşurat mă simt că am scăpat de cuvinte!

Cuvinte, cuvinte, cuvinte! Ele te izolează de univers. Trei pătrimi din timp n-ai niciodată contact 1 direct cu lucrurile, ci numai cu blestematele de cuvinte care le \ reprezintă. Şi deseori nici măcar cu ele — ci doar cu metafore incoerente şi idioate ale unui poet despre un lucru. „Şi ce parfum dulce atîrnă de o cracă", de exemplu. Sau „fiecare cădere calmează aripa neagră a beznei pînă ce zîmbeşte". Şi chiar „atunci am să vizitez cu un sărut hoinar valea crinilor şi

1 Tebaida (în greacă, Thebais), antic, avînd drept capitală Theba. refugiat mulţi dintre primii creştini ducă o via(ă ascetică.

2 John Knox (1505—1572), persbiterianismului.

3 Richard Baxter (1615-nonconformismului moderat.

4 John Wesley (1703—1791), justificarea actelor prin credinţă.

denumirea regiunii meridionale a Egiptului n deserturile din preajma acestui oraş s-au care urmăreau să scape de persecuţii şi să

reformator religios englez, fondatorul 1691), teolog englez, partizan al fondatorul sectei wesleyenilor. predicînd 225

alcovul de frunze al fericirii". Se uită la Burlap şi rînji. Pînă şi arca fericirii a fost transformată într-o abstracţie metaforică. Valea crinilor, asta-i bună! Ah, cuvintele astea! Sînt încîntat că am scăpat de ele. Parcă ieşi din puşcărie — oh, un fel de închisoare foarte elegantă şi fantastică, plină de fresce, tapiserii şi tot ce vrei. Dar e de preferat cîmpia autentică. Pictatul, după părerea mea, stabileşte o adevărată legătură cu lumea. Pot să exprim ceea ce vreau.

— Ei bine, tot ce pot să fac, spuse Burlap, e să-ţi procur un auditoriu pentru ce-ai de spus.

— Nefericiţii! spuse Rampion rîzînd.

— Părerea mea e că oamenii ar trebui să te asculte. Avem răspunderi. Iată de ce aş vrea să reproduc cîteva din desenele în Literary World. Am sentimentul unei adevărate datorii.

— Oh, dacă-i vorba de un imperativ categoric, spuse Rampion rîzînd, atunci, f vident că trebuie. Alege ce vrei. Cu cit vor fi mai scandaloase desenele publicate, cu atît am să fiu mai încîntat.

Burlap dădu sceptic din cap.

— La început trebuie să fim mai prudenţi, spuse el. Nu credea atît de mult în viaţă încît să rişte să-şi piardă unii

abonaţi.

— Mai prudenţi, mai prudenţi, îi repetă batjocoritor Rampion. Voi ziariştii sînteţi la fel. Evitaţi emoţiile.

Literatura fără dureri. Nu exageraţi prejudecăţi şi nici nu vîrîţi idei în cap fără anestezic. Ţineţi cititorii permanent sub anestezic. Nu-i nimic de făcut cu voi.

— Nimic, repetă Burlap penitent. Ştiu. Din păcate, trebuie să ajungem la un mic compromis cu lumea, cu carnea şi cu diavolul.

— Nu asta mă-supără, răspunse Rampion. îmi pare rău însă de compromisurile dezgustătoare pe care le-ai încheiat cu cerul, cu respectabilitatea şi cu Iehova. Totuşi, cred că, date fiind împrejurările, n-ai ce face.

Alege ce desene vrei.

Burlap luă cîteva.

— Le-am ales pe-astea, spuse el în sfirşit, ţinînd trei desene dintre cele mai puţin polemice şi scandaloase. Ne-am înţeles?

Rampion aruncă o privire peste desene.

— Dacă ai mai fi aşteptat o săptămînă, bombăni el, ţi-aş fi dat c\>pia tabloului lui Ary Scheffer.

— Mă tem, spuse Burlap cu acea expresie de spiritualitate tristă care i se întipărea pe figură ori de cîte ori începea să vorbească despre bani, mă tem că n-am să-ţi pot plăti prea mult pentru ele.

226

— Lasă, sînt obişnuit. Ridică nepăsător din umeri.

Burlap era bucuros de răspunsul lui Rampion. „La urma urmei, îşi spuse el, pictorul are dreptate. Nu e obişnuit să fie plătit bine. Şi cu felul lui de viaţă nici nu are nevoie de mulţi bani. Fără maşină, fără servitori. ."

— Aş fi vrut să-ţi pot plăti mai mult, continuă el aproape impersonal. Revista însă. . Clătină capul.

încercarea de-a convinge oamenii să aprecieze capodoperele cînd li se pun la dispoziţie nu rentează. Am putea oferi patru guinee pentru un desen.

Rampion rise.

— Nu-i prea regeşte plătit. Ia-le totuşi. Ia-le pe gratis, dacă vrei.

— Asta nu, protestă Burlap. Nici nu mă gîndesc. Revista nu trăieşte din pomeni. Plăteşte materialele publicate, nu mult din păcate, dar ceva tot dă, în orice caz. Am un principiu, continuă el dînd din cap, să plătesc chiar dac-o fac din buzunarul meu. E o chestie de principiu. Absolut de principiu, insistă el, contemplînd cu un fior de satisfacţie justificată pe cinstitul Denis Burlap, cel ce se sacrifică şi plăteşte colaboratorii din propriul său buzunar şi în cărui existenţă aproape că începuse, în timp ce vorbea, să creadă în mod sincer.

Continuă să vorbească, şi, cu fiecare cuvînt, conturul acestui grozav de sărac dar onest Burlap i se profila tot mai clar în faţa ochilor minţii; în timp ce revista se apropia cu paşi mari de pragul falimentului, nota de la masa de prînz creştea ameninţător, iar venitul lui descreştea corespunzător. Rampion îl examina curios. „De ce dracu s-o fi exşitînd aşa?" se întrebă el. -T> ap ^£ş^c/

Deodată, găsi o explicaţie posibilă. Cînd Burlap'se opri să-şi tragă respiraţia, Rampion îl încuraja plin de simpatie.

— Ai nevoie de un capitalist, spuse el. Dacă aş avea o rezervă de cîteva sute sau mii de lire, le-aş investi în revistă. Din păcate, nu o am. N-am nici măcar doi bani, încheie el, aproape triumfător, iar expresia \\x\ de înţelegere se transformă brusc într-un rinjet.

în aceeaşi seară, Burlap atacă problema sărăciei predicate de Sfintul Francisc. „în picioarele goale, doamna Sărăcie se plimbă printre dealurile din Umbria." Aşa începea capitolul. Proza lui m clipele de exaltare avea tendinţa să devină vers alb. „Picioarele ei calcă pe drumurile albe de praf, care par, celor ce 227

privesc de pe zidurile înconjurătoare ale micilor oraşe, panglici albe, bine întinse, pe cîmpiile de la picioare..."

Urmau referinţe la lămîi cu trunchiul răsucit, la vii, Ia cîmpiile în terase, la „boii mari şi albi cu coarnele întoarse", la măgăruşii ce urcau răbdători cu poverile în spate pe cărările stîncoase, la munţii albaştri, la oraşele de pe dealuri, pierdute în depărtare şi semănînd cu miniatura unui Nou Ierusalim, dintr-o carte poştală ilustrată, la apele lacului Clitumnus renumite în antichitate 'şi chiar şi la cele şi mai venerabile ale lacului Transmene.

„într-o ţară, continuă Burlap, la un moment dat, sărăcia era un ideal practic şi realizabil. Pămîntul satisfăcea toate nevoile locuitorilor; specializarea profesională era redusă, fiecare ţăran era în mare măsură propriul său meşteşugar, propriul său măcelar, brutar, vînzător de legume şi de vin. O societate în care banii nu aveau?

comparativ, mare importanţă. Cei mai mulţi trăiau aproape fără să simtă nevoia banilor. Făceau comerţ direct cu lucrurile — obiecte de gospodărie create de ei, sau fructele bogate ale pămîntului — aşa că nu se foloseau deloc de metalul preţios care slujeşte la cumpărare. Idealul de sărăcie al Sflntului Francisc se putea aplica, pentru că

propunea stimei generale un mod de viaţă care nu se deosebea atît de mult de adevăratul mod de viaţă al contemporanilor mai umili. Sflntul Farncisc sfătuia pe cei avuţi şi pe membrii societăţii cu o specializare profesională — pe acei care trăiau mai ales de pe urma banilor — să se declare mulţumiţi cu ceea ce le oferea natura, aşa cum făceau inferiorii lor pe plan social. Cît de mult s-au schimbat astăzi lucrurile!" Burlap recăzu în versul alb, înfiorat, de astă dată, mai mult de un sentiment de indignare decît de o pasiune lirică. „Sîntem cu toţii specialişti; trăim numai de pe urma banilor, şi nu a adevăratelor valori; trăim printre abstracţii îndepărtate şi nu în lumea prezentă, în dezvoltare şi perfecţionare." Protestă apoi împotriva „marilor maşini care după ce-au fost sclavii omului au devenit acum stăpînii lui", împotriva standardizării, împotriva vieţii industriale şi comerciale şi împotriva efectului ei deprimant asupra sufletului omenesc (pentru care, în cele din urmă, împrumută cîteva din remarcele preferate ale lui Rampion), „Banii, conchise el, iată sursa tuturor relelor, necesitatea fatală care îi sileşte pe oameni să lucreze din greu pentru a trăi de pe urma lor şi nu a valorilor adevărate. Unui om modern, idealul Sfînţului Francise îi apare fantastic şi complet demenţial. Doamna Sărăcie a fost redusă în condiţiile societăţii moderne la o stare de decădere, ajungînd să semene cu.o servitoare, îmbrăcată cu un şorţ mizerabil şi cu pantofii găuriţi. . Nici un om în toate minţile n-ar mai visa s-o