Punct, Contrapunct

cînte. Tot aşa se întîmplă şi cu Dumnezeu. Lumea e plină de snobi bigoţi. Oamenii care nu sînt complet vii, care n-au înfăptuit niciodată un act vital, care n-au nici o legătură vie cu ceva, oameni lipsiţi de cea mai elementară

cunoştinţă personală sau practică a ceea ce este Dumnezeu. îi vezi jucînd teatru în biserici, gungurindu-şi rugăciunile, pervertindu-se, distrugîndu-şi în întregime viaţa lor nenorocită, acţionînd conform voinţei unei abstracţii imaginate arbitrar şi căreia le place să-i dea numele de Dumnezeu. O bandă de snobi bigoţi. Sînt la fel de groteşti şi merită acelaşi dispreţ ca snobii muzicali din saloanele lui Lady Edward. Nimeni n-are însă destulă

minte ca să le-o spună. Lumea admiră pe snobii bigoţi pentru că ar fi creştini buni şi pioşi, cînd de fapt nu sînt decît nişte mortăciuni cărora ar trebui să le tragi una în dos, sau să le suceşti nasul spre a-i trezi şi readuce la viaţă.

Spandrell se gîndise la această conversaţie în timp ce-i scria lui Illidge cartea poştală. Dumnezeu nu există, diavolul nu există; nu mai există decît amintirea unei încăierări josnice printre lăzile de gunoaie, o libarcă ce scormoneşte prin lăzile de

454

gunoaie. Un snob bigot — aşa l-ar numi Rampion. O libarcă ce scormoneşte prin bălegar în căutarea unui Dumnezeu inexistent.

■Ba nu, ba nu. Dumnezeu există, în afara lui — o fiinţă absolută. Cum poţi să-ţi explici altfel eficacitatea rugăciunilor — căci erau eficace; cum poţi să-ţi explici providenţa şi destinul? Dumnezeu fcxistă, dar se ascunde. Se ascunde cu premeditare. Ar trebui să-i forţezi să iasă din bîrlog, din bîrlogul lui abstract şi absolut şi

I să-l obligi să devină o calitate a acţiunilor personale, simţite şi experimentate. Ar trebui scos cu forţa de pe poziţia lui din afara şi de. deasupra noastră şi plasat pe o poziţie lăuntrică. Dumnezeu este însă

un farsor. Spandrell îl conjurase violent să apară; prin aburii sîngerii ai sacrificiului, care datorită

forţelor magice urma să-l scoată la iveală pe Dumnezeu, nu apăruse însă decît o ladă de gunoi. Eşecul incantaţiei constituia o probă că Dumnezeu exista în afara lui Spandrell. Unui om nu i se întîmplă decît ce este pe măsura lui. Lada de gunoi e atrasă de lada de gunoi, bălegarul e atras de bălegar. Nu reuşise să-l forţeze pe Dumnezeu să treacă din afara noastră în interiorul

jbostru. Apariţia lăzii de gunoi confirma realiatea lui Dumnezeu ca o providenţă, ca un destin.

Dumnezeu acorda sau refuza graţia divină, Dumnezeu era salvatorul sau distrugătorul predestinat. Lui Spandrell îi fuseseră destinate lăzile de gunoi.

iAcordîndu-i din nou lăzi de gunoi, farsorul providenţial se muljumea să fie constant în principiile lui.

fntr-o bună zi îl întîlni pe Philip Quarles la Biblioteca Londrei.

— Mi-a părut foarte rău de băieţelul tău, spuse el. Philip mormăi ceva şi păru stingherit ca şi cînd s-ar fi aflat

Bptr-o situaţie penibilă. Nu putea suferi ca cineva să se amestece Bn durerea lui îngrozitoare. îi aparţinea, tainică, sacră. Suferea, cînd vorbea despre ea, se ruşina.

— A fost o grozăvie cu totul nejustificată, spuse el ca să schimbe cursul conversaţiei de la problemele particulare şi personale, la cele de ordin general.

— Toate grozăviile sînt nejustificate. Cum suportă Elinor? întrebarea era directă şi trebuia să

răspundă.

— Foarte greu. Dădu trist din cap. — A distrus-o complet. „De ce?" se întrebă el; vocea îi suna atît de straniu, de ireal, şi era atît de goală.

— Şi acum ce-aveţi de gînd?

— Plecăm în străinătate peste cîteva zile, dacă Elinor va fi în stare să călătorească. Cred că la Siena.

Apoi poate la mare, undeva în Maremma. Discuţia asupra acestor detalii geografice îl calma.

455

— Renunţaţi va să zică la viaţa domestică în Anglia, spuse Spandrell după o scurtă pauză.

— Nu mai avem nici un motiv să mai rămînem. Spandrell dădu încet din cap.

— îţi mai aminteşti conversaţia noastră la club, cu Illidge şi Walter Bidlake? Nu ţi se întîmplă decît ce este pe măsura ta. Viaţa la ţară în Anglia nu este pentru tine. Aici nu te poţi realiza. Ţi s-au pus piedici. Fără nici o milă, Dumnezeule! Providenţa foloseşte nu numai mijloacele cinstite, ci şi josnice. Să fii mereu pe drumuri, fără

să te stabileşti nicăieri, să fii un spectator, iată ce ţi se potriveşte ţie. Eşti forţat să faci ceea ce este pe măsura ta.

Urmă o tăcere. — Sau să trăieşti într-o mocirlă, ca mine. Orice aş face, oricît m-aş strădui să scap, rămîn în mocirlă. Cred că acolo voi rămîne întotdeauna. „Da, întotdeauna", continuă ei, în gînd. îşi jucase ultima carte şi pierduse. Nu, nu era ultima carte; mai rămăsese una. Penultima. Va pierde şi cu "ultima?

Capitolul XXXVII

Spandrell insistă farte mult să vină cît mai urgent. Trebuia negreşit să audă Heilige Dankgesang eines genesenen an die Gottheit, in der lydischen Tonart.1

— Nu veţi putea înţelege nimic pînă ce n-o veţi auzi, declară el. Dovedeşte totul fără putinţă de negare

— existenţa lui Dumnezeu, sufletul, bunătatea. Este unica dovadă adevărată care există; unica, fiindcă

Beethoven era singurul om. care îşi putea exprima cunoştinţele. Trebuie să veniţi.

— Cu cea mai mare plăcere, spuse Rampion, dar.. _ Spandrell îl întrerupse.

— Am auzit ieri din întîmplare că a fost înregistrat pe discuri Cvartetul în la minor. M-am grăbit să cumpăr un patefon ca şi discurile, special pentru tine.

— Pentru mine? De ce această generozitate?

— Nici o generozitate, răspunse Spandrell rîzînd. Nu-i decît egoism. Vreau să auzi şi să-mi confirmi părerea.

— De ce?

— Fiindcă cred în tine, şi dacă o confirmi, voi crede şi eu în mine.

— Ce om! spuse Rampion ironic. Ar trebui să te faci catolic şi să-ţi găseşti un duhovnic.

— Trebuie să vii. Vorbea serios.

— Dar nu acum, spuse Mary.

— Nu pot astăzi, o îngînă soţul ei, care se întreba, în acelaşi timp, de ce insista Spandrell atît de straniu? Ce-o fi cu el? Felul de a se mişca, de a vorbi, privirea lui. . Nervozitatea lui. — Am o mulţime de treabă azi după-

amiază.

— Atunci mîine.

„Parcă ar fi beat", îşi spuse Rampion.

1 Mulţumiri pioase în tonalitatea lydiană, adresate zeităţii de către un om care s-a însănătoşit (germ.).

457

— De ce nu poimîine? întrebă el. Mi-ar conveni mai mult. Iar aparatul n-o să zboare la cer între timp.

Spandrell rinji.

— Nu, dar s-ar putea să zbor eu, spuse el. Cel mai tîrziu poimîine am dispărut.

— Nu ne-ai spus că pleci, spuse Mary. Unde te duci?

— Cine ştie? răspunse Spandrell, rînjind din nou. Tot ce ştiu eu e că n-am să mai fiu pe-aici.

— Bine, spuse Rampion care îl privise mirat, atunci să zicem,, mîine. „De ce-o fi aşa de melodramatic?" se întrebă el. Spandrell îşi luă rămas bun.

— Ce-o fi cu el? exclamă Rampion după plecarea lui Spandrell.

— N-am observat nimic deosebit de ciudat, răspunse Mary. Rampion schiţă un gest de enervare.

— Tu n-ai observa nici Judecata de apoi, spuse el. N-ai văzut cum încerca să-şi stăpînească

enervarea? Parcă era capacul unei tigăi pe foc — aşa se stăpînea. Şi maniera lui melodramatică de-a ride. Parc-ar fi fost intrigantul dintr-o piesă.

— Crezi că se prefăcea? spuse Mary. Juca teatru ca să ne distreze?

— Nu, nu. Era absolut sincer. Dar cînd intri cu totul în pielea unui personaj negativ dintr-o melodramă, începi inevitabil să te porţi ca intrigantul respectiv. Joci un rol fără să vrei.

— In ce scop face pe intrigantul?

— De unde dracu să ştiu? spuse Rampion enervat. Mary se aştepta întotdeauna ca soţul ei, printr-o intuiţie tainică şi magică, să ştie totul. încrederea ei îl amuza, uneori ti făcea plăcere, alteori însă îl plictisea. Crezi că sînt duhovnicul lui Spandrell?

— N-are rost să te superi.

— Din contră, spuse Rampion, ar trebui să mă supăr pentru orice. Dacă-ţi păstrezi calmul înseamnă că

stai mai întotdeauna cu ochii închişi şi că eşti pe jumătate adormit. Ce s-ar întîmpla dacă am fi tot timpul treji, Dumnezeule! N-ar mai rămîne multe farfurii nesparte. Se îndreptă spre atelier.

Spandrell mergea încet de-a lungul Tamisei, de la Chelsea spre răsărit, fluierînd frazele iniţiale ale tonalităţii lydiene din Heilige Dankgesang. Relua mereu motivul. Fluviul se pierdea într-un abur fierbinte. Muzica era ca apa într-un ţinut complet uscat. După atîţia ani de secetă, în fine un izvor, o fîntînâ. O maşină de stropit trecu zgomotos, lăsînd în urmă un duş. artificial. Praful ud avea un miros plăcut. Această muzică era o dovadă, cum îi spusese lui Rampion. în rigolă un mic torent 458

ducea repede spre gaura canalului un pachet de ţigări mototolit şi o coajă de portocală. Spandrell se opri din fluierat. Oroarea esenţială. Ca şi cum ar fi cărat gunoaie; iată ce reprezentase pentru el. O

operaţie scîrboasă şi neplăcută, cum ar fi curăţatul unei latrine. Mai mult stupidă decît îngrozitoare, de o stupiditate de nedescris. Muzica dovedea existenţa lui Dumnezeu. Dar numai atît timp cît cîntau viorile. Cînd arcuşurile se ridicau de pe corzi, ce mai rămînea? Gunoaiele şi stupiditatea, seceta nemiloasă.

Pe Vauxhall Bridge Road cumpără de un şiling hîrtie de scris şi plicuri. Comandă o ceaşcă de cafea şi o gogoaşă, şi se aşeză la o măsuţă într-o ceainărie. Cu un capăt bont de creion scrise cele ce urmează:

„Către Secretarul General, mîine la ora cinci d.a., ucigaşul lui Everard Webley se va afla la nr. 37 pe strada Catskill, Londra S.W. 7. Apartarnentul este la etajul doi. Omul va răspunde probabil personal la sonerie. E înarmat şi capabil de un act disperat."

Reciti scrisoarea şi îşi aminti de mesajele scrise cu cerneală roşie, imitînd sîngele şi compuse sub influenţa poveştilor publicate în foileton de revistele Chums, şi B.O.P.1; prin aceste scrisori, el şi Pokinghorne-junior speraseră să sperie, dacă nu chiar să o îngrozească pe domnişoara Veal, intendenta pensionului. Fuseseră descoperiţi şi denunţaţi directorului şcolii. Bătrinul Nosey2 le dăduse cîte trei lovituri de bastonja fund. „E înarmat şi capabil de un act disperat." Exact" stilul lui Pokinghorne. Dar dacă nu-i avertiza, n-aveau să vină înarmaţi cu revolvere. Şi atunci nu se va întîmpla^ nimic. Nu se va întîmpla nimic. „Să dăm drumul scrisorii." împături foaia şi o puse în plic. O prostie eSenţială, ca şi o obscenitate şi o stupiditate esenţială. Scrise lăbărţat adresa destinatarului.

— Uite c-am sosit! spuse Rampion cînd Spandrell le deschise uşa în după-amiaza următoare. Unde e Beethoven? Unde e faimoasa dovadă a existenţei lui Dumnezeu şi a superiorităţii moralei lui Isus?

— Intraţi. Spandrell îi conduse în salonaş. Gramofonul se afla pe masă. Vreo patru, cinci discuri erau răspîndite lîngă aparat. — Iată începutul părţii lente, continuă Spandrell, luînd unul din discuri. N-o să

vă plictisesc cu restul cvartetului. E splendid Heilige Dankgesang este partea cea mai importantă, învîrti manivela care punea gramofonul în mişcare; discul

' Revistele Chums (Bunii prieteni) şi B.O.P. (Boy's Own Paper — Ziarul special al băieţilor) erau publicate anume pentru elevii de liceu. 2 Nosey (engl.), năsosul.

459

începu să se învîrtească; lăsă acul în âdînciturile discului. O singură vioară scoase o notă lungă, apoi o alta la o sextă mai sus, cobori la quintă (în vreme ce vioara a doua o luă din punctul de unde pornise prima), apoi sări spre octavă, şi rămase suspendată timp de două lungi bătăi. Cu mai mult de o sută de ani în urmă, Beethoven, complet surd, auzise muzica imaginară a unor instrumente de corzi, exprimînd gîndurile şi sentimentele lui cele mai intime. Făcuse semne cu cerneală pe o hîrtie liniată. Un secol mai tîrziu, patru unguri reproduseseră, după textul tipărit al mîzgăliturilor lui Beethoven, această muzică pe care Beethoven nu o auzise decît în imaginaţie. Şanţurile în spirală de pe suprafaţa lăcuită a discului îşi reaminteau ce cîntaseră ungurii. Memoria artificială se învîrtea, un ac se mişca în adîncituri, şi printre zgîrieturi şi răcnete, care imitau zgomotole surzeniei lui Beethoven, simbolurile sonore ale convingerii şi ale emoţiilor sale izbucniră tremurind în aer. încet, foarte încet, melodia se desfăşura. Arhaicele armonii lydiene pluteau în aer. O muzică lipsită de pasiune, transparentă, pură şi cristalină, ca o mare tropicală, ca un lac alpin. Apă peste apă, linişte alunecînd peste linişte; o conciliere a orizonturilor plane şi a întinderilor fără valuri; un contrapunct de seninătăţi. Totul era limpede şi strălucitor; nici o brumă, nici un amurg vag. Calmul unei contemplări liniştite şi entuziaste, şi nu al unei toropeli sau al somnului. Seninătatea unui convalescent care îşi revine după un acces de friguri şi se regăseşte, nou-născut, într-o împărăţie a frumuseţii. Febra era însă „febra căreia i se zicea viaţă", iar renaşterea se petrecea pe altă lume; frumuseţea avea ceva nepămîntean^, seninătatea convalescentului era pacea lui Dumnezeu. înlănţuirea melodiilor lydiene reprezenta cerul.

Treizeci de măsuri lente clădiseră cerul, cînd, deodată, caracterul muzicii se schimbă De la un arhaism îndepărtat, deveni modern. Armoniile lydiene fură înlocuite de cele ale cheii majore corespunzătoare.

Ritmul se acceleră. O nouă melodie făcea salturi şi sărituri, dar nu peste munţii raiului, ci peste cei pămînteşti.

— Neue Kraft fiihlend1, cită Rampion într-o şoaptă după text. Convalescentul se simte mai bine; muzica însă nu nu i e atît de divină.

Noua melodie vibra încă cincizeci de măsuri, şi se termină înăbuşită de zgîrieturile acului. Spandrell ridică braţul patefonului şi opri aparatul.

Cu o nouă Torţă (germ.).

460

— Partea lydiană reîncepe pe cealaltă faţă. explică el. învîrtind manivela aparatului. Urmează alte pasaje vioaie, în la major. Apoi muzica rămîne lydiană pînă la sfîrşit, devenind din ce în ce mai frumoasă. Nu găseşti că e splendidă? Se întoarse către Rampion. Nu e o dovadă?

Rampion dădu afirmativ din cap.

— E într-adevăr splendidă. Dar singurul lucru pe care-l dovedeşte, după cîte am auzit, e că bolnavii pot fi foarte slabi. Este arta unui om care şj-a pierdut trupul.

— Dar care şi-a descoperit sufletul.

— De acord, zise Rampion, bolnavii sînt foarte spirituali, tocmai fiindcă nu mai au toate atribuţiile bărbăţiei.

Din acelaşi motiv eunucii sînt amanţi foarte spirituali.

— Beethoven nu era eunuc.

— Ştiu. Dar de ce a încercat să fie? De ce şi-a făcut un ideal în viaţă din castrarea şi ignorarea trupului? Ce e această muzică? Nimic altceva decît un imn adus eunucilor. Admit că e foarte frumoasă. N-ar fi putut să-şi aleagă însă ca subiect ceva mai uman decît castrarea?

Spandrelk oftă.

— Pentru mine e o viziune plină de beatitudine, e divină.

— Nu e pămînteană. Tocmai de asta mă plîngeam.

— Dar un om nu şi-ar putea imagina cerul, dacă ar vrea? întrebă Mary.

— Desigur, atît timp cît nu ar pretinde că imaginaţia este ultimul cuvînt în privinţa adevărului, frumuseţii, înţelepciunii, virtuţii etc. Spandrell vrea să acceptăm aceşti eunuci fără trup ca şi cînd ar reprezenta ultimul cuvînt. Pur şi simplu, refuz.

— Ascultă întreaga mişcare, înainte de a judeca. Spandrell întoarse discul şi lăsă acul. Cerul strălucitor al muzicii lydiene vibra în aer.

— Splendid, splendid, spuse Rampion cînd discul se termină. Ai absolută dreptate. E într-adevăr cerul, e întradevăr viaţa sufletului. Este cea mai perfectă abstracţie spirituală din realitate, pe care am întîlnit-o vreodată. De ce nu s-a mulţumit însă să fie un om, şi nu un suflet abstract? De ce, spune-mi, de ce? începu să

umble de colo-colo prin odaie. Acest suflet blestemat, continuă el, acest blestemat suflet abstract — un fel de cancer care roade realitatea adevărată, umană şi naturală, şi se întinde mereu în detrimentul ei. De ce nu s-a mulţumit cu realitatea, bătrinul şi idiotul tău Beethoven? De ce a socotit necesar să înlocuiască realitatea, caldă

şi naturală, prin cancerul abstract al unui suflet? Cancerul poate avea o formă splendidă; 461

dar dă-l dracului! Corpul este şi mai splendid. N-am ce face cu cancerul tău spiritual!

— N-am chef să mă cert cu tine, spuse Spandrell. Se simţi deodată extrem de obosit, de deprimat. Nu izbutise. Rampion refuzase să se lase convins. Poate că dovada nu constituia de fapt o dovadă. Poate că muzica nu se referea la nimic în afara ei şi a idiosincraziilor inventatorului ei. Se uită la ceas; era aproape ora cinci. — Ascultă măcar sfirşitul părţii, spuse el. E partea cea mai frumoasă. Puse gramofonul în mişcare. „Chiar dacă n-are sens, se gîndi el, muzica e splendidă, cît timp o auzi. Şi poate că nu e lipsită de sens. La urma urmei, Rampion nu e infailibil." — Ascultă.

Muzica reîncepu. în cerul lydian se petrecuse un fenomen noii şi splendid. Viteza melodiei lente se dublă; contururile ei deveniră mai clare, mai hotărite; o parte interioară începu să insiste asupra unei fraze fremătătoare. Ca şi cum cerul ar fi devenit deodată şi mai ceresc, cu toate că aceasta pare imposibil, ca şi cum ar fi trecut de la o perfecţiune totală la o perfecţie mai adîncă, mai absolută.

Persista o pace de nedescris; dar nu mai era pacea convalescenţei şi a pasivităţii. Palpita, eraj/ie, părea să crească şi să se intensifice, devenea un calm activ, "o seninătate aproape înflăcărată. Paradoxul miraculos al vieţii eterne şi al odihnei eterne se realiza în "muzică.

Ascultau, aproape ţinîndu-şi respiraţia. Spandrell se uită triumfător la oaspetele lui. Propriile nedumeriri îi dispăruseră.

— Cum poţi să nu crezi în ceva care există, în ceva care există atît de evident? Mark Rampion dădu din cap afirmativ.

— Aproape că m-ai convins, şopti el. Muzica e prea splendidă.

— Cum poate să fie ceva „prea splendid"?

— Nu este umană. Dac-ar continua, ai înceta să fii un om. Ai muri.

Tăcură din nou. Muzica sublimă continua, conducîndu-i dintr-un cer într-altul, de la o fericire adîncă

la o fericire şi mai adîncă. Spandrell oftă şi închise ochii. Faţa lui era gravă, senină, netezită parcă de somn sau moarte. „Da, pare mort, îşi spuse Rampion cît îl privi. Refuză să fie un om. Nu e om — pare un demon sau un înger mort. Acum e mort." O uşoară discordanţă în armoniile lydiene dădu beatitudinii o acuitate aproape insuportabilă. Spandrell -oftă din nou. Cineva bătu în uşă. Expresia batjocoritoare îi reveni; colţurile gurii deveniră din nou ironice.

— Au sosit, spuse Spandrell, şi fără să-i răspundă lui Mary care-l întrebă: „Cine?" ieşi din odaie.

462

Rampion şi Mary rămaseră lîngă gramofon ascultînd revelaţiile cerului. O explozie asurzitoare, un strigăt, o nouă

explozie, apoi încă una sfărîmară brusc paradisul de sunete.

Săriră în picioare şi se Tepeziră la uşă. în coridor, trei bărbaţi în uniforma verde a „Englezilor liberi" se uitau jos la corpul lui Spandrell. Aveau în mînă pistoale. Un alt revolver zăcea pe podea, lîngă muribund; în tîmpla lui Spandrell se vedea o gaură, iar cămaşa îi era pătată de sînge. Mîinile lui Spandrell se deschideau şi se închideau, se deschideau şi" se închideau, zgîriind parchetul.

— Cine a...? începu Rampion.

— El a tras întîi, îl întrerupse unul din bărbaţi. Urmă o scurtă tăcere. Prin uşa deschisă se auzea muzica.

Emoţia începuse să dispară din melodia celestă. Cerul, în acele note prelungi, redeveni lăcaşul odihnei absolute, al convalescenţei liniştite şi fericite. Note lungi, un acord repetat, întins strălucitor şi pur, atîrna, plutea şi se ridica din ce în ce mai sus, fără nici un efort. Deodată, nu se mai auzi nici o muzică, cinumai zgîrietura acului pe discul care continua să se învîrtă.

■ După amiază vremea era frumoasă. Burlap plecă acasă pe jos. Se simţea împăcat cu sine însuşi şi cu lumea din jur. „Accept Universul", aşa îşi terminase cu o oră înainte articolul de fond pentru săptămîna următoare. „Accept Universul". Avea toate motivele să-l accepte. Doamna Betterton îi oferise un dejun excelent şi îl măgulise teribil.

Revista Broad Christian's Monthly din Chicago îi oferise trei mii de dolari pentru dreptul de a publica în serie cartea lui, Sfîntul Francisc şi sufletul modern. Le răspunsese printr-o telegramă cerind trei mii cinci sute de dolari. Răspunsul revistei Broad Christian sosise în acea după amiază; i se acceptau condiţiile. Apoi filialele din Nordul Angliei ale „Societăţilor etice" îl invitaseră să ţină cîte patru conferinţe la Manchesîer, Bradford, Leeds şi Sheffield, cu un onorariu de cincisprezece guinee de conferinţă, ceea ce nu era rău deloc pentru Anglia. Şi nici nu trebuia să mai lucreze mult. N-avea decît să folosească părţi din articolele lui de fond din revista Literary World. Două sute patruzaci de guinee, plus trei mii cinci sute de dolari, adică aproape o mie de lire sterline. Va trebui să discute cu agentul lui de bursă situaţia şi perspectivele acţiunilor de la Societăţile de cauciuc. Sau ce-âr fi să-şi plaseze banii la una din aceste Societăţi de investiţii? Ofereau o dobîndă foarte sigură de cinci sau şase la sută. Burlap fluieră încet pe

463

drum o melodie de Mendelssohn, Pe aripile cîntecului. Rsvista Broad Christian şi filialele „Societăţii etice" făceau ca spiritul să-i devină receptiv la muzică. Fluieră cu o satisfacţie egală, cînd se gîndi la cealaltă izbîndă a zilei. Scăpase definitiv de Ethel Cobbett. Momentul fusese favorabil. Domnişoara Cobbett plecase în concediu. E mai uşor să aranjezi aceste treburi prin poştă, decît faţă în faţă. Domnul Chivers, şeful contabilităţii, îi trimisese o scrisoare plină de regrete. Din motive financiare, o reducere a personalului revistei Literary World devenise urgent necesară. Regretau sincer, dar. . Un preaviz de o lună ar fi fost suficient, conform legii. Dar ca o dovadă a aprecierii serviciilor ei de către direcţiune, alătura un cec reprezentînd salariul ei pe trei luni. Orice referinţe ar fi dorit i s-ar fi dat imediat, semnat: al dumneavoastră, Chivers. Burlap voise să îndulcească tonul prea comercial al şefului contabilităţii printr-o scrisoare în care să-şi exprime părerea lui de rău, să o asigure de prietenia lui, şi să se plîngă de publicul care nu voia să cumpere Literary World. Vorbise despre ea cu prietenul lui Judd de la The Wednesday Rewiew, cît şi cu alte persoane din presă, şi va face tot ce-i stă în putinţă

etc. ...

Slavă Domnului, îşi spuse el, şi îşi urmă drumul fluierînd Pe aripile cîntecului, sfîrşise definitiv cu Ethel Cobbett, în ceea ce-l privea. De fapt, pentru Ethel, întreaga lume se sfîrşi o dată cu această

ruptură, căci, peste cîteva zile, îi scise lui Burlap o scrisoare de douăsprezece pagini pe care el o aruncă în foc după ce citi prima frază tăioasă. Ethel îşi vîri apoi capul în sobă şi dădu drumul gazuiui.

Burlap n-avusese cum să prevadă acest lucru. în timp ce se întorcea fluierînd spre casă, încerca un sentiment de mulţumire deplină. în seara aceea, el şi Beatrice se purtară ca nişte copii. Făcură baie împreună. Păreau doi copilaşi aşezaţi fiecare la cîte un capăt al * cadei mari şi demodate. Ce grozav se distraseră! Se stropiră atît de tare, încît umplură cu apă camera de baie. Unor astfel de fiinţe le e hărăzită împărăţia Cerului.

B.G.U. Cluj-l

Comanda nr. 20585

Regia Autonomă a Imprimeriilor

Imprimeria „Coresi", Bucureşti

ROMÂNIA