Punct, Contrapunct

— La fel ca întotdeauna, spuse Marjorie. Recunoaşterea acestui fapt ar, fi făcut-o nefericită acum cîteva săptămîni. Pîtiă şi Walter începuse să-i pară mic şi oarecum îndepărtat. îl iubea încă, fireşte, dar sentimentul venea de departe, parcă prin celălalt capăt' al unui binoclu. Privind prin capul bun al binoclului nu vedea decît pe Dumnezeu şi pe Isus, conturindu-se copleşitor."

' Ţinutul Negru. Regiune industrială în centrul Angliei avînd drept centru oraşul Birmingham.

380

Doamna Quarles se uită la ea, cu o expresie de tristeţe

ă pe fata

ar

ei fină-

___ sărmanul Walter ! spuse ea.

Da. îmi pare şi mie rău de el, spuse Marjorie. Urmă o

tăcere.

Bătrinul doctor Fischer îi spusese să vină o dată la două-trei

ţăntămîni şi să-i comunice cum evoluează sarcina. Marjorie ofită ,je biletele de tren pentru excursiile ieftine din zilele de miercuri, şi plecă la Londra pentru unele cumpărături, dar mai s ca să-i spună doctorului că se simte excelent.

— Arătaţi într-adevăr mai bine, o încredinţa doctorul Fischer, fixînd-o întîi prin ochelari, apoi pe deasupra lor. Incomparabil mai bine decît ultima oară. Fenomenul e destul de frecvent în luna a patra, îşi continuă el explicaţiile. Doctorul Fischer dorea ca pacienţii lui să manifeste un interes real pentru propria lor fiziologie. — Starea sănătăţii se îmbunătăţeşte. La fel şi dispoziţia. Asta.se datoreşte corpului care se obişnuieşte cu o nouă stare. Schimbările din circulaţie influenţează în mod sigur. Inima foetusului începe să bată. Cunosc cazuri de femei neurastenice care voiau să aibă un copil după altul, cît se poate de repede. Sarcina era singurul lucru care le vindeca de melancolia şi obsesiile lor. Ce puţin cunoscute sînt încă

legăturile dintre trup şi suflet!

Marjorie zîmbi şi tăcu. Doctorul Fischer era ian înger, unul dintre oamenii cei mai buni şi ■mai amabili. Unele lucruri însă le înţelegea mai greu de,cît relaţiile dintre trup şi suflet. De pildă, ce înţelegea el despre Dumnezeu?

Ce înţelegea el despre suflet şi mistica lui comuniune cu forţele spirituale? Sărmanul doctor Fischer! Nu era capabil să discute decît despre luna a patra în sarcină şi inima foetusului. Marjorie zîmbi în sinea-ei, cuprinsă de un fel de milă pentru bătrîn.

In dimineaţa aceea Burlap se arătă mai prietenos.

— Amice spuse el, lăsîndu-şi o mînă pe umărul lui Walter, -ar fi cazul să ieşim împreună şi să luăm undeva o friptură? îi rinse uşor umărul şi-i zîmbi de sus, cu aerul binevoitor şi enigmatic al unui sfint din tablourile lui Sodoma.

— Din păcate, spuse Walter, încercînd să simuleze o acţiune reciprocă, iau masa cu altcineva la celălalt capăt al

rei. Era o minciună, dar nu putea înfrunta perspectiva de a ece„o oră cu Burlap, ftitr-un mic restaurant de pe Fleet ■ *"fet- 'n afară de asta voia să afle dacă între timp nu-i sosise la > vreo scrisoare de la Lucy. Se uită a ceas.

— Dumnezeule! să nP e1' dornic să nu prelungească discuţia cu Burlap, trebuie 381

Afară ploua. Umbrelele păreau nişte ciuperci negre, care ţîşniseră brusc din noroi. Ce vreme mohorită, ce tristeţe! La Madrid soarele trebuie să ardă feroce. „Mie îmi place canicula, spunea ea. într-un cuptor simt că

înfloresc". Walter îşi imagina nopţile din Spania întunecoase şi fierbinţi, iar în lumina stelelor corpul ei palid şi fantomatic, dar cald şi material; îşi imagina dragostea la fel de răbădătoare şi de aprigă ca şi ura, iar posesia ca o crimă comisă lent. închipuirea lui găsea justificare pentru orice minciună şi violenţă posibilă. Nu mai conta ce se putea face sau nu, atît timp cît se realiza ceea ce îşi închipuia. Pregătise terenul, inventase o serie de minciuni complicate, o serie pentru Burlap, alta pentru Marjorie; se interesase de preţul biletelor şi aranjasae cu banca să

poată lua mai mult decît avea depus. Apoi sosise scrisoarea lui Lucy aducînd ştirea că se răzgîndise. Urma să

rămînă la Paris. De ce? Nu exista decît un singur motiv. Gelozia, dezamăgirea şi umilinţa încercate de el se revărsaseră într-o scrisoare de şase pagini, plină de reproşuri şi mînie.

— Am vreo scrisoare?- îl întrebă el în treacăt pe portar, în timp ce intra în club. Vocea intenţiona să lase impresia că nu aştepta o corespondenţă mai interesantă decît un anunţ editorial sau o ofertă filantropică de a da cu împrumut cinci mii de lire fără nici o garanţie. Portarul îi înmînă un plic galben, bine cunoscut. Walter îl rupse şi desfăcu cele trei foi zmîngălite cu creionul. „Quai Voltaire. Luni". Se uită cu atenţie la scrisul ei. — Era tot atît de greu de citit ca şi un manuscris vechi. „De ce îmi scrii întotdeauna cu creionul? îşi reaminti întrebarea lui Cuthbert Arkwrigh şi răspunsul ei. „Am să şterg cerneala cu săruturi", răspunsese Arkwright. Bădăranul!

Walter intră în sufrageria clubului şi comandă dejunul. Printre înghiţituri descifra scrisoarea lui Lucy. „Quai Voltaire. Scrisoarea ta e insuportabilă. în nici un caz nu-ţi permit să mă înjuri sau să urli la mine ca un măgar.

Pur şi simplu, n-am chef să primesc reproşuri sau să fiu judecată. Fac ce-mi place şi nu dau voie nimănui să mă

critice. Săptămîna trecută mi-a trecut prin gînd c-ar fi "amuzant să plec cu tine la Madrid; săptămîna asta mi-am schimbat părerea. Dacă faptul că m-am răzgîndit ţi-a provocat vreo încurcătură, îmi pare rău. Nu mă scuz cîtuşi d& puţin că m-am răzgîndit, şi dacă-ţi închipui că zbieretele şi gelozia ta fac să-mi pară rău de tine, te înşefi grozav. Atitudinea ta e intolerabilă şi de neiertat. Vrei să ştii neapărat de ce nu mai pljpc, de la Paris? Foarte bine.

«Presupun c-ai găsit un bărbat care îl1 place mai mult decît pe mine». Eşti formidabil, dragul meu Sherldck Holmes! Ia ghiceşte unde l-am găsit? Pe stradă-

1 •• 382

năream pe bulevardul Saint Germain şi mă uitam la vitrinele

h ăriil°r- Am băgat de seamă că un tînăr mă urmărea de la o

trină la a'ta- Mi-a plăcut cum arăta. Foarte brunet, cu un ten

'sliniu, cu un profil vag roman, şi de statura mea. La cea de a

âtra vitrină a început să-mi vorbească într-o franceză

3 aipomenită, cu accent pe «e» mult «Ma Lei e italiano»1. Era

"ntradevăr; ce bucurie nebună. «Paria italiano?» Şi începu să-mi

'everse admiraţia în cel mai ales dialect toscan. M-am uitat la el.

}n definitiv, de ce nu? Cineva pe care nu l-ai jnai văzut înainte şi

despre care nu ştii nimic — o idee grozavă. în clipa asta, străini

unul de altul, apoi tot atît de intimi pe cît pot fi două fiinţe

omeneşti. în plus, mai era şi o creatură extrem de frumoasă.

«Vorrei, e non vorrei»2, am spus. Nu auzise însă niciodată de

Mozart", ci numai de Puccini, aşa că am renunţat să mai discut.

«De acord». Am chemat un taxi şi am mers la un mic hotel de

lîngă Jardin des Plantes. Camere cu ora. Un pat, un scaun, un

dulap, un lavabou cu un lighean, o cană de tablă, un suport

pentru prosoape şi un bideu. Sordid dar asta făcea parte din

haz. «Dunque»\ am spus. în maşină nu l-am lăsat să pună mîna

pe mine. S-a apropiat de mine cu dinţii încleştaţi, de parcă ar fi

vrut să mă omoare. Am închis ochii ca un martir creştin în faţa

unui leu. Martirajul e pasionant. Să te laşi rănit, umilit, folosit

ca un preş — e ciudat. îmi place. în afară de asta preşul profită

şi el de cel ce-l foloseşte. E complicat. Tocmai se întorsese dintr-o

vacanţă petrecută pe malul Mării Mediterane şi corpul îi era

complet bronzat şi lustruit de soare. Părea un sălbatic splendid,

o_ Piele-Roşie. A fost la fel de sălbatic după cum arăta. Mi-au

rămas încă urme pe gît, unde m-a muşcat. Va trebui să port o

eşarfa mult timp. Unde am văzut o statuie reprezentînd pe

Marsyas4, jupuit de viu? Avea o faţă asemănătoare. Mi-am înfipt

unghiile în braţul lui pînă a ţîşnit sîngele. După aceea l-am

întrebat cum îl cheamă. Se numeşte Francesco Allegri, e inginer

onautic şi originar din Siena, unde tatăl lui e profesor de

dicină Ia facultate. Ce ciudat şi lipsit de sens ca un sălbatic

zat să desenze motoare de avioane şi să aibă un tată

• "uz01 universitar! Am să-l văd din nou mîine. Aşa că acum

9m, Walter, de ce m-am răzgîndit şi nu mai plec la Madrid. Să

mai trimiţi vreodată o scrisoare ca ultima. L".

J Dumneata eşti italian (it.). Aş vrea şi n-aş vrea (it.) c' (it)

) .

'Volio î '-'" m'to'°g'a greacă, foarte abil cîntăreţ din flaut. L-a provocat pe '-au dat c"° ?1trecere pentru a se stabili care dintre ei cîntă mai frumos. Muzele •'Sugător pe Apollo, iar Marsyas, drept pedeapsă, a fost jupuit de viu.

383 -

Marjorie luă trenul de trei şi douăsprezece care avea să o ducă înapoi la Chamford. Cînd sosi, ploaia stătuse.

Dealurile din cealaltă parte a văii erau scăldate în lumine soarelui, părînd să ardă pe fundalul fumuriu violet al norilor. Pe crăcuţe atîrnau picături şi cupa fiecărei frunze şi petale era plină de apa ploii. Pămîntul umezit emana un miros răcoros şi îmbătător; se auzeau păsări cîntînd. în timp ce trecea pe sub crăcile aplecate ale marelui stejar situat cam la jumătatea drumului de cînd începeai să urci dealul, o adiere mişcă frunzele şi un mic duş neaşteptat, dar răcoritor îi stropi faţa.

Marjorie rise de plăcere. Nu era nimeni în vilă. Servitoarea plecase şi nu avea să se întoarcă decît înainte de culcare. în camerele pustii plutea o tăcere de cristal, cu o transparenţă muzicală: singurătatea avea ceva prietenos şi îmbietor. Cînd se mişca prin casă, mergea în vîrful picioarelor, temîndu-se parcă să nu trezească din somn un copil adormit.

Marjorie îşi pregăti o ceaşcă de ceai, îl sorbi, mîncă un biscuit şi îşi aprinse o ţigară. Mirosul plăcut al mîncării şi al băuturii, ca şi aroma tutunului păreau ciudat de îmbătătoare şi într^un fel noi. Părea să le fi descoperit abia atunci.

întoarse fotoliul cu faţa la fereastră şi se aşeză în el, privind pe deasupra văii, spre dealurile strălucitoare în lumina soarelui, şi spre orizontul proiectat pe fundalul norilor prevestitori de furtună. îşi aminti că trăise o zi asemănătoare pe cînd locuia cu familia ei în căsuţa lor din Berkshire. Razele soarelui erau cu atît mai strălucitoare cu cît răzbăteau mai anevoie prin beznă; un pămînt strălucitor şi transfigurat. Walter şi ea stătuseră

împreună la fereastra deschisă. Pe atunci o iubea. Cu toate acestea acum se simţea fericită, mult mai fericită. Nu regreta nimic din cele ce se petrecuseră între timp. Suferinţa se dovedise necesară. Aceasta fusese norul care dăduse mai multă străucire fericirii ei actuale. Un nor întunecat, dar atît de îndepărtat, de ciudat şi de lipsit de importanţă. Iar cealaltă strălucire, plină de fericire, dinaintea venirii norului, era minusculă şi îndepărtată ca o imagine văzută într-o oglindă curbă. „Sărmanul Walter!", îşi spuse ea, şi îi păru oarecum rău de el. Urmărind fericirea, ajunsese să fie nenorocit. Fericirea e un produs secundar, spusese doamna Quarles. Era adevărat.

„Fericirea, fericirea-Marjorie repetase cuvîntul. Conturindu-se prin ceaţa întunecată, dealurile păreau de smarald şi de aur verde. Fericire, frumuseţe şi bunătate. „Pacea lui Dumnezeu", murmură ea. Pace, pace. pace". Simţea că

se topeşte în liniştea verde şi aurită, că se cufundă şi e absorbită de această linişte; sentimentul de izolare 384

spulberă şi simţi că devine o parte dintr-un întreg. Liniştea se vărsa în linişte, iar tăcerea exterioară se contopea cu tăcerea i sufletul ei. Licoarea agitată şi tulbure a existenţei se jomolea treptat şi tot ce o făcuse să fie opacă — toate eomotele şi urletele lumii, toate neliniştile, dorinţele şi sentimentele personale — începea să se sedimenteze şi să

se lase

[ fund, dispărind încet, încet, încet şi fără zgomot din faţa ochilor. Licoarea tulbure se limpezea tot mai mult, devenind tot mai transparentă. Dincolo de ceaţa care se destrăma, se afla realitatea, se afla Dumnezeu. Era o revelaţie lentă şi continuă.

Pace, pace", îşi şopti ea şi ultimele ondulaţii uşoare se şterseră de pe suprafaţa vieţii, iar elementele tulburi, stîrnite de agitaţia vieţii, se lăsară în fund în liniştea deplină. „Pace, pace". Nu mai avea nici o dorinţă, nu o mai preocupa nimic. Licoarea tulbure se limpezise complet, mai limpede decît cristalul, mai diafană decît aerul; ceaţa dispăruse şi realitatea pe care o dezvăluia era un pustiu minunat, un neant. Neantul — singura perfecţiune, singurul absolut. Neantul infinit şi etern. Revelaţia treptată se împlinise u trezi zgomotul clanţei de la intrare şi paşii de pe coridor în silă, şi cu un fel de durere, se ridică din adîncurile unei absenţe spirituale divine: sufletul ieşi din nou la suprafaţa conştiinţei. Pe dealuri lumina soarelui se întunecase la culoare, norii se ridicaseră şi cerul căpătase- o nuanţă palidă, albastră-verzuie. Ca apa. Aproape că

se înserase. Picioarele îi înţepeniseră. Stătuse probabil pe fotoliu ore întregi..

— Tu eşti, Walter ? întrebă ea adresîndu-se în direcţia unde se auzeau zgomotele de pe coridor.

_ Vocea cu care el îi răspunse era moartă şi plată. „De ce o fi atît de nenorocit?", se întrebă Marjorie, auzindu-i inflexiunea vocii; întrebarea venea însă de la o mare depărtare şi cu un fel de resentiment. O enerva prezenţa lui aci, o deranja şi îi întrerupea gîndurile: o enerva pînă şi existenţa lui. Walter intră

odaie şi Marjorie văzu că era tras la faţă şi avea cearcăne groase.

Ce s-a întîmplat? îl întrebă aproape în ciuda voinţei ei. :'t se apropia mai mult de Walter cu atît se îndepărta de neantul minunat al lui Dumnezeu. — Arăţi foarte rău. ast ' Sa lntîmPlat nimic, răspunse el. Sînt cam obosit,

pln- enmd în tren, spre casă, citise şi recitise scrisoarea lui Lucy,

cuvi fT° *.nvatase aproape pe dinafară. Imaginaţia suplinise

meu |îf;e }ui Lucy. Cunoştea această odăiţă sordidă într-un hotel e' vazuse în minte corpul bronzat al italianului şi trupul ei

385

alb, dinţii lui încleştaţi si fata care semăna cu a unui Marsy torturat, şi chipul lui Lucy, cu expresia pe care l as

-0

ştia, d suferinţă gravă şi atentă, ca şi cum plăcerile chinuitoare ar fi constituit un adevăr adînc şi dificil, ce nu e

putea fi înţeles decît printr-o concentrare intensă.

„Foarte bine", îşi zise Marjorie; spusese că nu s-a întîmplat nimic; foarte bine; nu mai trebuie să se necăjească.

— Sărmanul meu Walter! rosti ea cu voce tare şi-i zîmbi cu o dragoste plină de milă. N-avea să-i mai solicite atenţia sau să' apeleze la sentimentele ei; nu mai era supărată pe el. — Sărmanul meu Walter!

Walter o privi o clipă apoi îi întoarse spatele. N-avea nevoie de milă. în orice caz nu de felul acesta de milă

îngerească, religioasă şi în nici un caz din partea lui Marjorie. Primise o dată mila ei. Amintirea acelei întîmplări îl făcu să i se încreţească pielea de ruşine. Aşa.ceva n-avea să se mai repete niciodată. Ieşi din cameră.

Marjorie îi auzi paşii pe scări şi apoi o uşă trântită. „Cu toate acestea, îşi zise, plină de solicitudine şi în ciuda voinţei, i s-a întîmplat ceva. Ceva îl făcuse să se simtă cu totul nenorocit. Poate c-ar trebui să urc şi, să văd ce-i cu el."

Nu urcă însă. Rămase pe loc, perfect nemişcată, uitîndu-l intenţionat. Sedimentele agitate de venirea lui Walter se depuseră repede la lpc. Trecînd printr-o transă de apatie totală, spiritul i se cufundă din nou, lent, contopindu-se cu Dumnezeu, cu absolutul perfect, cu neantul nelimitat şi etern. Timpul trecea; după-amiaza de vară tîrzie se transformă în amurg, iar în curind bezna învălui totul.

Daisy, servitoarea, se întoarse- la ora zece.

— Staţi pe întuneric, doamnă? spuse ea uitîndu-se în salon. Aprinse lumina, Marjorie clipi. Lumina puternică îi readuse

în faţa ochilor, aproape orbiţi, toate amănuntele lumii materiale. Dumnezeu dispăruse ca un balon de săpun, pe care-l înţepi. Daisy observă că masa nu fusese pusă.

— Ce, n-aţi mîncat încă?

— Nu, spuse Marjorie. Am uitat cu totul de masă.

— Nici domnul Bidlake n-a mîncat? continuă Daisy, pe un ton de reproş. Sărmanul, trebuie să fie mort de foame.

Porni grăbită spre bucătărie, căutînd friptura rece Ş1 murăturile.

Sus, în camera lui, Walter zăcea pe pat, cu faţa îngropata i° perne.

Capitolul XXXI

O problemă de cuvinte încrucişate îl făcuse pe domnul Quarles să răsfoiască volumul al XVII-lea din Enciclopedia Britanică. Din curiozitate şi lene continuase să citească. Afla astfel că Lordul Şambelan poartă un baston alb iar la spate îi atîrnă o cheie de aur sau una bătută cu nestemate. Cuvîntul „loterie" nu are o semnificaţie precisă; Nero oferea ca premii o casă sau un scalv, în timp ce Heliogabalus introdusese un element absurd — un bilet pentru un vas de aur şi un altul pentru şase muşte. Pinckney B.S. Pinchback a fost guvernatorul republican al Louisianei în 1872. Pentru a defini lira e nevoie s-o separăm clar de harfă şi chitară, instrumente înrudite cu ea. într-o ravină din nordul Maderei unele zăcăminte de esexit, cristalizat grosolan, sînt expuse vederii. Exista şi un aspect negativ al magiei. Magnetismul terestru are o lungă istorie. Tocmai începuse să citească despre Sir John Bludell Maple, baronet (1845—1903) al cărui tată, John Maple (mort în 1900) avea un mic magazin de mobile fn Tottenham Court Road, cînd servitoarea apăru în prag şi anunţă că îl caută o tînără

doamnă.

— O tînără doamnă? repetă el uşor surprins, scoţîndu-si pince-nez-u\.

— Da, eu sînt, spuse o voce bine cunoscută şi Gladys se împinse pe lîngă servitoare şi înainta pînă în mijlocul camerei:

La vederea ei, pe domnul Quarles îl cuprinse deodată frica. Se ridică în picioare.

7- Poţi să pleci, spuse el servitoarei, care ieşi. Dragul meu copil! Apucă manile lui Gladys, dar ea şi le smulse. —

Ce surpriză.

— Vai! ce plăcută surpriză! răspunse ea sarcastic. Emoţia redeştepta întotdeauna în Gladys pornirile ei de mahalagioaică.

^ aşeză pe un scaun, plină de energie şi de hotărîre. „Aici sînt, 1 să spună felul ei decis de a lua loc, şi aici rămîn"

— sau te . la dracu, am să rămîn aici, orice s-ar întîmpla".

Intr-adevăhr plăcută, rosti domnul Quarles mieros, doar 1 spună ceva. „Ce situaţie îngrozitoare! îşi spuse el. Ce-o fi

387

vrînd"? Şi cum s-o scoată din casă? Dacă ar fi fost necesar ar fi putut să spună că a chemat-o ca să-i bată la maşină ceva extrem de urgent. — Panr ° surpriză foahrte neaşteptată, adăugă el.

— Foarte. îşi închise gura ferm şi îl privi cu nişte ochi căror expresie nu a

-i plăcu deloc domnului Quarles. Fata

părea că aşteaptă ceva. Ce anume?

— Fihreşte sînt încîntat că te văd, urmă el.

— Nu zău? Rîsul ei avea ceva primejdios.

Domnul Quarles o privi şi se simţi din nou cuprins de frică. De fapt o ura pe Gladys. începu să se întrebe ce găsise vreodată la ea.

- — Sînt încîntat, repetă el cu o emfază plină de demnitate. Lucrul cel mai important era să rămînă demn, superior şi ferm. — Dahr...

— Dar ce? reluă ea.

— Ei bine, mi se pahre că te-ai cam grăbit venind aici.

— I se pare că m-am cam grăbit, spuse Gladys, ca şi cum ar fi trecut mai departe informaţia unei a treia persoane invizibile.

— Ca să nu spun că ai venit inutil.

— Asta o să judec eu!

— în definitiv, ştii bine că dacă ai fi voit să mă vezi, n-aveai decîţ să-mi scrii şi aş fi venit îndată. Aşa că ce sens ahre să rişti >ă vii aici? Aşteptă.

Gladys nu-i răspunse, ii privi cu ochii ei verzi şi neîndurători, şi îi zîmbi cu buzele strînse, părînd să ascundă

enigmatic Dumnezeu ştie ce gînduri şi sentimente primejdioase.

— Sînt foahrte supăhrat pe tine. Reproşul domnului Quarles avea ceva demn şi impresionant, dar era făcut cu blîndeţe — veşnic cu blîndeţe.— Sînt foahrte supăhrat.

Gladys azvîrli capul pe spate şi rîse scurt şi strident, ca o hienă.

Domnul Quarles rămase descumpănit. îşi păstră însă demnitatea.

— N-ai decît să rîzi, spuse el, dar eu îţi vohrbesc sehrios. Nu aveai dreptul să vii. Ştii cît e de impohrtant ca nimeni să nu bănuiască ceva. Mai ales aici — la mine acasă. Ştii bine.

— Da, ştiu, răspunse Gladys , dînd din cap cu ferocitate. Exact pentru motivul ăsta am şi venit. O clipă tăcu.

încordarea sentimentelor ei făcea tăcerea de nesuportat. — Fiindc-am ştiut că te sperii, urmă ea, te sperii că

oamenii ar putea să afle cu cine au de-a face. Porc bătrîn şi murdar! Şi, pierzîndu-şi brusc controlul asupra furiei, Gladys sări în picioare şi se îndreptă atît de ameninţător spre domnul Quarles, încît acesta se trase un 388

nas înapoi. Atacul ei era însă numai verbal. — îţi dai aere de parc-ai fi prinţul Wales. Şi pe urmă duci fetiţa să ia masa la Corner House. Te plîngi de toţi, şi-eşti mai rău decît un popă; nu e?tf ^e ^aP* decît un porc bătrîn şi murdar. Da! Un porc bătrîn şi împuţit, asta eşti! Ziceai că mă iubeşti, asta-i bună! Ştiu eu ce fel de dragoste e asta! Păi cu tine o fată nu-i în siguranţă nici într-un taxi. Nu, nu-i. Bestie bătrînă şi împuţită, gj pe urmă. .

__ la ascultă, ia ascultă! După primul şoc pricinuit de

surpriză şi groază domnul Quarles îşi revenise îndeajuns pentru a protesta. Era ceva teribil, nemaiauzit. Se simţea cotropit, jefuit, distrus.

— „Ia ascultă, ia ascultă!" îl parodie ea în bătaie de joc. Nici măcar nu-i luai. fetiţei tale locuri ca lumea la teatru. Cînd e vorba însă să te distrezi niţel, aşa cum ştii tu, Dumnezeule! Porc bătrîn, gras şi infect! Faci tot timpul pe Rudolph Valentino şi trăncăneşti despre femeile care au fost îndrăgostite de tine. De tine! Uită-te o clipă în oglindă! Parcă-ai fi un ou roşu, asta eşti!

— Ce obrăznicie!

— Vorbeşti de dragoste cînd ai o mutră ca a ta, continuă ea mai strident ca niciodată. Un porc bătrîn ca tine! Şi pe urmă îi dai fetiţei tale o rablă de ceas şi o pereche de cercei, cu pietre fără valoare — fiindcă am întrebat un bijutier şi mi-a spus că sînt false. Iar acum, colac peste pupăză, mai sînt şi însărcinată.

— însăhrcinată? repetă domnul Quarles fără să-şi creadă urechilor, în timp ce temerile îi creşteau tot mai mult.

— Nu cred că eşti însăhrcinată.

— Da, da, sînt! strigă Gladys bătînd cu piciorul în duşumea. N-auzi ce ţi-am spus, idiot bătrîn? Sînt însăhrcinată. D-asta am venit aici. Şi n-am să plec pînă ce..

în momentul acela, prin uşile ce dădeau în grădină, intră loamna Quarles. Fusese la Marjorie acasă ca să-i vorbească, şi venise sâ-i spună lui Sidney că-i invitase la masa de seară pe cei doi tineri.

— Oh, îmi pare Tău! spuse ea şi se opri în prag.

Se lăsă o scurtă tăcere. Apoi, adresîndu-se oe data aceasta

doamnei Quarles, Gladys îşi revărsă din nou furia nestăpîmtă.

este cinci minute hohotea, incapabilă să se mai oprească, iar

'oamna Quarles încerca s-o consoleze. Sidney profită de ocazie

ca s-o şteargă din odaie.

. Cînd bătu gongul pentru masa de prînz, domnul Quarles "nise vorbă jos că se simte foarte rău şi că roagă să i se aducă s două ouă foarte moi, pîine prăjită cu unt şi puţin compot.

389

^H '; li1

în acest timp, în biroul lui, doamna Quarles se apleca plină de solicitudine asupra scaunului pe care stătea Gladys .

— Nu-i nimic, îi repeta ea continuu, mîngîind-o pe umeri. Nu-i nimic. Nu trebuie să plîngi. „Sărmana fată, îşi spuse ea. Dar ce parfum oribil foloseşte. Cum Dumnezeu era Sidney în stare. .?" Apoi din nou: „Sărmană fată, sărmana de ea!" — Nu mai plînge. încearcă să fii curajoasă. Totul o să se aranjeze.

Treptat, hohotele lui Gladys se domoliră. Calmă, doamna Quarles îi vorbea mai departe, îmbărbătînd-o. Fata asculta. Deodată, sări în picioare. Faţa ei pătată de lacrimi o înfruntă pe doamna Quarles, trădînd o batjocură

sălbatică.

— Gura! zise ea sarcastic, gura! Drept cine mă iei? Crezi că-s copil mic? Ce-mi vorbeşti aşa? Crezi că mă poţi duce cu vorbe, nu? îi dai cu gura ca să uit de drepturile mele. Treanca, fleanca, fetiţa o să fie cuminte, nu? Te înşeli, ascultă-mă pe mine. Te înşeli grozav. Şi-ai s-o afli curînd, ţi-o promit eu.

Spunînd acestea, părăsi camera în gonă, trecu prin grădină şi dispăru.

Capitolul XXXII

Elinor se afla singură în căsuţa din capătul aleii. Ecourile stinse ale circulaţiei îndepărtate mîngîiau tăcerea caldă.

într-un vas rotund, petale de trandafir, culese de mama ei, îi evocau prin parfumul lor nenumărate amintiri din copilărie. Elinor aranja trandafirii într-o glastră; trandafiri albi, imenşi, cu petale de porţelan maleabil, trandafiri portocalii, ca nişte cocktail, fără să-şi poată explica de ce acceptase, urmînd ca apoi s-o conducă la un restaurant şi un teatru. O distracţie obişnuită, ca în orice seară, îşi repeta ea necontenit, deşi îşi dădea seama aproape cu o certitudine profetică că această seară va fi deosebită de celelalte, că ea va însemna o răscruce, că va fi hotărîtoare. Trebuia să se decidă, să aleagă. însă nu voia să aleagă şi de aceea încerca să se convingă singură că va petrece o seară obişnuită şi amuzantă. Avea impresia 'că acoperă un cadavru cu flori. Cu munţi de flori. Cadavrul rămînea însă acolo, în ciuda crinilor ce-l ascundeau vederii. Trebuia să ia o hotărîre, făcînd abstracţie de masa de la restaurantul Kettner şi de piesa de teatru. Suspinînd, luă cu amîndouă mîinile glastra grea; o aşeza tocmai pe consola căminului, cînd auzi o bătaie puternică în uşă. Elinor tresări atît ' violent, încît era gata să scape glastra din mînă. Spaima srsistă, chiar după primul şoc provocat de surpriză. O bătaie în

••Şa, cînd se afla singură în casa pustie, îi provoca o mare nelinişte. Ideea că cineva se află la uşă, şi aşteaptă, ascultă, un .ani, un duşman, poate (căci în imaginaţie Elinor vedea feţe şi păroase uitîndu-se pe furiş pe la colţuri, mani ■«eninţătoare, înarmate cu cuţite, ciomege şi pistoale), sau chiar în ne^u"' care trage cu urechea doar o prinde un semn de viaţă ^ casa şi aşteaptă, aşteaptă ca un păianjen ca ea să dechidă uşa Ce mer

c?Smar, ce spaimă. Bătaia se

repetă. Lăsînd jos glastra, e tiptil, cu precauţii infinite, spre fereastră şi se uită furiş

391

printre perdele. în zilele cînd se simţea foarte nervoasă, îi lipsea şi acest curaj; atunci rămînea nemişcată, sperînd că bătăile inimii să nu se audă afară, şi aşteptînd ca cel ce stătuse la uşă să-şi piardă

în sfirşit răbdarea şi să plece. A doua zi, comisionarul de la magazinul Selfridge, scuzîndu-se că a întîrziat, o punea într-o situaţie penibilă. „Am venit ieri seacă, doamnă, dar nu am găsit pe nimeni acasă". Elinor se simţea ruşinată şi ridicolă. Cînd vizita se repeta, iar ea se afla din nou singură şi nervoasă, proceda la fel ca mai înainte.

în după-amiaza aceasta îşi luă inima în dinţi şi îndrăzni să se uite la duşman — de fapt, la atît "cît putea să vadă din el, trăgînd cu ochiul dintr-o parte a ferestrei înspre uşă. în cîmpul vederii nu intrau decît un crac de pantalon cenuşiu şi un cot. Se auzi o nouă bătaie în uşă. Cracul cenuşiu se trase înapoi, haina apăru toată la vedere, apoi o pălărie neagră, şi la o mişcare a capului, faţa lui Spandrell. Elinor se repezi la uşă şi deschise.

— Spandrell! îl strigă ea, căci acesta se întorsese să plece. Spandrell reveni, scoţîndu-şi pălăria.

Dădură mîna. — îmi pare foarte rău, îi explică ea, eram singură. Puteam să jur că e un criminal. Apoi m-am uitat pe geam şi te-am văzut pe tine.

Spandrell izbucni într-un rîs scurt şi înfundat.

— Ar putea să fie un" criminal chiar dacă sînt eu. O ameninţă în glumă cu bastonul lui noduros; gestul corespundea atît de dramatic imaginii pe care Elinor şi-o făcuse asupra săvîrşirii unei adevărate crime, încît simţi că o cuprinde frica.

îşi ascunse emoţia, încercînd să rîdă; se hotărî să nu-l invite în casă. în prag se simţea mai în siguranţă.

— E preferabil să fii omorît de cineva pe care îl cunoşti, decît de un străin.

— Serios? Spandrell o privi. Colţurile gurii, care aducea cu o cicatrice lungă, i se strîmbară într-un zîmbet ciudat. — Numai o femeie se poate gîndi la astfel de rafinamente. Dacă simţi vreodată

nevoia să ţi se taie gîtul absolut prieteneşte...

— Dragul meu Spandrell! protestă Elinor; era extrem de mulţumită că discutau în prag şi nu-l invită

în casă.

— ... nu ezita să mă chemi. Oricît ar fi de mare deranjul, spuse el, punîndu-şi o mînă pe inimă. Sînt imediat alături de tine, sau dacă vrei, alături de gîtul tău. îşi lovi călcîiele şi îi făcu o plecăciune.

Spune-mi, urmă el, schimbînd tonul, unde e Philip? Aş fi vrut să cinăm împreună asă-seară. La restaurantul Sbisa. Te-aş invita şi pe tine, dar e o reuniune numai de bărbaţi-Ehnor îi mulţumi.

— N-aş fi putut veni, în orice caz, iar Philip a plecat la ţară, să-şi vadă mama. Se întoarce ca să

prindă concertul dirija1

392

AC Tolley la Queen's Hali. Parcă spunea c-o să treacă apoi şi pe Sbisa; cine ştie, poate întîlneşte pe cineva. Ăi să-I vezi atunci. Mai aşteaptă.

__ Mai bine mai tîrziu decît niciodată. Sau, cel puţin, spuse

el izbucnind din nou în rîsul său înfundat, am această speranţă pioasă, fiind vorba de prieteni. Speranţă pioasă! îţi spun drept, proverbele ar trebui schimbate: mai bine niciodată decît mai devreme.

__ Atunci de ce te mai deranjezi ca să inviţi lumea la masă?

. Spandrell dădu din umeri.

__ Puterea obişnuinţei, spuse el. în plus, cînd îi invit la masă

ii pun de cele mai multe ori să plătească.

Sunetul strident al unei sonerii de bicicletă îi făcu să se întoarcă şi să se oprească din rîs. Un băiat de la poştă

venea pe o bicicletă roşie de-a lungul aleii, sunînd tot timpul din clopoţel.

— Aici locuieşte familia Quarles? întrebă el coborînd de pe bicicletă.

Elinor luă telegrama şi o deschise. în timp ce citea rîsul pieri de pe faţă.

— Nu-i nici un răspuns.

Băiatul încalecă pe bicicletă şi plecă. Elinor rămase cu privirea pe telegramă, ca şi cum cuvintele ar fi fost scrise într-o limbă străină, greu de înţeles. Se uită la ceasul de mînă, apoi din nou la bucata subţire de hîrtie.

— Vrei să-mi faci un serviciu? spuse ea în sfîrşit, întorcîndu-se către Spandrell.

— Fireşte.

— Băieţelul meu e bolnav, explică ea. Trebuie să plec. Dacă mă grăbesc (se uită din nou la ceasul de mînă), mai pot să prind a gara Euston trenul de patru şi şaptesprezece. Nu-mi rămîne să timp şi pentru altceva. Vrei să-i telefonezi lui Everard Webley şi să-i explici de ce nu pot lua masa cu el astă-seară? legrama este un avertisment, îşi spuse ea, ca să renunţ". — Telefonează-i înainte de şase, la birou.

înainte de şase, repetă Spandrell încet. La birou. Am înţeles.

Trebuie să mă grăbesc, spuse ea, întinzîndu-i mîna. Mâ duc să-ţi aduc un taxi, pînă îţi pui pălăria.

Elinor îi mulţumi. Spandrell o luă grăbit de-a lungul aleii, buie să renunţ" îşi repetă Elinor, în timp ce-şi potrivi P ana m f ţ

a a oglinzii veneţiene din camera de toate zilele. LuameVif hotărîse pentru ea. Simţi o uşurare şi o dezamăgire, biet l ■ pOt?rîrea' continuă ea să reflecteze, în detrimentul 1 Pnil- Se întrebă ce i se întîmplase băieţelului. Telegrama

393

trimisă de mama ei — în stilul atît de caracteristic doamnei Bidlake încît Elinor nu se putu reţine să nu zîmbească — nu spunea nimic. „Philip puţin souffrant1. Fără a fi ceva grav te-aş sfătui să vii imediat acasă.

Mama". îşi aminti că în ultima vreme copilul fusese foarte nervos, greu de suportat şi obosea uşor. îşi reproşa că

nu-şi dăduse seama că micul Phil era pe cale de a se îmbolnăvi. Acum se îmbolnăvise. Poate de gripă. „Ar fi trebuit să am mai multă grijă", îşi repeta ea necontenit. Aşternu grăbită cîteva cuvinte pentru soţul ei. „Telegrama de alături explică plecarea mea grăbită. Ne întîlnim la Gattenden mîine dimineaţă". Unde să pună scrisoarea, astfel încît Philip s-o vadă sigur cînd se va întoarce? Sprijinită de ceas pe consolă? Dacă n-o să se uite la ceas? Pe masă? Nu, mai bine s-o prindă cu un ac de paravan. Asta-i! Imposibil să n-o vadă. Urcă repede scările, ca să

caute un ac. Pe toaleta lui Philip văzu o legătură de chei. Le ridică şi se uită la ele încruntată. „Idiotul, iar şi-a uitat acasă legătura de chei. Cum o să intre la noapte?" Zgomotul unui taxi sub fereastră îi sugeră o soluţie.

Coborî în fugă scările, prinse nota şi telegrama cu un ac pe paravanul care despărţea de la uşă partea de salon transformată în cameră de toate zilele, şi ieşi în alee. Spandrell stătea lîngă uşa taxiului.

— Eşti foarte gentil, îi spuse ea. Te exploatez mai departe. îi întinse cheile —: Dacă îl vezi pe Philip astă-seară

dă-i-le, salută-l din partea mea şi spune-i că este un idiot. N-ar fi putut să intre în casă fără ele. Spandrell luă

tăcut cheile. Spune-i şi de ce a trebuit să plec, şi că-l aştepte mîine. Se urcă în taxi. Şi nu uita să-i telefonezi lui Webley. înainte de şase, căci rămăsese stabilit să ne întîlrtim aici la şase.

— Aici? întrebă el cu un inters subit şi cu o curiozitate, pe care Elinor le găsi cam impertinente şi jenante. îşi închipuia, îndrăznea să-şi închipuie. .?

— Da, aici, spuse ea scurt.

— N-am să uit, o asigură el cu emfază; expresia păstra încă ceva ciudat, făcînd-o să bănuie un sens în dosul cuvintelor lui banale.

— îţi mulţumesc îi spuse Elinor, destul de rece. Acum trebuie să zbor. Dădu şoferului adresa. Taxiul făcu marşarier pe alee, trecu pe sub arcadă, se întoarse şi dispăru.

Spandrell o luă încet spre Hyde Park Corner. De la telefonul din staţia de metrou îl chemă pe Illidge.

Suferind (fr.).

394

Everald Webley se plimba cu paşi mari prin cameră, şi dicta, fi era imposibil să-şi compună discursurile stînd jos. „Cum or fi scriind unii, înţepeniţi pe scaunul lor zile întregi, ani întregi?" Nu reuşea să priceapă. „Cînd mă

aşez pe scaun sau stau culcat în pat mă simt ca o mobilă — numai lemn şi cîlţi. Mintea mea nu lucrează dacă

picioarele nu lucrează." în zilele cînd trebuia

răspundă la multe scrisori, să dicteze articole şi să-şi înjghebeze cuvîntările, ziua lui de muncă reprezenta o plimbare de opt ore. „Face pe leul", aşa îl descriau secretarele lui atunci cînd dicta. Acum făcea pe leul — pe leul agitat, puţin înainte de a-şi primi raţia de carne — străbătînd biroul mare şi gol de la un cap la altul.

— „Ţineţi. minte", spunea el, privind încruntat covorul cenuşiu în timp ce vorbea; creionul secretarei alerga pe hîrtie stenografiind „ţineţi minte că autoritatea finală îmi aparţine în toate cazurile şi că atît timp cît voi rămîne la conducerea „Englezilor liberi" orice încercare de indisciplină va 'fi suprimată prompt şi nemilos. Al dvs. etc."

Tăcu, se întoarse la birou din locul de unde exprimase concluzia plimbării sale meditative şi leonine, şi începu să

scormonească printre hîrtiile risipite. — Cam asta-i tot, spuse el, şi se uită la ceas. Trecuse cu puţin de şase fără

un sfert. — Ultimele scrisori să le găsesc gata mîine dimineaţă, continuă el. Am să le semnez atunci. îşi luă

pălăria din cuier. — Bună seara. Şi trîntind uşa cobori scările în grabă.

în faţa casei îl aştepta maşina cu şoferul. Era un automobil puternic (lui Everard îi plăcea să conducă nebuneşte), şi lecapotabil, căci senzaţia luptei cu elementele atmosferice şi curentul de aer provocat de viteza maşinii îl înfiorau plăcut. O foaie impermeabilă, întinsă perfect, acoperea în întregime ca o punte locurile din spatele turismului, lăsînd libere numai pe cele din faţă.

N-am nevoie de serviciile tale astă-seară, îi spuse el

erului, pe cînd se, aşeza la volan. Eşti liber.

Apăsă pe accelerator, ambreie şi porni brusc şi violent. în cei

litri ai cilindrilor se aflau închise mai multe duzini de cai; lui

verard îi plăcea să-i muncească din greu. O luă drept înainte în

P mă viteză; cînd mai avea un metru şi accidentul părea vitabil, apăsa furios pe frînă — iată metoda lui de a conduce.

ex afum prin oraş cu maşina, alături de Everard, se dovedea o

perienţâ plină de emoţii tari. Ultima oară cînd o plimbase cu

maS'na, Elinor protestase.

395

— Nu mă sperie prea mult perspectiva de a muri, spusese ea, dar mă opun categoric să-mi petrec restul vieţii în cîrje şi cu nasul zdrobit,

Everard rîsese.

— Cu mine nu ţi se poate întîmpla nimic. Eu n-am accidente.

— Ţie nu ţi se' pot întîmpla, nu-i aşa? ironizase ea.

— Dacă asta vrei să spui. .

Frînase cu atîta violenţă, încît Elinor trebuise să se prindă bine de marginea scaunului, ca să nu fie proiectată cu capul de parbriz.

— Imbecilule! strigase Everard unui domn bătrîn care îşi pierduse cumpătul şi mergea pe şosea zăbăuc ca o găină, astfel încît nu lipsise mult ca să ajungă sub rotile maşinii.

'— Dacă vrei s-o iei aşa. . automobilul pornise ca un glonte, cu o zmucitură care o turtise pe Elinor de spătarul banchetei., n-ai decît. Mie nu mi se întîmpla accidente. Norocul meu opera mea.

Mergînd cu maţina pe Oxford Street, Everard zîmbi, amintindu-şi întîmplarea. O căruţă a Căilor Ferate îi aţinu calea. Caii n-ar trebui lăsaţi pe stradă. „Ori mă accepţi, voia el să-i spună lui Elinor, şi asta înseamnă că va trebui în cele din urmă s-o faci public — să-l părăseşti pe Philip şi să vii la mine — (intenţiona să fie absolut onest cu ea; între ei nu trebuia să dăinuiască nici un fel de minciună), ori mă accepţi, deci, ori.. " Se ivi prilejul să

depăşească camionul: apăsă pe accelerator, maşina porni ca o săgeată, vira la dreapta, trecu din nou pe lîngă

nasul bătrînului cal care mergea plin de răbdare la trap, apoi o coti iar la stînga — „...nu ne mai vedem". Trebuia să fie un ultimatum. Un ultimatum brutal. Everard nu putea suferi situaţiile tulburi. Prefera lucrurile clare, oricît de neplăcute, unor incertitudini pline de speranţe de fericire. în cazul de faţă, incertitudinea nu-l făcea să se simtă

cîtuşi de puţin copleşit de fericire. La intrarea în Oxford Circus, un poliţist ridică mîna. Era şase fără şapte minute.

„Elinor e prea năzuroasă", îşi spuse, uitîndu-se împrejur. Clădirile astea noi nu erau deloc pe gustul ei. Pe el, stilul baroc, masiv şi înflorit al localurilor care adăposteau comerţul modern nu-l supăra. Stilul avea vigoare, dramatism, era foarte răspîndit, costa mult şi simboliza progresul.

— Dar e de o vulgaritate revoltătoare protestase ea.

— E greu, răspunse el, să nu fii vulgar cînd nu eşti mort. Le reproşezi acestor oameni că muncesc, iar eu sînt de acord cu tine; munca e într-adevăr vulgară.

396

Elinor avea mentalitatea tipică a consumatorului şi nu pe cea a producătorului.

Poliţistul cobori braţul. La început, încet, apoi cu o viteză

rescîndă, circulaţia oprită o clipă porni din nou cu zgomot.

Elinor se gîndea numai la lux — ăsta-i adevărul, şi nu la

lucrurile folositoare. Mintea ei judeca lumea exclusiv în funcţie

e frumuseţe şi bucurie, şi nu în funcţie de principiul utilităţii. O

preocupau senzaţiile şi nuanţele sentimentelor; dar preocupările

ei erau gratuite, şi nu o interesa faptul că înţelegerea profundă şi

intuiţia sînt calităţi necesare în lupta pentru existenţă. De fapt,

Elinor habar n-avea de această luptă. Everard ar fi trebuit s-o

dezaprobe, şi ar fi dezaprobat-o (zîmbi în timp ce făcea această

reflecţie), dacă n-ar fi fost îndrăgostit de ea. Ar fi vrut să. .

Pleosc! De pe imperiala unui autobuz ce trecea pe alături, o

coajă de banană, moale ca o stea de mare, căzu pe botul

maşinii. Prin. zgomotul circulaţiei răzbătu un hohot de rîs.

Ridicîndu-şi ochii, văzu două fete care îl priveau cu gura deschisă peste rampa imperialei, ca un cuplu de gargoile nostime, şi care rideau, rîdeau de parcă nu făcuseră vreodată o

glumă mai bună. Everard le ameninţă cu pumnul şi rîse la

rindul său. Ce mult s-ar fi bucurat Elinor de întîmplarea asta! îi

plăcea să bată străzile şi să asiste la întîmplări nostime.

Descoperea imediat caracterul lor ciudat, amuzant şi plin de tîlc.

Acolo unde el nu vedea decît o masă de umanitate

nediferenţiată, Elinor distingea oamenii. Darul ei de a născoci

povestea vieţii unor oameni bizari, văzuţi o clipă, era la fel de

remarcabil ca şi puterea ei de observaţie. Ţi-ar fi spus'totul

despre fete — cărei clase sociale aparţin, cum au fost crescute,

de unde îşi cumpără rochiile, cît le plătesc, dacă mai sînt încă

fecioare, ce fel de cărţi citesc şi care sînt actorii lor de cinema

favoriţi. închipuindu-şi cuvintele ei, amintindu-şi risul, expresia

ochilor şi joc urile, ei de cuvinte, Everard se simţi brusc cuprins

o mare afecţiune pentru Elinor, de o dorinţă violentă şi totuşi

delicată de a fi alături de ea; gîndul că se afla departe îi deveni

suportabil. Clacsonă, atrăgînd atenţia taxiului din faţă, şi

încercă să-l depăşească, luînd-o prin dreapta. Un refugiu pentru

ii îl sili să-şi reia locul în dosul taxiului, dar nu mai înainte

'ferul să-şi exprime îndoielile sale asupra caracterului legitim

aşţerii lui Everard, asupra înclinaţiilor sale sexuale eterogene

I mai ales asupra perspectivelor de fericire ce-l aşteptau pe

^ea cealaltă. într-un limbaj la fel de colorat şi cu

'mparabil mai multă originalitate, Everard îi răspunse la

'raturi. Se simţea debordînd de viaţă, extraordinar de

8 ros> Puternic, şi, lucru inexplicabil (deşi mai erau cel puţin

397

cinci minute pînă s-o vadă pe Elinor), fericit, pe deplin fericit. Da, o fericire perfectă, căci ştia (cu ce siguranţă

calmă!) că Elinor va spune da, va declara că îl iubeşte. După ce ocoli Marble Arch şi intră în Hyde Park, fericirea lui se făcu mai puternică, mai sflşietoare şi în acelaşi timp mai senină.

Convingerea profetică i se adinei, transformîndu-se într-un fel de veche certitudine, ca şi cum viitorul ar fi aparţinut trecutului. Soarele apunea; în locurile unde razele lui, roz-aurii, cădeau pe pămînt, se părea că o toamnă

prematură şi mai luminoasă ca de obicei incendiase frunzele şi iarba. Dinspre apus, lungi săgeţi de pulbere strălucitoare se culcau printre pomi, iar în umbra lor, crepusculul plutea ca o ceaţă de culoarea levănţicăi, o ceaţă

albastră şi mov-închis, ce se pierdea treptat înspre orizontul vag al Londrei. Jocul de umbră şi lumină eclipsa sau transfigura perechile ce se plimbau pe iarbă sau copiii ce se jucau, făcîndu-i să apară, rînd pe rind, şterşi, sau scăldaţi într-o lumină miraculoasă. Aveai impresia că un zeu capricios, plictisit sau îneîntat de creaturile lui, îi privea cînd cu o indiferenţă ucigătoare, cînd cu o mare dragoste, revărsînd asupra lor o parte din propria-i divinitate. în faţa lui Everard bulevardul se întindea liber şi lucios; continua să conducă automobilul cu viteza legală, deşi îl chinuia dorinţa de a o revedea pe Elinor şi poate tocmai fiindcă o iubea atît de mult. Totul devenise frumos; iar frumuseţea, îşi spuse Everard, cu o logică tipică lui şi dintr-o necesitate personală, implica prezenţa ei. Elinor se afla alături, împărtăşind cu el aceeaşi bucurie în faţa frumuseţii. Ştiind că i-ar fi făcut plăcere ca bucuria să ţină cît mai mult, Everard reduse viteza. Motorul se învîrtea doar cu o mie cinci sute de turaţii pe minut, iar dinamul aproape că nu mai lucra. Un automobil Baby Austin îl depăşi, de parcă maşina lui Everard ar fi stat nemişcată. Ducă-se! Everard se gîndea la cuvintele cu care avea să-i descrie lui Elinor minunile văzute.

Printre zăbrelele de fier ale parcului se vedeau pe Park Lane autobuze strălucitoare de un stacojiu-aprins, care treceau ca o procesiune de care triumfale. Prin zgomotul circulaţiei, un ceas bătu slab ora şase; mai înainte ca ultima bătaie să se stingă, o alta îi urmă, cu un sunet melodios, dulce şi uşor melancolic — ca şi cum ar fi fost vocea acelei seri splendide, vocea fericirii lui. Deşi mersese foarte încet, zări în faţă porţile de marmură de pe Hyde Park Corner. în ciuda goliciunii şi a muşchilor abdominali anormal dezvoltaţi chiar pentru un amator de gimnastică suedeză, statuia de bronz ridicată de doamnele din înalta societate engleză învingătorului de la Waterloo, 9} reprezentîndu-l pe Ahile — bronzul fusese turnat din tunurile Im 398

Napoleon — stătea cu scutul in aer, cu sabia fluturînd ameninţător şi apărîndu-se de cerul palid şi pustiu. Deşi dore< i ajungă la capătul călătoriei, Everard ieşi din Hyde Pari aproape cu regret. Din nou în faţă şi în spate duduiră înfunda; autobuzele cu imperială. Ocolind un arhipelag de refugii pentn pietoni, făcu jurămîntul ca a doua zi, dacă Elinor consimţea să plece cu el, să doneze cinci lire sterline spitalului St. George. Era convins că

Elinor va accepta. Banii erau ca şi daţi. Ieşi din Grosvenor Place; zgomotul circulaţiei se stinse în urmă. Belgrave Square era o oază de pomi; sturzii sporovăiau într-o tăcere rurală. Everard făcu cîteva ocoluri. Pe partea stingă, între case se deschidea o arcadă. Trecu prin ea cîţiva metri, se opri, întoarse maşina, apoi făcu marşarier prin alee pînă ajunse la capătul ei. Opri motorul şi cobori. Perdelele portocalii erau încîntătoare. Inima începu să-i bată

foarte repede. Se simţea exact ca la primul lui discurs: speriat, dar şi triumfător. Urcă treptele de la intrare, ciocăni la uşă şi aşteptă ca inima să-i bată de douăzeci de ori; din casă nu răspunse nimeni. Bătu din nou, şi, amintindu-şi de ce-i spusese Elinor despre spaimele ei, îşi însoţi loviturile în uşă cu un fluierat; ca un răspuns la spaimele ei mute. îi striaă:

— Oameni buni!

Deodată, observă că uşa era întredeschisă. O împinse; uşa se dădu în lături. Everard trecu pragul.

— Elinor! strigă, el, închipuindu-şi^ că e sus. Elinor! Din nou, nu primi nici un răspuns. îi făcea o farsă?

Poate că

voia să-l sperie, sărindu-i în cale din dosul unui paravan. Zîmbi

la acest gînd şi intră să exploreze camera cufundată în tăcere;

deodată observă hîrtia prinsă la vedere cu un bold de paravanul

din dreapta. Se apropie şi tocmai începuse să citească:

„Telegrama de alături o să-ţi explice. ", cînd un zgomot îl făcu

iă„.întoarcă capul. La vreun metru în spatele lui se afla un om cu

nile ridicate în sus; măciuca pe cafe o înşfăcase începuse să

e.sc"e pe deasupra umărului drept o mişcare oblică. Everard

firii braţul, încercînd să se apere, dar prea tîrziu. Măciuca îl

în tîmplâ stîngă. Avu senzaţia că lumina s-a stins pe

fteptate. Nici măcar nu-şi dădu seama că se prăbuşeşte.

Doamna Quarles îşi sărută fiul.

~ Dragă Phil, spuse ea. Ce bine c-ai venit aşa iute! Nu arăţi prea bine. mamă.

399

— Puţin obosită, asta-i tot. Şi necăjită, adăugă ea după o clipă, suspinînd.

— De ce eşti necăjită?

— De tatăl tău. Nu se simte bine, urmă ea, vorbind încet aproape fără chef. Ţine mai ales să te vadă

pe tine. De-asta ţi-am şi telegrafiat.

— Are o boală gravă? v

— Nu-i o boală fizică, răspunse doamna Quarles. Nervii lui... A avut o criză. E foarte nervos.

Foarte nesigur.

— Din ce cauză?

— Doamna Quarles tăcu. Cînd vorbi, în cele din urmă, îi trebui un efort vizibil, ca şi cum fiecare cuvînt îşi deschidea drum cu forţa printre pietrele din suflet.

Efortul făcuse să i se contracteze faţa fină.

— S-a întîmplat ceva care l-a tulburat foarte mult, spuse ea. A suferit un şoc puternic.

Şi încet, cuvînt cu cuvînt, îi povesti totul.

Aplecat în faţă pe scaunul său, cu coatele pe genunchi, cu bărbia în palmă, Philip o ascultă. După o primă privire aruncată mamei, îşi aţintise ochii în pămînt. Avea sentimentul că dacă s-ar uita la ea şi i-ar întîlni privirea, ar face-o să se simtă prost fără nici o justificare. Pînă şi faptul de a vorbi devenise pentru ea o durere şi o umilinţă; să vorbească, cel puţin, fără să fie privită, ca şi cum n-ar fi avut nici un martor la nefericirea ei. Philip îşi ferea privirea şi aceasta îi dădea doamnei Quarles impresia unei intimităţi spirituale. Cu vocea ştearsă şi catifelată, mama lui continuă să povestească. O succesiune de întîmplări sordide. Cînd începu sâ-i relateze episodul petrecut cu două zile mai înainte, cu ocazia vizitei lui Gladys, Philip nu mai putu suporta s-o asculte. Era prea umilitor pentru ea; nu trebuia s-o lase să continue.

— Da, da, îmi închipui, spuse el, întrerupînd-o. Sări în picioare şi se îndreptă enervat spre fereastră, tîrindu-şi piciorul infirm. — Ajunge, spuse el. Se opri la geam, privi pajiştea, boschetele masive de tisă, şi în spatele lor dealurile de culoarea griului secerat, întinându-se deoparte, dincolo de vale. Scena părea exasperant de calmă. Philip se întoarse, traversa şchiopătînd camera şi, oprindu-se o clipă înapoia fotoliului mamei sale, îşi lăsă mîna pe umărul ei; apoi se îndepărtă din nou. Nu te mai gîndi la asta, spuse el. Am să văd eu ce-i HŞ fâcut. Se aştepta, cu imensă scîrbă, la o scenă

violentă Ş' nedemnă, la scandaluri şi hărţuieli vulgare. — Ar trebui poate să mă duc să-l văd pe tata, sugeră el.

Doamna Quarles îl încuraja.

400

m

g foarte nerăbdător să te vadă.

^ De ce?

__ Nu prea ştiu. Dar a insistat tot timpul.

— Discută despre. . cum să spun, întîmplarea asta?

__ Nu. Nu pomeneşte niciodată de ea. Am impresia că o

uită în mod intenţionat.

__ Atunci poate că e mai bine să nu pomenesc nici eu.

__ Numai dacă începe el, îl sfătui doamna Quarles. Sidney

discută mai ales despre persoana lui, despre trecut, despre sănătate, cu un aer pesimist. încearcă.sâ-l îmbărbătezi.

Philip consimţi'. — Şi dă-i dreptate tot timpul, fă-i pe plac, urmă ea, nu-l contrazice. îşi iese imediat din sărite.

Nu-i face bine să se enerveze.

Philip o ascultă. Ca şi cum tatăl său ar fi fost un animal primejdios, se gîndi el, sau un copil obraznic. Ce nenorocire, ce bătaie de cap, ce umilinţă pentru mama lui!

— Şi nu sta prea mult, adăugă ea.

Philip o părăsi. „Caraghiosul, îşi spuse el în timp ce traversa holul, caraghiosul dracului!" Mînia bruscă şi dispreţul pe care le simţi pentru tatăl său nu erau atenuate de nici un sentiment de afecţiune mai vechi. Pe de altă

parte, nici nu aţîţau o ură mai veche. Pînă acum, Philip nici nu-şi iubise, nici nu-şi urise tatăl, îi acceptase existenţa, arătîndu-se tolerant, sau, în cel mai rău caz, afişînd un aer de resemnare amuzantă. Nici una din amintirile sale din copilărie nu justifica o emoţie mai adîncă. Ca tată, domnul Quarles se dovedise la fel de instabil în sentimente şi la fel de ineficace ca şi în activitatea politică sau în afaceri. Scurtele perioade de interes şi entuziasm faţă de copii alternaseră cu perioade lungi, în timpul cărora aproape că le ignorase existenţa. Philip şi fratele său îi preferaseră dispoziţia din perioadele cînd îi neglija, căci tatăl lor îi ignora plin de bunăvoinţă. Era mai puţin plăcut cînd începea să se intereseze B starea lor. De obicei, nu se preocupa atît de copii, cît de o sone de educaţie sau de igienă. După ce întîlnea un doctor nent, sau citea ultima carte despre metodele pedagogice, amnului Quarles îi venea deodată ideea că dacă nu întreprinde î drastic, fiii săi aveau să

devină idioţi sau infirmi sau chiar 3iii mintali, cu trupurile otrăvite de o hrană greşită şi rahitici cauza unor exerciţii fizice nepotrivite. Atunci, cîteva amîni de-a rindul îi obliga pe cei doi băieţi să se îndoape cu

>rcovi cruzi sau cu carne de vacă exagerat de fiartă (depindea octo[ul pe care se întîmplase să-l întîlnească

domnul j? arles), îi silea să, facă instrucţie ca soldaţii, le preda lecţii de naţionale sau de mişcări armonioase, îi punea să înveţe

401

versuri pe. dinafară (dacă se întîmpla ca memoria să fj elementul important în clipa aceea) sau (dacă se fixa e

asupra facultăţilor de judecată) îi scotea în grădină, unde le spunea să înfigă un rind de ţăruşi pe gazon, iar după

ce le măsura umbra lor la diferite ore din zi, le cerea să descopere singuri principiile, trigonometrici. în timpul a

crizei, viaţa devenea aproape insuportabilă pentru cei doi băieţi. Dacă doamna Quarles protesta, Sidney se înfuria groaznic şi-i spunea că este o mamă care-şi iubeşte în mod egoist copiii, iar starea lor reală n-o intresează deloc.

Doamna Quarles nu insista prea mult, deoarece ştia că, dacă îl contrazice, Sidney devenea parcă şi mai încăpăţînat; dacă în schimb îi făcea pe plac, soţul ei îşi abandona repede entuziasmul. De fapt, după cîteva săptămîni, cum era de aşteptat, Sidney se sătura să depună o muncă fără re/utate rapide şi vizibile. Igiena, preconizată de el, nu-i făcuse pe cei doi băieţi nici mai înalţi, nici mai voinici, iar pedagogia lui nu le ascuţea simţitor inteligenţa. Nu reprezentau pentru domnul Quarles decît o plictiseală zilnică la anumite ore. „Afaceri de mai mare actualitate" îi solicitau tot mai mult atenţia, pînă ce, treptat, ca pisica din Chesire' dispărea aproape complet din camerele de studiu sau din dormitorul copiilor, ca să treacă în sfere mai înalte şi mai plăcute. Băieţii se simţeau iarăşi fericiţi.

Oprit la uşa camerei de sunetele ce se auzeau dinăuntru, Philip ascultă. Faţa lui căpătă o expresie de nelinişte, chiar de alarmă. A cui era cealaltă voce? I se spusese că nu e nimeni la tatăl său. Vorbea singur? Era atît de grav?

Adunîndu-şi curajul; Philip deschise uşa şi se linişti pe loc, descoperind că ceea ce luase drept nebunie era de fapt citirea la dictafon. Sprijinit în perne, domnul Quarles stătea pe jumătate ridicat în capul oaselor, pe jumătate culcat în pat. Faţa lui, ca şi pielea de pe creştetul capului erau atît de congestionate, încît începuseră să lucească, iar pijamaua de mătase roz părea o prelungire mai puternică a febrei. Dictafonul se afla pe o masă lîngă pat.

Domnul Quarles vorbea în microfonul flexibil al maşinii.

— Adevăhrata măhreţie, spunea el cu o voce sonoră, e invehrs propohrţională cu simplul succes momentan. Ah, tu eşti! strigă el, întorcînd capul în clipa cînd se deschise uşa. Opri-dictafonul, atîrnă microfonul şi îi întinse mîna în chip de bun venit. Gesturi simple, dar lui Philip i se păru că toate mişcările tatălui său au ceva extravagant.

Parcă ar fi fost pe scenă.

1 Pisica din Alice iri~)ara minunilor de Lewis Caroll, cunoscută povestire pentru copii. Printre alte facultăţi miraculoase, pisica din Chesire o are pe aceea eă diversele părţi din trupul ei dispar una după alta.

402

ea întoarsă spre Philip era nefiresc de strălucitoare.

v j r

— Mă

cuhr foahrte mult c-ai venit. Mă bucuhr foahrte tahre, dragul

eu băiat. îi mîngîie mîna, iar vocea puternică îi tremură brusc.

' Neobişnuit cu asemenea demonstraţii, Philip se simţi jenat.

__ gi) cum te simţi? întrebă el, încercînd să pară bine dispus.

Domnul Quarles, dădu sceptic din carp şi, fără să vorbească, strînse mîna fiului său. Philip se simţi mai stingherit ca niciodată cînd văzu că ochii tatălui său se umplu de lacrimi. Cum ar mai fi putut să-l urască, să fie furios?

__ Ai să te simţi foarte bine, spuse el, încercînd să-l îmbărbăteze. Nu trebuie decît să te odihneşti puţin. Domnul Quarles îşi încleşta şi mai tare mîna.

__ Nu-i spune mamei tale, zise el. Cred însă că sflhrşitul

mi-e aproape.

— Postii, tată. Nu mai vorbi aşa.

— Aproape, repetă domnul Quarles, dînd din cap cu încăpăţînare, foahrte aproape. D-asta mă bucur atît de mult c-ai venit. Aş fi fost nefehricit să mohr pe cînd te aflai la celălalt capăt al lumii. Cu tine la căpătîi simt că

pot să mohr — vocea îi tremură iarăşi — foahrte liniştit. Strînse din nou mîna lui Philip. Era convins că fusese întotdeauna un tată devotat, trăind numai pentru cogiii lui. Şi chiar aşa fusese, uneori. — Da, foarte mulţumit.

îşi scoase batista, îşi suflă nasul şi în acelaşi timp îşi şterse pe furiş ochii.

— Dar n-ai să mori.

— Ba da, ba da, insistă domnul Quarles. O simt. O simţea cu adevărat; credea că va muri, fiindcă cel puţin parţial mintea lui voia să moară. Complicaţiile de săptămîna trecută fuseseră prea mari, iar viitorul promitea lucruri şi mai rele, dacă aşa ceva era posibil. Să dispară, fără dureri — asta ar fi fost soluţia cea mai fericită a tuturor problemelor sale. Voia să moară, credea ca va muri, şi crezînd în apropiata sa moarte i se făcea milă de ;1

ca de o victimă; în acelaşi timp însă se admira pentru nobila resemnare cu care îşi îndura soarta.

— N-ai să mori, insistă Philip, plictisit, neştiind ce altă -onsolare să-i ofere în afara acestei simple negaţii.

Nu ştia să se escurce în situaţiile pline de emoţii tari, ivite pe neaşteptate în iţa de toate zilele. — Nu-i nimic... Voia să spună „N-ai nimic", dar se reţinu, gîndindu-se că era inutil, iar tatăl său s-ar 11 Putut_ simţi jignit.

Să nu mai vohrbim despre asta, spuse domnul Quarles,

£ru; Pe faţă i se citea iritarea. Philip îşi aminti că mama lui îi

se să nu-l contrazică. Tăcu. — Nu te poţi lua la ceahrtă cu

aţinui, continuă domnul Quarles pe un alt ton. Destinul,

403

repetă el cu un suspin.-Tu ai fost fericit, dragul meu băiat, ţi- j descoperim vocaţia de la început. Soahrta te a

-a

tratat bine. Philip dădu afirmativ din cap. Gîndise adeseori la fel, chiar cu o oarecare teamă. Credea obscur în Nemesis1.

v — Pe cînd eu... domnul Quarles nu-şi termină fraza-ridicîndu-şi mîna, o lăsă să cadă din nou, cu un gest disperat, pe cuvertură. M-am ihrosit ani şi ani alergînd după false idealuhri. Ani de-a rîndul, înainte de a-mi descoperi adevăhrata vocaţie. Un filozof nu trebuie să se ocupe de lucruhri practice. E chiahr absuhrd. Ca albathrosul scriitorului ăla, cum îl cheamă? Ştii tu. Philip rămase perplex.

" — Vorbeşti de albatrosul din Bâtrinul marinar?

— Nu, nici vorbă, spuse domnul Quarles nerăbdător. Vohrbesc de fhrancezul ăla.

— Ah, fireşte. Philip pricepuse la ce se referea. „Le Poete est semblable au prince des nuees"2. Baudelaire.

— Fireşte, Baudelaire.

„Exile sur le sol au milieu des hue'es,

Les ailes de geant l'empichent de marcher"

recită Philip, fericit să schimbe conversaţia, făcînd-o să alunece, măcar pentru o clipă, de la probleme personale la literatură. Tatăl său era încîntat.

— Exact! strigă el triumfător. La fel se întîmplă şi cu filozofii. Ahripile îi împiedică să umble. De treizeci de ani am încehrcat să merhrg înainte — în politică, în afacehri. Nu mi-am dat seama că locul meu ehra în văzduh, şi nu pe pămînt. In văzduh! repetă el ridicînd braţul. Aveam ahripi. îşi agită mîna cu un tremur rapid. —

Aveam ahripi şi n-am ştiut. Vocea i se făcuse mai puternică, ochii mai strălucitori, iar faţa mai roză şi mai lucioasă. întreaga sa fiinţă vădea o nervozitate, un neastîmpăr şi o agitaţie care îl făcură pe Philip să se simtă îngrijorat de-a binelea.

— N-ar fi mai bine să te odihneşti puţin? se grăbi el sa sugereze.

' în mitologia greacă, personificarea legii si a dreptăţii, cu puteri

;. „Poetul e de-o seamă cu pasărea frumoasă..." ' Dar surghiunit cu chiot şi singur în răstrişte, Aripa uriaşă nu-l lasă să se mişte". Baudelaire, Albatrosul (trad. de Tudor Arghezi, Scrieri, voi. 5) 404

Domnul Quarles nu-i luă în seamă întreruperea.

__Ahripi, ahripi. strigă el. Aveam ahripi şi nu mi-am dat

ama cînd ehram tînăhr spre ce înălţimi aş fi putut zbuhra! Am cehrcat să umblu i;i nohroi. Treizeci de ani. Ca numai după treizeci să renunţ mai înainte de-a l"i început. Suspină, se lăsă pe perne şi zvîr'i cuvintele în aer aproape perpendicular. — Opehfa mea e netehrminată. Visele mele sînt neîmplinite. Soahrta a fost crudă.

__ Dar ai tot timpul să-ţi termini opera.

__ Nu, n-am, insistă domnul Quarles, dînd din cap.

Dorea să fie unul din martirii soartei, ca să se poată arăta cu degetul şi spune: „Iată, dacă n-ar fi fost răutatea providenţei, ar fi apărut un nou Aristotel." Lipsa de bunăvoinţă a destinului justifica totul — falimentul în afacerile cu zahăr, în politică, în activitatea de fermier, răceala cu care îi fusese primită prima carte, veşnica întîrziere a apariţiei celei de-a doua; justifica parcă, destul de confuz, şi faptul că îi făcuse un copil lui Gladys.

Seducerea servitoarelor, secretarelor şi a fetelor de la ţară făcea parte din destinul său nefericit. Iar acum, ca o încoronare a edificiului ghinionului, urma să moară (prematur, dar stoic, ca cel mai nobil dintre toţi romanii); cît de triviale, cît de jalnice şi de neînsemnate se dovedeau a li. in definitiv, cazurile de pierdere a virginităţii sau perspectiva unui copil! Şi ce penibile erau aceste urlete la patul de moarte al unui filozof! Nu putea decît să le ignore, cu condiţia ca să fie într-adevăr pe patul de moarte, iar omenirea să recunoască în cele din urmă că

destinul fusese crud cu el. Un filozof martirizat, gata să moară, avea o justificare refuzînd să-şi bată capul cu Gladys şi cu copilul ei. Iată de ce (deşi motivul era simţit, şi nu formulat) iomnul Quarles respingea atît de violent şi chiar plictisit asigurările şi consolările fiului său că va trăi încă mult timp; iată e acuza providenţa răuvoitoare şi exagera, cu o bunăvoinţă 1 mai mare ca de obicei, talentele pe care providenţa îl împiedicase să

le folosească'.

Nu, nu, dragul meu băiat, repetă el. N-am să-mi tehrmin niciodată opehra. Şi ăsta a fost unul din motivele pentru cahre dnipy0lt s„ă vohrbesc cu tine. î Al' P ' privi cu oarecare teamă. „Ce avea să urmeze?" se Şbă el. Se lăsă o scurtă tăcere.

Nimeni nu vrea să se stingă complet necunoscut, spuse

nul Quarles, cu vocea îngroşată de o recrudescenţă de milă

mint S'nC însuşi- SirnPla dispahriţie e greu de supohrtat. în

1 sa vidul se lărgea, negru şi abisal. Moartea! Ar putea Ij

405

sfirşitul necazurilor; perspectiva era totuşi destul de înfiorătoare. — înţelegi ce simt? întrebă el.

— Perfect, spuse Philip, perfect. Dar în cazul tău, tată... Domnul Quarles, care tocmai îşi suflase nasul, ridică mîna în semn de protest.

— Nu, nu. Se hotărise că avea să moară; încercările de a-l face să renunţe erau inutile. — Impohrtant e că mi-ai înţeles sentimentele. Pot să mohr liniştit şi cu conştiinţa că tu n-ai să îngădui ca amintihrea mea să dispahră complet. Dragul meu băiat, tu vei fi executohrul testamentahr al opehrelor mele litehrarhre. Există unele fragmente din lucrările scrise de mine...

— Cartea despre democraţie? întrebă Philip, care se şi văzu angajat să completeze cea mai mare operă

proiectată vreodată asupra acestui subiect. Răspunsul tatălui său îi luă o piatră de pe inimă.

— Nu, nu aceea, se grăbi să răspundă domnul Quarles. Nu există decît un matehrial sumahr din acea cahrte. Şi în mahre pahrte nici nu-i consemnat pe hîhrtie, ci numai în minte. De fapt, continuă el, aveam de gînd să-ţi spun că dohresc ca toate notele mele pentru mahrea cahrte să fie distruse. Fâhrâ să

fie citite. Sînt simple însemnăhri. N-au sens decît pentru mine. Domnul Quarles nu dorea cîtuşi de puţin să se descopere postum şi să se comenteze cît de goale erau fişele şi cît de sumare notiţele din cartotecă. — Toate trebuie distruse, pricepi?

. Philip nu protestă.

— Vreau să-ţi încredinţez, dragul meu băiat, urmlî domnul Quarles, o colecţie de fragmente mai intime. Reflecţii asupra vieţii, notaţii ale unohr expehrienţe pehrsonale. Astfel de lucruhri.

Philip dădu înţelegător din cap.

— înţeleg.

— Le-am pus pe hîrtie în decuhrsul anilor, spuse domnul Quarles. Gînduhri şi amintihri timp de cincizeci de ani. Da, ăsta ahr putea fi un titlu bun. Sînt foahrte multe în cahrnetele mele de însemnăhri.

Iahr în ultimele zile le-am înregistrhrat pe ăsta. Lovi uşor dictafonul. — Cînd eşti bolnav, ştii bine, te gîndeşti la o groază de lucruri. Suspină. — Vohrbesc sehrios.

— Fireşte, recunoscu Philip.

— Dacă ai vrea să asculţi... şi arătă spre dictafon. Philip fu de acord. Domnul Quarles pregăti aparatul-

— Ahre să-ţi dea o idee despre ce e vohrba. Gînduhri Ş' amintihri. Aşteaptă o clipă. Cînd împinse aparatul pe masă, ° foaie de hîrtie căzu fluturind pe covor, lăsînd să se vadă un joc de cuvinte încrucişate, cu pătrăţele albe şi negre. — Şi acum ascultă.

406

auzi

Philip ascultă. După cîteva zgîrieturi şi hîriituri violente, se vocea tatălui său, o caricatură a vocii unei marionete:

- „Cheia problemei sexuale: pasiunea e sfîntă, fiind o tnenifestahre a divinităţii". Apoi, fără să se oprească sau să

aibă loc o trecere, ci doar pe un ton uşor schimbat: „Lucrul cel mai rău în politică e frivolitatea politicienilor.

într-o seahră, la un dineu, nu mai ţin minte unde, l-am întîlnit pe Asquith' şi am profitat de prilej ca să pledez insistent în faţa lui necesitatea de a se aboli pedeapsa capitală. Una din cele mai sehrioase probleme ale vieţii jnodehrne. El însă a sugehrat să mehrgem şi să jucăm bridge. Unitate de măsuhră, din şapte litehre: vehrcioc.

Oamenii delicaţi nu trăiesc în cocini, şi nici nu pot rămîne mult timp în politică sau afacehri. Există oameni cu suflet nobil, ca vechii greci, şi alţii,-pudibonzi din naştehre, ca doamna Grundy. Niciodată n-am fost de acord cu păhrehrea bună pe cahre o au' oamenii despre Lloyd George. Fiecahre om e născut cu dreptul natuhral de-a fi fehricit; dahr ce represiune fehroce ahre loc cînd cineva înceahrcă să-şi reclame drepturile! Bahrză brazilină, şase litere: jabiru. Adevăhrata măhreţie e invehrs proporţională cu succesul momentan. Ah, tu eşti. ." Zgîrieturile zgomotoase reîncepură. .

— Da, văd stilul lucrării, spuse Philip privind în sus. Cum se opreşteA maşina asta? Ah, aşa. Opri dictafonul.

— îmi viii atîtea gînduhri stînd culcat, spuse domnul Quarles, şi îşi îndreptă cuvintele în sus, ca un tir antiaerian. Ce comoahră de gînduhri! Niciodată nu le-aş fi putut înregistra pe toate, dacă n-aveam dictafonul! E

minunat! Absolut minunat!

Henry Asquith (1852—1928), politician englez; prim-ministru

Capitolul XXXIII

Elinor avusese timp să telegrafieze de la gara Euston. Cînd trenul ajunsese la destinaţie, găsi maşina aşteptînd-o în staţie.

— Cum se simte? îl întrebă ea pe şofer.

Paxton răspunse vag, nici el nu ştia prea bine. în sinea lui, găsea că toată agitaţia în jurul bolii era doar una din toanele ridicole ale celor bogaţi, mai ales cînd e vorba de copiii lor. Maşina o luă spre Gattenden; în lumina bogată a serii, perspectiva dealurilor de la Chilterns îi păru lui Elinor de o splendoare atît de senină, încît se simţi mai puţin îngrijorată; regretă că nu plecase din Londra cu ultimul tren; ar fi putut astfel să-l întîlnească pe Webley. Şi totuşi hotărîrea ei de a nu-l întîlni o făcuse să se simtă aproape fericită. Poţi fi mulţumit şi să regreţi în acelaşi timp.

t

Pe cînd treceau prin faţa intrării dinspre nord a parcului, întrezări după zăbrelele gardului fotoliul rulant al Lordului Gattenden. Măgăruşul se oprise din mers şi, cu frîul atîrnînd liber, păştea iarba de pe marginea aleii; marchizul era atît de cufundat în lectura unui volum gros in quarto, legat în marochin, încît uitase să mai mîne măgăruşul. Automobilul trecu mai departe în viteză; apariţia fugară a bătrînului lord citind în fotoliul rulant tras de măgăruşul cenuşiu, aşa cum îl văzuse de atîtea ori, revelaţia bruscă asupra vieţii ce se scurgea regulat şi invariabil pe vechiul ei făgaş avură asupra ei un efect la fel de calmant, ca şi frumuseţea liniştită a fagilor şi a ferigilor verzi şi aurii din jur, sau a depărtărilor violete.

Iată, în fine, casa lor! Bătrîna clădire dormita în soarele-apune, ca o pisică fericită, tolănită la căldură; aproape că o auzeai cum toarce. Peluza amintea o catifea verde ş1 preţioasă; în aerul calm, imensele Wellingtonia aveau demnitatea gravă a unui bătrîn gentleman, aşezat într-un fotoliu şi meditînd după o masă prea copioasă. în această ambianţă liniştită nu şe putea întîmpla nimic râu. Elinor sări din maşină, urcă scările în goană şi se îndreptă spre dormitorul copilului. Phil era culcat în pat, complet nemişcat şi cu ochii închişi. Cînd Elinor intră.

408

domnişoara Fulkes, care şedea alături, se întoarse, se sculă şi

merse să o întîmpine. O singură privire pe faţa guvernantei

• nse pentru a o convinge pe Elinor că liniştea albastră şi aurie

peisajului, casa aţipită, marchizul cu măgăruşul lui o liniştiseră

"n mod înşelător. „Totul merge bine, păruseră să-i spună. Totul

continuă ca de obicei". Domnişoara Fulkes arăta palidă şi speriată, de parcă ar fi zărit un strigoi.

__ Ce s-a întîmplat? şopti Elinor. Neliniştea o cuprinse din nou brusc şi, mai înainte ca domnişoara Fulkes să

aibă timp să-i răspundă, adăugă: — Doarme? Dacă Phil doarme, se gîndi ea, e n semn bun; băieţelul părea u

într-adevăr că doarme.

Domnişoara Fulkes clătină negativ din cap. Gestul se dovedi inutil, căci, mai înainte ca Elinor să termine, copilul se agită subit şi spasmodic sub cearşaf. Faţa i se contractase de durere. Gemu scurt şi sfîşietor.

— îl doare foarte rău capul, spuse domnişoara Fulkes. Ochii ei trădau spaimă şi disperare.

— Du-te şi te odihneşte, spuse Elinor. Miss Fulkes ezită, apoi refuză.

— Aş vrea să fiu de folos. . Elinor insistă.

— Vei fi mai de folos odihnită. . Buzele guvernantei începură să tremure, apoi o podidiră lacrimile. —

Hai, du-te. . îi spuse Elinor, şi-i strinse braţul ca să o consoleze.

Domnişoara Fulkes se supuse cu o grabă neaşteptată. Se temea să nu izbucnească în plîns înainte de a ajunge în camera ei.

Elinor se aşeză lîngă pat. Luă mîna micuţă ce zăcea pe cearşaful îndoit şi îşi plimbă degete prin părul blond al copilului, încercînd să-i liniştească durerile.

— Dormi, şopti ea, în timp ce degetele îl mîngîiau, dormi, dormi.

Copilul se agita încă; din cînd în cînd durerea bruscă îi

schimonosea faţa; scutura din cap, ca şi cum ar fi vrut să scape

e chinuri. Scoase un nou geamăt sfîşietor. Aplecîndu-se asupra

^pilului, Elinor simţi că i se frînge inima; o mînă nevăzută o

stringea parcă de gît, o sugruma.

f~ Dragul mamei, spuse ea,- rugîndu-l, implorindu-l să nu mai sufere, dragul mamei!..

li strînse mai tare mînuţa şi apăsă palma pe fruntea lui

'erbinte, ca să-i înăbuşe durerea sau, cel puţin, să-i apere trupul

}i tremurător de atacurile ei. Cu întreaga ei voinţă porunci

eni să înceteze sub mîngîierea degetelor, să iasă din trupul

"" să iasă prin degetele ei şi să pătrundă în corpul ei. Copilul 409

continua să se agite în pat, întorcîndu-şi capul dintr-o parte într-alta, ridicîndu-şi genunchii, apoi întinzîndu-şi picioarele cu o mişcare violentă şi convulsivă sub cearşaf. Durerea revenea sfişietoare; faţa i se strimba de suferinţă, iar printre buzele întredeschise ieşea tot timpul un geamăt slab şi disperat. Elinor îi mîngîie fruntea şi îi şopti cuvinte fierbinţi. Atît putea face. Sentimentul neputinţei o sufoca. Mîinile invizibile se contractaseră pe gîtul şi inima ei.

— Cum ţi se pare Phii? întrebă doamna Bidlake cînd fiica ei cobori scările.

Elinor nu răspunse; îşi întoarse capul. întrebarea îi aduse lacrimi în ochi. Doamna -Bidlake o luă în braţe şi o sărută. Elinor îşi ascunse capul la pieptul ei. „Trebuie să fii tare, îşi spunea ea mereu. Nu trebuie să plîngi, nu trebuie să te prăbuşeşti. Fii tare, ca să-l poţi ajuta." Mama ei o strinse şi mai tare în braţe. Contactul fizic o linişti pe Elinor, dîndu-i forţa pentru care se rugase. Făcu o sforţare de voinţă, respiră adînc, şi îşi calmă hohotele de plîns. Se uită la mama ei şi îi zîmbi recunoscătoare.

Buzele îi mai tremurau uşor, dar voinţa învinsese. t

— Sînt o proastă, zise ea scuzîndu-se. N-am putut să mă stăpînesc. E atît de îngrozitor să-l vezi suferind, fără să-l poţi ajuta! E teribil. Chiar dacă ştii că totul se va termina cu bine.

Doamna Bidlake oftă.

— Teribil, repetă ea, într-adevăr teribil, şi închise ochii meditînd nedumerită. După o scurtă

tăcere, continuă: — De fapt, spuse ea, deschizîndu-şi din nou ochii ca să se uite la Elinor, cred că ar trebui să o supraveghezi pe domnişoara Fulkes. Nu cred că influenţa ei e întotdeauna bună.

— Influenţa domnişoarei Fulkes? spuse Elinor privind-o foarte mirată. Dar e cea mai drăguţă, cea mai conştiincioasă..

— Oh, nu-i vorba de asta, nu-i vorba de asta! se grăbi să răspundă doamna Bidlake. Vorbesc despre influenţa ei artistică. Cînd iri-am urcat alaltăieri ca să-l văd pe Phil, am găsit-o arătîndu-i nişte

"reproduceri oribil de vulgare ale unui cîine.

— Bonzo? sugeră Elinor.

Mama ei dădu afirmativ din cap.

— Da. Bonzo. Pronunţă cuvîntul cu un fel de scîrbă. — Dacă Phil vrea să.vadă tablouri de animale, există la British Museum reproduceri de miniaturi persane într-adevar excelente. E aşa de uşor să strici gustul unui copil... Dar, Elinor. Draga mea!

„ •

Deodată, fără să se mai poată stăpîni, Elinor începu să rida-Să rida şi să plîngă, pierzîndu-şi controlul.

Tristeţea şi-o putea

410

tăpîni- Tristeţea însă întovărăşită de Bonzt) era irezistibilă. r1 va se sfârimă în sufletul ei, şi se trezi plîngînd cu hohote şi în

laŞ' timp rîzînd crispat şi isteric.

Doamna Bidlake îi mîngîie neputincioasă umărul.

__ Draga mea, repeta ea mereu. Elinor!

Deşteptat dintr-un somn neliniştit şi plin de coşmaruri, John dlake strigă furios din biliotecă.

__ Isprăviţi odată cu trăncăneala asta, porunci el enervat şi

u voce plîngăreaţă. Pentru

c

numele lui Dumnezeu!

Elinor însă nu se mai putea stăpîni.

__ Ţipaţi ca nişte papagali, continuă să bombăne John

Bidlake în sinea lui. Faceţi glume idioate. Cînd eşti bolnav. .

— Pentru numele lui Dumnezeu, revino-ţi! zise Spandrell brutal.

Illidge îşi astupă gura cu batista. Se temea să nu-i vină rău.

— Cred c-am să mă întind o clipă pe canapea, şopti el. Cînd încercă să umble simţi că i se taie picioarele. Se tîrî spre canapea ca un paralitic.

— Ar trebui să iei o înghiţitură de alcool, spuse Spandrell traversînd camera. Pe bufet se afla o sticlă de coniac.

Se duse în bucătărie să aducă pahare. Turnă puţin coniac. — Bea, spuse el. Illidge luă paharul şi sorbi. —

Parc-am traversa Canalul Mînecii, continuă Spandrell cu ironie feroce, servindu-se la rîndul său cu coniac. Un studiu în verde şi portocaliu, aşa te-ar fi descris acum Whistler1. Verde ca mărul. Verde ca muşchiul.

Illidge îl privi un moment. Apoi îşi întoarse capul, nemaiputînd suporta expresia fixă a acestor ochi cenuşii şi dispreţuitori. Niciodată nu simţise atîta ură faţă de Spandrell.

— Ca să nu zic verde ca o broască, verde ca o mocirlă, verde ca putregaiul, continuă Spandrell.

— Taci din gură! strigă Illidge cu o voce care îşi redobîndise timbrul şi aproape că nu mai tremura.

Batjocura lui Spandrell îl liniştise. Ura, ca şi coniacul, timulează. Luă o nouă înghiţitură de alcool, care îi arse gîtlejul. Amîndoi tăceau.

Dacă te simţi dispus, zise Spandrell aşezîndu-şi jos paharul gol, poţi să vii să mă ajuţi să facem ordine în casă. Se Naica în picioare, trecu dincolo de paravan şi dispăru.

Ia p James Whistler (1834—1903), pictor şi gravor american, stabilit mult timp 411

' Cadavrul lui Everard Webley zăcea acolo unde căzuse, răsturnat pe o parte şi cu braţele întinse pe duşumea.

Batista îmbibată cu cloroform îi acoperea încă faţa. Spandrell se aplecă şi o smulse. Tîmpla lovită era lipită de parchet; cînd priveai de sus, pe faţa lui Webley nu se vedea nici o rană.

Cu mîinile în buzunare, Spandrell se uită la cadavru.

— Acum cinci minute, zice el, formulîndu-şi gîndurile în cuvinte, spre a putea înţelege şi mai bine sensul lor, acum cinci minute era viu, avea suflet. Viu, repetă el, legănîndu-se pe un singur picior, şi, atingînd cu celălalt obrazul mort, ridică o ureche şi apoi o lăsă să revină la loc. — Un suflet. Apăsă o clipă cu piciorul ceea ce fusese faţa lui Everard Webley. îşi retrase piciorul; amprenta rămase ca un praf cenuşiu pe pielea albă. „Calc pe o faţă

moartă", îşi zise el. De ce o făcuse? „O calc." îşi ridică din nou piciorul şi apăsă cu tocul orbita mortului, binişor, cu băgare de seamă, ca şi cum ar fi experimentat o tortură. „Parcă aş călca în picioare struguri", se gîndi el. Putea să calce orbita pînă o făcea piftie. Era însă de ajuns. O călcase în mod simbolic, ca să şteargă oroarea esenţială a crimei, oroare pe care o simţea acum sub picioare. Oroarea esenţială?

Spectacolul se dovedise mai degrabă stupid şi dezgustător decît oribil. Vîrîndu-şi vîrful pantofului sub bărbia mortului, îi împinse capul în sus, pînă ce faţa lui Webley se. ridică, spre tavan, cu gura deschisă şi cu ochii pe jumătate închişi. Deasupra şi în dosul ochiului stîng se vedea o contuziune enormă, roşie. Pe obrazul stîng picăturile de sînge se uscaseră, iar acolo unde fruntea zăcea pe duşumea se formase o mică baltă —

nici măcar o baltă — o pată de sînge.

— E de necrezut ce puţin sînge a curs, spuse Spandrell cu voce tare.

Auzindu-i vocea calmă, IUidge tresări violent. Spandrell îşi retrase piciorul care ţinea capul mortului, şi faţa căzu înapoi, deoparte, cu o mică buşitură.

— Măciuca episcopului Odo1 şi-a găsit o justificare perfectă, continuă el indiferent. Ce ciudat era să-şi amintească, chiar în acele clipe, săriturile comice ale conştiinciosului prelat de pe tapiseria din Bayeux! Pînă şi această imaginaţie făcea parte din oroarea esenţială. Frivolitatea minţii omeneşti! Ce alandaja rătăcesc gîndurile! Răul poate avea o oarecare demnitate. în timp ce prostia. .

Illidge îl auzi pe Spandrell intrînd în bucătărie, apoi zgomotul apei, curgînd din ce în ce mai tare într-o găleată.

1 Odo sau Eudes (1036—1097). episcop france/.

412

Robinetul se închise; răsunară paşi. Găleata fu lăsată jos cu un

sunet

metalic.

Din fericire, continuă Spandrell, comentîndu-şi ultima observaţie. Altfel, nu ştiu cum am fi ieşit din încurcătură.

Ulidge asculta cu atenţia încordată şi îngrozit sunetele care veneau din dosul paravanului. Se auzi o bufnitură, ca şi cum s-ar fi prăbuşit un corp. Fusese ridicat oare un braţ, şi apoi lăsat să cadă la loc? Ca şi cum un obiect moale şi greu ar fi alunecat misterios de-a lungul duşumelii. Apoi, din nou, se auzi apa azvîrlită pe jos şi frecatul bine cunoscut al duşumelelor. La aceste zgomote, incomparabil mai oribile, mai adînc semnificative decît toate cuvintele — oricît de brutale, de calme şi de cinice ar fi fost ele -—pe care le-ar fi putut rosti Spandrell, Illidge simţi din nou o senzaţie mai puternică de leşin, de ameţeală; inima îi bătea violent, ca în primele minute, cînd Webley zăcea, zvîrcolindu-se încă la picioarele lui. îşi aminti, şi retrăi acele clipe de aşteptare care-i tăiaseră

respiraţia făcîndu-l aproape să vomite şi care se petrecură mai înainte ca grozăvia să fi avut loc. Zgomotul maşinii care făcea marşarier pe alee, frecatul picioarelor pe prag, bătaia în uşă, apoi tăcerea, lungă, foarte lungă, cînd inima i se zbătuse, stomacul i se contractase, iar mintea îi fusese năpădită de presimţiri, de gînduri bine întemeiate despre revoluţie şi viitor, şi de o ură justificată împotriva exploatatorilor şi a bogăţiei dezgustătoare.

Pe cînd se ghemuia în dosul paravanului îşi reaminti vag ce caraghioase erau jocurile din copilărie de-a v-aţi ascunselea, şi excursia cu şcoala printre tufişurile de grozamă şi ienuperi ale păşunii comunale. Un, doi, trei!. .

Copiii care îi căutau pe cei ascunşi îşi acopereau faţa şi începeau să numere cu voce tare pînă la o sută; cei care trebuiau să se ascundă se împrăştiau. Te vîrai într-un tufiş, plin de ţepi sau te culcai printre ferigi. Apoi se auzea strigătul: nouăzeci şi nouă, măăăi! şi copiii porneau să te caute. Neastîmpărul era atît de puternic şi de dureros, în timp ce

* ghemuia sau stătea pe vine în ascunzătoare, trăgînd pe furiş cu ochiul, ascultînd cu speranţa de a găsi un prilej să se repeadă

a locul de mija, încît îl apuca o dorinţă aproape irezistibilă de

»a face ceva", cu toate că „făcuse ceva", în dosul desişului de ruperi abia acum vreo cinci minute. Ce amintiri absurde! Şi

"5>d absurde, erau şi îngrozitoare! Pentru a suta oară îşi băgă

mina în buzunar ca să se asigure că sticla cu cloroform se afla

°'5>, bine astupată. O altă bătaie în uşă îl făcuse să tresară.

"o fluierătură şi o chemare hazlie (puteai să auzi, după tonul c", că Everard zîmbea): „Oameni buni!" Amintindu-şi, începu

tremure din nou, mai violent, cuprins de ruşinea şi de oroarea

413

pe care atunci nu avusese timpul să le simtă. N-avusese timp, căci, înainte ca mintea lui să-şi poată da seama de multiplele implicaţii ale acestei chemări hazlii, uşa scîrţîise din balamale, se auziseră paşi pe parchet, iar Webley o strigase pe Elinor. (Ulidge se întrebă deodată dacă nu fusese şi el îndrăgostit de ea.) „Elinor!" Urmase tăcere; Webley văzuse notiţa, Illidge îi auzise respiraţia, la vreo jumătate de metru, dincolo de paravan. Apoi, un foşnet, o mişcare fulgerătoare, începutul unei exclamaţii şi o lovitură seacă şi neaşteptată, ca plesnetul unei palme, însă

mai înfundată, mai surdă, mai tare. Urmase o nouă tăcere, de o fracţiune de secundă, apoi zgomotul unei căderi

— dar nu un singur zgomot, ci o serie întreagă, care ţinuse destul de mult; prăbuşirea genunchilor, oasele ce loveau duşumeaua, zgîrieturâ unor pantofi ce alunecau de-a lungul parchetului lustruit, buşitura înfundată a trupului şi a braţelor şi, în fine, pocnetul capului.

— Iute! se auzi vocea lui Spandrell, şi Illidge ţîşnise din ascunzătoare. Cloroform! Ascultător, îmbibase batista şi o întinsese pe faţa care se contracta. începu din nou să tremure şi mai bău coniac.

Frecarea fu urmată de plescăitul unei cîrpe ude.

— Gata! spuse Spandrell, apărind din dosul paravanului. îşi şterse mîinile pe o cîrpă de praf. — Cum îi merge bolnavului? adăugă el cu un surîs ironic, parodiind felul de a vorbi al unui medic la căpătâiul pacientului.

Illidge îşi întoarse capul. Ura izbucni. în el, gonind momentan orice altă emoţie.

— Mă simt foarte bine, spuse el scurt.

— Nu te-ai ostenit prea mult, în timp ce eu facem aceasta treabă murdară, nu-i aşa? Aruncă cîrpa de praf pe un scaun şi începu să-şi îndoaie la loc manşetele.

în două ore, muşchii inimii se contractează şi se destind, se contractează şi se destind din nou, doar de opt mii de ori. Globul terestru parcurge mai puţin de două sute de mii de kilometri de-a lungul orbitei sale. Smochinul de India n-a apucat să invadeze decît vreo patruzeci de hectare ale teritoriului australian. Orele nu contează. Sînt suficiente ca să asculţi Simfonia a noua şi vreo două, trei din cuartetele postume, şâ zbori de la Londra la Paris, să transferi masa de prinz din stomac în intestinele subţiri. . să citeşti Macbeth, să mori de o muşcătură de şarpe, sau să cîştigi un şiling şi jumătate, fâcînd curăţenie. Din cauza cadavrului din dosul paravanului, }tii Illidge, care aştepta pe scaun să se întunece, acele două ore i se părură că n-au să treacă niciodată.

414

-— Ce, eşti nebun? îl întrebă Spandrell cînd Illidge propusese ă plece amîndoi imediat şi să lase cadavrul în voia soartei. Sau !j chef să mori spînzurat? Batjocura, amuzamentul rece şi ironic ii scoaseră din sărite pe Illidge. —

Philip o să găsească mortul diseară, cînd o să se întoarcă acasă. ■.__ Dar n-are cheia, spuse Illidge.

— Atunci mîine, cînd va veni cu un lăcătuş. Iar peste trei re, cînd Elinor o să explice ce a făcut cu cheia; poliţia o

o să bată la uşa mea. Şi-ţi promit că va bate şi la a ta foarte curind după aceasta. Surise. Illidge îşi feri ochii.

— Nu, continuă Spandrell, trebuie să-l luăm de aici pe Webley. Automobilul lui e la poartă; ne va fi foarte uşor dacă aşteptăm să se înnopteze.

— Dar mai sînt două ore pînă se va lăsa noaptea. Vocea lui Illidge deveni stridentă de furie şi jale.

— Ce contează?

— Ascultă..'. începu Illidge, dar se opri; îşi dădea seama că dacă îi vorbea sincer însemna să declare că nu avea intenţia să rămînă încă două ore fiindcă î; era frică. Bine, spuse el. Să rămînem. Spandrell luă o cutie de argint pentru ţigări şi o deschise.

— Miroase foarte plăcut, zise el. Serveşte-te. împinse cutia de-a lungul mesei. Uite şi nişte cărţi. Şi ziarul Times.

Şi revista New Statesman. Şi ultimul număr din Vogue. Parcă-am fi în salonul de aşteptare al unui dentist. Am putea să ne facem un ceai.

Aşteptarea începu. O bătaie de inimă urmează unei alte bătăi

de inimă. în fiecare secundă, globul terestru parcurge treizeci şi

doi de kilometri, iar smochinii din India mai acoperă încă vreo

treizeci de metri pătraţi ai teritoriului australian. în spatele paravanului se afla cadavrul. Mii şi mii de milioane de indivizi

minusculi şi diverşi s-au împreunat, iar produsul legăturii lor, al

Jptei lor, a fost o viaţă omenească. întreaga lor colonie, stupul

lor viu, a fost un om. Stupul a murit. în căldura care a mai

imas, mulţi dintre indivizii componenţi se mai bucură încă de

un pic de viaţă; în curînd vor pieri şi ei. Iar între timp, din aer,

legiunile invizibile ale saprofitelor şi-au început invazia fără să

mpine vreo rezistenţă. Vor trăi printre celulele moarte, vor

te, se vor multiplica prodigios, iar prin procesul lor de

reStere şi procreaţie întregul edificiu chimic al trupului va fi

molat, toate fineţurile şi complicaţiile materiei se vor dizolva,

încît, în momentul cînd îşi vor termina treaba, doar

ouă-trei kilograme de carbon, cîţiva litri de apă, puţin var,

a fosfor şi sulf, o grămăjoară de fierbi siliciu, o mînă de

r> amestecate — împrăştiate toate şi combinate din nou cu

mea din jurul lor — vor fi tot ce a rămas din ambiţia de a

415

J

conduce a lui Everard Webley, din dragostea lui pentru Elinor, din opiniile sale despre politică, din amintirile din copilărie, diri talentul de scrimer şi călăreţ, din acea voce catifelată şj puternică, din zîmbetul subit şi strălucitor, din admiraţia pentru Mantegna1, din dispreţul pentru whisky, din crizele înspăimîntătoare, dar intenţionate, de furie, din obiceiul de a-şi mîngîia bărbia, din credinţa în Dumnezeu, din incapacitatea de a fluiera corect o melodie, din Hotărirea nezdruncinată şi din cunoaşterea limbii ruse.

Illidge răsfoi paginile cu reclame ale revistei Vogue. 0 doamnă tînără, îmbrăcată într-o haină de blană

ce costa două sute de guinee, se urca într-un automobil; pe pagina opusă, o altă tînără, drapată doar într-un prosop, ieşea dintr-o baie în care se dizolvaseră sărurile pentru slăbire ale doctorului Verbruggen. Urma o natură moartă, compusă din sticle de parfum Songe Negre, ca şi din ultima creaţie a aceluiaşi fabricant, Relent d'Amour. Numele lui Worth, Patou se întindeau în litere mari pe încă trei pagini. Văzu, în continuare, o altă tînără doamnă, prinsă într-o centură de cauciuc pentru slăbire, uitîndu-se în oglindă. Un grup de tinere doamne îşi admirau reciproc cămăşile de noapte, expuse spre vînzare la raionul de lenjerie al casei „Crabb şi Lushington". în faţa lor, o altă tînără

doamnă stătea culcată pe o sofa în institutul de cosmetică „Adrena"; mîinile unei maseze mîngîiau bărbia ameninţată să se dubleze. Urma o natură moartă, cuprinzînd rulouri şi alte unelte de cauciuc, care prin masare şi "frecare eliminau grăsimea excesivă, apoi o altă natură moartă, compusă din vase de cristal şi faianţă, pline de creme ce hrănesc pielea şi feresc faţa de ravagiile timpului şi ale intemperiilor.

„Ce revoltător! îşi spuse Illidge pe cînd răsfoia paginile. O adevărată crimă!" îi plăcea revolta lui, o cultiva. A fi furios reprezenta pentru el o distracţie şi în acelaşi timp o justificare. Infuriindu-se împotriva nepăsării egoiste şi frivolităţii plutocraţilor, putea să uite pe jumătate şi să-şi ierte pe jumătate oribila întîmplare. Cadavrul lui Webley zăcea dincolo de paravan. Existau femei care plăteau două sute de guinee pentru o haină de blană. Unchiul lui, Joseph, ar fi fost mulţumit să cîştige atîta într-un an şi jumătate, peticind pantofii. Iar aceste femei cumpărau parfumuri care costau douăzeci şi cinci şiling1 sticluţa. îşi aduse aminte de vremea cînd fratele lui mai xtoC, Tom, făcuse o pneumonie după o gripă. Fusese ceva îngrozitor.

1 Andrea Mantegna (1431—1506), pictor italian, puternic influenţat de arta antichităţii.

416

Clnd intrase în convalescenţă, doctorul recomandase băiatului să plece la mare pentru cîteva săptămini. N-avuseseră destui bani ă-l trimită. Plămînii lui rămăseseră slăbiţi după boală. Lucra acum la o fabrică de motoare (construia maşini pentru acele rve cu haine de blană de două sute de guinee); Illidge plătise taxele fratelui său cu

la o şcoală tehnică — le plătise, se gîndi el, înteţindu-şi furia, ca Tom să arbă cinstea de a sta opt ore pe zi în faţa unei freze. Aerul oraşului Manchester nu-i pria deloc. Bietul băiat nu avea un exces de grăsime ce trebuia eliminat cu ajutorql unui rulou de cauciuc. Porcii! Beţivanii! De ce nu munceau în folosul societăţii, în loc să

recurgă la aparate care să le reducă volumul coapselor şi al burţilor? Munca i-ar fi scăpat de toată grăsimea. Dacă

ar munci aşa cum muncise mama lui. . Ea nu avusese grăsime de eliminat cu ajutorul unui rulou de cauciuc, prin sufocare într-un corset sau prin transpiraţie în băi fierbinţi cu săruri. Se gîndi indignat la munca ei jalnică şi nesflrşită, zi de zi, an de an. Făcea paturile, ca ele să fie răvăşite din nou. Gătea pentru a umple burţile veşnic goale. Freca duşumeaua, pentru ca bocancii plini de noroi să o murdărească iar. Cîrpea şi peticea, ca odraslele ei să rupă şi mai mult hainele. Semăna cu munca istovitoare a lui Sisif şi a Danaidelor, • deznădăjduită şi interminabilă, sau ar fi fost interminabilă (afară de cazul că maică-sa ar fi murit), dacă el n-ar fi reuşit să-i trimeată din salariul său acele două lire pe săptămînă. Putea să-şi angajeze o fată ca s-o ajute la munca grea.

Muncea totuşi mai mult decît trebuia, aşa încît nu avea nevoie de o centură de cauciuc pentru a-şi reduce talia.

Ce viaţă! în lumea hainelor de blană şi a parfumurilor Songe Negre, femeile se plîngeau de plictis şi oboseală şi se internau în sanatorii particulare pentru a urma o cură de odihnă. Dacă ar fi dus o viaţă ca a mamei lui, numai cîtva timp! Poate că în curînd o să fie obligate s-o facă (aşa spera el), chiar şi în Anglia. Illidge se gîndi cu satisfacţie la foştii ofiţeri ai ţarului care conduceau taxiuri şi munceau în fabrici, la fostele contese ce deschiseseră restaurante, cabarete şi prăvălioare unde vindeau pălării; la toţi foştii bogătaşi ai Rusiei, raspîndiţi în lumea întreagă, de la Harbin şi Şanhai, la Roma, Londra şi Berlin, rămaşi fără un sfanţ, umiliţi, reduşi la starea

-sclavie a oamenilor din clasele de jos, pe spinarea cărora trăiseră odinioară ca nişte paraziţi. Aşa era drept, asta meritau.

oate că şi în Anglia o să se întîmple la fel. Cei care aveau însă nevoie să-şi elimine grăsimea ca şi femeile GU

haină de blană erau puternici, erau foarte numeroşi, erau o armată organizată. Armata însă îşi pierduse şeful.

Fusese exterminat aşa cum se cuvine. întruchiparea bestialităţii şi a plutocraţiei zăcea în dosul 417

paravanului. Gura însă îi rămăsese deschisă, iar muşchii feţei, înainte ca batista împuţită să o acopere, se contractaseră cu o mişcare grotescă. Illidge se cutremură. Se uită din nou, spre a-şi schimba gîndurile şi a găsi o justificare, la portretul tinerei doamne, îmbrăcată cu blana ce costa două sute de guinee, şi la cel al tinerei ieşind goală, dar acoperită discret cu un prosop, din baia menită să-i reducă grăsimea. Curve îngrăşate de prea multă

mîncare! Aparţineau clasei pentru a cărei perpetuare se luptase Webley, promotorul a tot ce e josnic şi revoltător.

îşi primise răsplata după cum merita. .

— Doamne sfinte! exclamă brusc Spandrell, Hdicîndu-şi ochii, de pe cartea pe care o citea. Vocea lui, în liniştea ce domnea, îl făcu pe Illidge să tresară, strecurîndu-i în suflet o spaimă de nesuportat. — Uitasem complet. înţepenesc, nu-i aşa? Se uită la Ulidge. Vorbesc de cadavre.

Illidge dădu afirmativ din cap. Răsuflă adînc şi se stăpîni cu o sforţare a voinţei.

— Cum o să reuşim să-l băgăm în maşină dacă înţepeneşte? Spandrell sări în picioare şi dispăru dincolo de paravan.

Illidge îl auzi cum trage zăvorul uşii de la intrare. îl cuprinse brusc o spaimă înfiorătoare că Spandrell o va şterge, lăsîndu-l încuiat împreună cu cadavrul.

— Unde te duci? strigă Illidge, alarmat, repezindu-se după el. Unde te duci? Uşa era deschisă. Spandrell nu se vedea nicăieri, iar obiectul acela zăcea pe podea, cu faţa neacoperită, cu gura deschisă, şi privind fix, tainic şi semnificativ, de parcă s-ar fi uitat printr-o crăpătură, cu ochii aproape ascunşi de genele întredeschise.

—*- Unde te duci? Illidge aproape că începuse să ţipe.

— De ce te agiţi aşa? îl întrebă Spandrell cînd Illidge apăru, palid şi cu un aer disperat, în prag. în picioare, lîngă

maşina lui Webley, Spandrell încerca să desfacă pînza impermeabilă întinsă strins peste locurile din faţă. — E

foarte greu să desfaci porcăria asta.

Illidge îşi vîrî mîinile în buzunar, simulînd că doar curiozitatea îl determinase să iasă din casă într-o asemenea goană.

— Ce faci acolo? întrebă el pe un ton degajat. Spandrell mai trase o ultimă dată cu forţă; învelitoarea se desfăcu, de-a lungul unei laturi a maşinii. îndoi prelata şi se uită înăuntru.

— E goală, din fericire, spuse el, şi începu să răpăie cu degetele cîteva octave imaginare pe caroserie. Să

zicem că spaţiul dinăuntru are vreun metru şi un sfert lăţime, spuse el în 418

concluzie, şi cam tot atît 1n lungime. Jumătate din suprafaţă e ocupată de locurile din spate. Rămîne un spaţiu de vreo trei sferturi de metru sub capotă. Loc berechet ca să te ghemuieşti înăuntru şi să stai foarte comod. Dar dacă

eşti ţeapăn? Se uită întrebător la Illidge. — Poţi să vîri un om înăuntru, dar nu o statuie.

Illidge îi dădu dreptate. Ultimele cuvinte ale lui Spandrell îi reaminti brusc de comentariul ironic al lui Lady.

Edward cu privire la Webley. „Vrea să fie tratat ca propria lui statuie colosală — ridicată postum, dacă înţelegi ce vreau să spun."

— Trebuie să acţionăm repede, conţină Spandrell. înainte de a înţepeni de tot.

Trase capota înapoi şi, apucîndu-l de umăr de Illidge, îl împinse uşor în casă. Trinti uşa în urma lor. Nemişcaţi, priviră cadavrul.

— Trebuie să-i ridicăm genunchii şi să-i aducem braţele în jos, spuse Spandrell.

Se aplecară şi mişcă într-o parte unul din braţele mortului. Cînd îi dădu drumul, braţul reveni pe jumătate la poziţia iniţială. „Parc-ar fi o marionetă, cu încheieturi-elastice", se gîndi Spandrell. Mai mult grotescă decît înspăimîntătoare; spectacolul nu avea nimic tragic, era cel mult plictisitor şi cam absurd. Iată oroarea esenţială —

că totul (şi pînă şi acest obiect) era o glumă proastă şi plictisitoare.

— Ne trebuie nişte sfoară, spuse el. Ceva cu care să-i legăm braţele şi picioarele ca să încapă în maşină.

Operaţia semăna cu repararea de către un amator a instalaţiei de apă sau a pavilionului din grădină; o operaţie neplăcută şi absurdă.

Scormoniră prin toată casa. Nu găsiră nici o bucată de sfoară. Trebuiră să se declare mulţumiţi cu trei bandaje pe care Spandrell ie descoperi la un loc cu aspirina, iodul, acidul boric şi laxativele vegetale, în dulăpiorul cu medicamente din camera de baie.

— Ţine-i braţele, să i le leg, ordonă Spandrell.

Illidge execută ceea ce i se ceruse. Răceala încheieturilor moarte era oribilă; i se făcu din nou rău şi începu să

tremure.

— Gata! spuse Spandrell, ridicîndu-se. Acum picioarele. Ce bine că n-am aşteptat prea mult!

«Tratat ca propria lui statuie." Cuvintele răsunau în memoria Jui Illidge. „Ridicată postum, dacă înţelegi ce vreau să spun. "ostum. ." Spandrell îndoi unul din picioarele lui Webley pînă ce genunchiul aproape că atinse bărbia mortului.

~ Ţine-l.

419

Illidge apucă glezna lui Webley; observă că acesta avea şosete cenuşii cu margine albă. Spandrell dădu drumul piciorului şi Illidge simţi o lovitură bruscă, puternică şi neaşteptată pe mîna care ţineau glezna. Mortul încerca să-l lovească cu piciorul. Viduri negre începură să i se caşte în faţa ochilor, săpînd găuri în universul solid, ce începu să se clatine şi să plutească în jurul marginilor acestor goluri interstelare. I se făcu rău şi îl cuprinse o ameţeală teribilă.

— Fii atent, spuse el întorcîndu-se spre Spandrell, care, aşezat pe vine, rupea învelişul unui bandaj.

închizînd ochii, Illidge dădu drumul gleznei.

Piciorul se destinse ca un arc de oţel îndoit, iar laba. înaintînd fulgerător, îl lovi pe Spandrell în umăr, răsturnîndu-l din poziţia lui nestabilă şi făcîndu-l să cadă pe spate, cu braţele întinse.

'

Spandrell se ridică.

— Mama ta de tîmpit! Furia pricinuită de acest prim şoc se domoli. Rîse scurt. — Parc-am fi la circ, spuse el.

Nu era atît de tragic, cît caraghios, ca numărul unui clovn.

Cînd cadavrul fu în cele din urmă strins legat, Illidge înţelese că plămînii debili ai lui Tom, blănurile de două

sute de guinee, grăsimea excesivă, munca de sclav de o viaţă întreagă a mamei lui, bogaţii şi săracii, exploatarea şi revoluţia, dreptatea, pedeapsa, indignarea nu aveau, în ceea ce îl privea pe el, absolut nici o legătură cu aceste membre/ce se înţepeneau, cu această gură ce se căsca, cu aceşti ochi întredeschişi, sticloşi şi privind fix şi tainic.

Nu exista nici o legătură, dar absolut nici una.

Philip cina singur. în faţa farfuriei, o sticlă de o jumătate de kilogram de vin negru şi cana cu apă serveau drept suport unui Volum deschis. între îmbucături, în timp ce mesteca, citea un volum de Bastion: Despre creier.

Cartea nu era prea modernă, poate, dar nu găsise ceva mai bun în biblioteca tatălui său ca să aibă ce citi în tren.

Cînd peştele era pe terminate; dădu peste cazul unui gentleman irlandez, suferind de parafazie. Exemplul îi făcu o impresie atît de puternică, încît îşi împinse farfuria la o parte, scoase din buzunar carnetul de însemnări şi îşi notă imediat ceva. Medicul ceruse pacientului să citească cu voce tare un paragraf din statutul Colegiului Trinity, din Dublin: „Colegiul are dreptul, după cum socoteşte nimerit, să examineze sau să nu examineze pe fiecare linceţiat, înainte de a fi admis ca lector 1. Facultate." Ceea ce citise pacientul era: „Dacă albina-ce 420

în mama-te a lui trotodudu spre majoram sau acest emidrat, eni eni krastrei, mestreit la ketra totombreidei, la rei de la treido ca

st kekritest". „Admirabil!" îşi spuse Philip, pe cînd copia

ace

ultimul cuvînt. „Ce stil! Ce splendoare

maiestoasă! Ce bogată, ce sonoră era prima frază!" „Dacă ablina-ce în mama-te a lui trotodudu." Şi-o repetă.

„Am s-o imprim pe prima pagină ca subtitlu la viitorul meu roman", notă în carnetul său. „Epigraful, textul întregii predici. Shakespeare nu vorbise decît despre poveşti povestite de un idiot. Aici idiotul vorbeşte chiar el

— şi pe deasupra, în maniera lui Shakespeare. Ultimul cuvînt despre viaţă", adăugă el cu creionul.

La Queen's Hali, Tolley începuse concertul, dirijînd Borborygmes Symphoniques de Erik Satie1. Lui Philip gluma nu îi păru prea reuşită. O parte din auditori merse mai departe, huiduind şi fluierînd. Cu o politeţă ironică, Tolley se înclină mai graţios ca de obicei. Cînd vacarmul se potoli, începu să dirijeze cea de a doua bucată din program, Uvertura la Coriolan. Tolley se mîndrea cu gustul lui perfect şi cu măiestria lui inegalabilă.-„Dar vai!

se gîndi Philip în timp ce asculta, ce înfiorător dirija Tolley adevărata muzică!" Ca şi cum i-ar fi fost ruşine de emoţiile lui Beethoven şi ar fi încercat să se scuze pentru ele. Din fericire, însă, Coriolan nu putea fi profanat nici măcar de Tolley. Muzica avea o splendoare eroică, tragică şi imensă, oricum ar fi dirijat-o Tolley. Ultimele gemete ale agoniei se stinseră ca o demonstraţie a măreţiei omului şi a necesităţii, a sensului durerii.

în pauză, Philip ieşi şchiopătînd din sală. ca să fumeze la bar. O mînă îl înşfacă de braţ.

— Am descoperit un meloman! spuse o voce bine cunoscută. Se întoarse şi îl văzu pe Willie Weawer. cu faţa lui absurdă, strălucind de bună dispoziţie şi bunătate. — Ce părere ai despre Orfeul nostru modern?

— Dacă te referi la Tolley, nu cred că e capabil să dirijeze Beethoven.

— Cam uşuratic şi fantezist pentru grandoarea neîntrecută a bătrînului Ludwing? sugeră Willie.

— Aşa e. zise Philip zîmbind. Muzica lui Beethoven îl dePăşeşte.

— Sau poate el o depăşeşte. Grandoarea aparţine epocii Irepozitiviste. E un atribut burghez, cum ar zice tovarăşul

Lenin. Tolley e absolut contemporan. Nu ţi-a plăcut cum l-a

Erik Satie (1866—1925). compozitor france/. A combăiut stilul romantic irnpresionist !n mu/ică. ccrind o întoarcere la simplitate.

421

dirijat pe Satie? Sau ai fi preferat, continuă el, drept răspuns la gestul dispreţuitor al lui Philip, ai fi preferat s-o

„execute" şi pe ea? Tuşi discret, ca. să arate cît de mult îi plăcuse gluma.

— E aproape la fel de modern ca geniul irlandez, ale cărui opere le-am descoperit astă-seară. Philip îşi scoase carnetul şi, după o scurtă explicaţie, citi cu voce tare: — „Dacă albina-ce în mama-te a lui trotodudu..." în josul paginii se aflau propriile sale aprecieri, notate cu o oră în urmă. „Textul întregii predici. Ultimul cuvînt despre viaţă." Nu le citi cu voce tare. De fapt, acuma gîndea cu totul altfel. — Deosebirea dintre grandoare şi Satie împerecheat cu Tolley, spuse el, e aceeaşi ca cea dintre statutul Colegiului Trinty din Dublin şi acest „Albina-ce în mama-te a lui trotodudu".

Philip se contrazicea flagrant. Dar, în fond, de ce să n-o facă?

Illidge voia să se ducă acasă să se culce; Spandrell îl sfătui însă insistent să petreacă cel puţin cîteva ore în palatul Tantamount.

— Trebuie să fii văzut, spuse el. Ai nevoie de un alibi. Eu mă duc la restaurantul Sbisa. Vreo douăsprezece persoane vor declara c-am luat masa acolo.

Illidge se supuse numai după ce Spandrell îl ameninţă cu bătaia. Ti înspăimînta calvarul de a fi forţat să stea de vorbă cu cineva — fie chiar Lordul Edward, tipul omului lipsit de curiozitate, preocupat şi absent.

— N-am s-o pot suporta, repeta el mereu, aproape plîngînd. Trebuiseră să care cadavrul — strîns legat cu genunchii la

gură, în poziţia unui copil înainte de a se naşte — să-l care în braţe, cu paşi nesiguri, la pieptul lor, ca într-o îmbrăţişare, prin uşa de la intrare şi să coboare cîteva trepte ca să ajungă la alee. Sub boltă, un felinar cu gaz, de culoare verzuie, arunca o lumină slabă asupra fostelor grajduri; suficientă însă ca să-i trădeze, dacă cineva ar fi trecut pe alee prin faţa intrării în timp ce transportau cadavrul afară din casă şi îl vîrau în maşină. La început, dăduseră drumul obiectului; genunchii ridicaţi în sus depăşeau însă nivelul caroseriei. Spandrell fusese nevoit să

se urce în maşină, să împingă şi să tragă cadavrul greu cu faţa spre spatele maşinii, aşa încît genunchii să i se rezeme de marginea banchetei din spate. Inchiseseră uşile, trăseseră capota peste spatele maşinii şi o fixaseră

cît putuseră de strîns.

— Perfect, spuse Spandrell. îl apucă pe Illidge de cot. Mai ia o înghiţitură de coniac, urmă el.

422

în ciuda coniacului, Illidge nu îşi revenise încă şi continua să tremure cînd maşina pornise. Nici încercările lui Spandrell de a

ianevra automobilul străin nu îi calmaseră nervii. La început

juşiseră maşina violent de zid cînd făcuseră marşarier la capătul aleii; înainte ca Spandrell să fi descoperit secretul schimbătorilor

ie viteză, oprise de două ori motorul fără să vrea. îşi descărcase nervii, trăgînd cîteva înjurături; apoi rîsese.

Pentru Illidge, toate accidentele care antrenau o scurtă întîrziere, în timp ce încercau ă scape din acest loc oribil şi blestemat, reprezentau adevărate catastrofe. Groaza Iui, nerăbdarea lui febrilă se transformaseră aproape în isterie.

— Nu, nu potjcrede-mă, nu pot, protestă el cînd Spandrell îi spuse că trebuia să-şi petreacă seara în palatul Tantamount.

— Ascultă-mă pe mine, dracul te ia dacă nu te duci, spuse Spandrell, conducînd automobilul spre Pali Mall.

Te las la intrarea principală.

— Nu te rog!

— Şi dacă va fi necesar, te fac eu să intri, cu un picior în fund. . . .

.

— Dar nu suport să mă duc acolo, nu suport.

— Un automobil foarte frumos, zise Spandrell schimbînd dinadins subiectul. E foarte plăcut să-i conduci.

— Nu suport, repetă Illidge cu voce plîngăreaţă.

— Mi se pare că fabrica garantează că automobilul atinge o sută şaizeci de kilometri la oră pe o şosea de curse.

Ocoliră Palatul St. James şi intrară în Pali Mall.

— Am sosit, spuse Spandrell, trăgînd maşina lîngă trotuar. Illidge ieşi' ascultător, traversă strada, urcă treptele şi sună. Spandrell aşteptă pînă ce uşa se închise în urma lui. şi porni spre Piaţa St, James. Vreo douăzeci-treizeci de automobile erau parcate în jurul grădiniţei din centru. Făcu marşarier ca să plaseze maşina între celelalte, opri motorul, şi o luă pe jos pînă la Piccadiily Circus. După un drum scurt autobuzul, pentru care plătea un penny, îl duse pînă la bulevardul Charing Cross. La capătul unei alei înguste, între clădirile fabricii, pomii din piaţa Soho străluceau verzi în lumina felinarelor. Două minute mai toi

ajunse la restaurantul Sbisa, scuzîndu-se faţă de Burlap şi Kampion că întîrziase atît de mult.

~~ Ah, ai venit, spuse Lordul Edward. Mă bucur că te văd.

Illidge bombăni, scuzîndu-se vag că nu venise mai devreme.

avusese o întîlnire cu un bărbat. O întîlnire de afaceri. Ce se va

423

întîmpla, se întrebă el înspăimîntat în timp ce vorbea, ce se întîmpla dacă Lordul Edward îl va întreba cu cine s-a întîlnit, şj despre ce afacere e vorba? N-ar fi ştiut ce să-i răspundă; s-ar fi prăbuşit complet. Bătrînul lord însă

parcă nici nu-i auzise scuzele.

— Mă tem că va trebui să te rog să faci puţină aritmetică' pentru mine, spuse el cu vocea lui adîncă şi voalată.

Lordul Edward reuşise să devină un matematician destul de bun, dar „socotelile" îl depăşiseră întotdeauna.

Nu fusese niciodată capabil să facă o înmulţire. Cît priveşte operaţia de împărţire a unei sume cu mai mult de douăsprezece unităţi, n-o încercase de mai bine de cincizeci de ani. — Iată cifrele. Lovi cu degetul carnetul care stătea deschis în faţa Jui pe birou. — E pentru capitolul despre fosfor. Relaţia între om şi ciclu. Cît de mult P2O5

am descoperit că se varsă în mare prin canalele de scurgere? întoarse o pagină. — Patru sute de mii de tone. Asta e. Practic, nerecuperabile. Pur şi simplu, risipite. Ce să mai spun de felul stupid cum procedăm cu cadavrele. In fiecare cadavru se află trei sferturi de kilogram de pentoxid de fosfor. E redat pămîntului, ai putea să spui. Lordul Edward era gata să admită orice scuză, orice anticipare, orice truc al unui avocat, pentru ca să-l poată combate. — Dar asta nu-i deloc suficient! spuse el fără să ţină seama de scuze, nimicind pe avocaţii acestei cauze. Să îngrămădeşti cadavrele în cimitire! Cum îţi poţi închipui că o să se distribuie fosforul? Desigur, după un timp îşi găseşte calea înapoi, spre ciclul vieţii. Dar pentru scopurile noastre e pierdut. Scos din circulaţie. Dacă presupunem că în fiecare cadavru se află- trei sferturi de kilogram de P

, că populaţia

2 O 5

globului terestru este de un miliard opt sute de milioane şi că mortalitatea medie e de douăzeci la mie, care este cantitatea totală redată pămîntului în fiecare an? Dumneata ştii să faci calcule, dragă Illidge. Fă-le pentru mine. Illidge stătea pe scaun fără să scoată o vorbă şi îşi acoperea faţa cu mîna.-

— Trebuia să ţinem minte, continuă bătrînul lord, că există mulţi oameni care- scapă de morţi mai abil decît noi.

De fapt, numai rasele albe scot fosforul din circulaţie. Alte popoare nu au necropole, coşciuge impermeabile sau cavouri din cărămidă. Singurul popor mai risipitor ca noi sînt indienii. închipuie-ţi, ard cadavrele şi aruncă

cenuşa în fluvii! Dar indienii sînt stupizi în tot ce fac. Ce tîmpenie să arzi baliga de vacă în loc s-o redai cîmpiilor! Şi apoi se mai miră că jumătate din populaţie nu are ce mînca. Pentru indieni va trebui să facem un calcul special. N-am însă date precise. între timp, n-ai vrea să calculezi suma totală necesară pentru întregul glob? Apoi. dacă nu te supără, să

424

r i alt calcul pentru rasele albe. Am pe undeva lista populaţiilor

ac

- Fireşte, procentul mortalităţii la rasele albe va

fi desigur mai scăzut decît media pe întregul glob, cel puţin în Europa de vest şi în Statele Unite. N-ai vrea să stai aici? Ai loc a acest capăt al mesei. îi făcu loc. — Uite hîrtie. Tocul ăsta e destul de bun.

— Nu vă supăraţi, spuse Illidge cu voce stinsă, dacă mă întind o clipă pe canapea? Nu mă simt bine.

Capitolul XXXIV

Era aproape unsprezece noaptea cînd Philip Quarles îşi faci* apariţia la restaurantul Sbisa. Spandrell îl zări cînd intră şi îi făcu semn să vină la masa. unde se afla împreună cu Burlap şi Rampion. Philip traversă încăperea şchiopătînd şi se aşeză lîngă ei.

— Am un mesaj pentru tine, dar şi ceva mai important, spuse Spandrell, băgîndu-şi mîna în buzunar. E vorba de cheia casei tale. I-o dădu, explicîndu-i cum intrase în posesia ei. Dacă Philip ar fi ştiut ce se întîmplase la el acasă în acea seară.. — Elinor a plecat la Gattenden, continuă Spandrell. A primit o telegramă. Se pare că

băieţelul nu se simte tocmai bine. Te aşteaptă mîine.

— N-are decît să mă aştepte! spuse Philip. Am cel puţin cincisprezece întîlniri. Ce-are băiatul?

— Nu se ştie precis. Philip dădu din umeri.

— Dacă ar fi fost ceva grav, soacră-mea n-ar fi telegrafia!, zise el, cedînd tentaţiei de a fi spiritual. Aşa face mereu. E perfect calmă dacă cineva din familie are o dublă pneumonie, şi teribil de neliniştită dacă e vorba de-o durere de cap sau de crampe la stomac. Se întrerupse ca să comande o omletă şi o jumătate de sticlă de vin de Mosella. „Totuşi, se gîndi Philip, băiatul nu se simţea prea bine în ultimele săptămîni." Regretă că a cedat tentaţiei de a face un spirit. Iar ceea ce spusese nu fusese cîtuşi de puţin spiritual. Dorinţa de a fi amuzant

— iată principalul lui defect de scriitor. Cărţile lui ar fi mult mai bune dacă le-ar fi lăsat să fie mai plicticoase.

Se cufundă într-o tăcere posomorită.

— Copiii ăştia! spuse Spandrell. Dacă-ţi place să ai copii.•■

— Trebuie să fie totuşi foarte plăcut să ai un copil, spuse Burlap cu regretul cuvenit. Doresc adeseori să. .

Rampion îl întrerupse.

— Trebuie să fie mai plăcut să rămîi copil. Vreau să zic, la maturitate. Rînji.

426

— Te ocupi de copiii tăi? îl întrebă Spandrell.

— Mă ocup cît se poate de puţin. Din nefericire trebuie să meargă la şcoală. Sper din toată inima că n-au să

înveţe prea multe. Ar fi absolut îngrozitor să devină nişte profesoraşi îndopaţi de cunoştinţe, făcînd paradă de micile lor generalizări albile şi abstracte. Probabil că asta are să se şi întîmple. Numai ca să mă irite. în general, copiii îşi irită părinţii. Fireşte, nu dinadins, ci fără să-şi dea seama, fiindcă nu se pot abţine, fiindcă

părinţii i-au condus probabil excesiv într-o direcţie, iar natura reacţionează, încercînd să restabilească echilibrul.

Da, da, am simţit-o în cazul meu. Dracii ăştia mici au să devină nişte profesori, sau oameni de ştiinţă

dezgustători, ca prietenul tău Illidge, spuse el, întorcîndu-se spre Spandrell, care tresări jenat cînd se auzi pomenit şi se enervă fiindcă tresărise. Creiere mici şi oribile, străduindu-se din răsputeri să suprime celeialte organe, cum ar fi, de pildă, inima şi maţele.

Spandrell zîmbi semnificativ, în stilul său ironic şi melodramatic.

— Tînărul Illidge n-a reuşit să-şi suprime inima şi maţele, spuse el. N-a reuşit deloc.

—*- Desigur ca n-a reuşit. Nimeni nu şi le poate suprima. Singurul rezultat e să Je transformi din organe vii în deşeuri. De ce să le transformi? în interesul cui? în interesul mulţimii de cunoştinţe stupide şi de abstracţii inutile?

— Care, de fapt, sînt destul de amuzante în ele însele, spuse Philip, întrerupînd tăcerea pentru a veni în ajutorul intelectului ameninţat. Generalizările şi goana după cunoştinţe sînt amuzante, chiar foarte amuzante, după părerea mea. Philip continuă să dezvolte justificarea hedonistă a vieţii spirituale. — De ce trebuie să

condamnăm micile noastre distracţii? întrebă el în concluzie. Nimeni nu condamnă golful: de ce să condamnăm atunci sporturile erudiţilor rafinaţi?

— întrebarea ta e destul de rudimentară, nu crezi? spuse Rampion. Pomul se cunoaşte după roade. Roadele golfului nu există, nu fac rău nimănui, sau sînt într-adevăr folositoare. Un ficat sănătos, de exemplu — iată un rod splendid. Cît priveşte roadele intelectualismului — Dumnezeule! Se strîmbă. — Priveşte-le. întreaga noastră civilizaţie industrială — iată roadele 'ui; ziarul de dimineaţă, radioul, cinematograful, toate sînt roadele lui. Tancurile şi trinitrotoluenul, Rockefeller şi Mond. 'oţi sînt roadele intelectualismului profesional, sistematic organizat în ultimele două sute de ani. Şi vreţi să aprob distracţiile voastre? Eu unul prefer luptele de tauri. Ce contează tortura cîtorva animale şi abrutizarea cîtorva sute de spectatori 427

pe lîngă distrugerea, infectarea şi înjosirea unei lumi întregi? Iată ce-au făcut unii ca voi, intelectuali rafinaţi, de cînd aţi profesionalizat şi organizat distracţiile voastre.

— Lasă-te păgubaş! spuse Philip. Tabloul e cam lugubru. Şj în orice caz, chiar dacă ar fi corect, nu intelectualii rafinaţi pot fi făcuţi răspunzători de felul în care alţii le-au folosit părerile.

— Sînt răspunzători! Fiindcă i-au crescut pe alţii în spiritul blestematei lor tradiţii intelectuale. La urma urmei, ceilalţi oameni sînt şi ei nişte intelectuali rafinaţi, la un alt nivel însă. Un om de afaceri nu-i decît un om de ştiinţă puţin mai prost decît un adevărat om de ştiinţă, şi trăind la fel de unilateral şi de intelectual, în limitele intelectului său, ca şi acesta din urmă. Iar rezultatul e o degenerare psihologică. Deoarece, adăugă el în paranteză, roadele distracţiilor noastre nu reprezintă, fireşte, numai angrenajul vieţii industriale moderne, ci şi o decădere psihică, un infantilism, o degenerare, tot felul de nebunii şi de răsturnări primitive. Nu, nu, nu sînt deloc de acord cu preţioasele voastre distracţii mintale. Aţi face mult mai puţin rău dacă aţi juca glof.

— Dar adevărul? întrebă Burlap, care ascultase discuţia fără să vorbească. . Ce se întîmplă cu adevărul?

Spandrell schiţă un gest afirmativ.

— Nu merită să-l căutăm?

— Desigur, spuse Rampion. Dar nu acolo unde-l caută Philip şi prietenii lui, erudiţii şi oamenii de ştiinţă.

— în definitiv, singurul adevăr care poate să ne intereseze, sau pe care-l putem cunoaşte, este adevărul uman. Iar pentru a-l descoperi trebuie să-l cauţi cu toată fiinţa şi nu doar cu o parte specializată a ei. Oamenii de ştiinţă încearcă să găsească adevărul neuman. Nu cred că vor reuşi vreodată să-l găsească în întregime, căci un om de ştiinţă nu poate înceta complet de a fi o fiinţă umană. Pot reuşi însă să se detaşeze foarte mult de lumea umană a realităţii. Storcîndu-şi creierii, pot dobîndi o noţiune vagă a universului, aşa cum ar apare ea unui ochi neomenesc. Cît priveşte teoria quantumului, a mecanicii ondulatorii, a relativităţii etc, mi se pare că datorită lor oamenii s-au îndepărtat cert de umanitate. Spuneţi-mi, la ce dracu folosesc toate teoriile astea?

-i- în afară de distracţia propriu-zisă, spuse Philip, teoriile pot duce la descoperiri practice uimitoare, ca secretul dezagregării atomului şi eliberarea unor cantităţi nelimitate de energie.

— Şi, în consecinţă, fiinţele umane vor ajunge într-o stare de imbecilitate absolută, complet subordonate maşinilor, îşi bătu joc Rampion. Cunosc eu paradisele voastre. Dar ceea ce ne 428

interesează în momentul de faţă este adevărul. Acest adevăr neuman, la care oamenii de ştiinţă încearcă să

ajungă graţie intelectului lor, n-are absolut nici o legătură cu viaţa umană obişnuită. Adevărul nostru, singurul adevăr uman, îl descoperi trăind complet, cu toată' fiinţa. Rezultatele distracţiilor voastre, Philip, toate aceste faimoase teorii despre cosmos şi aplicaţiile lor practice n-au nici o legătură cu singurul adevăr care contează. Iar adevărul neuman nu numai că nu se poate aplica, dar mai e şi primejdios. Distrage atenţia oamenilor de la adevărul uman important, îi îndeamnă să-şi falsifice experienţa, astfel ca realitatea trăită să se poată adapta teoriilor abstracte. Uite un exemplu de adevăr neuman temeinic, sau cel puţin unul care era temeinic în tinereţea mea: calităţile secundare nu au o existenţă reală. Cel ce ia această teorie în serios îşi distruge întreaga structură a vieţii ca fiinţă umană, căci fiinţele umane sînt astfel întocmite încît calităţile secundare reprezintă pentru ei singurele calităţi adevărate. Neagă-le, şi te sinucizi.

— Dar în practică, spuse Philip, nimeni nu le neagă.

— Nu le neagă complet, îi dădu dreptate Rampion. Fiindcă nu este posibil. Un om nu-şi poate anula cu totul senzaţiile şi sentimentele fără să-şi ucidă trupul. Le poate însă neglija. De fapt, asta fac cei mai mulţi oameni inteligenţi şi cu o educaţie aleasă — neglijează elementul uman în favoarea celui neuman. Motivul lor este diferit de cel al creştinilor, dar rezultatele sînt aceleaşi. Un fel de autodistrugere. Rezultatul e întotdeauna acelaşi, continuă el, izbucnind într-un acces de furie. De cîte ori încerci să fii mai bun decît un om, rezultatul este întotdeauna acelaşi. Moartea, într-un fel sau altul. încerci să fii mai mult decît eşti de la natură, omori ceva în tine, şi devii mult mai puţin. M-am săturat de toate prostiile astea despre o viaţă mai înaltă, despre un progres moral şi intelectual, despre o viaţă dedicată unui ideal etc. Toate te duc la moarte. Tot atît de sigur ca şi atunci cînd trăieşti numai pentru bani. Din toţi creştinii moraliştii, isteţii culţi, tinerii oameni de ştiinţă

inteligenţi şi afacerişti tip Smile — din toţi aceşti mormoloci umani care încearcă să se umfle ca să

devină mari cît un taur şi de o spiritualitate pură, de un idealism pur, de o capacitate pură, de 0 lnteligenţă

conştientă şi pură — nu rămîn decît fragmente de mormoloc, de fapt fragmente intrate în putrefacţie.

Toată

iiacerea asta e o imensă prostie, o minciună imensă şi revoltătoare. împuţitul tău de Sfînt Francisc, de exemplu. Se

toarse spre Burlap, care protestă. — Nu-i decît un împuţit,

51stă Rampion. Un omuleţ prost şi închipuit, care se umfla ca

* devină mare cît Isus, şi care n-a reuşit decît să-şi distrugă

429

orice urmă de bun-simţ şi de decenţă care mai exista în el, transformîndu-se în fragmentele scîrboase şi împuţite ale unei fiinţe omeneşti adevărate. Gîndiţi-vă cum se excita cînd lingea un lepros! Puah! Ce omuleţ prevers şi dezgustător! Se credea prea superior ca să sărute o femeie; voia să fie deasupra unui lucru atît de vulgar cum e o plăcere naturală şi sănătoasă; n-a reuşit decît să-şi distrugă orice urmă de decenţă umană.şi să devină un pervers mic şi împuţit, care nu putea găsi satisfacţii decît lingînd ulcerele unui lepros. Nu uitaţi, nici nu-i trecea prin cap să-i vindece. Se mulţumea să-i lingă. Pentru propria lui distracţie, nu a lor. Revoltător!

Philip se aplecă înapoi pe scaun şi rîse, dar Rampion se întoarse spre el furios.

— N-ai decît să rîzi, spuse el. Dar să nu-ţi închipui că-i sînteţi într-adevăr superiori, tu şi prietenii tăi, oamenii de ştiinţă intelectuali. Aţi ucis o parte din fiinţa noastră ca şi maniacii ăştia creştini. Vrei să-ţi citesc programul vostru? Luă cartea care se afla pe masă, alături de el, şi începu s-o răsfoiască. Am dat peste paragraful ăsta chiar acum, cînd veneam cu autobuzul. Ascultă. începu să citească, pronuţînd cuvintele franţuzeşti cu atenţie şi cu o voce clară: „Plus un obstacle materiei, toutes Ies rapidites gagnees par la science et la richesse. Pas une tare ă

Vindependance. Voir un crime de lese-moi dans toute frequentation, homme au pays, qui ne serait pas expressement voulu. L'energie, le recueillement, la tension de la solitude, Ies transporter dans Ies raports avec de vrais semblables. Pas d'amour peut-etre, mais des amities rares, dijficiles, exaltees, nerveuses; vivre comme on revivrait en esprit de detachement, d'inquietude et de revanche."1 Rampion închise cartea şi se uită în sus. Iată programul vostru, îi spuse el lui Philip. Formulat de Mărie Leneru2 în 1901. Foarte scurt, precis şi complet. Şi, Doamne Sfinte, ce oroare! Nici un corp, nici un contact cu lumea materială, nici un contact cu fiinţele umane, în afara celui intelectual, nici o dragoste. .

— L-am mai schimbat niţel de la 1901 încoace, spuse Philip zîmbind.

' „Nici o piedică materială, toate măsurile rapide dobîndite datorită ştiinţei şi bogăţiei. Nici o întinare a independenţei. Să consideri o crimă

de atac la adresa propriei tale persoane orice frecventare, orice om sau ţară, care să nu fie voită cu tot dinadinsul. Energia, reculegerea, încordarea singurătăţii trebuie introduse în raporturile cu semenii adevăraţi. Poate nu dragoste, ci prietenii rare, dificile, exaltate, nervoase; să

trăieşti ca şi cum ai retrăi în spiritul detaşam, neliniştii şi al răzbunării" (fr.).

1Marie Leneru (1875—1918), scriitoare franceză, autoare de piese de teatru cu caracter filozofic.

430

_- Nu tocmai. Aţi admis fornicaţia promiscuă, atît. Dar nu dragostea, nu contactul firesc, nu aţi renunţat la orgoliul din mintea voastră şi nici ia abandonarea instinctelor. Deloc. Vă igăţaţi de voinţa voastră conştientă.

Orice lucru trebuie să fie tot timpul expressement voulu. Iar legăturile exclusiv mintale. Viaţa trebuie trăită, nu ca în mijlocul unei lumi de oameni vii, ca şi cum ar fi o amintire solitară, o fantezie şi o meditaţie, O masturbare fără sfîrşit, ca şi lunga şi oribila carte a lui Proust. Asta-i viaţa superioară. Sau, cu alte cuvinte, un termen eufemic pentru începutul morţii. E semnificativ, e simbolic, că această muiere Leneru era surdă şi mioapă.

Semnele exterioare şi vizibile ale unui adevăr interior şi spiritual. Biata femeie! Putea fi iertată pentru spiritualitatea ei. Dar ceilalţi adepţi a unei vieţi superioare, cei care n-au nici un defect fizic — nu mai pot fi iertaţi. S-au mutilat dinadins, ca să se distreze. Păcat că nu-şi pot face o cocoaşă sau contracta o cataractă la ochi.

Ai şti mai bine cu cine stai de vorbă.

— Aşa e, spuse Philip, dînd din cap afirmativ; rîse prefăcîndu-se amuzat, ca să-şi ascundă jena pe care i-o pricinuise aluziile lui Rampion la incapacităţile fizice. Aşa e. Nimeni nu trebuia să creadă că din cauza piciorului estropiat nu aprecia pe deplin justeţea observaţiilor lui Rampion asupra diformităţilor.

Rîsul lui nefiresc de zgomotos îl făcu pe Rampion să-l privească mirat. Ce se întîmplase? Nu se osteni să

descopere.

— E o minciună sfruntată, continuă el, _şi chiar o minciună idioată, să prezinţi tot timpul că eşti mai mult decît uman. E o idioţie, fiindcă n-ai să reuşeşti niciodată. încearcă să fii mai mult decît uman, şi ai să devii mai puţin uman. întotdeauna. .

— Exact! spuse Philip. „Păşim pe-acest pămînt şi ne lipsim e aripi." Deodată auzi vocea tatălui său spunînd:

„Am avut

ahripi. Am avut ahripi." îi revăzu faţa congestionată şi pijamaua e mătase de un roz viu. Ridicol şi jalnic. — Ştiţi de cine sînt versurile astea? continuă el. E ultimul rînd al unei poezii pe care a-m scris-o la douăzeci şi unu de ani, sperînd să capăt premiul „Newdigate" la ■Oxford. Subiectul era Regele Arthur, dacă-mi aduc bine aminte.

Inutil să vă mai spun că n-am luat premiul. Versul ăsta e însă reuşit.

— Mai bine ai fi trăit în spiritul versului-, decît să te Prostituezi alergînd după abstracţii. Nici vorbă

însă, nimeni nu

compară cu un autor pasionat după abstracţii cînd e vorba să

denigreze, Ştie din proprie experienţă cum pot să-i distrugă

aţa. Omul obişnuit îşi poate îngădui să se ocupe de abstracţii,

ira să se oprească din drum. îşi poate de asemenea îngădui să

431

aibă aripi, atît timp cît nu uită că are şi picioare. Oamenii nu eşuează decît atunci cînd se străduiesc să zboare tot timpul. Au ambiţia să fie îngeri, nu reuşesc să devin decît curci, gîşte sau vulturi dezgustători şi ciori ce se hrănesc cu hoituri.

— Dar toate acestea, spuse Spandrell, întrerupîndu-şi lunga tăcere, nu-s decît evanghelia animalismului.

Aproape că ne sfătuieşti să ne purtăm ca nişte animale.

— Vă sfătuiesc să vă purtaţi ca nişte fiinţe umane, spuse Rampion. Cee ce este oarecum diferit. în orice caz, continuă el, e mult mai bine ca să te porţi ca un animal — vreau să zic un animal autentic care n-a fost încă

domesticit — decît să inventezi un diavol şi apoi să te porţi ca cel pe care l-ai inventat.

Urmă o scurtă tăcere.

„Ce-ar fi dacă le-aş spiine, se gîndi Spandrell, ce-ar fi dacă le-aş spune că m-am repezit asupra unui om din dosul unui paravan şi l-am lovit la tîmplă cu măciuca." Mai bău niţel coniac.

— Nu, rosti el cu voce tare, nu sînt prea sigur că ai dreptate. Purtîndu-te ca un animal înseamnă să te porţi ca o creatură care nu ştie ce înseamnă binele şi răul. Mai înainte însă de a te purta ca un diavol, trebuie să ştii ce înseamnă binele. Şi totuşi crima fusese cît se poate de stupidă, de sordidă şi de dezgustătoare. Da, o mare prostie, o stupiditate enormă. în interiorul mărului crescut în pomul ştiinţei binelui şi răului, Spandrell găsise nu foc şi otravă, ci doar o putreziciune cafenie şi dezgustătoare şi cîţiva viermi mici. — Lucrurile nu există decît în funcţie de opuşii lor, urmă el încruntîndu-se la propriile-i gînduri. Diavolul implică prezenţa lui Dumnezeu.

— Nu încape îndoială, spuse Rampion nerăbdător. Un diavol de o răutate absolută implică un Dumnezeu de o bunătate absolută. Ei bine, ce părere aveţi? Ce-are a face cu voi sau cu mine?-

— Are foarte mult de-a face, după părerea mea.

•— Are tot atît de a face cu noi cît are de a face faptul că această masă se compune din electroni, dintr-o serie de valuri care se ondulează într-un mediu necunoscut sau dintr-un număr mare de puncte-evenimente, într-o continuitate de patru dimensiuni, sau din orice alt lucru din care ne asigură Philip Ş' prietenii lui, oameni de ştiinţă, că se compune. Doar atît, adică aproape din nimic. Dumnezeul vostru absolut aparţine faptelor neumane.

Singurele lucruri ce ne interesează sînt micii şi relativii dumnezei şi diavoli ai istoriei şi ai geografiei, micile şi relativele elemente bune şi rele ale cazuisticii individuale. Tot restul e neuman şi nu ne priveşte; dacă te laşi influenţat de consideraţi'

432

neumane, absolute, atunci devii în mod inevitabil un prost, o canalie, sau poate amîndouă la un loc.

__ Dar asta-i ■ mai bine decît să devii un animal, insistă

Spandrell. Prefer să fiu un prost sau o canalie decît un taur sau

îi

n

— Dar nimeni nu-ţi cere să fii taur sau cîine, spuse Rampion

enervat. Nimeni nu-ţi cere să fii altceva decît om. Bagă de seamă: Om. Nu înger sau diavol. Omul este o creatură

care înaintează atent şi prudent, în echilibru pe o coardă întinsă, cu mintea, conştiinţa şi spiritul la un capăt al bastonului care-i permite să-şij>ăstreze echilibrul, iar cu tot ce are inconştient, pămîntesc şi misterios în el la celălalt capăt. înaintează păstrîndu-şi echilibru, ceea ce e extrem de dificil. Iar singurul lucru absolut pe care-l va putea cunoaşte într-adevăr vreodată este absolutul echilibrului perfect. Absolutul relativităţii perfecte, ceea ce din punct de vedere intelectual reprezintă un paradox şi o prostie. La fel se întîmplă însă şi cu orice adevăr adevărat, real şi viu, care conform logicii nu-i decît o prostie. Iar din punctul de vedere al adevărului viu, logica nu-i decît o prostie. Poţi să alegi ce vrei, logica sau viaţa. Depinde de gust. Unii preferă să fie morţi.

„Preferă să fie morţi". Cuvintele continuau să răsune în mintea lui Spandrell. Edward Webley zăcea pe duşumea, legat ca un pui de găină. O fi preferat să fie mort?

— Cu toate acestea, spuse Spandrell încet, unele lucruri trebuie să rămînă întotdeauna absolut şi radical greşite. Omorul, de exemplu. Voia să creadă că omorul era mai mult decît josnic, sordid şi dezgustător. Voia să

creadă că mai era şi teribil, tragic. — Asta-i o greşeală absolută, spuse el.

— Dar de ce mai absolută decît oricare alt lucru? spuse Rampion. Există circumstanţe cînd omorul este evident necesar, drept şi lăudabil. Singura acţiune absolut reprobabilă, pe care un om o poate înfăptui, este după

părerea mea o acţiune împotriva vieţii, împotriva propriei sale integrităţi. Omul acţionează greşit dacă se perverteşte pe sine, dacă îşi falsifică 'nstinctele.

Spandrell deveni sarcastic.

_ — Revenim la animale, spuse el. O să ajungem să ne dăm ircoale ca nişte fiare flămînde, care încearcă să-şi satisfacă oftele cînd li se dezlănţuie. Asta-i ultimul cuvînt al inteligenţei umane?

— Ascultă-mă pe mine, situaţia nu-i tocmai aşa de stupidă um vrei tu s-o prezinţi, spuse Rampion. Dacă

oamenii şi-ar rtisfa poftele instinctive numai atunci cînd simt cu adevărat 433

nevoia, ca animalele pe care le dispreţuieşti atît de mult, ei s-ar purta de o mie de ori mai bine decît se poartă astăzi majoritatea fiinţelor omeneşti civilizate. Nu poftele naturale şi dorinţele spontane şi instinctive fac din oameni bestii — nu, bestii este o expresie greşită, căci implică o insultă Ia adresa animalelor — aş zice mai degrabă că nu ele îi fac atît de răi şi vicioşi în mod supraomenesc.

Imaginaţia, intelectul, principiile şi tradiţia, ca şi educaţia sînt de vină. Nu te lăsa pradă instinctelor, şi ele n-au să-ţi facă mult rău. Dacă oamenii ar face dragoste numai sub imboldul pasiunii, dacă ar lupta numai cînd sînt furioşi sau înspăimîntaţi, dacă ar pune mîna pe bunurile altora numai cînd au, mare nevoie sau cînd sînt împinşi de o poftă irezistibilă de-a le avea, atunci te asigur, această lume ar semăna mult mai mult cu împărăţia Cerului decît seamănă ea acum, în urma preceptelor actuale ale creştinătăţii noastre intelectuale şi ştiinţifice. Nu instinctul a creat oameni ca Byron, Casanova şi Lady Castlemaine1, o imaginaţie libidinoasă care îţi aţîţă artificial poftele, lipsite de altminteri de o existenţă

firească. Dacă bărbaţii şi femeile cu instinctele lui Don Juan n-ar face decît să se supună poftelor lor, ei n-^ar avea decît foarte puţine aventuri amoroass. Trebuie să-şi excite singuri imaginaţia mai înainte de-a începe să tacă dragoste într-o promiscuitate ocazională. La fel se întîmplă şi cu celelalte instincte.

Nu oare instinctul posesiv a făcut ca civilizaţia modernă să fie atît de ahitată după bani? Instinctul posesiv trebuie mereu aţîţat artificial prin educaţie, tradiţie şi principii morale. Cei ahtiaţi după bani trebuie învăţaţi că locomia după bani este un lucru firesc şi nobil, că economia şi asiduitatea în muncă

sînt virtuţi, că a convinge pe oameni să cumpere lucruri de care n-au nevoie este o operaţie creştinească. Instinctul posesiv nu e niciodată atît de puternic încît sâ-i facă să alerge după bani de dimineaţă pînă seara, o viaţă întreagă. Imaginaţia şi intelectul trebuie să dea instinctului posesiv un imbold permanent. Apoi, gîndiţi-vă la un război civilizat. N-are nici o legătură cu p combativitate spontană. Bărbaţii trebuie forţaţi prin lege, apoi aţîţaţi prin propagandă pînă să se hotărască să lupte.

Aţi face mai mult pentru pace dacă aţi spune bărbaţilor să asculte, de poruncile spontane ale instinctelor lor combative, decît să întemeieze o muiţime de Ligi ale Naţiunilor.

— Ai face şi mai mult pentru pace, spuse Burlap, dacă le-ai spune să-l asculte pe Isus.

— Nu e adevărat. Dacă le spui să asculte pe Isus este ca ş1 cum le-ai fi spus să fie mai mult decît umani. Iar practic

1 Lady Castlemaine (1641—1709), amanta regelui englez Carol al II-lea al Angliei; a influenţat în bine politica regelui.

434

încercarea de a deveni mai mult decît uman înseamnă a deveni mai puţin uman. Dacă le spui să asculte orbeşte de Isus, înseamnă a le recomanda indirect să se poarte ca nişte idioţi, şi, în sfirşit, ca nişte diavoli. Gîndiţi-vă la cîteva exemple. Bătrînul Ţolstoi — un om de valoare, care a devenit fatal un idiot, încercînd să fie mai mult decît un om de valoare. Sau oribilul tău Sfint Francisc. Se întoarse către Burlap. Un alt idiot, dar pe punctul de a deveni un diavol. Masochismul, distrugerea a tot ce este decent, frumos şi viu. Iată programul lor. Au încercat să-l asculte pe Isus şi să fie mai mult decît oameni; n-au reuşit decît să devină încarnaţia unei distrugeri diabolice pure. Ar fi putut rămîne fiinţe umane absolute decente dacă ar fi încercat să se poarte firesc, conform instinctelor.

Dar nu, ei voiau să fie mai mult decît umani, diavolii, imbecilii! Ruşine lor! Rampion se strîmbă şi dădu din cap dezgustat. — Dacă te gîndeşti, continuă el indignat, că lumea e plină de astfel de creaturi! Poate că nu merg atît de departe ca Sfîntul Anton şi demonii lui sau ca Sfîntul Francisc şi cretinii săi. Dar le seamănă mult. Diferenţa e doar de grad. Toţi sînt la fel de pervertiţi încercînd să fie neumani. De o religiozitate neumană, de o moralitate neumană, intelectual şi ştiinţific neumani, neumani în specializare ca şi în eficacitate, neumani ca oameni de afaceri, neumani în zgîrcenia lor şi în pofta lor de a poseda, de o lascivitate neumană, ea a lui Don Juan; individul conştient este şi el neuman chiar în dragoste. Sînt pervertiţi cu toţii. Pervertiţi ai bunătăţii sau ai răutăţii, ai spiritului sau ai trupului; departe de tipul uman normal, departe de umanitate. Lumea este un azil de pervertiţi. Patru dintre ei se află la această masă. Se uită împrejur rînjind: Un pervertit ca Isus, mic şi pur. Burlap surise îngăduitor. Un pervertit intelectual şi estetic.

— Mulţumesc pentru compliment, spuse Philip.

— Un pervertit al moralităţii şi filozofiei. Se întoarse către Spandrell. Aproape un mic Stavroghin. Iartă-mă că

vorbesc aşa, dar eşti într-adevăr de o tîmpenie colosală. Se uită atent la faţa

'• — Zîmbeşti ca toate personagiile tragice din romane la un ! Zîmbeşti însă zadarnic, . căci acest zîmbet nu-ţi poate ascunde prostia şi ignoranţa.

Spandrell îşi aruncă capul înapoi, şi rînji. „Dacă Rampion ar $ll> îşi spuse, dacă ar şti. . Dacă ar şti, l-ar crede mai puţin prost?"

c - ~~, Rîzi cit vrei, bătrîne Dostoievski! Dar lasă-mă să-ţi spun 'ui Stavroghin ar fi trebuit să i se zică Idiotul şi nu lui Ki. Era incomparabil mai prost şi mai pervertit.

435

— Şi ce fel de tîmpit şi de pervertit este cea de a patra persoană de la această masă? întrebă Philip.

— Asta mă întreb şi eu! Rampion dădu din cap. Părul său fin se înfoie mătăsos. Surise. — Un pedagog pervertit. Un pervertit ca Eremia. Un pervertit care îşi face sînge Tău pentru această lume bătrînă şi nenorocită. Şi mai ales, un pervertit care bolboroseşte ca o maimuţă. Se sculă. Iată de ce mă

duc acasă, spuse el. Felul cum am vorbit e într-adevăr neuman. Absolut scandalos. Mi-e ruşine. Dar n-am încotro: cînd te lupţi cu lucruri şi persoane neumane, devii inevitabil neuman. îşi luă rămas bun făcîndu-le un semn cu mina, şi ieşi.

Cînd Burlap se întoarse acasă» o găsi pe Beatrice aşteptîndu-l ca de obicei. în ultimele săptămîni, se obişnuise să facă pe copilul răsfăţat, aşezîndu-se jos la picioarele ei; capul lui, cu cheia mică şi roză în creştet, înconjurată de un păr negru şi cîrlionţat, se sprijinea pe genunchii lui Beatrice. Burlap îşi bău laptele cald şi îi vorbi despre Rampion. Un om extraordinar. O celebritate. O celebritate? întrebă

Beatrice cu neîncredere. Nu-i plăcea să audă spunîndu-se despre un om în viaţă că e o celebritate. Era cu totul altceva dacă se discuta despre morţi; erau morţi. Afară fireşte de cazul cînd era vorba de Denis. Cum putea să afirme că Rampion e celebru, insistă ea geloasă. Poate nu foarte celebru, dar în orice caz destul de celebru, îi răspunse Burlap. Păcat că e atît de straniu, de opac la valorile spirituale, păcat câ are această prejudecată, această opacitate parţială. Atitudinea -lui e de înţeles. Rampion reacţiona împotriva unei exagerări într-o anumită direcţie, situîndu-se însă la extrema opusă. De pildă, neputinţa lui de a-l înţelege pe Sfîntul Francisc. Opiniile lui asupra Sfintului Francisc erau groteşti şi absolut îngrozitoare. O atitudine nemaipomenită şi regretabilă în acelaşi timp.

— Ce părere are? întrebă Beatrice cu o voce severă.

De cînd îl întîlnise pe Burlap, începuse să ia apărarea Sfintului Francisc.

Burlap îi relată cu unele reţineri părerea lui Rampion asupra Sfintului Francisc. Beatrice se indignă.

Cum'putea să afirme aşa ceva? Cum îndrăznea? Ce infamie! Burlap recunoscu acest defect real al lui Rampion. Dar ce puţini, adăugă el caritabil, ca să-j scuze, se năşteau cu o adevărată înţelegere a frumuseţii spirituale. Rampion era un om extraordinar în multe privinţe, dar îi lipsea parcă acel simţ

suplimentar care a permis or

436

i oameni ca Sflntul Francisc să înţeleagă frumuseţea aflată dincolo de frumuseţea terestră. Burlap se credea înzestrat, într-o oarecare măsură, cu această calitate. Ce rar întîlnea un om care jă-i semene!

Cînd se discuta despre Sflntul Francisc, se simţea ca un străin în faţa celorlalţi. Ca şi cum ar fi fost singurul om cu vedere normală într-o ţară în care majoritatea oamenilor sufereau de daltonism. Beatrice împărtăşea aceleaşi sentimente. Era, fireşte, una din puţinele persoane care vedea normal. O simţise numaidecît, de cînd o întîlnise prima dată. Beatrice clătină grav capul. Da, şi ea simţise la fel. Burlap o privi şi îi surise. Ştia. Beatrice încercă

un sentiment de mîndrie şi importanţă.

— Să luăm, de pildă, ideile lui Rampion despre dragoste, spuse Burlap dînd din cap. Ce vulgare, ce animalice, ce obscene!

— îngrozitoare, spuse Beatrice plină de înţelegere. Denis, îşi spuse ea, era cu totul altfel. Se uita cu dragoste la părul lui cîrlionţat, la urechile lui frumoase şi foarte mici; pînă şi chelia roz exercita asupra ei o atracţie patetică.

Se aşternu o lungă tăcere.

în sfîrşit, Burlap suspină adînc.

— Ce obosit mă simt! spuse el.

— Ar trebui să te duci la culcare.

— Sînt prea obosit ca să mă mişc.

Se lăsă şi mai mult cu obrazul pe genunchii ei, şi îşi închise ochii.

Beatrice ridică mîna, ezită o clipă, apoi o lăsă să cadă iarăşi; o ridică din nou şi începu să îşi plime degetele cu un gest alintător, prin buclele lui negre. Urmă o nouă şi lungă tăcere.

— Nu te opri, spuse el cînd Beatrice îşi retrase, în sfîrşit, mîinile. Mă linişteşte atît de mult. Degetele tale degajă

o forţă binefăcătoare. Aproape că mi-a trecut durerea de cap.

— Te doare capul? întrebă Beatrice, grija ei transformîndu-se, ca de obicei, într-un fel de supărare.

Trebuie să te culci, ordonă ea.

— Dar mă simt atît de fericit!

— Nu, trebuie!

Sentimentele ei de protecţie maternă se redeşteptară. O wagoste tiranică.

. — Ce crudă eşti! se plînse Burlap, ridicîndu-se iară chef în Picioare.

Beatrice avu remuşcări.

Am să te mîngîi pe frunte după ce ai să te urci în pat, îi rornise ea. Regretă şi ea tăcerea plăcută şi caldă, intimitatea

437

mută, destrămată atît de brusc de izbucnirea ei despotică. Căută o explicaţie ca să se scuze. Durerea de cap avea să revină dacă Burlap nu adormea chiar în clipa cînd ea îl vindeca. Şi aşa mai departe.

Burlap se culcase de vreo zece minute cînd Beatrice veni ca să-şi ţină promisiunea. îmbrăcase un capot verde şi îşi împletise părul blond într-o coadă lungă şi groasă, care se clătina puţin la fiecare pas; parcă

ar fi fost coada grea şi împletită a unui cal de tracţiune expus la o expoziţie agricolă.

— Arăţi de doisprezece ani cu coada asta pe spate, spuse Burlap încîntat.

Beatrice începu să rida, un rîs cam nervos, şi se aşeză pe marginea patului. Burlap îşi ridică mîna şi apucă coada groasă şi împletită.

— Ce nostimă e! spuse el. îţi vine să tragi de ea. Trase uşor, în joacă.

— Bagă de seamă, îl preveni ea. Am să te trag şi eu de păr, cu toată durerea ta de cap. îi apucă Una din buclele negre.

— Pax, pax! se rugă el, revenind la vocabularul şcolii primare. îţi dau drumul. Adevăratul motiv, adăugă el, pentru care băieţilor nu le place să se bată cu fetiţele, e că fetiţele sînt mai nemiloase, mai feroce.

Beatrice rîse din nou. Urmă o tăcere. Simţi că i se taie respiraţia; inima hicepu să-i bată mai tare, ca atunci cînd aştepţi cu nerăbdare să se întîmple ceva.

— Te mai doare capul? întrebă ea.

— Destul de ău.

Beatrice întinse mîna şi i-o lăsă pe frunte.

— Mîna ta are puteri magice, spuse el. Cu o mişcare rapidă şi neaşteptată se întoarse pe o parte sub cearceaf şi îşi lăsă capul în poala ei. — Aşa e bine, şopti el, şi oftînd cu un suspin de mulţumire, închise ochii.

O clipă, Beatrice fu surprinsă, aproape speriată. Acest cap brunet, lăsat greu pe coapsele ei — ce lucru ciudat, ce înspăimîntător. Trebui să-şi reprime un uşor fior înainte de a se putea simţi mulţumită de gestul lui copilăresc şi plin de încredere. începu să-i mîngîie fruntea, apoi pielea capului, printre buclele negre şi dese. Timpul trecea. Tăcerea plăcută şi caldă îi învălui iar, intimitatea mută a contactului se restabili-Grija ei părintească şi despotică încetase; devenise tandră^ ln această intimitate caldă, armura durităţii ei se topise parcă, o dată cu spaimele care o făuriseră.

Burlap oftă din nou. Dormita fericit într-un fel de pasivitate senzuală.

438

— Te simţi mai bine? şopti ea cu voce domoală,

— Tot mă mai doare deasupra urechii, îi şopti el drept răspuns, îşi întoarse capul pe o parte ca să-i îngăduie mai uşor accesul ia punctul dureros; obrazul lui îi apăsă stomacul, stomacul ei moale, care vibra puternic în timp ce respira; simţi cum stomacul cedează presiunii obrazului.

La acest contact, Beatrice tresări spasmodic cuprinsă brusc, de spaimă. Trupul i se revoltă în faţa acestei intimităţi fizice atît de apropiate. Cum Burlap nu se mişca şi nu făcea nici un gest primejdios, nici o tentativă

menită să ducă la un contact mai direct, spaima i se potoli treptat, iar uşoara ei emoţie spori şi intensifică acel splendid şi cald sentiment de tandreţă care p cuprinsese. îşi plimbă mai departe' degetele prin părul lui. îi simţea respiraţia caldă pe stomac. Se înfiora uşor; fericirea ei palpita de teamă la gîndul celor ce vor urma. Trupul tremura şi el, dar parcă de bucurie; se temea şi totuşi era curajoasă; se retrăgea, dar contactul fizic o încălzea şi, în ciuda spaimei, simţea chiar o dorinţă timidă.

— E mai bine? şopti ea din nou.

Burlap îşi mişcă încet capul şi îşi apăsă obrazul şi mai tare de trupul ei moale.

— Să mă opresc? urmă Beatrice. Să plec? Burlap îşi ridică fruntea şi o privi.

— Nu, nu, o imploră el. Nu pleca. Nu destrăma această atmosferă magică. Mai stai puţin. Culcă-te o clipă sub plapumă. Numai o clipă.

Fără să spună un cuvînt, Beatrice se întinse alături de eî. Burlap trase plapuma peste ea şi stinse lumina. Pe sub mîneca largă a capotului, degetele lui îi mîngîiau braţul, cu o mişcare delicată, ca o mînă de fantomă; păreau degetele umflate cu aer ale unei mănuşi de cauciuc, care în întunericul şedinţelor de spiritism te înfioară

atingîndu-ţi uşor faţa şi aducîndu-ţi de pe Jumea cealaltă o consolare şi un mesaj de dragoste de la morţii ubiţi. O

mîngîia, mîna lui rămînînd totuşi o mănuşă de. cauciuc spirituală, ca la o şedinţă de spiritism; putea să facă

dragoste cu ea, şi să-i lase impresia că se află pe altă lume, iată marea artă a lui Burlap. încet, cu răbdare, cu o delicateţă imaterială şi rfinită, continuă că o mîngîie. Armura lui Beatrice se topi sniplet. Cu degete uşoare, de fantomă venită de pe lumea cealaltă, Burlap îi mîngîia parcă fiinţa vitală, delicată, tînără şi -murindă.

Armura dispăruse, se simţea însă în perfectă ^guranţă alături de Denis. Nu se mai temea, deşi trupul fraged, ?. al unui copil, tremura încă în timp ce uşoare palpitaţii îi uau răsuflarea şi îi intensificau fericirea. Se simţea într-o

439

siguranfă deplină — mîngîierile repetate cu răbdare, de la încheietura mîinii pînă la umăr şi înapoi îi păruseră că

ţin o veşnicie, o veşnicie plină de delicii — mîna fantomei apăru de pe lumea cealaltă şi-i atinse sînul. îl atinse discret, ca pe un balon umplut cu aer; alunecă misterios de-a lungul sinilor ei rotunzi, iar degetele de înger întîrziau uneori pe suprafaţa lor. La prima atingere, sînul rotund tremură; păstrase încă spaimele, în ciuda fericirii totale a lui Beatrice şi a sentimentului ei de securitate. Mîna fantomă îşi repetă însă mîngîierea cu răbdare, cu blîndeţe şi fără să o sperie, pînă ce tremurul sinului se potoli, cerînd în sfirşit cu pasiune ca mîngîierea să

reînceapă; întregul ei corp vibra de curentul trimis de dorinţele sinului. în beznă, veşniciile se prelungeau.

Capitolul XXXV

A doua zi, în loc să geamă la fiecare revenire a durerii, copilul începu să ţipe. Urletele lui stridente se repetau cu regularitatea unui ceasornic. Lui Elinor i se părea că durează ore nesfirşite. Ţipa ca un iepure prins într-o cursă, dar de o mie de ori mai îngrozitor, căci ţipetele erau ale unui copil şi nu ale unui animal. 'Elinor se simţea şi ea ca prinsă într-o cursă. Prinsă într-o cursă de propria ei neputinţă de a-i alina durerile. Prinsă în cursă de un obscur sentiment de vinovăţie, de o credinţă iraţională (obsedată totuşi, deşi iraţională), de o convingere din ce în ce mai apăsătoare şi mai înăbuşitoare că, într-un fel greu de explicat, totul era din vina ei, că totul reprezenta o pedeapsă

aplicată cu răutate altcuiva, pentru o greşeală săvîrşită de ea. Prinsă în cursa întinsă chiar de ea, dar despărţită de cea a băiatului. Elinor stătea la marginea patului, ţinîndu-i minutele ca printre gratii nevăzute, incapabilă să-i vină în ajutor, şi aşteptînd în tăcerea marcată doar de respiraţia grea şi accelerată a copilului ca ţipetele înfiorătoare să reînceapă, ca faţa să i se descompună brusc, ca trupul lui mic să fie chinuit de dureri pe care avea sentimentul că i le provoacă chiar ea.

în sfirşit, doctorul veni cu calmantele.

Philip sosi cu trenul de douăsprezece şi douăzeci. Nu se grăbise să se. scoale ca să prindă un tren mai de dimineaţă. îl plictisea faptul că trebuia să părăsească Londra. Sosirea lui tîrzie reprezenta un fel de protest. Elinor trebuia să înveţe să nu se mai agite de fiecare dată cînd copilul avea dureri de stomac. Era absurd.

Elinor îl întîmpină la intrare cînd Philip cobori din maşină. Faţa ei palidă şi descompusă, ochii ei plini de disperare, cu cearcăne negre, îl înspăimântară în clipa cînd o zări.

— Dar tu eşti cea bolnavă, spuse el adînc îngrijorat. Ce-i cu tine?

Elinor nu îi răspunse imediat; rămase pe loc, îl îmbrăţişa, ascunzîndu-şi faţa la pieptul lui, strins lipită de el.

441

— Doctorul Crowther spune că are meningită, şopti ea în cele din urmă.

La cinci jumătate sosi sora pe care doamna Bidlake o chemase telefonic în cursul dimineţii. Ziarele de seară veniră cu acelaşi tren; şoferul aduse cîteva. Pe prima pagină se anunţa descoperirea cadavrului lui Everard Webley în propriul său automobil. Ziarele .fură duse mai îritîi bătrînului John Bidlake, care dormita nepăsător în bibliotecă. începu să le citească; ştirea că murise cineva îl impresiona atît de puternic, încît uită complet de toate preocupările sale cu privire la propria-i moarte. Deodată, întinerit, sări în picioare şi alergă spre hol fluturind ziarul.

— Philip! strigă el tare cu vocea lui răsunătoare, care nu mai fusese auzită de cîteva săptămîni.

Philip! Vino numaidecît!

Bidlake, care tocmai ieşise din odaia copilului bolnav şi stătea de vorbă pe coridor cu doamna Bidlake, cobori în grabă scările să afle ce s-a întîmplat. Cu o expresie aproape triumfătoare, John Bidlake îi întinse ziarul. — Citeşte! porunci el, dîndu-şi importanţă.

Cînd Elinor află ştirea, aproape că leşină.

— Mi se pare că-i merge mai bine azi-dimineaţă, domnule doctor.

Doctorul Crowther îşi pipăi cravata ca să îndrepte nodul strîmb. Era un om mic, activ şi îmbrăcat poate cu prea multă grijă.

— Mai bine, nu-i aşa? Doarme? întrebă ei într-un stil telegrafic. Pentru a-şi convinge pacienţii de competenţa lui desăvîrşită, reducea Conversaţia la strictul necesar. Vorbea atît ca să fie înţeles şi nimic mai mult. Nu-şi risipea energia în comentarii inutile. Discuţiile doctorului Crowther semănau cu procesul de fabricare al automobilelor Ford. Elinor nu-l putea suferi; avea însă încredere în el tocmai din cauza impertinenţei cu care îşi manifesta competenţa şi încrederea în sine, trăsături pe care ea le detesta.

— Aşa e, spuse ea. Doarme.

— Mă aşteptam, spuse doctorul Crowther dînd din cap, de parcă ar fi ştiut dinainte totul; de fapt, ştia, căci boala îşi urma cursul invariabil.

Elinor urcă împreună cu el scările.

— E semn bun? îl implora ea cu o voce care cerea un răspuns favorabil.

442

Doctorul Crowther îşi umflă buzele, ridică arogant capul lăsat niţel într-o parte, şi dădu din umeri sceptic.

— Ştiu eu. . spuse el fără să se angajeze la nimic; apoi tăcu. Evitînd să explice că în decursul unei-meningite o fază de depresiune urmează celei de agitaţie iniţială, economisise cel puţin o cantitate de energie suficientă

ca să ridice o greutate de două kilograme pînă la o înălţime de un metru şi jumătate.

Băieţelul continuă să dormiteze zile întregi într-un fel de letargie, fără a suferi (Elinor se simţea recunoscătoare doctorului); părea însă îngrijorător de apatic faţă de tot ce petrecea în jur: ca şi cum n-ar fi fost pe de-a-ntregul viu. Cînd copilul deschise ochii, Elinor observă că pupilele se dilataseră atît de mult, îneît irisul de-abia de mai -

vedea. Privirea albastră şi maliţioasă a micului Phil devenise inexpresivă ţii sumbră. Lumina care îl chinuise atît de mult în primele zile de boală nu-l mai jena. Nu se, mai agita şi nici nu mai tremura la fiecare sunet. Se părea că nu mai aude ce i se spune. Trecură două zile; apoi, deodată, cu o spaimă năucitoare Elinor îşi dădu seama că

micuţul Philip surzise aproape complet.

— Surd? repetă doctorul Crowther cînd îi relată îngrozitoarea ei revelaţie. E un simptom obişnuit.

— Dar nu se poate face nimic? întrebă ea.

Capcana o prindea din nou în ghearele ei, capcana din care crezuse că a scăpat cînd liniştea urmase acelor urlete teribile.

Doctorul Crowther clătină capul, o dată în fiecare parte. Nu scoase un cuvînt. Explicaţia ar fi echivalat cu un efort de a ridica o jumătate de kilogram. Tăcînd, îşi economisea forţele, iar jumătatea de kilogram devenea un bun cîştigat.

— Dar nu-l putem lăsa să rămînă surd, spuse ea, după plecarea doctorului, apelînd la soţul ei cu un fel de disperare, căci nu-i venea să creadă. Nu-l putem lăsa să rămînă surd. Ştia că Philip nu putea să facă nimic, dar spera totuşi. înţelegea grozăvia, dar refuza să creadă în ea.

— Dacă doctorul spune că nu-i nimic de făcut...

— Să rămînă surd? repetă ea întrebarea. Surd, Phil? Surd?

— Poate că o să treacă de la sine, sugeră el ca să o consoleze; în timp ce vorbea, se întreba dacă

Elinor îşi mai închipuia că băieţelul se va întrema.

A doua zi , dis-de-dimineaţă, îmbrăcată în capotul ei, urcă scările pe vîrful picioarelor ca să afle de la soră cum îşi petrecuse copilul noaptea. Văzu că băieţelul se trezise. O pleoapă era larg deschisă, iar ochiul, format numai din pupilă, se uita în tavan; celălalt ochi, pe jumătate închis, clipea tot 443

timpul, dînd feţei lui micuţe înguste şi supte o oribilă expresie de veselie.

— Nu-l poate, deschide, explică sora. Ochiul a paralizat.

între genele lui lungi şi ondulate, de care fusese adeseori geloasă, Elinor observa că globul ocular se rostogolise în colţul drept al ochiului, de unde, neclintit, privea în gol.

— De ce dracu, spuse Cuthbart Arkwright pe tonul unei doleanţe personale, de ce dracu nu se mai întoarce o dată Quarles la Londra?

Spera să-i smulgă o prefaţă la noua lui ediţie ilustrată a Mimilor lui Herondas1

— Rusticitatea lui, explică polisilabic Willie Weaver, nu e voluntară. Copilul lui e bolnav, adăugă el, tuşind uşor, îneîntat de găselniţa cu „rusticitatea". Philip nu mai are chef, cum s-ar zice în Danemarca, să renunţe mult timp la fericire.

— Ei bine, eu unul aş dori să se grăbească, mormăi Arkwright, încruntîndu-se. Poate ar fi mai bine să găsesc pe altcineva care să-mi scrie prefaţa.

La Gattenden zilele se succedau ca fazele unui vis imposibil şi îngrozitor. După ce fusese surd cîteva zile, micul Phil încetă să mai vadă. Ochii care se uitau cruciş orbiseră cu desăvîrşire. După o pauză de aproape o săptămînă, durerea primelor zile reveni brusc; băieţelul începu să ţipe. Mai tîrziu îl apucară crize violente însoţite de convulsiuni; părea să fie posedat de un demon care îl tortura. Apoi, o latură a feţei şi jumătate din corp paralizară, iar carnea începu să se topească văzînd cu ochii de pe oasele lui, aşa cum se topeşte ceara la căldura unui foc interior şi invizibil. Prinsă în capcană de neputinţa ei de a-l ajuta şi de acel oribil sentiment de vinovăţie, stări intensificate la maximum de ştirea asasinării lui Everard, Elinor şedea la căpătîiul copilului şi urmărea desfăşurarea bolii, avînd- impresia că fiecare fază e mai gravă, mai atroce, mai imposibilă decît utima. Da, imposibilă, căci astfel de lucruri nu se puteau întîmpla şi nu se întîmplau. în orice caz nu i se puteau întîmpla ei.

Propriul ei copil nu era degeaba chinuit şi deformat în faţa ochilor ei. Omul care o iubea şi pe care (oh, ce greşeală săvîrşise, ce vinovată fusese, şi cît de fatală se dovedise purtarea ei!), se hotărîse aproape să-l iubească, fusese asasinat pe

] Herondas, poet grec. din secolul III î.e.n.; a lăsat ca operă literară Mimi. scene vorbite, caracteristice pentru moravurile epocii.

444

neaşteptate şi în mod misterios. Astfel de evenimente pur şi simplu nu pot avea loc. Era o imposibilitate. Şi totuşi, în ciuda acelei imposibilităţi. Everard murise şi fiecare zi îi rezerva micului Piui un chin şi mai sfîşietor.

Ca într-un coşmar, imposibilul se înfăptuia.

Exterior. Elinor se dovedea foarte calmă, tăcută şi chiar competentă. Cînd sora Butler se plînse că mesele aduse sus în camera bolnavului se răceau pe drum (şi întrebă dacă n-ar putea să capete ceai indian, deoarece ceaiul chinezesc nu-i pria digestiei), Elinor comandă ceai Lipton şi dădu dispoziţii, cu toată împotrivirea furioasă a lui Dobbs, ca dejunul şi masa de seară să fie aduse sus în vasele încălzite în apă fierbinte ce se foloseau pentru micul dejun. îndeplinea strict toate prescripţiile telegrafice ale doctorului Crowther, at-ît doar că nu se odihnea mai mult. Deşi sora Butler recunoştea vrînd-nevrînd competenţa şi spiritul metodic al lui Elinor, luă totuşi partea doctorului, pe de o parte fiindcă voia să domnească singură şi fără opoziţie în odaia bolnavului, iar pe de altă

parte dezinteresat, pentru a o cruţa pe Elinor. Calmul lui Elinor se datora unui efort; era rigiditatea unei mari tensiuni. Philip şi doamna Bidlakeinsistauşi ei să se odihnească; Elinor refuza să-i asculte.

— Mă simt perfect, protesta ea, negînd evidenţa paloarei şi a cearcănelor.

Ar fi vrut , dacă era omeneşte posibil, să nu doarmă şi să nu mănînce deloc. A mînca şi a dormi cînd Everard era mort iar copilul se chinuia în casă, i se părea un gest aproape cinic. Pînă şi faptul de a avea un corp îi părea un comentariu cinic asupra sufletului şi tuturor activităţilor lui. Cu toate acestea, există un fel de cinism pe care sufletul trebuie să-l accepte. Elinor se culca regulat la ora unsprezece şi cobora la masă mai mult pentru a avea forţa de a suporta o nefericire şi mai mare. Nu putea decît să sufere; voia să sufere cît mai mult, cît mai intens.

— Spune-mi, cum îi merge băiatului? o întreba tatăl ei cînd familia se întîlnea la dejun, vorbind cu o oarecare nepăsare în timp ce-şi sorbea supa de pui. După ce Elinor îi răspundea, se grăbea să schimbe subiectul.

John Bidlake refuzase cu încăpăţînare să intre vreodată în odaia unde zăcea bolnav nepotul său. Nu suportase niciodată spectacolul suferinţei, al bolilor, şi în principiu, nimic ce i-ar fi putut aminti durerea şi moartea de care se temea înfiorător. De data aceasta, spaima Jui avea o justificare aparte. Datorită talentului de a inventa superstiţii în ceea ce-l privea, talent prin care se remarcase deseori, hotărise în taină că propria lui soartă era legată cea a copilului. Dacă copilul se întrema, se vindeca şi e'- Dacă nu. . O dată formulată, superstiţia nu mai putea ii

445

i ■

ignorată. „E absurd, încerca el să se convingă. N-are nici un sens, e o tîmpenie." Dar la auzul fiecărei ştiri proaste din camera copilului, se cutremura. Dacă ar fi intrat în odaia bolnavului, ar fi putut să

aibă, fără nici un folos, cea mai îngrozitoare confirmare a presimţirilor. Şi mai ştii?, suferinţele copilului ar fi putut, pe o cale misterioasă, să-l infecteze şi pe el. Nici nu voia să audă de băiat. în afara acestei singure şi scurte întrebări de la dejun, nu făcea niciodată vreo aluzie la copil, şi de cîte ori cineva aducea vorba despre acesta,'Bidlake schimba subiectul conversaţiei (bâtînd pe furiş în lemn), sau se retrăgea ca să nu audă. După cîteva zile, toată lumea ajunse să-i priceapă şi să-i respecte slăbiciunea. Sub imboldul sentimentului care decretează că asasinii condamnaţi la moarte trebuie trataţi cu o amabilitate specială, familia avea grijă, de cîte ori bătrînul Bidlake era de faţă, să evite orice aluzie la ceea ce se întîmplă la etajul de deasupra.

în acest timp, Philip se plimba neliniştit prin casă. Din cînd în cînd, urca în dormitorul copilului; după

ce încerca zadarnic, ca de fiecare dată, s-o convingă pe Elinor să iasă din odaie, cobora din nou după

cîteva minute. N-ar fi putut să rămînă mult timp acolo. Gestul inutil al lui Elinor, de a veghea cînd ştia bine că nu mai era nici o speranţă, îl înspăimînta; lipsa de activitate îl înnebunise întotdeauna, iar în împrejurările actuale această lungă perioadă de inerţie mintală devenise un chin. între vizitele făcute bolnavului, citea sau încerca să scrie. Mai trebuia să se ocupe şi de acea istorie cu Gladys Helmsley.

Boala copilului îl împiedicase să plece la Londra şi îl scutea astfel de obligaţia de a discuta personal cu Gladys. Trecuse rezolvarea problemei în sarcina lui Willie Weaver, care era avocat de afaceri şi în acelaşi timp prietenul său de încredere. I se luase o piatră de pe inimă! îl îngrozise ideea unei întîlniri cu Gladys. Pe Willie, din contră, istoria părea să-l amuze. „Dragă Philip, ,îi scrise el, am făcut tot ce am putut pentru Bătrînul tău Tată; dar «tot ce-am putut» s-a dovedit destul de costisitor. Doamna respectivă, tînără şi încîntătoare (numai eticheta profesională m-a împiedicat să nu-i fac şi eu un copil), e şi o femeie de afaceri. în plus, sentimentele ei faţă de Bătrînul tău Tată sînt feroce. Are oarecum dreptate, trebuie s-o recuno.sc, după cele ce mi-a povestit. Ştii unde îşi invita la masă Tatăl tău amorurile1? Chez Lyons. Trebuie să fie un nebun în genul lui Barmenide1, 1 Invitaţii prinţului Barmenide din O mie şi una de nopţi descopereau că / platourile acoperite cu un capac, ce li se prezentau de către servitori, erau complet goale.

446

cum i-am spus fetei după ce mi-a povestit totul. (Nu-i nevoie, să-ţi spun că n-a priceput spiritul, aşa că ţi—1 ofer ţie, pe baza unui comision de cinci la sută din banii ce-i vei primi de la editori pentru fiecare operă', sau opere, în care-l vei folosi.) Spune Bătrînului Pl ca rindul viitor să cheltuiască ceva mai mult pe distracţiile lui; îi va reveni probabil mai ieftin cu timpul. Sfătuieşte-l să satisfacă nu numai apetitele sexuale, ci şi cele gastronomice; spune-i să-şi stăpînească calicia -cît şi temperamentul. Reîncep atacul mîine, cînd sper că voi putea stabili în scris termenii tratatului de pace. îmi pare foarte 'rău să aflu că nu-i merge prea bine odraslei tale. Al tău, W.W."

Philip surise citind scrisoarea, şi îşi spuse: „Slavă Domnului că s-au aranjat treburile". Utima frază îl tăcu să se ruşineze însă de faptul că se, amuzase ,şi că se simţise uşurat. „Ce egoism imens", îşi reproşa el. Şi vrind parcă să

repare greşeala, urcă şchiopătînd scările spre dormitorul copilului, să stea cîteva clipe alături de Elinor. Micul Phil zăcea într-o stare de prostraţie. Era de nerecunoscut; se ofilise, se trăsese la faţă, iar obrazul paralizat se strimbase într-un rinjet. Miinile micuţe trăgeau tot timpul de cearşaf. Respiraţia i se accelera, sau îi devena atît de slabă încît te întrebai dacă mai respira cu adevărat.

Sora Butler se dusese să doarmă puţin, căci jumătate din nopţi nu dormea deloc. Philip şi Elinor şedeau fără să-şi vorbească. Philip prinse mîna soţiei sale şi o ţinu strîns. Măsurat de respiraţia slabă şi neregulată ce se auzea în pat, timpul trecea încet.

îndemnat în cele din urmă de soţie, John Bidlake începu să picteze în grădină pentru prima oară de cînd sosise la Gattenden. Şi tot pentru prima oară, uitînd de sine şi de boală, ajunse să se simtă fericit. „Ce privelişte încîntătoare!" Peisajul semăna cu un corp, peste tot curbe şi ondulaţii. Ce forme sferice, Dumnezeule! Norii păreau spatele unor heruvimi; acel deal neted semăna cu stomacul verzui al unei nereide; scobitura în care se afla Gattenden părea un enorm buric, iar plopii ce se înălţau la jumătatea distanţei de Gattenden aduceau cu un silen imens şi burtos, ieşit parcă dintr-un tablou de Jordaens2; acele absurde tufişuri rotunde de tuia din primul plan reprezentau sinii unei Diane verzi, zeiţa locuitorilor din Efez. Frunzele,-bruma şi pămîntul reavăn .semănau cu nişte secţiuni anatomice.

Abreviaţie de la Pater (lat.), tată.

Jacob Jordaens (1593—1678). pictor flamand, elev al lui Rubens.

447

Admirabil! Dumnezeule, cîte nu s-ar putea scoate din peisaj! Acele crupe serafice ar trebui să

reprezinte reflectarea cerească a sinilor Dianei; o temă sferică, cu variaţii. Linia crupelor cobora lent, depăşind şi traversînd pînza, spre marginea tabloului, în timp ce linia sinilor cobora lent spre interior.

Iar stomacul neted urma să reprezinte acordul transversal şi orizontal al celor două mişcări diagonale, avînd cei doi sileni uriaşi dispuşi în faţă. Pe primul plan, la stînga, conturul tufişurilor de Wellingtonia, transplantate acolo de imaginaţie, pentru a evita ca dinamica mişcărilor să iasă din tablou; grifonul de piatră ar fi deplasat în dreapta — căci tabloul urma să fie o compoziţie închisă, un mic univers, dincolo de graniţele căruia imaginaţia nu avea voie să rătăcească. Ochiul urma să privească ca printr-un tunel imaginar, fără să se poată abate de la punctul central situat în mijlocul marelui buric al depresiunii de la Gattenden, în jurul căreia toate celelalte fragmente de anatomie divină se vor grupa armonios. „La dracu", îşi spuse John Bidlake, înjurînd cu voce tare dintr-o pură satisfacţie spirituală. „Dumnezeule!"

începu să picteze cu un fel de furie.

Plimbîndu-se prin grădină în cruciada ei interminabilă împotriva buruienilor, doamna Bidlake se opri o clipă în spatele soţului şi privi peste umărul lui.

— Admirabil, spuse ea, comentîndu-i activitatea şi rezultatele ei artistice.

Se îndepărtă, şi după ce smulse o păpădie, se opri şi începu să-şi repete numele, „Janet Bidlake, Janet Bidlake, Janet Bidlake", obsedant, pînă cînd silabele îşi pierdură orice semnificaţie, devenind la fel de misterioase, arbitrare şi lipsite de sens ca şi cuvintele de deseîntec ale unui vrăjitor; Abracadabra, Janet Bidlake, Era într-adevăr ea însăşi? Exista ea oare? Existau oare pomii, oamenii, momentul de faţă, trecutul, toate...?

între timp, în odaia copilului, se întîmplase ceva extraordinar. Deodată, micul Phil deschisese ochii şi se uitase în jur. Privirea lui o întîlnise pe cea a mamei sale. Atît cît îi îngăduia faţa strîmbă, copilul surîsese.

— Vede! strigă Elinor.

îngenunchind lingă pat, luă copilul în braţe şi începu sâ-l sărute cu o dragoste intensificată de un acces de puternică recunoştinţă. După ce zăcuse atîtea zile orb, privind strimb, Elinor îi era recunoscătoare, adînc recunoscătoare pentru

448

această privire inteligentă cu care îi răspundea, pentru această biată încercare strimbă de a-i surîde.

— Drăguţul mamii, repetă ea, şi pentru prima oară, după atîta vreme, începu să plîngă. îşi întoarse faţa, pentru ca băieţelui să nu-i vadă lacrimile, se ridică şi se îndepărtă de pat.

— E idiot din partea mea, se scuză ea faţă de soţul ei, în timp ce îşi ştergea ochii, dar nu mă pot stăpîni.

— Mi-e foame, spuse micul Phil pe neaşteptate. Elinor îngenunche din nou lîngă pat.

— Ce-ai vrea să mănînci, dragul mamii? Copilul nu-i auzi întrebarea.

— Mi-e foame, repetă el.

— E încă surd, spuse Philip.

— Vede din nou, vorbeşte din nou. Elinor era transfigurată. Ştiuse, în ciuda tuturor celor petrecute, că era imposibil ca băiatul să nu se întremeze. Absolut imposibil. Acum avea dovada că nu se înşelase. — Stai puţin, continuă ea. îţi aduc imediat nişte lapte. Părăsi odaia în grabă.

Philip rămase la căpătîiul copilului. îi mîngîie mîna şi îi surise. Micul Phil îi surise la rindul lui. Philip începu şi el să creadă că se petrecuse într-adevăr un miracol.

— Desenează-mi ceva, îi ceru copilul.

Philip îşi scoase stiloul, şi mîzgăli pe dosul unei vechi scrisori unu! din acele peisaje cu elefanţi, aeroplane, trenuri, purcei zburători şi vapoare, care îi plăceau fiului său atît de mult. Un elefant se ciocnea cu un tren. Micul Phil începu să rida slab, dar cu o plăcere vădită. Nu încăpea îndoială; miracolul se înfăptuise cu adevărat.

• Elinor se întoarse cu puţin lapte şi o farfurioară cu jeleu. Obrajii ei îşi recăpătaseră culoarea, ochii îi străluceau, iar faţa, în ultimul timp trasă şi rigidă, îşi redobîndise instantaneu toată capacitatea de expresie. Parcă ar fi reînviat brusc.

— Vino şi uită-te la elefanţi, spuse micul Phil. Sînt foarte caraghioşi! între fiecare înghiţitură de lapte şi linguriţă

de jeleu, Philip trebuia să-i arate ultimele adăugiri la peisajul supraîncărat

— balene în mare, pescuitori de perle ciupiţi de languste, două submarine luptîndu-se, un hipopotam într-un balon, un vulcan 'n erupţie, tunuri, un far şi o mulţime de porci.

— De ce nu-mi vorbeşti? întrebă deodată copilul. Se priviră.

449

— Nu ne aude, spuse Philip.

Expresia de fericire a lui Elinor se întunecă momentan.

— Poate că mîine ne va auzi, spuse ea. Dacă orbirea a dispărut azi, de ce să nu treacă şi surzenia mîine?

— De ce şoptiţi? întrebă copilul.

Ca răspuns îl sărută şi îi mîngîie fruntea.

— Nu trebuie să-l obosim, spuse în cele din urmă Elinor. Cred că ar trebui să doarmă. îi bătu perna, îi netezi cearşafurile şi se aplecă peste el. — La revedere, scumpule. Copilul putea cel puţin să-i răspundă la zîmbet.

EJinor trase, perdelele şi ieşi împreună cu Philip în vîrful picioarelor. Pe coridor, se întoarse şi-l aşteptă. Philip o luă de talie, iar Elinor se lipi de el, suspinînd adînc.

— începuse să-mi fie teamă că acest coşmar nu se va mai sfîrşi, spuse ea. Pînă în ultima clipă.

In acea zi, dejunul li se păru o sărbătoare a învierii, un adevărat Paşte. Biata domnişoară Fulkes, la care disperarea se manifestase cu simptomele unei răceli straşnice, însoţite de coşuri, recapătă un aspect uman; acum era iarăşi în stare să izbucnească în ris la glumele şi la anecdotele lui John Bidlake, care reînviase şi el. Bătrînul pictor intrase, frecîndu-si mîinile.

— Ce peisaj splendid! exclamase el aşezîndu-se la masă. Atu de zemos, de suculent, dacă înţelegi ce vreau să

spun, atît de cărnos -r* asta-i expresia. îţi lasă gura apă cînd îl priveşti. Poate din cauza asta mi-e o foame atît de grozavă.

— Uite-ţi supa, spuse doamna Bidlake.

— Nu-ţi închipui că pot să pictez o dimineaţă întreagă, iar după asta să înghit o supă! în ciuda protestelor celorlalţi, insistă să i se dea un cotlet.

Ştirea că micului Phil îi mergea mai bine îi mări satisfacţia. (Bătu în lemn de trei ori, cu amîndouă' mîinile deodată). De altfel, ţinea sincer la nepoţelul său. începu să vorbească, redevenind acel Bidlake gargantuan.

Domnişoara Fulkes rise atît de tare la una din anecdotele lui despre Whistler, încît se înecă şi trebui să-şi ascundă

faţa în şervet. Pînă şi zîmbetul binevoitor al doamnei Bidlake trăda o vagă ilaritate.

Fe la ora trei, John Bidlake începu să simtă din nou în regiunea diafragmei jena obişnuită, devenită parcă mai acută. II zguduiră sughiţuri spasmodice. încercă să picteze, dar plăcerea se destrămase. Sînii Dianei şi crupele îngerilor îşi pierduseră

450

toată atracţia. „O uşoară obstrucţie a pilorului." Frazele profesionale ale lui Sir Herbert îi reveniră în memorie.

„Conţinutul stomacului. . o oarecare dificultate cînd mîncarea trece în duoden." După un sughiţ foarte violent, abandonă pensulele şi intră în casă să se culce.

— Unde-i tata? întrebă Elinor cînd coborî să bea ceaiul. Doamna Bidlake dădu din cap îngrijorată.

— Se simte iarăşi rău.

— Vai, săracul!

Se lăsă o tăcere, de parcă moartea s-ar fi aflat deodată alături de ei în odaie. „La urma urmei, e bătrîn, îşi spuse Elinor; moartea e inevitabilă." Poate că i se agravase starea; însă micul Phil se simţea mai bine, doar asta conta, în fond. începu să-i vorbească mamei despre grădină. Philip îşi aprinse o ţigară. Se [auzi o bătaie în uşă. Era fata din casă cu un mesaj din partea sorei Butler; li se cerea să vină numaidecît sus.

Convulsiile fuseseră foarte violente; corpul epuizat nu mai avusese destulă forţă. Pînă să ajungă în odaia copilului, micul Phil murise.

iţi* • *

Capitolul XXXVI

Misterul Webley, cum se grăbiseră ziarele să-l numească, era impenetrabil. Nu exista nici un indiciu. La birourile

„Englezilor liberi" nimeni nu ştia nimic. Webley plecase la ora obişnuită şi cu mijlocul lui uzual de transport. N-avea obiceiul să vorbească subordonaţilor despre chestiunile lui personale; nu spusese nimănui unde se duce.

Odată plecat de la birou, nimeni nu-i mai văzuse automobilul din momentul cînd Webley îi spusese şoferului că

e liber, şi pînă în clipa cînd sergentul din Piaţa St. James începuse să se întrebe, pe la miezul nopţii, cît timp va mai rămîne maşina singură. Nimeni nu observase cînd fusese parcată, nimeni nu-l văzuse pe cel de la volan cînd se dăduse jos. Singurele amprente digitale de pe caroserie şi volan aparţineau mortului. Persoana care condusese maşina, după asasinat, purtase evident mănuşi. Nu, nu exista nici un indiciu. Lipsea cu desăvîrşire orice dovadă

directă. Pe căi ocolite, poliţia făcuse tot ce-i stătuse în putere. Faptul că mortul nu fusese jefuit părea că

constituie un indiciu precis că motivul crimei era de ordin politic. *La birourile „Englezilor liberi" fu găsită o întreagă colecţie de scrisori de ameniţare. Webley primea vreo două-trei în fiecare săptărhînă. „Lectura mea favorită", îi plăcea să spună. Se făcu o anchetă pentru a descoperi pe autorii scrisorilor. Doi evrei de origină rusă, locuind în suburbia Houndsditch, un dactilograf din Nottingham şi doi studenţi fanatici de la Colegiul Baliol al Universităţii Oxford fură identificaţi şi arestaţi, dar li se dădu drumul aproape imediat. Zilele treceau. Asasinii rămîneau nedescoperiţi. Interesul publicului pentru crimă continua să fie aţîţat. O parte din ziarele partidului conservator afirmau făţiş că guvernul liberal-laburist dăduse ordine poliţiei ca afacerea că nu fie investigată prea îndeaproape. „Ucigaşii sînt protejaţi". „Socialiştii se tem de lumină." „Politica trece înaintea celor Zece Porunci."

Titlurile articolelor erau violente. Crima servea perfect politica opoziţiei. Ziarul Daily Mail oferi o răsplată de zece mii de lire sterline oricui va da informaţii ce vor duce la arestarea asasinilor lui 452

Webley. între timp, numărul „Englezilor liberi" se dubla de la o săptămînă la alta. „Sînteţi de acord cu asasinatul? Dacă nu. înrolaţi-vă în «Organizaţia Englezilor liberi»." Pancartele de pe gardurile ce-împrejmuiau clădirile în construcţie atrăgeau toate privirile. Cete de „Englezi liberi" în uniformă ori în haine civile cutreierau Londra, făcînd propagandă pentru recrutări, organizînd demonstraţii patriotice şi investigînd ca detectivii amatori. Profitară de ocazie ca să bată zdravăn mai mulţi cetăţeni, cu ale "căror păreri nu erau de acord. în suburbiile Tottenham şi East Ham dădură adevărate lupte împotriva mulţimii ostile; răniră mai mulţi poliţişti. La funeraliile lui Everard, o procesiune lungă de cinci kilometri, compusă din oameni îmbrăcaţi în uniforme verzi, urmă coşciugul pînă la groapă.

Spandrell citea toate ziarele în fiecare dimineaţă. Ce farsă! Ce comedie nemaipomenită! Lui Illidge, plecat în Lancashire să stea cu mama lui, îi trimisese o carte poştală reprezentîndu-l pe Everard în uniformă, călare pe calul lui alb; prăvăliile erau pline de fotografii; vînzătorii ambulanţi le vindeau pe stradă. „Un leu mort pare mai primejdios decît un cîine în viaţă, scrise el pe dos. Dumnezeu a fost întotdeauna un farsor."

Cea mai bună glumă a lui Dumnezeu, în ce .îl privea pe Spandrell, e că Dumnezeu nu exista. Pur si simplu nu exista. Nici Dumnezeu, nici diavolul. Căci dacă diavolul ar exista, ar exista şi Dumnezeu.

Nu-i rămăsese decît amintirea unei prostii sordide şi dezgustătoare, care însă generase un balamuc imens. Mai întîi totul se redusese la o chestiune de lăzi de gunoi, o farsă. Poate că diavolul reprezenta tocmai spiritul lăzilor de gunoi. Iar Dumnezeu? în acest caz, Dumnezeu reprezenta pur şi simplu absenţa lăzilor de gunoi.

„Dumnezeu nu există separat de noi. nici deasupra şi nici în afara noastră." îşi aduse aminte de vorbele rostite odată de Rampion. în orice caz, nici un aspect al lui Dumnezeu, folositor şi important pentru omenire, nu se află

deasupra sau în afara noastră. Dumnezeu nu se află nici înăuntrul nostru — în sensul în care protestanţii folosesc fraza — adică ascuns în imaginaţie, în sentimente, în intelect, şi chiar în suflet. El există, fireşte, şi în alte locuri.

Există însă şi înăuntrul nostru, aşa cum o bucăţică de pîine există în tine după ce-ai mîncat-o. Dumnezeu se află

chiar în trupul tău, în sîngele, maţele, inima, pielea şi în şalele tale. Dumnezeu este rezultatul total, spiritual şi fizic al oricărui g'înd sau acţiuni importante pentru viaţă, a-l oricărei legături vitale cu lumea. Dumnezeu este o calitate de acţiuni şi de relaţii

453

— o calitate pe care o simţi şi o cunoşti prin experienţă. Oricum, la asta se reduce Dumnezeu pentru -scopurile noastre, pentru scopul de a trăi. Fiindcă, desigur, în scopul de a cunoaşte şi de a face speculaţii, Dumnezeu mai poate exista şi într-o mulţime de alte lucruri. Poate să fie Stînca Epocilor, acel Jehova din Vechiul testament; poate fi orice vrei. Dar ce legătură au toate acestea cu noi, fiinţe vii, cu trup. Nici una, absolut nici una, afară de aceea de a ne face rău. în clipa cînd îngădui ca adevărul meditativ să ia locul adevărului pe care-l simţi instinctiv că e o călăuză pentru existenţă, distrugi absolut totul. Spandrell protestă. Oamenii trebuie să aibă credinţe absolute, trebuie să se ghideze după semne externe fixe.

— Muzica există, spusese el în concluzie, chiar dacă tu personal n-ai nici un interes pentru ea. Trebuie să-i admiţi existenţa în mod absolut, în atara propriei tale capacităţi de a asculta şi de a simţi plăcere.

— Din punct de vedere speculativ şi teoretic, da. N-ai decît să o admiţi. Dar nu trebuie să îngădui cunoştinţelor teoretice a influenţa asupra vieţii practice. în mod abstract, ştii că muzica există şi e frumoasă. Dar nu-i nevoie să pretinzi, cînd auzi muzica lui Mozart, că te cuprinde un fals entuziasm, un delir. Dacă o faci, devii unul din acei snobi idioţi, cu pretenţia că înţeleg muzica, întîlniţi îndeobşte la Lady Edward Tantamount, oameni incapabili să deosebească muzica lui Bach de cea a lui Wagner, dar căzînd în extaz de îndată ce viorile încep să