Punct, Contrapunct

evenimentele au o semnificaţie şi că au fost aranjate. Mai ales cînd au loc în serie. Să presupunem că

va cădea de o sută de ori la rînd numai pajura.

— Lasâ-ne totuşi să cădem cu capul, spuse Philip rîzînd. Sîntem intelectuali rafinaţi, nu uita.

Spandrell se încruntă. Gluma i se păru deplasată. Pentru.el subiectul era serios.

304

— Cînd mă gîndesc la mine, spuse el, sînt convins că tot ce mj s-a întîmplat a fost într-un fel aranjat dinainte.

Cînd eram mic am presimţit ce-am să devin cînd voi fi mare. Dacă n-ar fi intervenit unele evenimente, aş fi devenit ceva cu totul deosebit de ce sînt acum.

— Un îngeraş, poate! spuse Illidge. Spandrell ignoră întreruperea.

— De la vîrsta de cincisprezece ani au început să mi se întîmple lucruri care erau în mod profetic pe măsura a ceea ce am devenit. Tăcu.

— Aşa că ţi-au crescut o coadă şi copite în locul unui nimb şi al unei perechi de aripi. Ce poveste tristă. Ai observat vreodată, continuă Illidge, întprcîndu-se spre Walter, dumneata care eşti un expert în artă

sau, cel puţin, ar trebui să fii, ai observat vreodată că picturile cu îngeri sînt complet incorecte şi neştiinţifice?

Walter clătină din cap. — Un om de şaptezeci de kilograme, căruia i-ar creşte aripi, ar trebui să aibă nişte muşchi colosali pentru a le mişca. Iar nişte muşchi colosali pentru zbor cer în mod corespunzător un stern lat, ca al păsărilor. Un înger atîrnînd vreo şaizeci de kilograme, dacă are chef să zboare ca o raţă, trebuie să aibă un stern lung de cel puţin un metru jumătate. Spune-i asta tatălui dumitale, dacă mai are chef să picteze un tablou cu subiectul Bunavestire. Toate portretele existente care-l reprezintă pe îngerul Gabriel sînt scandalos de false

între timp, Spandrell se gîndea la ceasurile de mari bucurii petrecute în munţi, la sentimentele delicate, la scrupulele, sensibilităţile şi căinţele copilăriei lui. Remuşcările după săvîrşirea unei fapte rele, ca şi fericirea profundă simţită în faţa unei flori sau a unui- peisaj erau nu -numai puternic legate de dragostea ce-o purta mamei lui, dar şi înrădăcinate şi cuprinse în acest sentiment. îşi aminti de cartea Un pension la Paris, de lecturile erotice făcute la lumina lanternei, sub cearşaf. Cartea fusese scrisă. în epoca cînd culmea modei pornografice o reprezentau ciorapii lungi şi negri, ca şi mânuşile lungi şi negre, cind „a săruta pe un bărbat fără mustaţă echivala cu a mînca un ou fără sare". Mustăţile seducătoare şi priapice ale maiorului fuseseră lungi, răsucite şi cănite. Ce ruşine şi ce remuşcări îl cuprinseseră! Cît de mult se luptase, cit de serios se rugase să capete puterea de a rezista tentaţiei! Iar dumnezeul căruia i se

Jgase semăna cu mama lui. Rezistînd tentaţiei se dovedea vrednic de ea. Cedînd tentaţiei o trădase şi negase pe dumnezeu. Era gata să gîştige lupta. Iar apoi, într-o dimineaţă,

a un trăsnet din senin, aflase că mama lui se va mărita cu taiorul Knoyle. Maiorul Knoyle avea şi el mustăţile răsucite.

305

— Adepţii Sflntului Augustin şi calviniştii nu se înşelau, spuse el cu voce tare, întrerupînd discuţia despre sternul serafimilor.

— Văd că lucrul continuă să te preocupe! spuse Illidge.

— Dumnezeu îi salvează pe unii şi-i condamnă pe alţii.

— Ar putea să facă aşa dacă: unu — dacă Dumnezeu ar exista; doi — dacă ar exista o salvare a sufletului; trei...

— Cînd mă gîndesc la Războiul Mondial, continuă Spandrell, întrerupîndu-l, îmi dau seama- ce-ar fi putut să reprezinte pentru mine şi ce a„ reprezentat de fapt. . Dădu din umeri plictisit. Da, Sflntul Augustin are dreptate.

— Eu unul trebuie să vă spun, zise Philip, că i-am rămas întotdeauna extrem de recunoscător Sfintului Augustin, sau oricărui alt sfînt fiindcă m-a blagoslovit cu un picior infirm. Asta m-a împiedicat să devin erou; dar m-a împiedicat în acelaşi timp să devin un cadavru.

Spandrell îi aruncă o privire. Colţurile buzelor lungi trădau o expresie ironică.

— Accidentul tău ţi-a asigurat o viaţă liniştită şi retrasă. Cu alte cuvinte, evenimentul a fost pe măsura ta. Aşa după cum Războiul Mondial, în ceea ce mă priveşte, a fost exact pe măsura mea. Eram de un an la Universitatea Oxford, cînd a început războiul, continuă el.

— La nepreţuitul ăla de colegiu, nu? spuse Illidge care, de îndată ce auzea pomenit numele unui aşezămînt de cultură cu vechi tradiţii şi costisitor, devenea pe loc ironic.

— Trei trimestre de activitate şi două vacanţe şi mai grozave. Descoperisem băutura, pocherul şi diferenţa dintre femeile în carne şi oase şi cele din imaginaţia noastră puberă. Prima femeie adevărată, ce apocalips! adăugă el. Şi în acelaşi timp ce dezamăgire îngrozitoare! Ce banală se dovedeşte femeia în carne şi oase cînd imaginaţia îţi lucrează febril după lectura unei cărţi pornografice.

— Asta-i un omagiu adus artei, aşa cum am arătat deseori, spuse Philip. îi zîmbi lui Walter, care se înroşi amintindu-şi ce-i spusese cumnatul său despre primejdiile ce-l pîndeau cînd încerca să facă dragoste după modele poetice înălţătoare. — Am fost crescuţi aiurea, continuă Philip. Arta primează asupra vieţii. Romeo şi Julieta sau istorii porcoase citite înainte de căsătorie sau de echivalentele ei. Iată de ce. toţi scriitorii tineri din zilele noastre compun o literatură a dezamăgirii. E inevitabil. în zilele splendide de odinioară poeţii începeau prin a-şi pierde virginitatea; apoi, după cunoaşterea completă a dragostei carnale şi conştienţi de lipsa ei de poezie, se sileau din răsputeri

306

_o idealizeze şi s

s

-o înfrumuseţeze. Noi începem cu lucruri poetice şi trecem apoi la cele nepoetice. Dacă băieţii şi fetele şi-ar pierde virginitatea la. fel de devreme ca pe vremea lui Shakespeare, ar avea loc o renaştere a poeziilor lirice de dragoste ca în epoca reginei Elisabeta.

— S-ar putea să ai dreptate, spuse Spandrell. Eu ştiu doar că atunci cînd am descoperit realitatea, m-a dezamăgit, deşi era atrăgătoare. Atrăgătoare poate tocmai fiindcă mă dezamăgise atît de mult, Inima-i o-ciudată

grămadă de bălegar; excrementele trag la excremente şi marele farmec al viciului constă în caracterul lui stupid şi solid. Viciul te atrage fiindcă-i foarte dezgustător. Rămîne veşnic dezgustător. Ţin minte că

Ia începutul Războiului Mondial m-ara bucurat formidabil că voi avea prilejul să ies din mocirlă şi să înfăptuiesc în schimb ceva curat.

— Pentru Ţară şi Rege! îl persifla Illidge.

— Sărmanul Rupert Brook1! Astăzi îţi vine să zîmbeşti cînd îi citeşti flecuşteţul acela de poezie despre onoarea ce s-a întors în lume. Evenimentele au făcut ca poezia lui să para oarecum comică.

— Era o glumă proastă chiar de cînd a fost scrisă, spuse Illidge.

— Ah, nu. Pe atunci şi eu simţeam exact Ia fel.

— Fireşte. Fiindcă erai la fel cu Rupert Brook, un membru răzgîiat şi blazat al claselor înstărite. Aveai nevoie de fiori noi, asta-i tot. Războiul şi acea faimoasă „onoare" ţi-au oferit ocazia să-i încerci.

Spandrell dădu din umeri.

— Eplic-o aşa, dacă vrei. Eu susţin că în august 1941 am dorit să înfăptuiesc un act nobil. Aş fi fost chiar foarte mulţumit să fiu ucis pe front.

— „Mai bine moartea, decît dezonoarea", nu?

— Da, absolut, răspunse Spandrell. Poţi fi sigur că toate melodramele sînt perfect realiste. Sînt anumite împrejurări cînd oamenii afirmă ca preferă moartea, dezonoarei. Singurul defect al melodramei e că te face să crezi fn permanenţa acestei concluzii. Din nefericire, nu se întîmplă aşa. Dar „mai bine moartea, decît dezonoarea" e exact ce gîndeam în august 1914. Dacă alternativa morţii ar fi fost felul idiot de viaţă pe care l-am dus, aş fi preferat să fiu ucis pe front.

— Vorbeşte iar gentleman-u\ din. clasa înstărită, spuse Illidge.

' Rupert Brook (1887—1915). poet englez de inspiraţie romantică.

307

— Cum însă îmi făcusem educaţia mult timp în străinătate, cunoşteam trei limbi străine şi aveam o mamă care mă iubea foarte mult şi un tată vitreg dispunînd de mare influenţă în armată, am fost transferat, vrînd-nevrind, la serviciul de informaţii secrete al Armatei. Dumnezeu era ferm decis să mă condamne.

— A încercat foarte frumos să-ţi salveze viaţa, spuse Philip.

— Dar nu voiam să mi-o salveze. Afară de cazul cînd aş fi putut înfăptui ceva cu ea, de preferinţă un act de eroism, sau, cel puţin, o performanţă dificilă şi riscantă. M-am trezit în schimb numit ofiţer de legătură, iar mai tîrziu vînînd spionii. Din toate meseriile sordide şi josnice. .

— în definitiv, tranşeele nu erau chiar atît de romantice.

— Nu, dar reprezentau o primejdie. Ca să stai în tranşeu îţi trebuie curaj şi rezistenţă. Un agent secret care vînează spionii se află în deplină siguranţă şi nu trebuie să desfăşoare nici una din virtuţile nobile; în timp ce prilejurile pe care i le oferă viciul. . Oraşele din spatele frontului, Parisul, porturile puneau la dispoziţie în primul rind prostituate şi alcool.

— în fond, spuse Philip, erau vicii ce puteau fi evitate. Cu firea lui rece, i se părea uşor să fii raţional.

— Dar nu de mine, spuse SpandrelL Mai'ales în acele împrejurări. Voisem să fac un lucru bun şi fusesem împiedicat. Aşa încît mi-am stabilit un fel de principiu de onoare să fac lucrul opus celui dorit. Un principiu de onoare — pricepi?

Philip făcu un semn negativ.

— E puţin cam subtil pentru mine.

— închipuie-ţi că te afli în faţa unui om pe care-l respecţi, la care ţii şi pe care îl admiri, cum nu ţi s-a mai întîmplat vreodată. .

Philip dădu din cap afirmativ. De fapt, îşi spuse el, nu admirase niciodată profund şi nici nu iubise din adîncul sufletului pe cineva. Teoretic da, în practică, însă, niciodată; nu, niciodată nu dorise să devină discipolul cuiva, partizanul cuiva. Adoptase părerile altora şi chiar modul lor de viaţă, rămînînd însă tot timpul cu convingerea intimă că nici părerile şi nici modul de viaţă nu-i aparţineau cu adevărat şi că putea să le abandoneze, ceea ce era gata să facă, fără îndoială, cu aceeaşi uşurinţă cu care şi le însuşise. De cîte ori i se părea că se iveşte riscul de a fi cucerit de o teorie,'rezista cu tot dinadinsul, lupta şi fugea pentru a-şi păstra libertatea.

— . .eşti copleşit de .sentimentele ce i le porţi, continuă Spandrell. înaintezi spre el cu mîna întinsă, îi oferi prietenia şi

308

devotamentul tău, iar el, drept răspuns, îşi vîră mîinile în buzunar şi—ţi întoarce spatele. Ce te faci atunci? Philip rîse.

— Trebuie să consult cartea de bune maniere publicată de revista A Vogue.

— îi tragi una de-l dobori la pămînt. Asta cel puţin aş face eu. Ar fi un principiu de onoare. Şi cu cît l-ai admirat mai mult, cu atît îl pocneşti mai tare şi joci mai vîrtos pe stîrvul lui. Iată de ce nu puteau fi evitate prostituatele şi alcoolul. Din contră, îmi făcusem un principiu de onoare să nu le evit niciodată. Viaţa în Franţa semăna cu cea pe care o dusesem înainte de război — atît doar că era mult mai urită, mai idioată şi cu desăvîrşire lipsită de orice element compensator. După un an de astfel de viaţă, ajunsesem să mă cramponez cu disperare de dezonoare pentru a evita moartea. Sfintul Augustin are dreptate, ascultaţi-mă pe mine; sîntem condamnaţi sau salvaţi dinainte. Ceea ce ni se întîmplă e o conspiraţie providenţială.

— O prostie providenţială! spuse Ulidge; dar în tăcerea care se lăsase, se gîndi cît de extraordinar şi aproape infinit de improbabil era faptul că se afla acolo, bînd vin de Bordeaux, alături de masa secretarului perpetuu al

„Academiei Britanice" şi stînd cu spatele la cel de-al doilea judecător al Tribunalului Suprem. Acum douăzeci de ani, şanSele de a se afla sub tavanul aurit al acestui club fuseseră una la mai multe sute, sau mii de milioane. Şi totuşi, se afla aici. Mai bău puţin vin.

Philip se gîndea la acea namilă neagră care lovise cu copita. se repezise înainte cu dinţii rînjiţi şi cu urechile date pe spate, pornind fără veste şi trăgînd căruţaşul după ^el. Auzi din nou hodorogeala roţilor şi ţipătul său de'durere. îşi aminti cum se lipise de malul abrupt, cum încercase să se caţere, cum alunecase, cum căzuse; goana şi tropotul îngrozitor! Ţipătul său de durere! Silueta uriaşă a calului trecînd prin faţa soarelui, copitele mari şi, deodată, durerea care anihilase totul.

în timpul aceleiaşi tăceri, Walter se gîndea la acea după-amiază cînd intrase pentru prima oară în salonul lui Lucy Tantamount. întîmplările sînt pe măsura celor care le trăiesc.

— Dar care e secretul ei? întrebă Marjorie. De ce e nebun după ea? Fiindcă e absolut nebun.

— E un secret destul de vizibil, spuse Elinor. Nu i se părea ciudat,că Walter îşi pierduse capul după Lucy, ci că

găsise ceva atrăgător la sărmana Marjorie.

309

— De fapt, continuă Elinor, Lucy e foarte nostimă şi plină de viaţă. Şi pe deasupra are şi o reputaţie proastă, adăugă ea. amintindu-şi comentariile enervante ale lui Philip cînd călcaseră cu maşina cîinele, la Bombay.

— Şi o proastă reputaţie e atît de atrăgătoare? întrebă Marjorie, rămînînd cu ceainicul suspendat deasupra ceştii de ceai.

— Fireşte, înseamnă că femeia care se bucură de o astfel de reputaţie e accesibilă. Fără zahăr, mulţumesc.

— Sînt sigură însă, spuse Marjorie, oferindu-i ceaşca, că bărbaţilor nu le place să-şi împartă

amantele cu alţii.

— Poate că nu. Faptul însă că o femeie a avut mai mulţi amanţi dă speranţe unui bărbat. „Aşa cum au/euşit alţii, pot să reuşesc şi eu." Iată argumentul unui bărbat. în acelaşi timp, o proastă reputaţie îl face să se gîndească imediat la posibilitatea de a o cuceri repede. Şi pune în mişcare imaginaţia. Dacă

te întîlneşti cu Lola Montes1, datorită reputaţiei ei, te gîndeşti automat la un dormitor. Nu aceleaşi gînduri ţi le provoacă şi o întîlnire cu Florence Nightingale2. îţi evocă mai degrabă saloane de spital.

Ceea ce e cu totul altceva, încheie Elinor.

Se lăsă tăcerea. Elinor îşi spuse că e uriţ din partea ei să nu manifeste nici un fel de simpatie pentru Marjorie. N-avea însă ce-i face. îşi aminti viaţa înfiorătoare a bietei femei mai întîi alături de soţul ei, iar acum alături de ^Walter. Absolut înfiorătoare. Dar şi aceşti cercei oribili, din imitaţie de jad, ce-i atîrnau din urechi! Şi ce voce, ce ton serios...

Marjorie ridică privirea.

— Cum e posibil ca bărbaţii să fie atît de uşor înşelaţi? Cu o momeală atît de primitivă? Bărbaţi ca Walter. Ca Walter, insistă ea. Cum e posibil ca bărbaţii să fie atît de... atît de...

— Porci? sugeră Elinor. Aparent pot să fie, deşi, fireşte, pare ciudat. „Poate c-ar fi mai bine, îşi spuse ea, dacă Philip ar fi mai mult un porc decît un crab-hermit. Porcii au ceva omenesc. Pe cînd crabii-hermiţi fac tot ce pot ca să devină moluşte."

Marjorie clătină din cap şi suspină.

— E extraordinar, spuse ea cu o hotărire care-i păru lui Elinor cam ridicolă.

„Ce-ar fi gîndit Marjorie despre ea însăşi?" se întrebă Elinor. Marjorie avea însă o bună părere nu atît despre sine, cît despre virtute. Fusese educată să creadă în urîţenia viciului şi în

' Lola Montesfz) (1818—1861), artistă irlandeză, cu o viată foarte aventuroasă. A fost amanta regelui Ludovic I, al Bavariei.

2 Florence Nightingale (1820—1910), directoare de spital şi reformatoare a sistemului de îngrijire a bolnavilor de către surori, în Anglia.

310

aspectul animalic al naturii omeneşti, în frumuseţea virtuţii şi a spiritului. Lipsită de temperament, vădea completa lipsă de înţelegere a femeilor reci faţă de senzualitate. Faptul că Walter încetase deodată să mai fie cel pe care-l cunoscuse ea şi începuse să se poarte „ca un porc", cum se exprimase cam brutal Elinor, i se părea lui Marjorie un lucru cu totul extraordinar şi fără nici o legătură cu părerile lui asupra propriului ei farmec.

— Şi pe urmă, nu trebuie să uiţi, spuse Elinor cu voce tare, că Lucy mai are un avantaj asupra unor bărbaţi ca Walter. E una din femeile cu temperament de bărbat. Bărbaţii îşi pot procura plăcerile din întîlniri întîmplătoare, în timp ce majoritatea femeilor nu reuşesc niciodată, căci trebuie să fie, mai mult sau mai puţin, îndrăgostite. Trebuie să simtă emoţia dragostei. Aşa sînt aproape toate. Lucy e una din rarele excepţii. E

detaşată de emoţii ,ca un bărbat. Poate ridica o barieră între apetitul sexual şi celelalte sentimente.

— Ce grozăvie! se cutremură Marjorie.

Observînd reacţia ei fizică, Elinor începu, iritară, s-o contrazică.

— De ce crezi asta? Mie îmi pare uneori o însuşire demnă de invidiat. Rîse, şi aşa cum se aşteptase, Marjorie se scandaliza de cinismul ei. — Pentru un băiat timid şi modest ca Walter, continuă Elinor, acest gen de temperament îndrăzneţ reprezintă o trăsătură foarte atrăgătoare. E opusul temperamentului său: zănatic, lipsit de scrupule, încăpăţînat şi fără nici un dram de

"conştiinţă. înţeleg perfect de ce l-a zăfjăcit. Se gîndea la Everard Webley.— Forţa atrage întotdeauna, adăugă

ea. Mai ales cînd îţi lipseşte, cum e cazul lui Walter. Evident, Lucy reprezintă o forţă. O astfel de forţă poate să

nu-ţi placă. Ei. de gildă, nu-i plăceau prea mult ambiţia şi energia lui Webley. — însă nu te poţi abţine să nu admiri forţa în sine. Ca Niagara. Splendidă, deşi poate că nu ţi-ar face plăcere să te afli dedesubt. Pot să mai iau o felie de pune cu unt? Se servi singură. Marjorie vrînd să fie politicoasă mai luă şi ea o felie. E delicioasă .pîinea neagră, comentă Elinor şi se miră cum putea Walter să trăiască cu cineva care îşi îndoia degetul mic al mîinii cu care ţinea ceaşca de ceai, şi care muşca bucăţele atît de mici din felia de pîine. apoi le mesteca în dinţii din faţă, ca un cobai, de parcă mîncatul ar fi fost ceva nedelicat şi cam dezgustător. „ ■— Şi ce crezi c-ar trebui să fac? se hotărî în sfîrşit s-o 'ntrebe Marjorie.

Elinor dădu neputincioasă din umeri.

- 311

— Nu po(i decît să speri c-o să obţină ceea ce urmăreşte şi în curînd o să se sature.

Era un răspuns firesc; Marjorie însă îl găsi cam cinic, brutal şi crud.

Familia Quarles ocupa la Londra o locuinţă pitorească; pe vremuri clădirea făcuse parte dintr-un şir de grajduri situate într-o alee dosnică din cartierul Belgravia. întîi treceai pe sub o arcadă. La stingă se ridica abrupt un zid tencuit, de culoare cafeniu-deschis, fără ferestre, căci proprietarii refuzaseră să vadă condiţiile jalnice de cazare ale servitorilor. în dreapta se întindea un şir de grajduri joase, cu un singur etaj, cuprinzînd camerele de locuit şi ocupate acum de imense automobile Daimler; la etaj locuiau familiile şoferilor. Aleea se înfunda într-un zid, deasupra căruia se vedeau trernurînd în vînt platanii din grădinile cartierului Belgravia. Acest zid umbrea intrarea în casa familiei Quarles. Situată între grădini şi aleile rar locuite, căsuţa era foarte liniştită. Nu-i deranjau decît sosirea şi plecarea maşinilor, iar uneori ţipetele unui copil mic.

— Din fericire însă, remarcase Philip, oamenilor bogaţi le dă mîna să-şi cumpere maşini care nu fac zgomot.

Combustia internă a motorului e unul din factorii care contribuie la controlul naşterilor. Aţi auzit vreodată de un şofer cu opt copii?

Remiza care adăpostise odinioară trăsurile fusese contopită cu grajdurile într-un singur salon, foarte spaţios.

Două paravane lăsau impresia că odaia e împărţită. La intrare, în spatele paravanului din dreapta, se afla o mare parte a salonului, cu scaune şi o sfoară, dispuse în jurul căminului. Paravanul din stînga ascundea masa de sufragerie şi intrarea într-o mică bucătărie. O scară urca de-a curmezişul unuia din pereţi spre dormitoare.

Perdele de creton galben dădeau iluzia luminii soarelui, care nu pătrundea niciodată prin ferestrele orientate spre nord. în cameră se aflau multe cărţi'. Deasupra căminului atîrna portretul lui Elinor, tînără, pictat de bătrînul Bidlake.

Philip stătea culcat pe sofa cu o carte în mînă.

„Raportul domnului Tate Regan despre masculii paraziţi pigmei, din_ trei specii ale peştilor cerativizi, e cu totul remarcabil. în regiunile arctice, ceratias holbolli, o femelă lungă cam de vreo .douăzeci de centimetri, transportă

pe suprafaţa ventrală doi peşti masculi lungi fiecare cam de vreo şase centimetri. Regiunea botului şi a bărbiei, la masculii pitici, e ataşată permanent unei papile de pe femelă, iar vasele de sînge 312

ale celor doi peşti comunică între ele. Masculul nu are dinţi; gura îi e inutilă; canalul alimentar a degenerat. La specia photocarynm spiniceps, femela, lungă cam de şase centimetri şi jumătate, poartă în vîrful capului, în faţa ochiului ei drept, un mascul, mai lung de un centimetru. La specia edriolychus schimdti, dimensiunile sînt aproape aceleaşi ca în ultimul caz, iar femela transportă masculul pigmeu răsturnat pe suprafaţa bronchiilor interioare."

Philip lăsă cartea din mînă, căută în buzunarul de la piept şi îşi scoase stiloul şi carnetul de notiţe. „Femelele din specia cerativizilor, scrise el, transportă, lipiţi pe trupul lor, masculi parazitari, de dimensiuni pitice. Trebuie subliniată comparaţia izbitoare cu Waiter aiergînd după Lucy. Cum ar arăta o astfel de scenă într-un acvariu? N-ar fi rău să se ducă împreună cu un prieten, om de ştiinţă, care să le arate femelele din specia cerativizilor şi soţii lor. Crepusculul, peştii, iată un decor perfect." Era pe punctul să pună din nou carnetul în buzunar, cînd îi veni altă idee. Redeschise carnetul. „Să presupunem că-i vorba de acvariul din Monaco; aş descrie Monte Carlo şi întreaga Rivieră prin comparaţie cu monştrii marini de la mare adîncime." îşi aprinse o ţigară şi continuă

lectura.

Se auzi o bătaie scurtă în uşă,. Se sculă şi deschise. Era Elinor.

— Ce după-amiază îngrozitoare! spuse ea şi se lăsă într-un fotoliu.

■%■

— Ei, ce noutăţi ai de la'Marjorie? întrebă el.

— Nici un fel de noutăţi, suspină ea, şi îşi scoase pălăria. Sărmana, niciodată n-am văzut-o atît de jalnică. îmi pare sincer rău de ea.

— Ce-ai sfătuit-o să facă?

— Nimic. Ce poate să facă? Ce face Waiter? îl întrebă ea. Ai avut ocazia să joci rolul tatălui de categorie grea?

— Să zicem, de categorie mijlocie. L-am convins să vină la Chamford împreună cu Marjorie.

— Serios? Asta-i o adevărată victorie.

— Nu-i chiar o victorie, cum îţi închipui. N-am avut cu cine să mă lupt. Lucy pleacă la Paris sîmbăta viitoare.

— Să sperăm că va rămîne acolo. Sărmanul Walter!

— Da, sărmanul Walter.

— Trebuie să-ţi spun însă ceva despre peştii cerativizi. îi >ovesti. — Intr-o bună zi, încheie el, va trebui neapărat să scriu un Best/ar modern. Ce lecţii moralizatoare! Dar, spune-mi, ce race Everard? Eram să uit că

l-ai văzut.

313

— Fireşte, n-ai fi putut să uiţi, spuse ea dispreţuitor.

— Serios? Nu văd de ce.

— Nu? Fireşte că nu vezi de ce.

— M-ai dat gata, spuse Philip cu o umilinţă ironică. Se lăsă tăcere.

— Everard e îndrăgostit de mine, spuse Elinor, în cele din urmă, fără să se uite la soţul ei, şi cu vocea cea mai plată şi mai banală cu putinţă.

— Şi e o noutate? întrebă Philip. Ştiam că e un vechi admirator.

— Vorbesc foarte serios, continuă Elinor. Foarte serios. Aşteptă neliniştită comentariul lui. Răspunsul sosi după o scurtă pauză.

— Asta ar trebui să fie mai puţin amuzant.

Mai puţin amuzant! Nu putea să priceapă? la urma urmei nu era prost. Sau poate că înţelegea şi se prefăcea că nu înţelege; sau poate că se bucura în secret că Everard o iubeşte. Ori poate la mijloc nu era decît indiferenţa lui care-l orbea. Nimeni nu pricepe ceea ce nu simte. Philip n-o putea înţelege, 'fiinHca* nu simţea^că'""ea7~Eră~perfect convins că şi ceilalţi oameni erau înzestraţi cu aceeaşi judecată călduţă şi cumpătată ca a lui.

— îmi place totuşi, spuse ea tare, cu o ultimă încercare disperată de a stîrni în sufletul lui Philip măcar umbra unui sentiment de afecţiune pentru ea. „Dac-ar fi gelos, trist sau furios, aş fi atît de. fericită, i-aş fi atît de recunoscătoare!" — îmi place foarte mult, continuă ea cu vocea tare. Are ceva care te atrage. O înfăcărare, o violenţă. .

Philip rise.

— De fapt, e tipul irezistibil al omului cavernelor.

Cu un mic suspin, Elinor se ridică, îşi luă pălăria şi geanta şi aplecîndu-se peste fotoliul soţului ei îl sărută pe frunte, ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun; se întoarse şi, fără să spună un cuvînt, urcă scările spre dormitor.

Philip îşi reluă cartea. „Bonnellia viridis, citi el, e un vierme foarte răspîndit în Marea Mediterană. Femela are corpul lung cît o prună, cu un apendice în formă de trompă, bifid la capăt, subţire ca un filament ce se poate contracta uşor, şi lung de vreo şaizeci de centimetri. Masculul e însă microscopic şi trăieşte în ceea ce se poate numi canalul reproductiv (un nephhdium modificat) al femelii. Nu are gură şi existenţa lui depinde de ce poate absorbi, ca parazit, prin pereţii ciliari ai canalului. ."

Philip lăsă din nou cartea jos. Se întrebă dacă n-ar trebui să urce şi să vorbeasacă cu Elinor. Era sigur că ea nu se va

314

îndrăgosti niciodată de Everard. Poate însă că n-ar trebui să fie atît de sigur. Elinor păruse cam tulburată. Poate că se aşteptase ca el să spună cît de mult o iubeşte, cît ar fi de nenorocit, de furios dacă ea ar înceta să-l mai iubească. Exact cuvintele pe care aproape că nu le putea rosti. în cele din urmă se hotărî să ■nu urce. Are să

aştegte să vadă ce se întîmplă; are să amîne discuţia pe altă dată. îşi continuă lectura despre bonellia viridis.

Capitolul XXII

Din însemnările lui Philip Quarles

„Astăzi, acasă la Lucy Tantamount, am fost victima unei asociaţii de idei foarte ciudate. Ca de obicei, Lucy semăna cu tricolorul francez; albastră în jurul ochilor, cu o gură stacojie, iar restul feţei de un alb cadaveric, pe fondul părului ei strălucitor şi de un negru metalic. Am făcut un fel de glumă. Lucy a ris, a deschis gura, şi atunci am văzut că limba şi gingiile erau mult mai deschise la culoare decît buzele rujate (am simţit un şoc ciudat şi înspăimîntător, un fel de groază şi de uimire), căci păreau, prin contrast, livide şi albe. Apoi fam nici o legătură, am revăzut crocodilii sfinţi din grădinile palatului de la Jaipur, cînd ghidul indian le aruncă bucăţi de carne; aveau cerul gurii la fel de alb, de parcă ar fi fost căptuşit cu o rneşină bej, uşor apretată. Iată aşadar cum lucrează

mintea omenească! Şi mai ai pretenţii intelectuale! Poate. Dar ce ocazie nesperată pentru romanul meu. Am să-

mi încep cartea cu un astfel de episod. Eroul meu, asemănător lui Walter, o face pe sirena lui, asemănătoare lui Lucy, să rîdă şi imediat (e îngrozit, deşi continuă, poate tocmai din cauza aceasta, să o dorească şi mai mult, aproape cu perversiune), are imaginea acelor crocodili dezgustători, pe care îi văzuse cu o lună în urmă în India.

Realizez astfel atît nota de straniu, cît şi cea de fantastic. Totul devine neverosmil dacă smulgi crusta de banalitate evidentă aşternută peste obiceiurile noastre. Fiecare eveniment şi obiect conţine în sine o infinitate de adîncimi scufundate în alte adîncimi. Nimic nu e în fond ceea ce pare — sau mai degrabă fiecare lucru seamănă

cu milioane de alte lucruri. Toată India i se derulează rapid, ca un film, prin minte, iar ea ride şi îşi arată — ea, fiinţa frumoasă, pe care o iubeşte, după care tînjeşte, pe care o doreşte cu pasiune — gingiile şi cerul gurii ei de crocodil, oribil de livide."

316

„Muzicalitatea ficţiunii. Nu însă în maniera simbolistă, subordonînd sensurile sunetului (Pleuvent Ies blpus baisers des astres taciturnes,1 simple grosolănii), ci pe o scară mai mare, în eşafodaj. Meditaţie asupra lui Beethoven. Schimbarea modurilor, trecerile abrupte. (Nota de majestuos alternînd cu cea de glumă, ca, de pildă, în prima mişcare a Quartetului în si bemol major. Nota comică prevesteşte brusc solemnităţile uimitoare şi tragice ale scherzo-ului din Quartetul în do diez minor.) Şi mai interesante sînt modulaţiile, nu numai de la o cheie la alta, ci şi de la un mod la altul. Se anunţă o temă, ce e apoi dezvoltată, schimbată, deformată

inperceptibil, pînă ce, încă de recunoscut, se transformă complet. în succesiunea variaţiilor, procesul e dus şi mai departe. De pildă, acele variaţii incredibile asupra unei melodii de Diabelli2. întreaga gama a gîndurilor şi sentimentelor, legată organic cu melodia ridicolă a unui vals oarecare. Cum descrii astea într-un roman?

Trecerile abrupte sînt destul de uşoare. N-ai nevoie decît de un număr suficient de personaje," şi paralel de acţiuni contrapunctate. în timp ce Jones îşi omoară nevasta, Smith plimbă căruciorul cu copilul în parc. Alternezi temele. Modulaţiile şi variaţiile sînt mai interesante, deşi mult mai dificile. Un romancier reuşeşte să modeleze, redublînd situaţiile şi personajele. Arăţi cum mai multe persoane se îndrăgostesc sau mor sau se roagă în feluri diferite — lipsa de asemănare rezolvînd aceeaşi problemă. Sau viceversa, oameni asemănători confruntaţi cu probleme diferite. Poţi astfel să modulezi prin toate aspectele temei tale, să scrii variaţii în orice număr de moduri diferite. Altă cale: romancierul îşi poate asuma privilegiul de creator — ca Dumnezeu — şi îşi alege pentru a le examina întîmplările din povestire în aspectele lor variate — emotiv, ştinţific, economic, religios, metafizic etc. Va modula de la un aspect la altul — de la aspectul estetic la cel fizico-chimic al lucrurilor, de la aspectul religios la cel pshiologic sau financiar. S-ar putea însă ca astfel autorul să-şi impună voinţa în mod prea tiranic. Aceasta e părerea unora. Dar e oare •jevoie ca autorul să fie atît de retras? Părerea mea e că am ievenit excesiv de scrupuloşi în privinţa acestor manifestări personale."

'2 Plouă sărutările albastre ale astrelor taciturne (fr.) Antonio Diabelli (1781—1858), compozitor vienez şi editor de partituri Muzicale.

317

„Plasează un romancier într-un roman; va servi ca pretext generalizărilor estetice, care ar putea fi interesante —

cel puţin pentru mine. E de asemenea util pentru o experienţă. Extrase din opera sa pot ilustra alte căi posibile sau imposibile pentru a scrie o povestire. Şi dacă-l pui să povestească ca şi ţine fragmente din aceeaşi povestire, poţi să faci variaţii pe această temă. Dar de ce să pui un singur romancier în roman? De ce nu şi un al doilea în romanul lui? Şi un al treilea în romanul celui de-al doilea? Şi aşa mai departe, la infinit, ca în reclamele de

«C^iaker Oats», unde e desenat un quaqer ţinînd în mînă o cutie cu fulgi de ovăz, pe care se află desenul unui alt quaqer cu altă cutie cu fulgi de ovăz, pe care se află desenul unui alt quaker cu o altă cutie de ovăz, pe care etc, etc. Cam pe la a zecea imagine ai putea să obţii un romancier ce îşi povesteşte romanul cu ajutorul simbolurilor algebrice, sau în termeni de presiune arterială, puls, secreţia glandelor interne şi a duratei reacţiilor."

„Romanul de idei. Caracterul fiecărui personaj trebuie implicat, pe cît e cu putinţă, în ideile pe care la propagă.

Atît timp cît teoriile sînt raţionalizări ale sentimentelor, instinctelor şi dispoziţiilor sufleteşti, lucrul e posibil.

Defectul principal al romanului de idei e că trebuie să scrii despre oameni care au de exprimat idei — ceea ce exclude cam 99 la sută din rasa umană. De aceea, romancierii adevăraţi şi înnăscuţi nu scriu astfel de cărţi. Eu însă n-am avut niciodată pretenţia că sînt un romancier înnăscut."

„Marele defect al romanului de idei ţ de a fi o combinaţie artificială. E obligatoriu să fie aşa, fiindcă oamenii care pot expune automat noţiuni perfect formulate nu sînt cu totul reali; au ceva cam monstruos, iar convieţuirea cu monştrii devine cu timpul plictisitoare."

„Cred că instinctul de acaparare are mai mulţi pervertiţi decît instinctul sexual. Cel puţin mie oamenii mi se par mult mai preocupaţi de bani decît de amorurile lor. Ce meschinărie uluitoare întîlneşti tot timpul, mai ales printre cei bogaţi! Şi ce

318

risipă fantastică! Ambele trăsături se găsesc reunite deseori în aceeaşi persoană. Există apoi avarii, cei care tezaurizează, cei care sînt complet şi aproape neîncetat obsedaţi de bani. Nimeni nu este urmărit tot timpul în acelaşi fel de impulsul sexual — pentru că în problemele de ordin sexual poate să existe, bănuiesc eu, o satisfacţie psihologică, în timp ce atunci cînd e vorba de bani ea nu există. Cînd trupul e sătul, mintea nu se mai gîndeşte la hrană sau la ferriei. Dar foamea după bani şi obiecte e aproape exclusiv mintală. Aici nu poate să

existe o satisfacţie fizică. Ea ar explica excesele şi perversiunile spiritului de acaparare. Trupurile noastre aproape că silesc instinctul sexual să se comporte firesc. Perversiunile trebuie să devină violente mai înainte ca să poată subjuga tendinţele psihologice normale. Cînd însă e vorba de spiritul de acaparare nu există un organ care să controleze şi nici un trup care să fie deviat din circuitul deprinderilor psihologice. Cea mai slabă tendinţă

de perversiune se manifestă imediat. Dar poate cuvîntul «perversiune» nu are sens în acest context, căci perversiunea implică existenţa unei norme de la care deviază. Care e norma de la care deviază spiritul de acaparare? Se presupune că este vorba de o medie perfectă — dar e oare aceasta adevărata normă statistică? M-aş considera oarecum «hipoacaparator», mai puţin interesat în general de bani şi de bunuri decît media obişnuită

a oamenilor? Illidge ar spune despre mine că fenomenul se datoreşte în întregime faptului de-a fi crescut într-o lume unde banii se cîştigă uşor. E poate, parţial, adevărat. Nu cred însă că în întregime. Gîndiţi-vă cît de numeroşi sînt oamenii născuţi bogaţi» a căror singură preocupare o constituie stringerea banilor. Nu, spiritul meu

«hipoacaparator» e atît ereditar, cît şi dobîndit. în orice caz, nu manifest nici un fel de interes pentru proprietate şi nici nu simpatizez sau înţeleg pe cei care au astfel de preocupări. Nici un personaj cu trăsături predominant acaparatoare nu a apărut în vreuna din povestirile mele. E un defect, căci oamenii cu spirit de acaparare sînt fireşte foarte ăspîndiţi în viaţa de toate zilele. Mă îndoiesc însă că aş putea e interesant un astfel de personaj, dat fiind că pe mine nu mă interesează pasiunea de a acapara. Balzac putea s-o facă; împrejurările şi ereditatea îl siliseră să fie foarte preocupat de ni. Dar cînd un lucru te plictiseşte, poţi deveni şi tu plictisitor Clnd scrii despre el."

Capitolul XXIII

Masa de scris se afla sub fereastră. întunecată de aerul plin de fum din Sheffield, o rază de soare, galbenă şi vîscoasă, lumina un colţ al mesei şi o parte din covorul roşu cu flori, Everard Webiey scria o scrisoare. Peniţa îi aluneca iute pe hîrtie. Executa totul repede şi hotărit.

„Dragă Elinor, scria el, de profundis clamavi, ad;că te chem din adîncurile acestui dormitor dezgustător de hotel şi chiar din adîncurile şi mai mari ale acestei campanii politice din nordul ţării. (Scria I-urile', ca şi cum litera ar fi fost o coloană — o coloană dreaptă şi puternică cu două liniuţe transversale, sus şi jos, reprezentînd vîrful şi baza ei. Liniile care tăiau litera I erau trase ferm.) Nu cred însă că mă asculţi. Am avut întotdeauna o mare simpatie pentru sălbaticii care-i trag o bătaie zdravănă zeului lor dacă acesta nu le satisface rugăciunile sau nu răspunde la sacrificii. Anglia aşteaptă astăzi ca fiecare zeu să-şi facă datoria. Iar dacă nu şi-o face, ei bine, cu atît mai rău pentru el, căci are să simtă pe spinare biciul cu nouă cozi. Adoraţia societăţii moderne pentru un inefabil îndepărtat, ale cărui acţiuni nu are nimeni dreptul să le critice, mi se pare condamnabilă. Ce sens are un contract cu cineva, atît timp cît îl poate călca cînd vrea, fără ca să-i poţi cere socoteală? Femeile au ajuns la fel ca zeii. Nu le poţi trage la răspundere. N-ai voie să le sileşti să-şi îndeplinească datoria faţă de cei ce le adoră, sau să-şi respecte partea ce le revine în contractul firesc dintre sexe. Eu scriu şi implor. Dar, întocmai ca zeul de ultima modă al filozofiilor moderne şi al teologiilor cu idei largi, tu nu asculţi. Şi nu mi se îngăduie să iau măsuri de represalii; e de prost gust să baţi zeul care te-a trădat. Nu se practică aşa ceva. Te previn, cu toate acestea, că întro bună zi am să încerc excelentele metode de odinioară. Am să pun la cale un fel de răpire a Sabinelor; ce-o să se intîmple atunci cu superioritatea ta

1 In limba engleză, persoana întîi singular, I, se scrie întotdeauna cu majusculă.

320

inefabilă şi distantă? Dac-ai şti cît te urăsc fiindcă mă sileşti să te iubesc atît de mult! E o nedreptate strigătoare la cer să primeşti de la mine atîta dragoste, atîta pasiune şi să nu dai nimic în schimb! Şi nici măcar nu eşti aici ca să primeşti pedeapsa meritată! A trebuit să mă răzbun pe derbedeii care ne tulbură întrunirile. Noaptea trecută am participat la o bătaie zdravănă. Urlete, huiduieli şi un cor care cînta Internaţionala. Dar i-am dat gata. într-o clipă. A trebuit să învineţesc ochiul unuia dintre conducătorii lor. Nefericitul! Plătea răutăţile tale. Era ţapul tău ispăşitor. Căci, de fapt, luptam împotriva ta. Dacă n-ai fi fost tu, n-aş fi lovit deloc cu atîta sălbăticie, şi e probabil că n-aş fi ieşit învingător din încăierare. Aşa că, indirect, îţi datorez victoria, pentru că îţi rămîn, cum se cuvine, recunoscător. Dar cu un alt prilej n-am să mai am la îndemînă comunişti pe care să mă răzbun. Lupta următoare va fi dusă împotriva adevăratului duşman — adică împotriva ta. Aşa că fii atentă, draga mea. Am să

încerc să mă abţin şi să nu-ţi învineţesc un ochi, deşi la repezeală nu se ştie niciodată ce se poate întîmpla. De ce eşti atît de rece, de distantă şi de inertă? De ce te fereşti de mine? Mă gîndesc la fine tot timpul cu insistenţă.

Gîndul mă urmăreşte mereu. E ascuns, aţipit, în locurile şi în obiectele cele mai ciudate, gata ca la porunca vreunei asocieri întîmplătoare să se repeadă la mine din ascunzătoarea lui. Mă obsedează ca o conştiinţă

vinovată. Dacă eu. ."

Cineva bătu la uşă. Intră Hugo Brockle. Everard se uită la ceas, apoi la Hugo. Expresia îi deveni ameninţătoare.

— De ce ai întîrziat atît? întrebă el cu o voce îngrozitor de calmă.

Hugo se înroşi.

— Nu mi-am dat seama că-i tîrziu.

Era foarte adevărat. Luase masa de prinz cu familia Upwich, la douăzeci de mile peste landă. Polly Logan stătea cu ei. După masă, bătrînul Upwich împreună cu alţii plecaseră să joace o partidă de golf pe terenul din parc.

Polly, din fericire, nu juca golf. O invitase la o plimbare prin pădure, de-a lungul riului. ^um să-şi dea seama că trece timpul?

— îmi pare rău, adăugă el.

— Aşa şi sper, răspunse Everard, şi calmul său trăda o "olenţă ascunsă. Ţi-am spus să te întorci la cinci, iar acum e

Sase şi un sfert. Cînd mă întovărăşeşti în interesul organizaţiei ••tnglezii liberi", te afli sub disciplina militară.

Ordinele mele trebuiesc ascultate, pricepi? Pricepi? insistă el. Hugo dădu ruşinat din cap.

321

— Acum du-te şi vezi dacă toate aranjamentele pentru întrunirea de astă-seară sînt în regulă. Şi nu uita, ce s-a întîmplat să nu se mai repete. Data viitoare n-ai să mai scapi aşa uşor.

Hugo închise uşa după el. Deodată, toată furia se şterse de pe faţa lui Everard. Credea în eficacitatea metodei de a-şi speria din cînd în cînd subordonaţii. Ştia că jgţfp'q c n ^rmă excelentă. atîţa_vrerne cît nu te Irigi stăpînit 4p pri F1 ou se lasă niciodată. "Bietul Hugo! Everard zîmbi în sinea lui şi îşi continuă scrisoarea. Peste zece minute Hugo intră din nou şi-i spuse că cina era gata. întrunirea avea loc la opt, trebuiau să mănînce foarte devreme.

— Toată trăncăneala asta politică e o prostie, o imensă prostie, spuse Rampion cu o voce stridentă din cauza enervării. Bolşevicii şi fasciştii, radicalii şi conservatorii, comuniştii şi „Englezii liberi" — de ce dracu se luptă între ei? Vă spun eu. Se luptă ca să decidă cum o să ajungem în iad; cu ajutorul expresului comunist sau al maşinii de curse capitalistă, cu autobuzul individualist sau cu tramvaiul -colectivist, mergînd pe şinele controlate de stat. în toate cazurile destinaţia e aceeaşi. Toţi au să ajungă în iad, toţi sînt minaţi spre acelaşi impas psihologic şi spre acelaşi faliment social, rezultat al falimentului psihologic. Singura diferenţă

e următoarea: Cum ajungem în iad? Un om cu bun simţ nu are să manifeste niciodată interes pentru astfel de dispute. Pentru un om de bun simţ lucrul cel mai important e iadulv şi nu mijloacele de transport folosite pentru a ajunge acolo. întrebarea care se pune unui om de bun simţ e: Vrem sau nu să ajungem în iad? iar răspunsul e: Nu, nu vrem. Iar dacă acesta e răspunsul, atunci n-are nimic de-a face cu politicienii. Fiindcă ei vor să ne trimeată în iad. Toţi, fără excepţie. . Toţi sînt la fel de grăbiţi să ne ducă în iad şi nu se ceartă decît asupra mijloacelor de transport.

— Unii ne-ar putea duce mai încet decît ceilalţi, sugeră Philip.

Rampion făcu un gest indiferent.

— Asta nu poate constitui o diferenţă apreciabilă. Toţi cred în industrializare, într-o formă sau alta, toţi cred în americanizare. Gîndiţi-vă la idealul bolşevicilor. Un fel de Americă, dar o Americă

superlativă, cu departamente guvernamentale în locui trusturilor şi cu funcţionari superiori în locul bogătaşilor. Şi apoi, idealul celorlalte ţări din Europa.

322

Acelaşi lucru, atîta doar că oamenii bogaţi sînt menţinuţi: Acolo întîlniţi maşinismul şi funcţionari ai guvernului.

Aici maşinile şi pe Alfred Mond sau pe Henry Ford. Maşinile pentru a ne duce în iad; la volan bogătaşii şi persoanele oficiale. Crezi că o categorie poate conduce mai prudent decît cealaltă? Poate că ai dreptate. Dar nu văd vreo diferenţă. Şi unii şi alţii se grăbesc. în numele ştiinţei, progresului şi fericirii omeneşti! Spun amin! Şi apasă pe accelerator. Philip îl aprobă.

— Exact, spuse el. Pun maşina în mişcare. începe progresul. Dar aşa după cum ai spus, direcţia probabilă e o prăpastie fără fund.

— Iar singurul lucru despre care le place reformatorilor să vorbească este forma, culoarea, dispozitivul de conducere al vehiculului. Nu pot să înţeleagă idioţii că ceea ce contează e direcţia, că am apucat-o pe drumul cel rău şi că ar trebui să ne întoarcem — preferabil pe jos şi fără această maşină împuţită?

— S-ar putea să ai dreptate, spuse Philip. Nenorocirea e însă că dată fiind lumea existentă, nu te poţi întoarce şi nu poţi să arunci maşina la gunoi. N-o poţi face decît exterminînd jumătate din rasa omenească. într-o sută de ani, datorită industrializării, populaţia lumii s-a dublat. Dacă vrei să scapi de industrializare, trebuie să

măcelăreşti jumătate din femei şi bărbaţi. Ceea ce sub specie aeternitatis sau chiar sub specie historiae ar putea fi un lucru excelent, ca o problemă de politică practică însă e mai greu de conceput.

— Cu atît mai puţin acum, îi dădu dreptate Rampion. însă războiul următor şi revoluţia următoare au să le facă

extrem de practice.

— E posibil. Nu trebuie însă să te bazezi pe războaie şi pe revoluţii. Fiindcă dacă te bazezi pe faptul că ele vor avea loc, poţi fi sigur că aşa se va întîmpla.

— Vor avea loc în orice caz, spuse Rampion. Progresul industria] înseamnă supraproducţie, înseâtiină

necesitatea obţinerii unor pieţe noi, înseamnă rivalitate internaţională, înseamnă război. Iar progresul mecanic înseamnă o mai mare specializare şi standardizare a muncii, înseamnă mai multe jistracţii gata -

făcute pentru marea masă de oameni, înseamnă lescreşterea iniţiativei şi a spiritului de creaţie, înseamnă mai intelectualism şi atrofierea progresivă a tot ce e vital şi fundamental în natura umană, înseamnă creşterea plictiselii şi a lehniştii, şi, în cele din urmă, un fel de nebunie individuală care nu se poate termina decît cu o revoluţie socială. Fie că te bazezi

323

sau nu pe ele, războaiele şi {evoluţia sînt inevitabile, dacă lucrurile au să meargă mai departe ca pînă acum.

— Aşa că problema se rezolvă de la sine, spuse Philip.

— Numai prin autodistrugere. Cînd omenirea va fi distrusă, fireşte că nu mai e nici o problemă. Asta însă mi se pare o soluţie deplorabilă. Cred că mai există una, chiar în cadrul sistemului actual. O soluţie temporară, în timp ce sistemul e modificat în direcţia unei soluţii permanente. Rădăcina răului se află în psihologia individului; trebuie deci pornit de acolo, de la psihologia individului. Prima măsură va obliga oamenii să trăiască

două vieţi, în două compartimente. într-un compartiment ca muncitor din industrie, în celălalt compartiment ca fiinţe omeneşti. Opt ore pe zi ca nişte idioţi şi nişte maşini, iar restul de ore ca fiinţe omeneşti adevărate.

— Asta se şi practică.

— Nici gînd. Oamenii trăiesc tot timpul ca nişte idioţi şi ca nişte maşini, atît în orele de muncă, cît şi în cele libere. Ca nişte idioţi şi ca nişte maşini, închipuindu-şi că trăiesc ca fiinţe civilizate, şi chiar ca nişte zei. Primul lucru ce trebuie făcut e să-i sileşti să admită că în timpul orelor de lucru sînt nişte idioţi şi nişte maşini. „Civilizaţia noastră, fiind ceea ce este", e momentul să le spuneţi „trebuie să vă petreceţi opt ore din cele douăzeci şi patru ale zilei, devenind un fel. de corcitură între un idiot şi o maşină de cusut". Ştiu, e foarte neplăcut. E umilitor şi dezgustător. Dar asta-i situaţia. „Trebuie să faceţi cum vă spun, altfel întregul eşafodaj al lumii noastre se duce de ripă şi-o să murim de foame. Aşa că faceţi-vă meseria, idiot şi mecanic, şi petreceţi-vă

orele libere ca bărbaţi şi femei adevăraţi şi întregi, de la caz la caz. Nu amestecaţi cele două vieţi, păstraţi între ele un zid despărţitor etanş. Importantă e adevărata viaţă omenească, cea din ceasurile libere, cealaltă fiind o treabă murdară care trebuie îndeplinită. Şi nu uitaţi că munca voastră e murdară orice ai face

— afară de măsura în care vă oferă hrana şi menţine intactă societatea — şi e cu totul lipsită de importanţă şi nesemnificativă pentru adevărata viaţă umană. Nu vă lăsaţi înşelaţi de escrocii cu cuvinte frumoase, care vorbesc despre sfinţenia muncii şi ajutorul creştin, pe care oamenii de afaceri îl oferă semenilor.

Toate-s minciuni. Munca voastră nu-i decît o treabă urîtă şi murdară, devenită necesară, din nenorocire, datorită prostiei strămoşilor noştri. Ei au ridicat un munte de gunoaie şi voi sînteţi obligaţi să-l demolaţi, de frica să nu vă ucidă duhoarea lui, să-l demolaţi din răsputeri, blestemînd tot timpul memoria demenţilor care v-au silit să îndepliniţi această muncă murdară. Nu vă încurajaţi singuri, pretinzînd că

324

o muncă urită şi mecanică are ceva nobil. Nu are; singura urmare a acestei afirmaţii şi credinţe e că umanitatea voastră va ajunge la nivelul muncii voastre murdare. Dacă sînteţi convinşi că sistemul capitalist vă ajută şi că

munca e sfintă, o să deveniţi nişte idioţi mecanici în timpul celor douăzeci şi patru de ore ale zilei. Admiteţi că

munca-i murdară, feriţi-vă nasul şi munciţi opt ore, iar apoi concentraţi-vă să deveniţi în orele de răgaz adevărate fiinţe omeneşti. Fiinţe omeneşti cu totul reale. Nu cititori de ziare, amatori de jazz sau maniaci ai radioului.

Industriaşii care pun la dispoziţia maselor distracţii standardizate şi prefabricate se luptă din răsputeri să facă din voi pe cît e cu putinţă nişte imbecili mecanizaţi, atît în ceasurile voastre libere, cît şi în orele de muncă. Nu-i lăsaţi. Faceţi efortul de a deveni umani." iată ce-ar trebui să le spuneţi oamenilor; iată lecţia ce-ar trebui predată

celor tineri. Convingeţi-i pe toţi că această mare civilizaţie industrială e doar o duhoare şi că viaţa adevărată, viaţa care are un sens poate fi trăită numai în afara acestei civilizaţii. O să treacă foarte multă vreme pînă cînd viaţa decentă şi duhoarea industrială se vor putea împăca una cu alta. Poate că sînt, de fapt, ireconciliabile.

Rămîne de văzut, între timp, în orice caz, trebuie să cărăm gunoiul şi să suportăm cu stoicism duhoarea, iar în orele libere să încercam să ducem o viaţă omenească adevărată.

— E un program bun, spuse Philip. Dar nu cred că ai să cîştigi cu el multe voturi la viitoarele alegeri.

— Asta-i nenorocirea, răspunse Rampion, încruntîndu-se. Au să se coalizeze toţi împotriva mea. Căci singurul lucru asupra căruia sînt cu toţii de acord — conservatorii şi liberalii, socialiştii şi bolşevicii — e calitatea excelentă prin ea însăşi a duhorii industriale şi necesitatea standardizării şi a specializării oricărei urme de bărbăţie sau feminitate, existentă în rasa umană. Ni se cere să manifestăm interes pentru politică. Ei bine, spuse el dînd sceptic din cap, să ne gîndim la ceva mai plăcut. Uite, vreau să-ţi arăt acest tablou. Traversă

atelierul şi trase un tablou dintr-un maldăr de ptnze sprijinite de perete. Priveşte, spuse el, instalînd pînza pe un şevalet. Aşezată pe vîrful unei

Mine acoperite cu iarbă şi formînd punctul culminant al compoziţiei piramidale, o femeie goală dădea să sugă unui copil. Mai jos, la stînga şi în faţa ei, stătea ghemuit un bărbat cu dezgolită, întoarsă spre privitori, iar în dreapta loul.ui, se găsea un băieţel într-o poziţie asemănătoare. Omul f if,muit.se Juca eu mai mulţi pui de leopard ce ocupau centrul ^oloului puţin mai jos de picioarele femeii; băieţelul privea, aproape de femeie şi umplînd mai întreaga parte de sus a

m

Mai

325

tabloului, se găsea o vacă, ţinînd capul uşor întors şi rumegînd. Capul şi umerii femeii se detaşau slab pe corpul cafeniu-deschis al vacii.

— Un tablou la care ţin în mod deosebit, spuse Rampion după o scurtă tăcere. Carnea e bine redată. Nu eşti de aceeaşi părere? Are un fel de înflorire, ceva viu. Dumnezeule, ce minunat putea să picteze socrul tău carnea în aer liber! Uluitor! Nimeni nu l-a întrecut. Nici chiar Renoir. Aş vrea să am talentul lui. Crede-mă, tabloul ăsta e foarte reuşit, continuă el întorcîndu-se la şevalet. E absolut grozav. Şi mai are şi alte calităţi. Simt c-am reuşit să prind atît legătura vie dintre figuri, cît şi legătura lor cu restul lumii. Vaca, de pildă.

Are capul întors şi nu vede scena umană. Şi totuşi simţi că există o legătură fericită între ea şi oameni, o legătură lăptoasă, rumegătoare, bovin-rumegătoare. oamenii la rindul lor sînt legaţi de vacă şi de leoparzi, de aceştia din urmă însă complet altfel, corespunzînd felului direct şi specific prin care puii de leopard ţin legătura la rindul lor cu oamenii. Da, îmi place.

— Şi mie îmi place, spuse Philip. Un astfel de tablou te apără de duhoarea industrială. Rîse. — Ar trebui să mai pictezi unul, o completare, reprezentînd viaţa în lumea civilizată. Femeia, într-un impermeabil, se sprijină de o imensă sticlă de Bovril1 şi dă copilaşului ei să sugă Glaxo2. Colina e acoperită cu asfalt. Bărbatul, îmbrăcat într-un costum care costă cinci guinee, dar pe care l-a cumpărat la solduri cu cincizeci de şilingi, stă

ghemuit şi se joacă, mînuind un aparat de radio. Iar băieţelul, plin de coşuri şi rahitic, priveşte cu mult interes.

— Totul pictat cubist, spuse Rampion, ca să fii sigur că nu mai are nici un fel de viaţă. Nimic nu egalează arta modernă cînd e vorba să sterilizeze viaţa. Fenolul nici nu se compară cu ea.

1 O marcă de extras concentrat de carne.

2 O marcă de lapte condensat.

Capitolul XXIV

Autoguvernarea indienilor sub dinastia împăraţilor Maurya

continuă să reclame săptămîni de-a rindul prezenţa domnului

Quarles la British Museum, cel puţin două zile întregi din şapte.

— Nici nu-mi închipuiam, explică el, că există atît de mult

material de cahre te poţi folosi.

între timp, Gladys descoperise că făcuse o greşeală. Distracţiile aşteptate cu nerăbdare de la protectorul ei, domnul Quarles, nu se dovedeau mai grozave ca cele pe care şi le-ar fi putut permite în compania unor ţipi, nu cu mult mai bogaţi decît el. Se părea că domnul Quarles nu era gata să-şi plătească luxul de a se simţi superior. îşi dădea aere, dar fără să cheltuiască mulţi bani. Pretextul lui, atunci cînd o ducea la restaurante ieftine sau cumpăra bilete proaste la teatru, îl constituia necesitatea de a se ascunde. Nu-i convenea să fie văzut de o cunoştinţă în tovărăşia lui Gladys; şi cum cunoştinţele sale aparţineau îmbuibaţilor care circulau în maşini luxoase de la restaurantul Berkeley la stalurile teatrului de revistă Gaiety, domnul Quarles şi Gladys mîncau la Corner House şi priveau spectacolul de varieteu de la balconul doi. Aceasta era explicaţia oficială prin care Sidney Quarles justifica distracţiile pe care i le oferea lui Gladys. Adevăratul motiv însă nu îl constituia necesitatea de a se ascunde, ci aversiunea lui înnăscută de a se despărţi de banii gheaţă. Căci, deşi sumele mari erau un fleac pentru el, sumele mici, în schimb, reprezentau foarte mult. Cînd se punea problema să aducă „îmbunătăţiri proprietăţii"

semna cu inima uşoară, risipind sute

1 chiar mii de lire. Cînd era însă vorba să ofere amantei sale, cheltuind cîţiva şilingi în plus, un loc mai bun la teatru, o masă mai gustoasă, un buchet de flori sau o cutie de bomboane de ciocolată, devenea pe loc cel mai zgîrcit om din lume. Avariţia

ui 11 provoca un fel de puritanism ciudat, care îi influenţa

părerile asupra mai tuturor plăcerilor şi distracţiilor ce nu erau ■ ^ .0I"din strict sexual. Luînd masa în odăile întunecoase şi

- tine ale unei „bombe" din Soho, împreună cu o mică

327

funcţionară pe "care o cucerise, Sidney avea obiceiul (cu toată ardoarea lui Milton condamnînd pe fiii lui Belial, şi cu toată seriozitatea lui Wordsworth pledînd cauza unui trai modest, dar şi a unei gîndiri superioare), sâ denunţe pe îmbuibaţii de la restaurantul Carlton, pe lacomii de^la Ritz, care, în mijlocul mizeriei concentrate la Londra, cheltuiau nepăsători pe un dineu în tete-ă-tete salariul pe o lună al unui muncitor agricol. Astfel, preferinţele sale necostisitoare în privinţa biletelor de teatru şi a restaurantelor încercau să sugereze' atît un caracter de înaltă moralitate, cît şi o' simplă operaţie diplomatică. Cucerite de acest libertin în vîrstă, amantele domnului Quarles erau surprinse să se trezească luînd masa cu un profet ebraic şi distrîndu-se în compania unui discipol al lui Cato sau a lui Calvin.

— Cînd te aude cineva vorbind, s-ar putea crede că eşti un sfînt pogorit din cer, spunea Gladys, sarcastic, cînd Sidney se oprea să-şi tragă răsuflarea în mijlocul unei tirade, la restaurantul Corner House, denunţîndu-i pe cei risipitori şi lacomi. — Asta-i bună! Rîsul ei trăda o ironie feroce.

Domnul Quarles se simţea prost. Era obişnuit să fie ascultat cu respect, ca un zeu din Olimp. Vocea lui Gladys avea ceva sfruntat, revoltător. Lui Sidney nu-i plăcea; de fapt îl alarma.

îşi ridică bărbia cu demnitate şi dezlănţui un tir de reproşuri peste capul ei.

— Nu-i o problemă de simple pehrsonalităţi, spuse el răspicat, ci una de principii genehrale.

— Nu văd deosebirea, îi replică Gladys anulînd cu o singură lovitură pretenţiile solemne ale tuturor filozofilor, moraliştilor.

conducătorilor religioşi, reformatorilor şi utopiştilor de cînd lumea. Ceea ce o scotea însă cel mai rău din sărite era faptul că nici în ambianţa restaurantului Maison Lyons1 sau a locurilor proaste de la teatru, domnul Quarles nu renunţa la pretenţiile şi manierele olimpiene. într-o seară, urcînd scările ce duceau la balconul *doi, un grup îi bară drumul, prilej pentru domnul Quarles de a-şi manifesta zgomotos şi legitim indignarea.

— Un adevăhrat scandal, spuse el.

— îţi vine să crezi că ai luat locuri în loja regală, răspunse Gladys batjocoritor.

Iar cînd într-un mic local, domnul Quarles se plînse că felia de peşte, costînd un şiling şi patru pence, avea un gust de parc-ar fi venit din Columbia Britanică şi nu din Scoţia, Gladys îl sfătui să facă o reclamaţie pe care s-o trimită ziarului Times.

1 O mare cafenea şi restaurant la Londra, cu numeroase sucursale şi cu preţuri reduse.

328

Dacă se plîngea ca un filozof nobil şi deziluzionat de superficialitatea politicienilor şi de trivialitatea sordidă a vieţii politice, Gladys îl invita să trimită o scrisoare ziarului Times. Cînd se dezlănţuia împotriva oribilei doamne Grundy şi a lipsei de libertate a englezilor, Gladys îl sfătuia să scrie ziarului Times. „Un adevăhrat scandal că

nici Sir Edward Grey1 şi nici Lloyd George2 nu au fost vreodată în stahre să vohrbească franţuzeşte." Gladys îi indică din nou ziarul Times. Domnul Quarles se simţea jignit şi ultragiat. Aşa ceva nu i se întîmplase niciodată.

în compania celorlalte amante, conştiinţa superiorităţii fusese o stare de fericire senină. îl adoraseră şi îl admiraserăj iar el se simţea ca un zeu. în primele zile Gladys părea să-l adore. La început i se prosternase, însă nu peste mult timp începuse să-şi bată joc de el. Fericirea lui spirituală se spulberase. Dacă n-ar fi avut consolarea carnală pe care specia reprezentată de Gladys i-o oferea, domnul Quarles ar fi epuizat rapid subiectul autoguvernării jndienilor sub dinastia împăraţilor Maurya, şi ar fi rămas acasă. în persoana lui Gladys se afla însă

un amestec neobişnuit de mare de specii nediferenţiate. Atitudinea ei punea deseori capăt răbdării domnului Quarles. Elementul batjocoritor din persoana lui Gladys îl supăra şi îl dezgusta; atracţia elementului generic din ea, a întregii specii feminine, a întregului sex, se dovedea însă mai puternică decît repulsia faţă de acel exemplar individual al sexului. în ciuda ironiilor, domnul Quarles se întorcea la ea. Pretenţiile de a cerceta civilizaţia vechilor indieni deveneau din ce în ce mai imperioase.

Dîndu-şi seama de forţa de care dispune, Gladys începu să-i refuze ceea ce i se solicita. Spera ca printr-un şantaj să-l facă mai generos, aşa cum firea lui nu părea să fie în mod spontan. Intorcîndu-se după o seară ce-i costase foarte ieftin, mai întîi la restaurantul Lyons şi apoi la cinema, Gladys îl împinse furioasă, de lîngă ea, cînd domnul Quarles încercă, în taxi, obişnuitele gesturi de dragoste.

— Nu poţi să mă laşi în pace? îl repezi ea. Spune-i şoferului să meargă întîi la mine acasă şi să mă lase acolo.

— Dahr, copilul meu drag! prostesă domnul Quarles. Nu-i promisese oare că se întoarce la el acasă?

— M-am răzgîndit! Spune-i şoferului.

Gîndul că după trei zile de aşteptare febrilă avea să-şi petreacă seara singur începu să-l chinuie.

liber' EdWard

i

Grey (1862—1933), om politic englez, membru al partidului — lhyd GeorSe (1863—1945), om de stat englez, membru al

329

— Dahr, draga mea Gladys.

— Spune-i şoferului.

— Eşti mult prea crudă, eşti prea rea.

—- Trimite o scrisoare la ziarul Times, dacă nu-ţi place, fu răspunsul ei. Am să-i spun chiar eu şoferului.

După o noapte de insomnie şi suferinţe, domnul Quarles plecă de acasă, de îndată ce se deschiseră magazinele, şi îi cumpără un ceas de mînă, care-l costă paisprezece guinee.

Reclama era pentru o pastă de dinţi. Fiindcă desenul reprezenta însă o pereche de tineri dansînd fox-trot şi arătîndu-şi unul altuia dinţii ca perlele, într-un suris de îndrăgostiţi, iar cuvîntul începea cu litera d, micul Phil citi fără nici o ezitare „dansează".

Tatăl său rîse.

— Şmechere! spuse el. Am crezut că ştii să citeşti.

— Dar dansează, protestă copilul.

— Bine, dar nu asta e scris acolo. Mai încearcă o dată. îi arătă reclama.

Micul Phil privi din nou cuvîntul imposibil şi se uită lung la desen. Cuplul de dansatori nu-l ajută însă.

— Dinam, spuse el disperat în cele din urmă. Era singurul cuvînt ce începea cu d la care se putea gîndi în clipa aceea.

— De ce nu dinosaur, fiindcă tot cu d începe? rîse de el tatăl său. Sau dolicocefal, sau dicotiledon. Micul Phil se simţi profund jignit; nu putea suporta să se rîdă de el. — încearcă iar, dar de data asta fă un efort şi citeşte. Nu ghici.

Micul Phil îşi întoarse capul.

— Mă plictiseşte, spuse el.

Vanitatea îl făcea să se opună cu incăpăţînare cînd trebuia să încerce ceva ce nu putea fi dus cu succes la capăt.

Domnişoara Fulkes, care credea în învăţătura cu ajutorul convingerii raţionale şi al consimţămîntului raţional al elevului (era încă foarte tînără), îi ţinuse lecţii asupra, propriei lui psihologii, cu speranţa că băieţelul, dîndu-şi seama de defecte, şi le va îndrepta.

— Ai o mîndrie greşit înţeleasă, îi spusese ea. Nu ţi-e ruşine să fii prostuţ şi să nu ştii lucruri simple, dar ţi-e foarte ruşine cînd faci greşeli. Preferi să nu faci ceva, decît s-o faci greşit. Asta-i extrem de rău.

Micul Phil dăduse afirmativ din cap.

330

— Aşa e, domnişoară Fulkes, îi răspunsese el cît se poate de logic şi înţelegător cu putinţă. Prefera să nu facă

nimic decît să se căznească să întreprindă ceva şi să nu reuşească. — Mă plictiseşte, repetă el. Ai vrea să-

ţi desenez ceva? sugeră, întorcîndu-se din nou către tatăl său, cu un surîs cuceritor. Era veşnic dispus să

deseneze, şi desena bine.

— Nu, mulţumesc; aş vrea mai degrabă să-mi eiteşti.

— Dar asta mă plictiseşte.

— Nu contează. Trebuie să încerci.

— Dar nu vreau să încerc. t

— Vreau eu, în schimb, să încerci. Hai.

Micul Phil izbucni în lacrimi. Ştia că lacrimile sînt o armă irezistibilă. Şi, fireşte,' îşi dovediră încă o dată

efectul.

în celălalt capăt al camerei, Elinor citea o carte, complet absenţă la discuţia Jor; îşi ridică ochii spre ei.

— Lasă-l în pace, îi strigă ea, dacă plînge are să-i facă rău. Philip ridică nepăsător din umeri.

— Dacă-ţi închipui că ăsta-i un mijloc de a educa un copil. . spuse el cu o amărăciune pe. care ocazia nu o justifica — o amărăciune acumulată^treptat în timpul ultimelor săptămîni de tăcere şi de ostilitate distantă, de întrebări şi reproşuri adresate sieşi fără vreun rezultat, o amărăciune care îşi găsise acum o expresie aproape lipsită de- sens.

— Nu-mi închipui nimic, spuse Elinor cu o voce aspră şi rece. Ştiu doar că nu vreau să plîngă. îl chemă la ea pe micul Phil şi îl luă, pe genunchi.

— Ţinînd însă seama de nenorocirea că e singurul copil, ar trebui neapărat să faci un efort şi să nu-l răsfeţi.

Elinor îşi apăsă obrazul de părul copilului.

— Ţinînd seama că e singurul copil, spuse ea, nu văd de ce nu trebuie tratat ca atare.

— Nu se poate discuta cu tine, spuse Philip. A venit vremea să stabilim un punct de vedere comun, aşa încît băiatul să poată fi educat raţional.

— Şi cine urmează să-l educe raţional? întrebă Elinor. Tu? Rîse batjocoritor. — După o săptămînă te-ai plictisi atît de tare, încît te-ai sinucide sau ai pleca cu primul avion la Paris ca să te întorci peste şase luni.

— Râule! interveni copilul.

Philip se simţi cu atît mai jignit, cu cît îşi dădea seama în

ascuns că afirmaţiile ei erau adevărate. Idealul unei vieţi casnice

la tară, plină de mici obligaţii şi legături întîmplătoare cu oamenii, devenea, în ce-l privea, primejdios de absurd. Deşi

eea supravegherii educaţiei micului Phil îi părea interesantă,

331

ştia că pusă în practică ar fi devenit insuportabil de plictisitoare, îşi aminti încercările chinuite ale propriului său tată de a-i face educaţia. El s-ar fi comportat.la fel. Tocmai din cauza asta Elinor n-ar fi trebuit să o spună.

— Nu-s atît de uşuratic ca un copil, cum îţi închipui tu, spuse el, cu demnitate şi cu mînie reţinută.

— Dimpotrivă, răspunse ea, eşti excesiv de serios, ca un adult. N-ai fi în stare să te descurci cu un copil fiindcă nu eşti destul de copil. Parc-ai fi una din acele îngrozitoare creaturi adulte din înapoi la Mathusalem de Shaw.

— Răule! repetă enervant mi^ul Phil, ca un papagal care nu ştie decît un cuvînt.

Primul impuls al lui Philip fu să smulgă copilul din braţele mamei sale, să-l plesnească pentru obrăznicia lui, să-l dea afară din cameră, apoi să se întoarcă-la Elinor şi să aibă cu ea o explicaţie violentă. Obişnuinţa de a se controla ca un gentleman, cît şi groaza pe care i-o inspira o asemenea scenă îl determinară să-şi păstreze cumpătul. în loc să izbucnească, cum ar fi fost firesc, făcu un efort de voinţă şi, maj mult ca niciodată, se închise ermetic în sine. Păstrîndu-şi demnitatea şi durerile înăbuşite, se, sculă şi ieşi în grădină prin uşa cu geamuri. Elinor îl privi cum pleacă. Primul impuls fu să fugă după el, să-l ia de mînă şi să se împace. Dar se stăpîni şi ea. Philip dispăru, şchiopâtînd.

Copilul continua să se smiorcăie. Elinor îl scutură uşor.

— încetează, Phil, spuse ea aproape furioasă. De-ajuns. încetează, numaidecît.

Cei doi doctori examinau un clişeu care unui ochi neexperimentat ar fi putut să-i pară fotografia unui uragan în Golful Siamului, o explozie de fum negru în mijlocul norilor, sau doar o pată de cerneală.

— Extrem de clară, spuse tînărul radiolog. Priviţi. Arătă spre norul de fum. — O nouă tumoră foarte vizibilă, la pilor. Aruncă o privire respectuoasă distinsului său coleg, vrînd parcă să-l întrebe ceva.

Sir Herbert aprobă.

— E vizibilă, repetă el. Avea un fel de a vorbi ca un oracol; îţi dădeai seama că ceea ce spune era întotdeauna şi în mod necesar adevărat.

— Nu poate fi foarte mare, dacă ,ne gîndim la simptomele înregistrate pînă acum. Nici n-a început să vomite.

332

— N-a început să vomite? exclamă doctorul radiolog, manifestînd un interes şi o uimire aproape exagerate. Asta ar fi p]jcaţia faptului că este atît de mică.

eX

__ Ocluzia e uşoară.

— Evident, ar fi cazul să deschidem abdomenul pentru explorare.

Sir Herbert făcu o mică strim bătură şi clătină plin de îndoială din cap.

— Trebuie să ne gîndim la vîrsta pacientului.

— Adevărat, spuse doctorul radiolog, şi se grăbi să-i dea dreptate.

— E mai bătrîn decît pare.

— Desigur. Nu-şi arată însă vîrsta.

— Ei, trebuie să plec, spuse Sir Herbert.

Tînărul radiolog se repezi spre uşă, îi dădu pălăria şi mănuşile şi îl escortă personal pînă la limuzina Daimler care aştepta. întorcîndu-se în birou privi din nou radiografia plină de pete şi nori cenuşii.

„O developare remarcabil de reuşită", îşi spuse el cu satisfacţie şi, întorcînd radiografia, scrise pe spatele ei cîteva cuvinte cu creionul.

„Domnul J. Bidlake. Imaginea stomacului după ce a fost tratat cu bariu. O nouă tumoră la pilor; mică, dar foarte clară. Radiografia a fost. ." Se uită la calendar ca să vadă data, o scrise pe radiografie şi o puse apoi în fişier pentru alte ocazii.

Bătrinul servitor o anunţă pe vizitatoare, apoi se retrase, închizînd în urma lui uşa atelierului de pictură.

— Ei, John, spuse Lady Edward, traversînd camera spre el. Cum te simţi? Am auzit că ai fost bolnav. Sper că nu e nimic serios.

John Bidlake nici măcar nu se ridică să o primească. îi întinse mîna din fundul fotoliului în care-şi petrecuse toată ziua, meditînd plin de spaimă pe tema vieţii şi morţii.

Cei qu tine, sărmanul meu John? exclamă Lady Edward, aşezîndu-se alături. Pari foarte abătut şi nenorocit. Ce s-a mtimplat?

John Bidlake clătină din cap.

~- Dumnezeu ştie, spuse el.

Cuvintele vagi şi profesionale ale lui Sir Herbert despre „o

<>ara ocluziune în apropierea pilorului" îi treziseră de bună

1 bănuieli şi ştia desigur despre ce e vorba. Fiul său

333

Maurice nu murise oare de aceeaşi boală acum cinci ani în California? Ştia, dar nu voia s-o destăinuie. O dată

rostită, teribila ameninţare devenea şi mai îngrozitoare, şi mai irevocabilă. în plus, nu trebuia niciodată să

recunoşti faptul că eşti conştient că ţi se va întîmpla ceva rău, căci atunci soarta ar avea, ca să spunepa aşa, un tipar pe care să muleze evenimentele. Există întotdeauna un fel de şansă imposibilă că răul nu se va produce, dacă nu-ţi exprimi în cuvinte presimţirile funeste. Tainele religiei intime a lui John Bidlake erau la fel de obscure şi de paradoxale ca oricare din tainele credinţelor ortodoxe „theolatre", despre care îi plăcea lui să-şi bată

joc.

— De ce nu te-ai dus la un doctor? Vocea lui Lady Edward suna ca o acuzare, căci cunoştea prejudecăţile ciudate ale prietenului ei împotriva doctorilor.

— M-am dus, răspunse el iritat, ştiind că şi ea era la curent. Mă crezi prost? Toţi doctorii sînt însă nişte şarlatani. M-am dus la unulcare are şi un mic titlu de nobleţe. Crezi că ştie ceva mai mult decît ceilalţi? Mi-a spus într-un jargon de şarlatan ceea ce eu i-am spus pe şleau: „E ceva în neregulă cii stomacul". Escroc idiot! Ura lui faţă de Sir Herbert şi faţă de toţi doctorii îl făcuse să iasă pentru un moment din starea de apatie.

— Trebuie să-ţi fi spus totuşi ceva, insistă Lady Edward. Cuvintele ei îl făcură să se gîndească din nou la acea

„uşoară

ocluziune în direcţia pilorului", la boală, la durere şi la apropierea insidioasă a morţii. Bidlake fu covîrşit din nou de un sentiment cronic de nefericire şi spaimă.

— Nimic important, spuse el, ferindu-şi privirea.

— Atunci poate că nu e ceva într-adevăr serios, sugeră Lady Edward, încercînd să-l încurajeze.

— Nu, nu. Optimismul ei uşuratic păru bătrinului pictor un ultragiu. Nu voia să se dea pe mîna soartei, formulînd îngrozitorul adevăr. Dorea însă, în acelaşi timp, să fie tratat ca şi cînd adevărul ar fi fost rostit. Tratat cu milă şi cu seriozitate. — E rău, e foarte rău, insistă el.

Se gîndea la moarte; moartea sub forma unei vieţi noi, crescînd treptat în stomacul său, ca un embrion în pîntecele unei femei. Singurul lucru proaspăt şi activ în trupul^şău bătrin, singurul lucru care înflorea cu o vioiciune şi o vitalitate mereu crescîndă era moartea.

Pe pereţii atelierului, de jur împrejur, atîrnau mărturii fragmentare ale vieţii lui John Bidlake. Două mici peisaje pictate în grădinile Pincio pe vremea cînd Roma încetase tocmai de a mai aparţine Papei, o vedere cu clopotniţe şi cupole, surprinsă printre stejari, cîteva statui, proiectîndu-şi siluetele 'pe 334

. Alături, faţa unui satir, obraznică şi bărboasâ

cer

— portretul lui Verlaine. O scenă de stradă din Londra, cu birje,

pălării înalte şi fuste lungi, ridicate uşor de la pămînt. Trei schiţe ale lui Mary Betterton, durdulie şi cu tenul strălucitor, acum treizeci de ani- Şi Jenny, cea mai splendidă dintre modele, culcată goală pe un scaun lung de plajă, cu o fereastră în spate, nori albi în fund şi o vază cu trandafiri pe pervazul ferestrei; o imensă pisică

persană albastră se întinsese ca un leu heraldic pe trupul ei alb, şi dormita cu labele vîrîte între sînii ei mici şi rotunzi.

Lady Edward fu bucuroasă să schimbe subiectul discuţiei.

— Lucy tocmai a plecat azi cu avionul la Paris, începu ea.

Capitolul XXV

„Quai Voltaire

Atmosfera e foarte agitată, am uitat să-mi pun tampoanele Quies în urechi şi timp de două ore şi jumătate am trăit într-un zgomot infernal. Mă simţeam extrem de obosită şi în consecinţă, dragă

Walter, cam sentimentală şi sola-sola. De ce nu eşti aici să mă consolezi de tristeţea insuportabilă a acestei superbe seri pe care o văd prin fereastra mea? Luvrul, Sena, cerul de un verde sticlos, lumina soarelui şi umbrele catifelate mă fac să izbucnesc în lacrimi. Şi nu numai decorul. Braţele, mînecile capotului, mîna care scrie şi chiar degetele de la picioare, goale fiindcă am lăsat papucii să cadă — e îngrozitor, îngrozitor. Faţa mea reflectata în oglindă, umerii mei, trandafirii portocalii, peştele chinezesc auriu ca să se asorteze cu trandafirii, perdelele pictate de Dufy1 şi toate celelalte — ei da, absolut toate, fiindcă totul e la fel de frumos şi de extraordinar, chiar şi lucrurile anoste şi urîte — sînt prea greu de suportat. Prea greu. Nu mai pot şi, pe deasupra, nu mai vreau. O pauză de cinci minute.

Iată de ce i-am telefonat lui Rene Tallmant să vină să bea un coctail la mine şi să mă scoată în lume, undeva într-un loc amuzant, malgre2 durerea mea de cap. Pur şi simplu, nu vreau să mă las terorizată

de univers. îl cunoşti' pe Rene? E un om scund, aproape divin. Aş fi vrut să fi fost şi tu aici. Trebuie să

mă duc să mă îmbrac. A toi3, Lucy."

„ Quai Voltaire

Scrisoarea ta m-a plictisit. Cum te mai vaiţi! Şi nu este foarte măgulitor să fii numită o otravă în sînge.

E ca şi cum ţi s-ar spune că eşti o crampă stomacală. Dacă nu poţi să scrii ceva mai inteligent, nu mai scrie deloc. Quant a moi, je m'amuse. Pas

1 Ranul Dufy (1877—1953), pictor, ilustrator şi decorator francez.

2 Cu toata (fr.).

3 A ta (fr.).

336

follement. ' Destul însă, te asigur. Piesele de teatru sînt mai toate proaste, dar îmi plac. Sînt încă destul de copilăroasă ca să mă las antrenată de nişte subiecte idioate. îmi cumpăr rochii; ce deliciu! în oglinzile de la Lanvin m-am adorat singură. Pe de altă parte, vizita la muzee e o distracţie depăşită. Totuşi, nu dansez. Ar fi ceva dacă viaţa ar semăna cu un dans în braţele unui profesionist. Dar nu e. Şi dacă ar fi, îndrăznesc să spun, aş

avea chef de plimbare. Serile ni le petrecem bătînd cîrciumile din Mont Parnasse, în mijlocul unei hoarde de americani, polonezi, estonieni, români, finlandezi, letoni, laponi, vienezi etc, etc, toţi (Doamne ajută!) artişti. Ce-ar fi să înfiinţăm o asociaţie pentru defiinţarea artei? Parisul mă face s-o doresc din tot sufletul. Aş mai fi voit să

cunosc mai mulţi heterosexuali, ca să mai schimb atmosfera. Nu-mi plac ni Ies tapettes, ni Ies gousscs2. Şi de cînd Proust şi Gide i-au făcut să fie la modă, nu-i mai vezi decît pe ei în acest oraş plicticos. Toată

respectabilitatea mea engleză iese la iveală! A ta, L."

„Quai Voltaire

De data asta, a ta scrisoare îţi face într-adevăr onoare. (Singura mea poezie, şi încă din întîmplare. Destul de bună, cu toate acestea.) De ce nu pricep oamenii că atunci cînd te simţi nenorocit sau fericit în dragoste, totul e numai o problemă de modă? A fi nefericit ca un poet e un clişeu vechi, şi pe deasupra în engleză nici rimele nu constituie o justificare. Cuore-dolore-amore; în italiană nu poţi scăpa de ele. Nici în germană; Herz trebuie să

simtă Schmerz, iar Liebe e un sentiment inevitabil plin de Triebe3. în engleză nu. Nu există nici o durere legată

de dragostea engleză; numai gloves şi turtle doves*. Iar singurele lucruri care, după legile poeziei, merg direct la inima englezului sînt tarts şi amorous arts*. Şi, te încredinţez, 'ţi petreci mult mai bine timpul dacă te gîndeşti la aceste subiecte, decît dacă ţi se spune cît e cineva de nenorocit, de gelos; cu cîtă cruzime a fost înşelat şi multe alte prostii. Aş vrea ca idiotul ăsta de Rene s-o înţeleagă. Din nenorocire, coeur In ce mă priveşte, mă distrez. Nu grozav (fr.). Nici pederaştii, nici lesbienele (fr.).

lterz' 'n'mă; Schumerz, durere; Triebe, instincte, porniri (germ.). , Ţoves. mănuşi; Turtle doves, turturele (engl.). (engl ) P'âcintă; (argotic), cocotă; amorous arts, arta de face dragoste

337

rimează cu douleur, iar el e francez. Devine aproape la fel de agasant ca şi tine, sărmanul meu Walter. Sper însă

că ţi-ai schimbat caracterul. Te iubesc, L."

„ Quai Voltaire

Sufăr de o plictiseală puternică şi rece, iar scrisoarea ta nu m-a consolat decît momentan. Parisul e, într-adevăr, oribil de deprimant. Aş vrea să plec cu avionul oriunde, numai că nu ştiu unde. Azi a venit să mă vadă Eileen.

Intenţionează să-l părăsească pe Tim, fiindcă insistă să stea culcată în pat goală în timp ce el dă foc la ziare deasupra şi lasă să cadă pe ea cenuşa fierbinte. Sărmanul Tim! Mi se pare răutăcios să-l lipseşti de plăcerile lui simple. Lui Eileen însă îi e frică să nu fie prăjită pe grătar. A fost furioasă pe mine că am izbucnit în rîs şi nu m-am arătat mai compătimitoare. Am luat totul ca o glumă. Ceea ce şi este. Şi încă una nevinovată. Căci, ce-i drept, ca şi regina Angliei, noi nu ne distrăm. Cum te urăsc că nu eşti aici să mă amuzi! Poţi ierta orice, în afară de absenţa cuiva. Walter, deşi nu te iert că-mi lipseşti, îţi spun totuşi la revedere. Astă-seară am o envie' pentru tine, pentru mîinile tale pentru buzele tale. Tu nu? Ţii minte? L."

„Quai Voltaire

Aşadar, Philip Quarles urmează să se stabilească la ţară şi să devină ceva între Mrs. GaskelP şi Knut Hamsun3.

Asta e deci. . E bine că cineva mai poate avea iluzii. în orice caz, nu se poate plictisi în satul lui mai rău decît mă

plictisesc eu aici. Ce limitate sînt distracţiile! Aseară, împreună cu Tim şi Eileen, care par să se fi împăcat, am mers să vedem focurile de artificii, apoi la unul din acele localuri unde plăteşti o sută de franci pentru privilegiul de-a privi nişte orgii (cu măşti pe faţă — singurul lucru nostim), şi dacă ai chef, să şi participi. O lumină scăzută, ca la biserică, cămăruţe foarte mici, separate, divane şi o largă desfăşurare promiscuă de ceea ce francezii numesc amour. Bizară şi grotescă, deşi teribil de deprimantă şi atît de medicală. Un fel

' Dorinţă, poftă, dispoziţie (fr.).

2 Elisabelh Gaskell (1810—1865), romancieră engleză. A descris în romanele ei viaţa în satele din Anglia.

3 Knut Hamsun (1859—1952), scriitor realist norvegian. A primit în anul 1920 Premiul Nobel pentru literatură.

338

de amestec între clovni foarte proşti şi o sală de operaţie. Tim şi Eileen au insistat să rămîn. Le-am spus că prefer să fac o vizită la morgă şi i-am lăsat acolo. Sper că s-au distrat. Dar ce plictiseală, ce plictiseală desperată şi nesfirşită. Mi-am închipuit otdeauna că Heliogobal' era un tînăr foarte rafinat. Acum însă am înţeles ce-l distra şi mi-am dat seama că trebuie să fi avut o minte de copil mic, cu totul infantilă" Din nenorocire, în Unele probleme sînt complet matură. Săptămîna viitoare, am de gînd să plec la Madrid. Precis că are să fie groaznic de cald. Mie însă îmi place canicula. într-un cuptor simt că înfloresc. (Un fel de destăinuire semnificativă în privinţa moralităţii mele speciale, nu?) De ce nu vii cu mine? Vorbesc serios. Sînt convinsă că poţi pleca. Asasinează-l pe Burlap şi vino să faci pe excursionistul ă la Maurice Barres2 Du sang, de la volupte et de la mort. Momentan mă

simt oarecum însetată de sînge. Spania mi s-ar potrivi. între timp am să mă interesez cînd e sezonul luptelor cu tauri. Arena te scîrbeşte, şi chiar setea mea de sînge nu este atît de aprinsă încît să mă bucur văzînd cai de birjă

cu maţele scoase. Spectatorii sînt însă miminaţi. Douăzeci de mii de frissons1 sadici şi simultani. Cu totul remarcabil. Trebuie neapărat să vii, scumpul meu Walter. Spune da. Insist. Lucy."

-„ Quai Voltaire

A fost prea drăguţ din partea ta, dragă Walter, să faci imposibilul să vii în Spania. Aş fi dorit, măcar o dată, să nu fi luat prea în serios envie-\A meu de moment. Madridul a ieşit din discuţie^ cel puţin deocamdată. Dacă am să

mă răzgîndesc, te anunţ. Intre timp, rămîn la Paris. în grabă. L."

, Hehogobal (205—222), împărat roman, celebru prin viaţa sa desfrinată. s Maunce Barres (1862—1923), scriitor francez. Notele sale de drum din ' paU- .' Publicate sub titlul Despre singe, voluptate şi moarte.

Capitolul XXVI

Din însemnările lui Philip Quarles

„L-am găsit pe Rampion posac şi enervat, fără motiv, şi în consecinţă de un pesimism foarte liric şi violent «Dau încă zece ani din vată condiţiilor actuale», a spus el după ce a trecut în revistă ororile lumii moderne. «Va urma apoi cea mai înfiorătoare şi mai sîngeroasă explozie care a existat vreodată.» A profetizat războiul între clase, războiul între continente, fărîmiţarea definitivă şi catastrofală a societăţii noastre, deja îngrozitor de instabilă.

«Nu este o perspectivă prea plăcută pentru copiii noştri, am spus eu. Noi cel puţin am profitat de aproape treizeci de ani, pe cînd ei au să crească doar pentru a apuca Judecata de apoi.» «N-ar fi trebuit să-i aducem pe lume», a răspuns el. Am pomenit de acei melanezieni despre care a scris Rivers1, care au refuzat să mai facă copii după ce albii i-au jefuit de religia şi civilizaţia lor tradiţională. «Acelaşi proces a avut lec şi în Occident, am spus eu, dar mai lent. Nu o sinucidere bruscă a rasei, ci o descreştere treptată a naşterilor. Treptată, fiindcă în cazul nostru otrava civilizaţiei moderne a infectat mai lent oamenii. Procesul ţine de mult, dar noi de-abia acum am început să

ne dăm seama că sînte'm otrăviţi. Iată de ce am încetat să mai dăm viaţă copiilor." Sufletele melanezienilor au fost ucise brusc, aşa că nu şi-au mai putut da seama ce se petrece cu ei. Atunci au hotărit, aproape de la o zi la alta, că rasa lor nu mai merită să trăiască» «Otrava nu mai e lentă, ea acţionează din ce în ce mai rapid.» «Ca şi în cazul arsenicului, efectele sînt cumulative. După un timp oarecare începi să galopezi spre moarte.» «Naşterile s-ar fi rărit considerabil dacă oamenii şi-ar fi dat seama. Asta e, copiii noştri vor trebui să se descurce singuri.»

«Iar între timp, am spus eu, trebuie să ne purtăm ca şi cum lumea noastră ar ţine la infinit — învăţîndu-i bunele maniere, gramatica latină etc. Tu ce faci cu copiii tăi?» «Dac-ar fi după mine nu i-aş învăţa nimic. I-aş lăsa de capul

Wiltiam Halse Rivers (1864—1922), psiholog, fiziolog şi antropolog englez.

340

la ţară, la o fermă, şi le-aş spune să se distreze. Şi, dacă nu 'esc sg se distreze singuri, le-aş da otravă de şoareci.»

«Cam rtopjC; ca program de educaţie, nu?» «Ştiu! Blestamaţii trebuie sâ ajungă savanţi şi gentlemen-i,- dă-i naibii!

Acum douăzeci de ani m-aş fi opus să-i las să devină gentlemeni. Mi-aş fi crescut copiii ca pe nişte ţărani.

Clasele care muncesc au devenit la fel de rele ca şi celelalte. Nu-s decît o proastă imitaţie a burgheziei şi în unele cazuri şi mai rele decît originalul. Aşa că, la urma -urmei, copiii mei sînt crescuţi ca gent/emen-i. Şi ca savanţi.

Ce tîmpenie!» Mi s-a plîns că ambii lui copii au o pasiune pentru maş;nj — automobile, trenuri, aeroplane, radiouri. . «E o boală molipsitoare, ca şi variola. Pasiunea pentru moarte pluteşte în •aer. O respiră şi se contaminează. încerc să-i conving să le placă altceva. Nu vor să mă asculte. Nu-i interesează decît maşinile. S-au contaminat de pasiunea morţii. Ca şi cum tineretul ar fi foarte hotărit să ducă lumea de ripă — mai întîi s-o mecanizeze pînă ajunge la pragul nebuniei, apoi la cel al Crimei. N-au decît, proştii dracului! E umilitor însă, teribil de umilitor ca fiinţele omeneşti să aducă lucrurile în halul ăsta. Viaţa ar fi putut fi atît de frumoasă, dacă

oamenii ar fi vrut. Da, odinioară viaţa a fost frumoasă, cred eu. Acum însă a ajuns o isterie, o moarte violent galvanizată, iar oamenii, prin salturi dezordonate ca şi printr-un tărăboi infernal, încearcă să se convingă că, de fapt, nu e vorba de moarte, ci de cel mai violent fel de viaţă cu putinţă. Gîndeşte-te, de pildă, la New York! la Berlin! Ferească Dumnezeu! Lasă-i să se ducă dracului, dacă aşa vor. Mie nu-mi pasă.» Nenorocirea e însă că

în realitate îi pasă."

„De cînd i-am citit pe Al'verdes1 şi pe Wheeler2 am ajuns la concluzia că romancierul pe care vreau să-l descriu trebuie să fie un zoolog amator. Sau, mai bine, un zoolog de profesie care scrie un roman în timpul liber.

Concepţia sa va fi strict biologică. O să treacă tot timpul de la cultul termitelor la saloane şi fabrici, şi invers. O

să ilustreze viciile omeneşti amintind pe cele ale furnicilor care îşi neglijează noii-născuţi de dragul băuturii ameţitoare produse de paraziţii care le cotropesc cuibul. Eroul şi eroina îşi vor petrece luna de miere lîngă un lac unde corlele şi raţele vor ilustra toate aspectele apropierii 2 wU, Alve/des (n- 1897>- s"iitor şi critic literar german, lucrării! i rto" Weeler (1865—1937). zoolog american, cunoscut prin şi ecologiei furnicilor.

341

asupra laxonomiei

amoroase şi ale căsătoriei. Observînd ordinea obişnuită şi aproape sfîntă a lovitului cu ciocul, care domneşte printre găinile din ţarcul său — găina A dă cu ciocul în capul găinii B, fără să primească în schimb şi ea lovituri, găina B dă cu ciocul în capul găinii C şi aşa mai departe — politicianul va reflecta asupra ierarhiei catolice şi fasciste. Masa informă de şerpi ce se acuplează va reaminti libertinului orgiile ale. (Pot chiar să-mi închipui o scenă destul de nostimă cu un fel de Spandrell, exprimînd în folosul unei tinere femei, nevinovată şi idealistă, morala ce se degajă din petrecerea tandră a unor şerpi.) Naţionalismul şi pasiunea religioasă a burgheziei pentru proprietate vor fi ilustrate de lupta feroce şi disperată dusă de pitulicea masculă pentru a-şi apăra teritoriul ei. Şi-aşa mai departe. S-ar putea realiza ceva ciudat şi foarte amuzant din asta."

„Un lucru pe care ţi-l aminteşti mai greu e că meritul unui om într-un domeniu nu constituie o garanţie a meritului său în altul. Matematica lui Newton nu dovedeşte cu nimic valoarea teologiei sale. Faraday avea dreptate în privinţa electricităţii, dar nu şi în privinţa Sandemanismului1. Platon scria minunat; iată motivul pentru care oamenii continuă să creadă în filozofia lui primejdioasă. Tolstoi era un excelent romancier, dar aceasta nu trebuie să ne împiedice să-i considerăm ideile despre morală altfel decît complet detestabile, sau să

avem altceva decît dispreţ pentru estetica, sociologia şi religia sa. în cazul oamenilor de ştiinţă şi al filozofilor această incapacitate în afara domeniului lor propriu-zis de activitate nu surprinde. De fapt e aproape inevitabilă, căci e izbitor faptul că dezvoltarea exagerată a funcţiilor pur mintale duce la atrofierea tuturor celorlalte. Astfel se explică infantilismul notoriu al profesorilor şi simplitatea ridicolă a rezolvărilor pe care le oferă problemelor vieţii. Acelaşi lucru e adevărat şi pentru specialiştii în spiritualitate. Adînca prostie a oamenilor cuvioşi şi puerilitatea lor. într-un artist există însă o specializare mai redusă, o dezvoltare mai puţin unilaterală; în consecinţă artistul s-ar cuveni să aibă mai mult bun simţ de ordin general decît omul de ştiinţă care nu vede decît unele aspecte ale vieţii; artistul n-ar trebui să aibă zone oarbe şi nici să împărtăşească prostiile filozofilor şi ale sfinţilor-Iată de ce Tolstoi nu poate fi iertat în nici un caz. Instinctiv te 1 Politică de reconciliere între triburile din India, dusă de guvernatorul engle? Sir Roberl Graves Sandeman (1835—1892).

342

- crezi în el mai mult decît te-ai încrede într-un specialist telectual sau spiritual. Iar el îşi perverteşte cele mai profunde

nstincte, devenind la fel de idiot şi de primejdios ca şi Sfîntul Francisc' de Assisi sau ca moralistul Kant (vai, acele imperative

alegorice! Ca să nu mai pomenesc că singurul lucru care-l mai scotea din apatie pe bătrinul filozof erau fructele glasate!), ori ca Newton teologul. Ajungi să te îndoieşti chiar de acei despre care îţi închipui că au probabil dreptate. Rampion, de pildă. Un artist extraordinar. Dar are oare dreptate în părerile lui despre lume? Din păcate, concepţiile lui nu derivă din calitatea superlativă a picturii şi a scrisului său. Două lucruri mă fac să am încredere în părerile lui asupra problemelor vieţii. în primul rind, nici unul din cunoscuţii mei nu duce o existenţă mai satisfăcătoare decît a lui. Are o viaţă plină de mulţumire pentru că trăieşte mai realist decît alţii. Mi se pare că

Rampion ţine seama de toate faptele (pe cînd alţii se feresc de ele, sau încearcă să simuleze că faptele neplăcute din viaţă nu există, sau n-ar trebui să existe), apoi încearcă să-şi adapteze felul de viaţă cu faptele şi nu încearcă

să forţeze faptele sau să le adapteze la o idee preconcepută asupra unui fel de viaţă (ca aceşti imbecili de creştini, de intelectuali, de moralişti şi de afacerişti pricepuţi). în al doilea rind, mâ bazez pe judecata lui deoarece foarte multe din părerile lui coincid cu ale mele, ceea ce, lăsînd la o parte vanitatea, e un semn bun, căci am pornit din puncte atît de depărtate, de fapt, de la poli opuşi. Părerile asupra cărora doi adversari cad de acord (căci sîntem adversari, în fond şi de la început) au toate şansele de a fi îndreptăţite. Deosebirea capitală dintre noi e din păcate aceea că părerile lui derivă dintr-o experienţă de viaţă, în timp ce ale mele, în general, sînt speculaţii. Ca şi el mă

îndoiesc de intelectualism; şi nu cred, din punct de vedere intelectual, în eficacitatea . vreunei teorii ştiinţifice sau filozofice, a vreunui principiu moral abstract; şi aceasta în baza unor criterii ştiinţifice, filozofice şi abstract morale. Problema pentru mine e de a -transforma scepticismul izolat şi intelectual într-un fel de viaţă armonioasă

şi generală. Clalea oricărui intelectual, dacă îşi continuă drumul destul e mult timp fără să se abată de la el, se încheie prin înţelegerea

acelor fapte evidente, de la care neintelectualii nu s-au clintit.

ierna e dezvoltată de Burlap într-unui din acele articole ale sale,

>ase şi vomitante. Şi e mult adevăr în el, în ciuda faptului că

iriap e autorul. (Am revenit printre personalităţi. Omul demn

dispreţuit poate avea păreri valoroase, aşa cum în alte

343

privinţe un om demn de admiraţie poate avea păreri detestabile. Şi bănuiesc, printre altele, că eu aparţin primei categorii — deşi, sper, nu atît de complet ca Burlap, şi într-un fel diferit.) Fireşte, mulţi intelectuali nici nu ajung să înţeleagă faptele evidente. Rămîn înţepeniţi într-o încredere patetică în raţionalism, în supremaţia absolută a valorilor mintale şi a voinţei complet lucide. Trebuie să mergi, de exemplu, mai departe decît cei din secolul al XlX-lea, cel puţin atît de departe ca Protagoras şi Piron, mai înainte de a te întoarce la lucrurile evidente, la care neintelectualii au rămas întotdeauna. Trebuie să te grăbeşti să explici că aceşti neintelectuali nu reprezintă plebea modernă, care citeşte reviste, ascultă muzică de ja?7. se preocupă de cîştigarea banilor şi se bucură de îngrozitoarele distracţii moderne. Nu, asta nu ar însemna un compliment adus afaceriştilor lipsiţi de scrupule sau oamenilor inculţi. Căci în ciuda prostiei, lipsei de gust, a vulgarităţii şi a infantilismului (sau poate tocmai din cauza acestor defecte), nu aceştia sînt neintelectualii de care vorbesc. Ei sînt convinşi de principala axiomă

intelectuală, şi anume, că există o superioritate intrinsecă a vieţii cerebrale, conştiente şi voluntare asupra vieţii fizice, intuitive, instinctive şi emotive. întreaga civilizaţie modernă se bazează pe ideea că funcţia specializată

care condiţionează poziţia unui om în societate e mai importantă decît omul întreg, sau, mai degrabă, că ea constituie omul întreg, tot restul fiind lipsit de importanţă sau chiar (întrucît partea fizică, intuitivă, instinctivă şi emotivă din om nu contribuie în mod apreciabil la dştigul banilor sau la parvenirea într-o lume industrializată) nociv şi silnic. Inculţii din societatea noastră modernă şi industrializată au toate defectele intelectualului şi nici una din calităţile lui compensatoare. Neintelectualii la care mă gîndesc sînt fiinţe foarte diferite. Aţi mai putea întîlni cîţiva dintre ei în Italia (deşi probabil că fascismul i-a transformat între timp pe toţi în imitaţii proaste de americani şi prusieni); puţini poate în Spania, în Grecia; în Provenţa. Nicăieri în altă parte, în Europa modernă.

Probabil că acum trei mii de ani erau destul de mulţi. însă eforturile combinate ale lui Platon şi Aristotel, Isus, Newton şi ale marii finanţe i-au transformat pe descendenţii lor în burghezia şi proletariatul modern. Lucrul evident la care intelectualul se întoarce, dacă ajunge pînă la el, nu e fireşte acelaşi şi pentru un neintelectual.

Pentru aceştia din urmă lucrul evident e viaţa însăşi, iar lucrul evident regăsit la capătul drumului nu-i decît ideea acestei vieţi. Nu sînt mulţi cei care pot pune carne şi oase pe o idee, transformînd-o în realitate.

Intelectualii care, ca

344

Rampion,

nu au nevoie să se întoarcă la lucrurile evidente.

rocrna' fiindcă au crezut în ele şi au trăit pe baza lor, ducînd paralel şi o viaţă spirituală, sînt încă şi mai rari.

Compania lui Rampion mă cam indispune, căci mă face să înţeleg marea prăpastie care desparte conştiinţa lucrurilor evidente de trăirea lor efectivă. Şi vai, cîte greutăţi ai de întîmpinat cînd vrei să treci acea prăpastie!

înţeleg acum de ce marele farmec al vieţii intelectuale — viaţa devotată erudiţiei, cercetărilor ştiinţifice, filozofiei, esteticii, criticii — constă în uşurinţa ei. E o substituire de simple scheme intelectuale în locul complexităţilor realităţii; o substituire a morţii calme şi oficiale în locul frămîntatelor clipe ale vieţii. E

incomparabil mai uşor să ştii multe, să spunem, în domeniul istoriei artei şi să ai cele mai adinei idei asupra metafizicii şi sociologiei, decît să cunoşti personal şi intuitiv amănunte despre cei din jurul tău, să ai legături mulţumitoare cu iubitele şi prietenii tăi, cu nevasta şi copiii tăi. Viaţa e mult mai grea decît limba sanscrită, chimia sau, ştiinţele economice.' Viaţa intelectualului e un joc de copii; iată de ce intelectualii tind să devină

puerili, apoi imbecili şi, în sfîrşit, aşa cum demonstrează limpede istoria politicii şi industriei din ultimele secole, ţicniţi, cu idei criminale sau fiare. Funcţiile refulate nu mor, ci se deteriorează, se gangrenează, se întorc la primitivism. între timp însă e mult mai uşor să fii un intelectual pueril, un ţicnit sau o fiară decît să fii un om matur, echilibrat. Iată de ce (printre alte motive) se simte şi o atît de mare nevoie de educaţie superioară. Goana după cărţi şi universităţi e ca o goană după băutură. Oamenii vor să înece în alcool înţelegerea greutăţilor de a trăi decent în această lume contemporană grotescă, şi vor să uite propria lor incapacitate deplorabilă de a reuşi ca artişti în viaţă. Unii îşi îneacă grijile în alcool, alţii, mai numeroşi, citind cărţi şi practicînd diletantismul artistic; unii încearcă să uite de sine acuplîndu-se, dansînd, rnergînd la cinema, ascultînd radio, iar alţii se cufundă în lectură i manii ştiinţifice. Cititul cărţilor şi conferinţele sînt un drog mai eficient contra neplăcerilor decît băutura şi acuplarea; nu lasă în urmă dureri de cap şi nici acel sentiment disperat de post coitum triste. Mă văd silit să

mărturisesc că pînă de curînd am luat foarte în serios studiile, filozofia şi ştiinţa — toate acele activităţi care se îngrămădesc pompos sub titlul de Căutarea evarului. Am considerat Căutarea Adevărului ca cea mai înaltă

ireina omenească, iar pe cercetătorii ei ca pe cei mai nobili meni; Dar am început de vreun an să înţeleg că această

'osa Căutare a Adevărului e doar o distracţie ca oricare alta.

un in'ocuitor destul de rafinat şi de complicat al vieţii

345

adevărate; am înţeles că acei cercetători ai Adevărului devin la fel.de stupizi, de puerili şi de corupţi în felul lor, cum sînt, în sfera lor, şi beţivii, esteţii puri, oamenii de afaceri şi cei ce se distrează. Am priceput de asemenea că

urmărirea Adevărului e doar un "nume politicos dat preocupării favorite a intelectualilor de a înlocui cu abstracţii simple, şi deci false, complexităţile vii ale realităţii. Căutarea Adevărului e încă mult mai uşoară decît învăţarea artei de a trăi integral (în cadrul căreia, fireşte, Căutarea Adevărului va ocupa locul ei cuvenit, laolaltă cu celelalte distracţii, cum ar fi popicele sau căţăratul pe munte). Asta explică, dar nu justifică preferinţa mea continuă şi exagerată pentru viciile lecturilor informative şi ale generalizării abstracte. Voi avea vreodată

capacitatea mintală de a mă smulge din obiceiurile indolente ale intelectualismului, devotîndu-mi toată energia sarcinii mult mai serioase şi mai grele de a trăi integral? Şi chiar dacă aş încerca să mă lepăd de aceste obiceiuri, nu voi descoperi oare că ereditatea se află la baza lor şi că eram congenital incapabil să duc o viaţă- completă şi armonioasă?

Capitolul XXVII

John Bidlake şi cea de a treia soţie nu se despărţiseră niciodată definitiv sau oficial. Atîta doar că nu se vedeau prea des. Aranjamentul îi convenea de minune lui John. Nu putea să sufere sîcîielile şi era duşmanul hotărît al unor legături definitive şi irevocabile. Orice aranjament care îl lega de mîini şi de picioare, impunîndu-i răspunderi şi amintindu-i de îndatoriri, îi era insuportabil. ■ ,

— Dumnezeu ştie ce m-aş fi făcut, spunea el, dacă ar fi trebuit să mă duc la birou în fiecare zi, sau să termin o lucrare pînă la o anumită dată. Cred că aş fi înnebunit după cîteva luni. Asupra căsătoriei avusese întotdeauna păreri negative. Din păcate, nu reuşea totuşi să cucerească toate femeile pe care le dorea, fără să se căsătorească.

Trebuise să intre de trei ori în ceea ce numea el, în limbajul său ciceronian, „acele legături inoportune şi obscene". Ideea divorţului, sau a unei despărţiri oficiale, îi era cel puţin la fel de neplăcuta ca şi cea a căsătoriei, căci reprezenta, la rîndul ei, o acţiune definitivă şi plină de răspunderi. Nu-i mai bine să laşi lucrurile să se lămurească singure decît să încerci să le impui un curs arbitrar? Ideal e să trăieşti din punct de vedere emotiv şi social de azi pe mîine, fără planuri, fără un regulament, în tovărăşia plăcută a celor ce-i alegi zilnic şi* nu a acelora aleşi de alţii sau de tine cînd erai alt om. „Să dormi ici şi colo", aşa auzise el pe o tînără americană

descriind aspectul erotic al vieţii la Hollywood. Celelalte aspecte ale idealului se puteau aduna sub titlul: „Să te trezeşti ici şi colo". Viaţa neideală, aceea pe care John Bidlake refuzase întotdeauna s-o ducă, constă în a nu dormi şi a nu te trezi „ici şi •Io , ci a dormi şi a te trezi precis, într-un loc anume, zi de zi, onform .unui program fix şi previzibil, pe care nu-l putea lodifica decît moartea, sau cel puţin un gest al lui Dumnezeu sau al duşmanilor regelui.

Relaţiile lui John Bîdlake cu cea de a trate soţie aveau şi

tmuau să aibă, de ani, un caracter vag, ce-i convenea de

"nune. Nu trăiau împreună, dar nici nu se despărţiseră.

347

Comunicau rareori, fără însă să se fi certat vreodată timp de douăzeci de ani. John „dormise şi se trezise" în multe locuri şi totuşi cînd se întîlnea cu soţia lui, mai bine zis cînd se întîmpla să se întîlneascâ, era în relaţii de prietenie; iar dacă avea chef vreodată să-şi reîmprospăteze memoria cu peisajul din nordul ţinutului Chilterns, venirea la Gattenden era acceptată fără comentarii, ca şi'cum ar fi fost cel mai firesc lucrii din lume. Acest aranjament îi convenea perfect şi, ca să fim drepţi cu el, John Bidlake era recunoscător- soţiei că-i oferea această posibilitate. Se temea însă să-şi exprime recunoştinţa, căci dacă ar fi făcut-o, ar fi însemnat să-şi dea părerea asupra aranjamentului, iar o părere ar fi provocat o precizare dezastruoasă asupra unei situaţii al cărei caracter excelent, dar fragil, consta tocmai în trăsăturile ei vagi, pure şi splendide. în afară de Janet Bidlake, puţine femei, aşa cum recunoştea chiar soţul ei, ar fi vrut sau ar fi fost capabile să respecte şi să nu violeze niciodată

caracterul vag al statutului dintre ei. O altă soţie ar fi cerut explicaţii, ar fi voit să ştie care e situaţia ei, ar fi oferit alegerea irevocabilă a păcii sau a războiului, viaţa în comun sau despărţirea. Doamna Bidlake însă îi îngăduise soţului să dispară din căsnicie fără ceartă şi aproape fără să rostească un cuvînt. Iar revenirile lui scurte şi neaşteptate erau întîmpinate cu foarte puţine comentarii. încă din copilărie, Janet Bidlake se simţise mai bine în lumea fictivă a imaginaţiei, decît în lumea reală. Cînd era mică îşi crease o soră imaginară care locuia în cabina de semnalizat de la intersecţia şoselei cu calea ferată. între zece şi treisprezece ani incapacitatea ei de a distinge între mărturia simţurilor şi cea a fanteziei avusese ca rezultat primirea unor pedepse pentru că minţise. Tablourile şi cărţile îi dăduseră

un nou impuls imaginaţiei, care devenise mai puţin personală şi mai clasică din punct de vedere artistic, literar şi speculativ. După vîrsta de şaisprezece ani se statornicise în imperiul artei şi al literelor; se simţea ca o străină reţinută fără voia ei pe pămîntul Angliei. Se îndrăgostise artistic şi poetic şi consimţise să devină soţia lui John Bidlake, fiindcă îşi închipuise că e un compatriot spiritual.

Părinţii ei, care-l priveau pe John Bidlake doar ca pe un supus al reginei, ca şi ei, şi dădeau mai multă

importanţă, date fiind împrejurările, carierei sale ca soţ decît celei de artist, se luptaseră din răsputeri s-o convingă pe Janet să renunţe. Janet însă era majoră — şi avea încapăţînarea acelora care pot abandona planul pe care e dusă discuţia, lăşîndu-şi adversarul să-şi cheltuiască energia asupra unei fiinţe cu mintea absentă. Reuşi în cele din urmă să-şi atingă scopul. Cînd descoperi, şi descoperi foarte curînd, că între artistul

348

jnira pe care îl iubise şi între soţul cu care se măritase era o

arte neînsemnată legătură, o mîndrie extrem de firească o reţinuse să se plîngă. N^avea cîtuşi de puţin chef să

ofere rudelor olăcerea de a spune „te-am prevenit". John dormea şi se scula ie unde apuca, dispărînd tot mai mult din căsnicia lor. Janet îşi păstrase cumpătul şi se retrăsese, găsindu-şi consolarea în acele domenii ale fanteziei artistice şi literare, unde se simţea ca la ea acasă. Un venit privat, mărit de contribuţiile neregulate şi schimbătoare pe care John Bidlake i le oferea cînd îşi aducea aminte sau simţea că-şi poate permite să suporte o soţie şi o familie, îi permiteau lui Janet să-şi facă un obicei din aceste călătorii în alte lumi, ce aveau loc în imaginaţia ei. Elinor se născuse la un an după căsătoria lor. Patru ani mai tîrziu, un ulcer la stomac îl readuse acasă pe John Bidlake, schimbat momentan în bine, pentru a fi îngrijit. Walter fusese urmarea convalescenţei domestice şi calme a lui John Bidlake. Ulcerul se vindecase şi John dispăruse iarăşi. De copii se îngrijeau doicile şi guvernantele. Doamna Bidlake supraveghea vag educaţia lor, parcă de la distanţă. Uneori descindea şi traversa frontiera ce despărţea domeniul ei privat, al imaginaţiei, de lumea întîmplărilor obişnuite, iar amestecul ei în ordinea cotidiană a lucrurilor producea constant încurcături, căci apariţia ei avea ceva aproape supranatural. Cînd cobora pe pămînt, amestecîndu-se în procesul de educaţie aj copiilor, te puteai aştepta la erice. Janet Bidlake, trăind pe alta planetă, judeca totul după alte criterii decît cele ale lumii obişnuite. O dată, de exemplu, concediase o guvernantă pentru că o auzise cîntînd la pianul din camera de studii a copiilor cîntecul lui Dan Leno Viespea şi oul fiert tare. Guvernanta era o fată cumsecade, învăţa bine pe copii şi îşi întreţinea un tată paralitic. Erau însă în joc înalte principii artistice. Gustul muzical al lui Elinor putea fi iremediabil compromis (întîmplător Elinor semăna cu tatăl ei, neputînd nici ea suferi muzica), iar faptul că ţinea foarte mult la domnişoara Dempster făcea ca primejdia contaminării să

îască. Doamna Bidlake fusese intransigentă. Viespea şi oul t tare nu putea fi îngăduit. Domnişoara Dempster fusese

ită afară. Cînd auzise aceasta, bătrînul ei tată suferise un nou de inimă; îl ridicaseră de jos, cu un ochi paralizat şi abil să mai vorbească. în general însă revenirile doamnei

idlake din călătoriile ei imaginare aveau rezultate mai puţin

,rave Cînd se amesteca în munca practică de educaţie a lor, o făcea de obicei pentru a insista asupra unor lecturi

i autorii clasici, consideraţi în mod curent ca fiind de neînţeles

nepotriviţi pentru cei foarte tineri. După ea, copiii nebuiau

349

crescuţi oferindu-li-se tot ce este mai bun în domeniul filozofiei şi artelor.

Lui Elinor i se citise Hamlet cînd avea trei ani, iar albumele ei cuprindeau reproduceri din Giotto şi Rubens. Fusese învăţată să vorbească franceza citind Candide; la şapte ani i se dăduse ca lectură

Tristram Shandy şi Teoria viziunii de episcopul Berkeley, Etica lui Spinoza, i se arătaseră gravurile lui Goya, şi ca manual de germană, la nouă ani, fusese folosit volumul Aho sprach Zarathustra. l Urmarea contactului prematur cu capodoperele filozofiei a fost că Elinor începuse să manifeste un dispreţ uşor şi amuzat pentru marile abstracţiuni şi pentru idealismul foarte bombastic, dispreţ care ajunsese să o caracterizeze perfect. Crescută cu lectura textelor clasice integrale, deprinsese din copilărie o cunoaştere teoretică completă a tuturor problemelor de drept considerate foarte puţin potrivite pentru cei tineri. Această cunoaştere maţ mult întărise decît temperase răceala şi lipsa de curiozitate, fireşti la ea, în privinţa tuturor problemelor ce ţin de dragoste; ajunsese cu timpul la o erudiţie şi la o nevinovăţie superficial cinică, ca acele eroine shakespeariene, al căror limbaj ştiinţific şi rabelaisian întovărăşeşte acţiuni de un rafinament extrem de delicat şi virtuos. Doamna Bidlake fusese puţin supărată de atitudinea lipsită de consideraţie a lui Elinor pentru fanteziile ei preferate; dar, înţeleaptă, nu spusese nimic, nu încercase s-o schimbe; o ignorase doar şi se retrăsese, aşa cum ignorase şi lipsurile soţului ei, şi se refugiase, în momentul cînd îşi dăduse seama de ele, în ţinuturile mai fericite ale artei şi imaginaţiei. Faptele petrecute nu pot fi anulate, dar în scopuri practice, o conspiraţie a tăcerii e aproape la fel de eficace ca şi o anulare. Dacă nu pomeneşti un lucru care există, el poate părea că nu există. Cînd John Bidlake sosi la Gattenden, bolnav şi foarte deprimat, operat şi plin de o exagerată milă faţă de sine, doamna Bidlake trecu sub tăcere faptul pe care ar fi putut să-l comenteze atît de uşor, şi anume câ revenise la ea doar fiindcă avea nevoie de o infirmieră. I se pregăti camera obişnuită şi John se stabili în ea. Ai fi zis câ nu plecase niciodată. în intimitatea bucătăriei, servitoarele bombăniră niţel fiindcă trebuiau să muncească mai mult; doamna Inman suspină iar

' Aşa grdil-a Zarathustra, lucrare a filozofului german Friedrich Wilhelm Nietzsche (1844—1900), condamnind morala creştină tradiţională, ca fiind o doctrină a maselor de sclavi, şi predicînd, în schimb, superioritatea morala a supraoamenilor, care prin voinţă ajung să deţină

puterea. Teoriile reacţionare ale lui Nietzsche au fost preluate şi folosite de nazişti.

350

Dobbs manifestă o indignare serioasă şi anglicană faţă de felul cum se purta domnul Bidlake cu soţia lui.

Toţi simţeau în acelaşi timp un fel de milă răutăcioasă pentru bătrîn. Boala lui şi simptomele ei se discutau cu voce scăzută şi cu religiozitate. Servitorii puteau să bombăne şi să-şi exprime nemulţumirea cu voce tare, dar pe ascuns erau cu toţii destul de mulţumiţi. Sosirea lui John Bidlake rupea monotonia zilnică, iar faptul că avea să

moară îi făcea să se simtă oarecum mai importanţi. Apropierea morţii lui dădea importanţă vieţii domestice de la Gattenden. Viitorul eveniment semăna cu soarele în jurul căruia sufletele servitorilor se învîrteau semnificativ şi aproape pe furiş. Bombăneau şi îşi exprimau nemulţumirea, dar îl îngrijeau cu multă atenţie. într-un fel confuz îi erau recunoscători, căci moartea lui dădea un impuls vieţii lor.

-

-A

Capitolul XXVIII

Pentru Molly d'Exergillod totul trebuia să fie articulat, formulat, exprimat. Orice experienţă nu prezenta pentru ea decît materialul brut din care o minte activă putea să producă cuvinte.

Minereul de fier nu a fost de nici un folos omului pînă ce nu a învăţat să-l topească, iar apoi, cu ciocanul, să transforme metalul pur în unelte şi săbii. Pentru Molly, faptele brute ale vieţii, senzaţiile, sentimentele, gîndurile şi amintirile nu prezentau decît interesul unui material brut, care nu căpăta valoare decît după,ce fusese transformat de arta şi zelul depus de ea în conversaţie, în cuvinte elegante şi fraze bine jaduse din condei. îi plăcea un apus de soare pentru că putea spune despre el: „E un amestec de foc viu, de artificii, de Mendelssohn, de funingine şi de fragi cu frişca"; sau despre florile de primăvară: „Te fac să te simţi ca un convalescent după o gripă. Nu sînteţi de aceeaşi părere?" Şi, aplecîndu-se intim spre interlocutor, insista asupra acestei întrebări retorice: „Nu sînteţi de aceeaşi părere?" îi plăcea perspectiva munţilor îndepărtaţi, în mijlocul unei furtuni, căci semănau foarte mult cu peisajele de la Toledo pictate de El Greco. Cît priveşte dragostea, ei bine, tot farmecul ei consta, după Molly, în capacitatea aproape infinită a dragostei de a fi transformată în fraze. Despre dragoste puteai să vorbeşti veşnic.

Discuta pe această temă cu Philip Quarles şi discuţia ţinea de o oră; la autoanaliza ei, la relatarea experienţelor ei de viaţă şi la întrebările ei# despre trecutul şi sentimentele lui, Philip îi răspundea fâvâ chef şi cam opintit (căci nu putea suferi să vorbească despre el, şi o făcea foarte rău).

— Nu crezi, îi spunea ea, că lucrul cel mai captivant în legătură cu dragostea constă în descoperirile pe care ai prilejul să le faci pe seama ta?

Philip era fireşte de aceeaşi părere.

- . 352

__ Nici nu ştiam, de fapt, ce adinei sentimente materne

nutream mai înainte de a mă mărita cu Jean. Acum sînt foarte neliniştită cînd vine acasă cu picioarele ude.

__ Eu aş fi foarte neliniştit dacă dumneata ai veni acasă cu

picioarele ude, spuse Philip, incereînd să fie galant. „Ce tîmpenie am spus", se gîndi el. Nu prea reuşea să fie galant. Ar fi vrut să nu se simtă atît de mult atras de farmecul ei cam lăptos şi obosit. Dacă ar fi fost urîtă, el nu s-ar fi aflat, aici, făcîndu-se singur de rîs.

__ Prea drăguţ din partea dumitale. Spune-mi, zise ea

apleeîndu-se spre el şi oferindu-i faţa şi sînii, de ce mă placi?

— Nu-i destul de evident? răspunse el. Molly zîmbi.

— Ştii de ce spune Jean că sînt singura femeie de care se poate îndrăgosti vreodată?

— Nu, spuse Philip, gîndindu-se că era într-adevăr superbă, cu aerul ei de Junonă.

— Fiindcă, reluă Molly, după părerea lui, sînt singura femeie care nu e ceea ce Baudelaire numeşte le contraire du dandy1. Ţii minte fragmentul acela din Mon coeur mis ă nu? „Za femme a faim et elle veut manger; soif et elle veut boire. La femme este naturelle, c'est ă dire abominable. Aussi est-elle..."2

Philip o întrerupse:

— Ai sărit o frază, spuse el rîzînd: „Soif, et elle veut boire." Iar mai departe: „Elle est un rut, et elle veut etrei..."

în ediţia Crepet cuvîntul nu este tipărit, dar ţi—1 pot furniza eu, dacă vrei.

— Nu, mulţumesc, spuse Molly, cam iritată de întrerupere, îi ratase desfăşurarea calmă a unei partide de conversaţie bine pusă la punct. Nu era obişnuită ca oamenii să fie atît de experţi în literatura "franceză, cum era Philip. — Cuvîntul n-are importanţă, spuse ea.

— Sigur? Philip îşi ridică sprîncenele. M-aş mira.

—• „Aussi est-ele toujours vulgaire"4, continuă Molly, revenind grăbită la punctul unde fusese întreruptă, „c'est ă dire le contaire du dandy". Jean spune că eu sînt singurul dandy de sex feminin. Ce.' crezi?

~ Mă tem că are dreptate.

' Opusul unui dandy. (Fr.)

Inima dezvăluita. „Femeii îi e foame şi vrea să mănince, îi e sete şi vrea a- Femeia e naturala, adică abominabilă. De asemenea e..." (fr.).

E în ăldil di i " (f)

sa

în căldurile dragostei şi vrea..." (fr.). -De asemenea e întotdeauna vulgară" (fr.).

353

— De ce „mă tem"?

— Mie nu-mi prea plac dandy-x. Mai ales cei de sex feminin. „O femeie care foloseşte sînii ei bine formaţi ca să

te silească să-i admiri inteligenţa, iată un personaj reuşit pentru romanul lui. Dar greu de suportat în viaţa particulară, chiar foarte greu." — Eu prefer femeile naturale, spuse el cu voce tare.

— Dar ce sens are să fii naturală dacă nu ai destulă artă s-o faci bine şi destulă luciditate ca să ştii cit eşti de naturală? Molly era încîntată de întrebarea ei. Dacă o mai aranja niţel, avea să fie o epigramă perfectă. — N-are sens să te îndrăgosteşti de cineva, decît dacă ştii exact ceea ce simţi şi poţi s-o exprimi.

— Are foarte mult sens, după părerea mea, spuse Philip. Nu-i nevoie, să fii botanist sau un pictor de naturi moarte ca să-ţi placă florile. Şi de asemenea, draga mea Molly, nu-i nevoie ca cineva să fie Sigmund Freud sau Shakespeare ca sâ te aprecieze. Şi, trăgîndu-se mai aproape de ea pe sofa, o luă în braţe şi o ' sărută.

— Da ce-ţi închipui? strigă ea, jignită şi uimită.

— Nu-mi închipui nimic, răspunse el cam furios, deoarece era ţinut la distanţă de braţul cu care Molly îl împinsese de lîngă ea. Nu-mi închipui, ci doar doresc. Se simţea umilit şi caraghios. — Am uitat însă că eşti o călugăriţă.

— Nici vorbă de-aşa ceva, protestă ea. Sînt foarte civilizata. Toată această înghesuială şi pipăială, zău, e ceva absolut sălbatic. îşi aranja o buclă făcută permanent şi începu să discute

. despre relaţiile platonice ca ajutoare ale dezvoltării spirituale. — Cu cît sînt mai platonice relaţiile dintre un bărbat îndrăgostit şi o femeie, cu atît e mai puternică în ei raţiunea lucidă. Ceea ce corpul pierde, cîştigă sufletul.

Mi se pare că Paul Bourget a arătat asta în cartea lui Psyhologie contemporaine. Un romancier prost, adăugă ea, găsind că este necesar să se scuze fiindcă • citează dintr-un autor atît de demodat şi de compromis, dar un bun eseist, cred eu. Nu-i oare Paul Bourget? repetă ea.

— Cred că trebuie să fie Paul Bourget, spuse Philip plictisit.

— Energia care tinde să se desfăşoare în cadrul pasiunii fizice e deviată şi pune în mişcare morile sujetului.

(„Pune în mişcare morile sufletului" suna poate prea romantic, prea victorian, ă la George Meredith1, simţi ea în timp ce vorbea.) Trupul e indiguit şi canalizat, repară ea, şi silit să acţioneze 1 George Meredith (1828—1909), romancier şi poet englez. Lucrările sale în proză descriu societatea engleză, cu tot conformismul şi prejudecăţile ei, în epoca reginei Victoria.

354

dinamurile sufletului. Inconştientul comprimat îşi găseşte o cale I ieşire intensificînd conştientul.

__ Dar cine vrea ca să-şi intensifice conştientul? întrebă

Philip» privind iritat silueta voluptuoasă de la celălalt capăt al sofalei. M-a cam obosit niţel conştientul, să-ţi spun drept. îi admiră corpul, deşi singurul contact pe care ea i-l permitea era acel cu mintea ei, mult mai puţin interesantă şi frumoasă. Dorea s-o sărute, dar tot ce obţinea erau anecdote analitice şi epigrame filozofice.

— Sînt complet sfîrşit, repetă el. Nu era de mirare. Molly se mulţumi să rîdă.

__ Să nu încerci să faci pe omul cavernelor,'din paleolitic,

spuse ea, nu te prinde. Te-a obosit conştientul, asta-i bună! Pe tine! Ei bine, dacă te-a obosit conştientul înseamnă că eşti obosit de tine însuţi.

— Perfect adevărat, spuse Philip. M-ai făcut să mă simt obosit de mine însumi. Obosit de moarte. încă

iritat se sculă să-şi ia rămas bun.

— Asta-i o insultă? întrebă ea, ridicîndu-şi privirea spre el. Te-am făcut eu să te simţi obosit de tine însuţi?

Philip clătină din cap.

— Nu pot să-ţi explic. Am renunţat la explicaţii. îi întinse mîna. Privindu-l încă cercetător, Molly îi dădu mîna.

— Dacă n-ăi fi una din vestalele virgine ale civilizaţiei, continuă el, ai înţelege fără să fie nevoie de explicaţii.

Sau, mai degrabă, n-ar mai fi nevoie de dat o explicaţie. Fiindcă nu m-ai fi făcut să mă simt obosit de mine însumi. Şi permite-mi să adaug, Molly, că dacă ai fi cu adevărat şi serios civilizată, ai lua măsuri să arăţi mai puţin atrăgătoare. Forţa de atracţie la o femeie e ceva barbar, ceva la fel de sălbatic ca şi cînd înghesui o femeie într-un colţ ca s-o pipăi. Ar trebui să arăţi ca George Eliot. La revedere. Şi, strîngîndu-i încă o dată mîna, ieşi şchiopătînd din 3daie. Pe stradă îşi recapătă treptat calmul. începu chiar să zîmbească. Căci era o glumă.

Spectacolul unui ironist ironizat e totdeauna nostim, chiar dacă ironistul ironizat se întîmplă să fii tu. Conştient şi civilizat, fusese înfrînt de cineva mai conştient şi

i civilizat ca el. Dreptatea făcută avea un caracter poetic. Dar

vertisment! Parodiile şi caricaturile sînt criticile cele ascuţite.

n Molly întrezărea un fel de versiune tip Max Beerbohm a lui

^isuşi. Spectacolul îl punea pe gînduri. După ce zîmbi, începu să

■ „Trebuie să fiu absolut îngrozitor", îşi spuse el. [• A?,^z'ndu-se pe un scaun în Hyde Park, îşi trecu în revistă ■ Operaţia o mai făcuse deseori înainte. Niciodată însă

355

nu luase vreo măsură. Ştia dinainte că nici de data asta n-o să întreprindă ceva. Sărmana Elinor!

Aiurelile lui Molly despre legăturile platonice şi Paul Bourget îl făcură să se gîndească la ce trebuie să

îndure Elinor. Se hotărî să-i destăinuie toată aventura lui cu Molly — pe un ton comic, căci e totdeauna mai uşor să vorbeşti în glumă, iar apoi să discute în continuare despre ei înşişi. Ei da, asta avea să facă. Ar fi trebuit să vorbească mai de mult. în ultimul timp Elinor fusese ciudat şi nefiresc de tăcută, şi cu gîndurile aiurea. Philip se neliniştise, voise să vorbească, îşi dăduse seama c-ar fi fost necesar să vorbească. Dar despre ce? Episodul ridicol cu Molly îi oferea prilejul unei deschideri, ca la şah.

— Am văzut-o pe Molly d'Exergillod, azi după amiază, începu el, cînd se întîlni cu Elinor.

Dar vocea ei, cînd* îi răspunse: „A, da?" era atît de rece, manifesta atît de puţin interes, încît el nu mai continuă. Se lăsă tăcerea. Elinor îşi vedea de citit. Philip o privi furiş, pe deasupra cărţii. Faţa ei palidă

avea o expresie distantă şi calmă. Philip simţi cum îl cuprindea din nou acea nelinişte chinuitoare, care îl stăpînise atît de des în ultimele săptămîni.

— De ce taci tot timpul? întrebă el, adunîndu-şi tot curajul în acea seară, după cină.

Elinor îşi ridică privirea de pe carte.

— De ce tac tot timpul? spuse ea zîmbind ironic. Am impresia că nu-i nimic de spus care să fie deosebit de interesant.

Philip recunoscu unul din acele răspunsuri pe care el însuşi avea obiceiul să-l dea atunci ckid ea îi reproşa ceva, aşa încît fu redus la tăcere. Totuşi, nu era corect din partea ei să întoarcă acest răspuns împotriva lui. Pentru că în ceea ce-l privea, avea dreptate; nu era într-adevăr nimic interesant de spus.

Ascunzîndu-şi tot timpul sentimentele intime, reuşise aproape să şi le anuleze. Sectorul neintelectual al minţii lui părea preocupat de foarte puţine lucruri, şi în orice caz de foarte puţine lucruri care să nu fie triviale sau destul de compromiţătoare. Pe cînd Elinor avea întotdeauna o groază de lucruri de spus.

Lucruri care se exprimau singure, ieşind de bună voie din adîncurile fiinţei ei. Philip ar fi vrut să-i explice asta, dar într-un fel îi venea greu şi nu reuşea.

— Aveai totuşi obiceiul, reuşi el să spună după o pauză, să vorbeşti mai mult. în ultimele zile însă...

— Cred că sînt cam obosită de discuţii, asta-i tot.

— De ce eşti obosită?

— Nu e voie să oboseşti uneori? Rîse scurt şi cam răutăcios. — Tu pari să fii veşnic obosit.

35g

Philip o privi cu un fel de nelinişte. Ochii lui păreau s-o •jjjplore'. Ea însă nu se lăsă emoţionată. Se lăsase de prea multe ' ri iaf e' u expl°atase dragostea, fără să o răsplătească cum se cuvine, şi atunci cînd ea ameninţa să se răzvrătească, el se transforma pe loc într-o fiinţă patetică şi disperată, cerşind bunele ei sentimente. De data aceasta voia să fie dură. Philip n-avea decît să se neliniştească şi s-o implore cît poftea, ea n-avea să-l mai ia în seamă. Aşa merita. Şi totuşi, se simţea vinovată, cu toate că era doar vina lui. De ce n-o iubea mai activ, mai clar, mâi direct? Cînd îşi oferea dragostea, Philip o privea ca un lucru ce i se cuvine, ca pe un drept al său. Iar cînd înceta să i-o mai ofere, Philip amuţea, se neliniştea şi încerca s-o implore. Dar ca să spună ceva, să facă

ceva...

Secundele treceau. Elinor aştepta, prefăcîndu-se că citeşte. Dacă ar vorbi măcar, sau dacă s-a mişca! Dorea din adîncul sufletului să găsească un pretext pentru a-l iubi din nou. Cît despre Everard — ei bine, Everard, nu conta deloc. în adîncul sufletului simţea că Everard nu avea nici o importanţă, şi dacă Philip şi-ar fi dat osteneala s-o iubească puţin, Everard n-ar mai fi existat nici măcar pentru acea parte conştientă a ei care încerca să-l iubească

din principiu, ca să spunem aşa, să-l iubească premeditat, dinadins. Secundele se scurgeau însă în tăcere. în cele din urmă, scoţînd un mic suspin (căci şi el ar fi vrut să spună ceva, să facă ceva, atîta doar că-i era cu neputinţă, fiindcă orice ar fi spus sau făcut ar fi trebuit să aibă un caracter personal), Philip îşi reluă cartea şi, din interes pentru romancierul zoolog din romanul său, continuă lectura despre instinctul de posesie la păsări. Citea din nou.

La urma urmei Philip tot n-o să vorbească. Aşa? Foarte bine; dacă el dorea ca ea^să devină amanta lui Everard, atunci vina n-o să fie Jecît a lui. încercă să dea din umeri cu indiferenţă şi să facă pe cruda. Simţi însă în inimă că

ameninţarea se îndrepta mai ales împotriva ei. Ea era condamnată şi nu Philip. Condamnată să devină amanta lui Everard.

«ai înainte, şi din punct de vedere teoretic, a-şi lua un

amant nu i se păruse lui Elinor o problemă deosebit de dificilă.

£u avea sentimentul că înfăptuieşte o acţiune imorală. Ce tapaj

jaceau pe această temă creştinii şi eroinele din romane! De

■ „Dacă oamenii vor să facă dragoste împreună şi

. ■ ?bişnuia Elinor să spună, de ce n-o fac fără să se chinuie

prov* Ş1 PC Ce' din -iUrul *or?" Nu se temea ^e urmările sociale

aflîndCate de ^aPtu' că~$' 'ua un amant- Cei care s-ar fi indignat,

întotd 'eas.ta' erau exact acei oameni care îi stîrniserâ

£auna indignarea. Refuzînd s-o mai cunoască, i-ar fi făcut

357

o favoare. Iar Phil ar fi meritat-o din plin. Ar fi putut să împiedice ca un astfel de lucru să se întîmple.

De ce nu voise să se apropie de ea,' să i se destăinuie mai mult? Elinor îi cerşise dragostea, iar el îi oferise o bunăvoinţă distanta şi impersonală. Elinor dorea doar puţină căldură sufletească, puţină

omenie. Nu cerea prea mult. îl avertizase deseori de urmări dacă nu-i oferea ceea ce ea îi solicitase.

Oare nu pricepea? Sau, pur şi simplu, nici nu-i păsa? Poate că nu s-ar fi simţit deloc jignit; pedeapsa nu şi-ar fi atins scopul. Ar fi fost umilitor pentru ea. Dar, la urma urmei, continuă Elinor să-şi repete în minte, ori de cîte ori ajungea (iar acum o dată mai mult), cu argumentaţia ei interioară, la acest punct, nu şi-ar fi luat un amant numai pentru a-l pedepsi pe Philip, ci mai. ales pentru a-i administra o lecţie de omenie, cu ajutorul suferinţei şi al geloziei. în primul rînd, în interesul propriei ei fericiri. (Voia să

uite cît de nenorocită fusese căutîndu-şi propria fericire.) Fericirea ei, proprie şi independentă. Se obişnuise să gîndească şi să acţioneze prea mult ţinînd seama de Philip. Chiar şi atunci cînd plănuia să-

şi ia un amant, se gîndea tot la el. Ceea ce era cu totul absurd.

Trebuia însă să-şi amintească permanent de drepturile ei, de intenţia ei de a fi fericită şi independentă.

Modul ei de gîndire, firesc şi obişnuit, chiar asupra unui amant posibil, depindea încă de personalitatea soţului ei — de schimbarea lui în bine sau de pedepsirea lui. Numai printr-un mare efort putea să-şi aducă aminte că trebuia să-l uite.

Oricum însă, indiferent de motivele care ar fi făcut-o să-şi ia un amant, lucrul părea dinainte o chestiune fără prea mari dificultăţi psihologice. Mai ales dacă amantul • avea să fie Everard Webley.

Căci Everard îi plăcea foarte mult; îl admira; se simţea ciudat de emoţionată şi captivată de forţa ce părea că radiază din el. Şi totuşi, cînd ajungea la problema contactului fizic, ce dificultăţi extraordinare răsăreau. îi plăcea să fie împreună cu el, îi plăceau scrisorile lui, îşi putea închipui, cînd nu o atingea, că e îndrăgostită de el. Dar cînd, la a doua întîlnire după întoarcerea ei din India, Everard o strînsese la piept şi o sărutase, Elinor fusese cuprinsă de un fel de groază şi simţise că devine rece şi ţeapănă în braţele lui. Era aceeaşi groază, aceeaşi răceală care o cuprinseseră aproape cu un an în urmă, cînd încercase s-o sărute prima oară. Aceeaşi, în ciuda faptului că se pregătise între timp să simtă altfel, şi conştient acceptase ideea de a şi-l lua ca amant. Groaza şi răceala cu care se ferea de el reprezentau reacţiile spontane ale părţii instinctive şi obişnuite a fiinţei ei. Doar mintea ei se hotărîse să-l accepte^

358

Senzaţiile* trupul, toate obiceiurile fiinţei instinţtive se 'ăzvrătiseră. Ceea ce intelectul considera neprimejdios, corpul

pendent şi contractat dezaproba violent. Spiritul se dovedea libertin, în timp ce trupul, emoţiile n( j e

rămîneau pure.

__ Te rog, Everard, îl implorase ea, te rog.

Everard îi dăduse drumul.

__ De ce mă urăşti?

__ Da nu te urăsc. Everard.

__ Atît doar că-ţi produc spaimă! spusese el cu o ironie

sălbatică. Adînc rănit, simţise o plăcere în a-şi întoarce, singur cuţitul în rană. — Atît doar că te dezgust!

__ Cum poţi să spui aşa ceva? Se simţise nefericită şi

ruşinată că se ferise de el; sentimentul de silă persistase însă.

— Fiindcă din întîmplare e adevărat.

— Nu, nu e adevărat. La aceste cuvinte, Everard îşi întinsese din nou braţele. Elinor clătinase din cap. — Nu mă

atinge, îl implorase ea. Nu pot să-ţi explic de ce. Nu ştiu de ce. Nu acum. Nu încă, adăugase ea, lăsîndu-l să

înţeleagă că-i promite, şi că îl evitase doar momentan.

Aluzia unei promisiuni reînviase insistenţele lui. Lui Elinor îi păruse rău pe de o parte că rostise aceste cuvinte, iar pe de altă parte îi păruse bine că, într-o măsură oarecare, se angajase faţă de el. Se simţise uşurată cînd scăpase de ameninţarea imediată a contactului fizic; în acelaşi timp se înfuriase fiindcă se ferise de el. Corpul şi instinctele se răzvrătiseră împotriva voinţei. Promisiunea făcută reprezentase măsurile de reprimare luate de voinţă împotriva trădătorilor din fiinţa ei. Se scuzase simţind că îi datorează o promisiune lui Everard.

— Nu încă.

— Dar cînd? Cînd?

Era uşor de promis, dar cît de greu îi va fi să-şi ţină promisiunea! Elinor suspină. Dacă Philip ar lăsa-o să-l iubească! Dar el nu vorbea, nu făcea nici un gest şi îşi vedea de lectură, nn tăcerea lui o condamna la infidelitate.

Capitolul XXIX

Scena: Hyde Park; ziua: o sîmbătă din luna iunie.

îmbrăcat în verde şi purtînd sabie, Everard Webley se adresa, de pe calul său alb, Bucefal, unei mii de

„Englezi liberi". Cu o precizie militară, care ar fi onorat şi trupele de gardă, „Englezii liberi" se încolonaseră la cheiul de la Blackfriars, merseseră în marş cu muzică şi strindarde simbolice, pînă la Charing Cross, o luaseră apoi pe bulevardul Northumberland, traversaseră Trafalgar Square şi Cambridge Circus, pînă la Tottenham Court Road, iar de acolo o apucaseră pe Oxford Street pînă la Marble Arch. La intrarea în Hyde Park întîlniseră o coloană ce manifesta împotriva experienţelor pe animale vii şi avusese loc o uşoară încurcătură; rîndurile se amestecaseră, fanfarele se înfruntaseră, producînd o discordanţă muzicală între marşul „Englezilor liberi": Grenadierii englezi şi imnul antivivisecţioniştilor: Credinţa mea ridică ochii spre tine, miel al calvarului; stindardele cu lozinci, gen: Apăraţi căţeii noştri, Britanicii nu vor fi niciodată sclavi, Socialismul e o tiranie şi Doctori sau diavoli se amestecaseră. Disciplina demnă de admirat a „Englezilor liberi" evită însă ca încurcătura să

ia proporţii şi, după o scurtă întîrziere, batalionul intră în parc, mărşălui prin faţa lui Everard şi se dispuse, în cele din urmă, pe trei laturi, formînd un pătrat, avînd în mijlocul laturii libere pe Everard şi statul său major. Trompetele răsunaseră ca o fanfară, iar mia de oameni intonase cele patru strofe din Cîntecul „Englezilor liberi" scris de Everard într-o manieră foarte asemănătoare aceleia a lui Kipling.

Cînd imnul se termină, Everard îşi începu discursul:

— „Englezii liberi"! spuse el, camarazi! şi, la auzul acestei voci puternice, degajate, se lăsă tăcere printre spectatorii care, neavînd ce face, se adunaseră pentru a privi spectacolul. Deşi forţa aparţinea vorbitorului, şi nu cuvintelor sau frazelor pe care le .rostea, vorbele lui se detaşau limpede, rînd pe rînd, în tăcerea pe care o creaseră, captivînd prin sunetul lor. Everard începu prin a lăuda disciplina

„Englezilor liberi". — Disciplina, spuse

360

1 disciplina voluntar acceptată, e prima condiţie a libertăţii,

ma virtute a „Englezilor liberi". Spartanii liberi şi disciplinaţi ţinut în frîu hoardele persane. Macedonenii liberi şi

jisciplinaţi au cucerit jumătate din lume. Nouă, „Englezilor

beri" şi disciplinaţi, ne revine sarcina să eliberăm ţara noastră

• sclavii care au adus-o în sclavie, la Termopile au fost trei sute împotriva a zeci de mii. Proporţia, în cazul nostru, nu e atît de mare. Batalionul nostru e doar unul din cele peste şaizeci, o mie lin cele peste şaizeci de mii de „Englezi liberi" din Anglia. Numărul partizanilor noştri creşte zilnic. Douăzeci, cincizeci, uneori o sută de recruţi intră în rîndurile noastre în fiecare zi. Armata noastră, armata verde a „Englezilor liberi", creşte. „Englezii liberi" au uniforme verzi. Uniforma Jui Robin Hood şi a lui Little John1, uniforma haiducilor. "Haipuci consideraţi ca fiind în afara legii, în această stupidă lume democratică. Haiduci mîndri de haiducia lor. Legea lumii democrarte,e/6antitatea. Noi, haiducii, nu credem. decît în calitate. Pentru™ politicienii democraţi, vocea celor mai numeroşi e vocea lui Dumnezeu; legea lor e legea care place gloatei. Noi, aflîndu-ne în afara legii făcute de gloată, cerem ca cei mai buni să guverneze şi nu cei mai numeroşi. Mai stupizi decît bunicii lor liberali, democraţii de astăzi vor să descurajeze iniţiativele individuale şi, naţionalizînd industria şi pâmîntul, să

învestească statul cu astfel de puteri tiranice, cum n-a avut niciodată, exceptînd poate în India pe vremea împăraţilor Moguli. Noi, haiducii, sîntem oameni liberi. Noi credem în valoarea libertăţii individuale. Noi vrem să încurajăm iniţiativele individuale, căci sîntem convinşi că iniţiativele individuale, coordonate şi controlate în interesul societăţii luată în ansamblu, dau cele mai bune rezultate economice şi morale. Legea lumii democratice e standardizarea umană, reducerea întregii umanităţi la cel mai mic numitor comun. Religia ei e adorarea omului obişnuit. Noi, haiducii,

redem în diversitate, aristocraţie şi ierarhia naturală. Noi vrem

înlăturăm orice handicap ce poate fi înlăturat şi să oferim

necăruia o şansă, aşa încît cei mai buni să ajungă în posturile

nţru care natura i-a înzestrat. într-un cuvînt, noi credem în

[ie. Noi nu venerăm omul obişnuit, ci pe cel extraordinar.

Ş putea continua aproape la infinit cu această listă a punctelor

asupra cărora „Englezii liberi" sînt înţr-un dezacord radical cu

guvernatorii democraţiei, ai unei Anglii căreia i se zicea o dată

. cea liberă şi veselă". Am vorbit însă de-ajuns pentru a arăta că

i ei Şi noi nu poate exista înţelegere. Ce e- alb pentru ei e

' Perso»aj legendar, un fel de haiduc, din folclorul englez.

361

negru pentru noi, idealul lor politic reprezintă un dezastru pentru noi, iar raiul adus de ei pe pămînt e pentru noi un iad. Haiduci voluntari, noi repudiem domnia lor; noi purtăm uniforma verde a pădurii.

Aşteptăm să bată ceasul nostru, îl aşteptăm. Căci ceasul nostru se apropie şi noi nu ne propunem să

rămînem haiduci în vecii vecilor. Curînd va veni vremea cînd noi vom face legile, iar pădurea va fi locul unde se vor ascunde cei ce deţin azi puterea. Acum doi ani, grupul nostru era neînsemnat. Astăzi, a devenit o armată. O armată de haiduci, încă puţin, camarazii mei, şi armata aceasta va fi a acelora care fac legile şi nu a acelora care le calcă. Sau nu, a acelora care le calcă. Căci, înainte de a ne transforma în legiuitori buni trebuie să fim infractorii unei legi rele. Trebuie să avem curajul haiduciei noastre. „Englezi liberi", prieteni haiduci, cînd va veni vremea veţi avea acest curaj?

Din rîndurile îmbrăcate în verde se ridică un singur strigăt uriaş.

— Cînd am să vă chem, mă veţi urma?

— Te vom urma, te vom urma, repetă mia de oameni în verde.

— Chiar dacă va trebui să călcăm legea?

Avu loc o altă izbucnire de aclamaţii afirmative. Cînd zgomotul se stinse şi Everard Webley tocmai îşi deschidea gura ca să continue, o voce strigă:

— Jos cu Webley! Jos cu poliţia bogătaşilor! Jos cu blestemaţii de „Englezi..." Dar, mai înainte ca vocea să poată pronunţa întreaga parodie penibilă a numelui lor, vreo cinci sau şase dintre

„Englezii liberi", aflaţi mai aproape, se aruncară asupra celui ce strigase.

Everard Webley se înălţă în scări.

— Păstraţi rîndurile, ordonă el hotărît. Cum îndrăzniţi să ieşiţi din rînduri?.

Mai mulţi ofiţeri se repeziră la locul învălmăşelii, împărţind ordine cu o voce plină de mînie. „Englezii liberi" excesivi de zeloşi îşi reluarâ locul în rînduri. Ţinînd la nas o batistă plină de sînge şi escortat de doi poliţişti, inamicul lor se îndepărtă. îşi pierduse pălăria. Părul lui vîlvoi strălucea roşu în lumina soarelui. Era Illidge. Everard Webley se întoarse spre ofiţerul ce comanda compania ai cărei oameni stricaseră rîndurile.

— Călcarea ordinelor, începu el, cu o voce rece şi aspră, nu vehementă însă, ci primejdios de pătrunzătoare, călcarea ordinelor e cel mai rău...

Illidge îşi luă batista de la nas şi strigă cu o voce stridentă, in falsetto: 362

__ Vai, dar obraznici mai sînteţi!

Spectatorii bufniră în rîs. Everard ignoră întreruperea şi, după ce îşi termină asprele reproşuri, îşi reîncepu discursul. Vocea sa, poruncitoare şi totuşi persuasivă,-înflăcărată şi totuşi stăpînită şi muzicală cuceri ascultătorii; tăcerea ruptă o clipă se refăcu în jurul cuvintelor sale, atenţia risipită se adună şi se concentra din nou. Avusese loc o rebeliune: Everard însă mai repurtase o victorie.

Spandrell aştepta calm. întîrzierea lui Illidge îi oferea prilejul să mai bea cîteva coctaii-uri. Ajunsese la al treilea şi se simţea mult mai bine şi mai vesel cînd uşa restaurantului se dădu de perete şi intră Illidge cu un aer extrem de sfidător şi de agresiv, expunîndu-şi ca la paradă ochiul învineţit.

— Te-ai îmbătat şi ai produs dezordine? întrebă Spandrell la vederea vînătăii. Ai dat peste un soţ ultragiat? Sau poate ai avut un schimb de cuvinte cu o doamnă?

Illidge luă loc şi îi povesti de la început aventura, lăudîndu-se şi înfrumuseţînd-o. După relatarea lui se comportase ca Horaţius apărînd podul1 sau ca Sfîntul Ştefan2, omorît cu pietre.

— Ticăloşii! spuse Spandrell plin de compătimire. în privire îi strălucea însă o ironie răutăcioasă. Nenorocirile prietenilor constituiau pentru el o sursă inepuizabilă de distracţii, iar păţania lui Illidge îi părea un dezastru deosebit de amuzant.

— Dar cel puţin, am stricat tot efectul discursului dezgustător ţinut de Webley, continuă Ilidge cu aceeaşi voce, felicitîndu-se.

— Ar fi fost mult mai bine dacă i-ai fi stricat fizionomia! Nota de maliţie din cuvintele lui Spandrell îl irită din nou pe

Illidge.

"~ Să-i stric fizionomia încă n-ar fi de-ajuns, spuse el cu 'citate, strîmbîndu-se în timp ce vorbea. Acest om ar trebui ■terminat. E un pericol public, el şi banda lui de aventurieri, izbucni într-un potop de înjurături.

Spandrell se mulţumi să rida.

Erou legendar roman. Se spune că împreună cu alţi doi romani a ţinut naintăni armatei etrusce, condusă de Lars Porseria,în timp ce compatrioţii «î.mau P°dul pe care urma să treacă duşmanii, unul din primii sfinţi creştini, omorît cu pietre.

363

— E uşor să chelalăi, spuse el. De ce nu întreprinzi ceva, în schimb? O acţiune directă, în stilul lui Webley.

Illidge dădu din umeri, căutînd o scuză.

— Nu sîntem încă destul de bine organizaţi.

— N-aş crede că e nevoie de prea multă organizare ca să-i dai cuiva una- din cap. Nu, adevărata nenorocire e că

nu aveţi destul curaj.

Illidge se înroşi.

— E o minciună!

-— Nu sînteţi destul de bine organizaţi! continuă Spandrell -dispreţuitor. Voi, cel puţin sînteţi moderni, cînd vă

alegeţi pretextele. Marea divinitate — organizarea. Pînâ şi arta şi dragostea au să se ploconească în curînd în faţa. ei, ca toate celelalte. De ce sînt atît de proaste poeziile voastre? Fiindcă industria poeziei nu-i destul de bine organizată. Amantul impotent se scuză la fel încredinţîndu-şi doamna indignată că data viitoare o să-l găsească

perfect organizat. Nu, nu, scumpul meu Illidge, nu merge; ştiu bine că nu merge.

— Te crezi desigur foarte spiritual, spuse Illidge congestionat de furie, dar vorbeşti prostii. Nu poţi compara poezia cu politica. Un partid politic e un grup de oameni care trebuie să fie disciplinaţi şi uniţi. Un poet e un om singur.

— Dar şi un criminal e un om singur, nu? vocea şi zîmbetul lui Spandrell continuară să fie ironice. Illidge simţea cum îi năvăleşte iar sîngele în obraz, ca adierea caldă a unei văpăi bruşte în trup. îl ura pe Spandrell pentru puterea acestuia de a-l umili, de a-l face să se simtă neînsemnat, caraghios, ridicol. Venise cu sentimentul că este un erou, un om important, iar sa-' tisfacţia îi îmbujorase obrajii. Iar acum, după cîteva cuvinte batjocoritoare, Spandrell îi transformase satisfacţia în ruşine şi furie. Se făcu tăcere; mîncară supa fără

să vorbească. Cînd farfuria se goli, Spandrell se lăsă pe spatele scaunului şi spuse gînditor.

— Trebuie un om. Cu toate răspunderile unui singur om! O mie de oameni nu au răspunderi. Din cauza asta organizarea îţi dă sentimentul siguranţei depline. Un membru al unui partid politic se simte la fel de singur ca şi un membru al bisericii. Partidul poate ordona dezlănţuirea unui război civil, violuri, masacre; membrul unutpartid înfăptuieşte voios ce i se spune, fiindcă răspunderea nu-i aparţine lui, ci conducătorului. Iar conducătorul e un om rar, ca Webbey. Un om curajos.

— Sau un laş în cazul ăsta, spuse Illidge. Webley e un iepure de casă, un iepure burghez, devenit feroce din cauza spaimei.

364

__ Crezi? întrebă Spandrell,' ridicîndu-şi ironic sprîncenele.

na s-ar putea să ai dreptate. Dar, oricum, e altfel decît iepurii obişnuiţi- Iepurele obişnuit nu devine feroce din cauza fricii. Spaima îl aduce într-o stare de pasivitate abjectă, la cheremul altcuiva. Niciodată spaima nu-l face să

devină activ şi să-şi asume vreo răspundere. Cînd se pune problema unui asasinat, e exemplu, n-ai să găseşti iepuri obişnuiţi foarte dispuşi să-l comită, nu? Ei aşteaptă să se organizeze. Răspunderea e prea mare pentru un individ oarecare. Se teme.

__ Cred şf eu, nimeni nu vrea să fie spînzurat.

__ S-ar teme chiar dacă n-ar fi primejdia de-a fi spînzurat.

— Sper că n-ai de gînd să aduci iar în discuţie imperativul categoric? Era rîndul lui Illidge să fie sarcastic.

— Vine singur în discuţie. Chiar în cazul tău. Cînd se pune problema, n-ai să îndrăzneşti niciodată să

întreprinzi ceva împotriva lui Webley, decît cu condiţia să aparţii unei organizaţii care te-ar scuti de orice răspundere. Pur şi simplu, n-ai curajul, repetă el, provocîndu-l ironic.

îl cercetă cu multă atenţie printre pleoapele întredeschise şi, tot timpul cît ţinu discursul cam retoric al lui Illidge despre şerpii care trebuiau stîrpiţi, tigrii care trebuiau împuşcaţi şi ploşniţele care trebuiau strivite, studie faţa congestionată şi furioasă a victimei sale. Ce ridicol devenea cînd încerca să facă pe eroul! Illidge tuna şi fulgera, dîndu-şi seama jenat că spunea cuvinte prea mari, cuvinte goale. Exagerările lui tot mai mari, în timp ce Spandrell surîdea tot mai dispreţuitor, păreau singurul răspuns posibil la ironia calmă şi înnebunitoare; exagerările luau proporţii, indiferent cît de fals i-ar fi sunat discursul. Ca un om care încetează să mai răcnească, temîndu-se să nu-şi piardă glasul, Illidge tăcu brusc. Spandrell îl aprobă încet.

— în regulă, spuse el misterios, în regulă.

„E absurd, se încredinţa Elinor tot timpul. E copilăresc. Copilăresc şi absurd."

P; rerea ei nu corespundea realităţii. Everard nu se schimbase

indcă stătuse călare pe un cal alb, dăduse comenzi şi fusese

mat de urletele mulţimii. Nu devenise mai bun, fiindcă îl

îzuse în capul unuia din batalioanele sale. Era absurd, era

râm 6SC Să Se emot'oneze a5a- Fusese totuşi emoţionată, faptul

în fnCa °a atare- Ce emoţionată se simţise cînd Everard apăruse

ntea oamenilor săi! Inima îi bătuse mai repede şi i se

365

J

urcase un nod în gît. Şi ce nelinişte simţise în secundele de tăcere înainte de a începe să vorbească! O

adevărată spaimă. Ar fi putut să se bîlbîie, să ezite, ar fi putut să spună ceva stupid şi vulgar; ar fi putut să bată cîmpii şi să plictisească; ar fi putut să se dovedească un şarlatan. Cînd începuse să vorbească

degajat, vibrant şi pătrunzător, iar discursul se desfăşurase în cuvinte înflăcărate şi mişcătoare, fără

nimic teatral, cu fraze bogate, dar scurte şi tăioase, ce imensă bucurie, ce mîndrie o cuprinsese! Cînd omul acela îl întrerupsese, o dată cu o izbucnire de indignare faţă de cel vinovat, Elinor simţise că o cuprinde din nou neliniştea că Everard ar putea să se încurce, să se umilească în public şi să se compromită. Everard rămăsese însă netulburat; îşi rostise reproşul sever, provocînd o tăcere adîncă, în care toţi aşteptaseră cu respiraţia tăiată; apoi, îşi continuase discursul ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Neliniştea lui Elinor se transformase într-o bucurie extraordinară. Discursul se terminase, izbucniseră aclamaţii şi Elinor se simţise extrem de mîndră; avusese Un moment de înălţare sufletească, deşi se simţea cam jenată, ca şi cum aclamaţiile mulţimii ar fi fost parţial îndreptate spre ea. Rîsese din tot sufletul, fără să ştie de ce, sîngele îi năvălise în obraj şi se întoarse tulburată, fără să

îndrăznească să-l privească; apoi, fără nici un motiv, începuse să plîngă.

„Absurd şi copilăresc", se încredinţa ea din nou. Dar iată, lucrul acela absurd şi copilăresc avusese loc; şi nu-l mai putea schimba.

Din însemnările lui Philip Quarles

„în ziarul ilustrat Sunday Pictorial am v£zut un instantaneu al lui Everard Webley, cu gura deschisă —

o gură neagră în mijlocul unei feţe contractate — şi urlînd. «Domnul E.W., fondatorul şi conducătorul

„E.L.", adresîndu-se sîmbătă după-amiazâ unui batalion de „Englezi liberi" în Hyde Parck.». Atît a mai rămas din acel eveniment — acel simbol gargoilic al demagogiei. O gură deschisă care behăie.

Ce oroare!

Şi totuşi evenimentul era cu adevărat emoţionant. Iar urletele lui E. avuseseră o notă nobilă. Arăta chiar monumental călare pe calul său alb. Surprinzînd un instantaneu din ceea ce fusese un film, aparatul de fotografiat îl transformase pe Everard într-o sperietoare, într-un avertisment. Era oare un procedeu necinstit?

366

poate că retina aparatului de fotografiat e cea reală şi rîu a mea? Căci, în definitiv, caracterul impresionant al continuităţii e desigur constituit din astfel de momente înfiorătoare, ca cele pe care le-a înregistrat aparatul. E

posibil ca întregul să se deosebească cu totul de părţile componente? în lumea fizică, da. Luate ca o entitate, corpul şi mintea se deosebesc radical de electronii ce-l constituie. Dar ce se întîmplă cu lumea morală? E posibil ca un număr de valori minore să realizeze o valoare unică superioară? Fotografia lui Everard ridică o adevărată

problemă. Milioane de clipe monstruoase formează o splendidă jumătate de oră.

Am însă îndoielile mele în privinţa splendorii acelei jumătăţi de oră. E. a vorbit mult despre Termopile şi spartani. Rezistenţa mea a fost însă şi mai eroică. Leonidas avea trei sute de luptători. Eu mi-am apărat singur Termopilele mele spirituale împotriva lui E. şi a «Englezilor liberi». M-au impresionat, dar am rezistat.

Disciplina militară, ca să încep cu ea, a fost superbă, ca de obicei; am privit-o încîntat. Cum vă explicaţi fascinaţia exercitată de un spectacol militar? Mai degrabă o negi, decît s-o explici. Problema m-a urmărit în timp ce priveam. Un pluton se compune doar din zece oameni şi e neutru cînd e vorba să provoace o emoţie. Inima nu începe să bată decît la vederea unei companii. Manevrele unui batalion te zăpăcesc, iar o brigadă reprezintă o armată cu drapele. Fiorul produs de ele, după cîte ştiu din Cîntarea cîntărilor, echivalează cu a fi îndrăgostit.

Fiorul e direct proporţional cu numărul. Ţinînd seama că un om măsoară în medie aproape 1,80 m în înălţime, 60

de centimetri în lăţime, şi că e o singură persoană, o catedrală ne apare, evident, mai impresionantă decît o vilişoară, iar o coloană lungă de un kilometru şi jumătate , formată din oameni ce mărşăluiesc, constituie un spectacol mai grandios decît o duzină de pierde-vară la colţul străzii. Asta nu-i totul. Un regiment e mai impresionant decît o mulţime. O armată cu drapele echivalează cu dragostea numai cînd e perfect instruită.

letrele folosite la o construcţie sjnt mai frumoase decît un

orman de pietre. Instrucţia şi uniformele impun mulţimii o

ntectură. O armată e splendidă. Dar asta nu-i totul. O armată

se adresează atît unor instincte josnice, cît şi instinctului estetic.

pectacolul forţelor omeneşti reduse la automatism satisface Poţta de putere. Cînd priveşti sclavii mecanizaţi, îţi închipui că

S i un stăpîn. Asta mi-am închipuit în timp ce admiram ^staşurarea «Englezilor liberi» ai .lui Everard.

Analizîndu-mi Tiiraţ în fragmente, m-am ferit să mă las covîrşit cu muzica, cu cuvîntarea lui Everard.

367

Ce mare regizor a pierdut lumea în persoana lui Everard! Nimic n-ar fi putut fi mai impresionant decît (rupînd tăcerea calculat prelungită) fanfara de trompete, iar apoi, solemn, armonia compactă a o mie de voci intonînd Cîntecul «Englezilor liberi». Trompetele au fost nemaipomenite — ca uvertura la judecata de apoi. Cînd uvertura de trompete s-a terminat, mia de voci a izbucnit într-un sunet aproape supranatural, ca un cor. Un sunet enorm, ca vocea lui Iehova. Nici Reinhardt1 n-ar fi reuşit mai bine. Am simţit un fel de gol, acolo unde trebuia să

fie diafragma; m-a furnicat prin piele un fel de tremur nervos şi aproape că mi-au dat lacrimile. Am început atunci să fac din nou pe Leonidas la Termopile, reflectînd cît de proastă e muzica şi ce ridicole, ce teatrale sînt cuvintele.

Trompeta judecăţii de apoi, vocea lui Dumnezeu — pe urmă a venit rîndul lui Everard să vorbească. N-a dezamăgit pe nimeni. A vorbit excelent! Vocea lui te lovea în plexul solar, întocmai ca notele de sus ale trompetelor. Era emoţionant şi convingător, chiar dacă-ţi dădeai seama de caracterul vag al discursului mai mult sau mai puţin lipsit de sens. I-am analizat trucurile. Sînt cele obişnuite. Cel mai reuşit l-a constituit folosirea unor cuvinte atrăgătoare, cu două sau mai multe sensuri: «Libertate» de pildă. Libertatea în titlul şi în programul

«Englezilor liberi» e libertatea de a cumpăra şi vinde, şi de a avea o proprietate, guvernul neavînd dreptul de a interveni decît într-o mică măsură. («O mică măsură», destul de mare, între noi fie zis; dar să lăsăm asta.) Everard răcnea cuvîntul cu o voce ce te lovea ca o directă în plexul solar: «Noi luptăm pentru libertate, noi vom elibera ţara» etc. Ascultătorii se şi vedeau stînd comod, cu o sticlă de băutură în mînă, alături de o cocotă dispusă

să le acorde graţiile ei, fără ca legea, un Cod al manierelor elegante, soţia, poliţiştii şi preoţii să-i poată

împiedica. «Libertatea!» Fireşte, o astfel de libertate le stîrnea entuziasmul. Atîta doar, că atunci cînd «Englezii liberi» vor veni la putere oamenii au să descopere că acest cuvînt avea un sens complet diferit. Dezbină $i cucereşte. Am cucerit.

P.S. Sau mai degrabă o parte din-mine a cucerit. Am luat obiceiul să mă asociez cu acea parte din mine şi s-o aplaud cînd repurtează un triumf. E oare, la urma urmei, partea cea mai bună din fiinţa mea? în acele împrejurări deosebite, poate că da. E poate mai bine să ai un spirit analitic lipsit de pasiune, decît să fii covîrşit de punerea în scenă, regizată de Everard şi de elocvenţa lui, devenind astfel un «Englez liber». Dar în alte Max Reinhardt (1837—1943), regizor austriac, inovator în teatru.

368 ări? Rampion are probabil dreptate. Căpătînd însă

re j ur

jiceiul de a dezbina şi cuceri în numele intelectului, e greu să

e mai opreşti. Şi poate că nu-i numai o problemă ce ţine de a

doua natură; poate că şi prima natură are un cuvînt de spus. E

or j crezi că ar trebui să

s

-ţi schimbi convingerea. E oare

oosibil să te stabileşti la ţară de pildă; să duci o viaţă rustică,

paternă şi să ai relaţii bune cu vecinii, o viaţă vegetariană şi

instructivă? Mi-o pot închipui, dar în practică, în practică. .? Ar

fi poate interesant să creez un personaj cu aceste probleme. Un

o m care s-a chinuit toată viaţa să-şi încurajeze propriile tendinţe

intelectuale în detrimentul celorlalte. A evitat din răsputeri legăturile personale, a observat fără să participe, nu i-a plăcut

să-şi trădeze gîndurile preferind să fie spectator decît actor. Pe

de altă parte a avut grijă să nu facă o distincţie între zile şi între

locuri; să nu-şi revadă trecutul, să nu anticipeze viitorul la Anul

nou, să nu sărbătorească Crăciunul, ziua de naştere, să nu

viziteze scenele copilăriei, să nu plece în pelerinaj la locul de

naştere al oamenilor de seamă, pe cîmpurile de luptă, printre

ruine etc. Prin această înăbuşire a legăturilor de ordin emotiv şi

a pietăţii fireşti, îşi închipuie că realizează libertatea — că se

eliberează de sentimentalism, de iraţional, de pasiuni, de impulsuri şi de emotivitate. în realitate însă, aşa cum descoperă

şi el treptat, n-a reuşit decît să-şi îngusteze şi să-şi usuce viaţa,

iar pe deasupra şi-a amorţit intelectul prin însăşi procesul prin

care credea că-l va emancipa. Raţiunea este liberă, dar nu se

ocupă decît de o mică fracţiune de experienţă. E conştient de

defectele psihologice şi doreşte, teoretic, să şi le schimbe. E greu

însă să te smulgi din obiceiurile de-o viaţă: şi poate că

obiceiurile sînt doar expresia unei indiferenţe şi răceli înnăscute,

care ar putea fi aproape imposibil de înlăturat. în ce-l priveşte,

in orice caz, viaţa exclusiv intelectuală e mai uşoară; e linia

minimei rezistenţe, fiindcă e graniţa ce-l desparte de alte fiinţe

omeneşti. Printre care, soţia lui. Pentru că el are o soţie, iar

îlementele dramei constau în legătura dintre femeie, trăind mai

:s cu emoţiile şi instinctele ei, şi bărbatul ei, a cărui existenţă e

Mâ în primul rînd pe un plan abstract şi intelectual. El o

'este în felul lui, iar ea îl iubeşte în felul ei. Ceea ce înseamnă

-a el e mulţumit, în timp ce ea e nemulţumită; căci dragostea

]d °.concePe eI reclamă un minim al acelor relaţii omeneşti

de Şi pline de încredere, care la ea constituie esenţa dragostei

^ .cu™ ° înţelege ea. Ea se plînge; el ar vrea să se apropie mai

ame - Ca> ^ar descoperă. că n e 8reu să se schimbe. Ea îl

intă că are să-l părăsească pentru un amant mai uman, dar

369

e prea îndrăgostită de el pentru a-şi pune ameninţarea în practică."

în acea duminică după amiază, Elinor plecă cu maşina la ţară, împreună cu Everard Webley.

— Patruzeci şi trei de mile într-o oră şi şapte minute, spuse Everard, uitîndu-se la ceas în timp ce se dădea jos din maşină. Nu-i rău dacă ţinem seama că în asta intră şi ieşitul din Londra şi întîrzierea pe care ne-a produs-o la Guilford autobuzul acela împuţit, plin de excursionişti. Nu-i rău deloc, ca performanţă.

— Şi, pe deasupra, spuse Elinor, am scăpat cu viaţă. Dac-ai şti de cîte ori am închis ochii şi am aşteptat să-i deschid din nou în ziua de apoi...

Everard rîse destul de mulţumit că ea se speriase de viteza demenţială cu care îşi condusese maşina. Spaimele ei treziră un sentiment plăcut de forţă şi superioritate. O prinse de braţ cu un gest protector şi intrară în pădure, luînd-o pe o cărare acoperită cu iarbă. Everard respiră adînc.

— Plimbarea în pădure e mai plăcută decît discursurile politice, spuse el, strîngînd-o de braţ.

— Deşi, spuse Elinor, cred că e minunat să stai călare şi să obligi o mie de oameni să facă ce vrei tu.

Everard rîse.

— Din păcate, în politică mai e nevoie şi de altceva. O privi cu atenţie. — Ţi-a plăcut întrunirea?

— Am fost teribil de emoţionată. îl revăzu pe calul alb, îi auzi din nou vocea puternică şi vibrantă, îşi reaminti entuziasmul ei şi acele lacrimi neaşteptate. „Magnific! îşi spuse ea, magnific." Entuziasmul nu-l mai retrăi însă. Mîna lui se afla pe braţul ei, iar prezenţa lui uriaşă plutea aproape ameninţător deasupra ei.

„Are de gînd să mă sărute?", se întrebă ea. neliniştită. încercă să gonească temeiurile ce o chinuiau şi să le înlocuiască cu entuziasmul de ieri. „Magnific!" Temeiurile nu se lăsau însă gonite. — Cuvîntarea a fost splendidă, spuse ea cu voce tare şi se întrebă în timp ce vorbea despre ce pomenise Everard în discursul lui.

îşi amintea sunetul şi timbrul cuvintelor, dar nu-şi mai amintea sensul lor. Era zadarnic! — Vai ce caprifoliu frumos! exclamă Elinor.

Ca un gigant Everard întinse mîna şi culese cîteva flori.

— „Ce frumuseţe, ce splendoare!", spuse el citind din Keats şi scormonindu-şi memoria după un vers din Visul unei nopţi de vară. îşi exprimă uimirea pe un ton liric, întrebîndu-se de ce oamenii locuiau la oraş, pierzîndu-şi timpul pentru a cîştiga bani

370

a pune mîna pe putere, atunci cînd există toată această frumuseţe care nu aştepta decît să fie cunoscută şi iubită.

Elinor îl ascultă cam jenată. Avea impresia că Everard întorsese un comutator, declanşînd pasiunea după frumos, aşa cum aprinzi un bec electric — în locul setei după putere, a eficacităţii şi a preocupărilor politice strălucea pasiunea după farmec. De ce nu, în definitiv? Nu era de condamnat fiindcă îi plăceau lucrurile frumoase. Nu, fireşte, afară de faptul că avea impresia vagă şi obscură că pasiunea lui pentru frumos nu era tocmai .firească.

Trăda oare o premeditare excesivă, întîrnplătoare, exteriorizîndu-se numai în anumite ocazii? Nu era oare prea convenţională, prea greoaie, prea corectă şi lipsită de umor? îl prefera în ipostaza de pasionat după putere.

Pasiunea lui după putere se dovedea de o calitate superioară celei pentru frumos. Pasiunea lui pentru frumos părea cam jalnică, tocmai fiindcă în fond era un mare pasionat după putere. Prin comparaţie. Totul trebuia răscumpărat.

îşi văzură mai departe de drum. într-un luminiş, printre pomi, înflorise degeţelul.

— Seamănă cu nişte torţe ce ard de la bază în sus, spuse Everard poetic.

Elinor se opri în faţa unei plante înalte ale cărei flori, ca nişte clopoţei, se aflau la nivelul ochilor. Simţi în palmă

carnea roşie a petalelor, răcoroasă şi elastică. Aruncă o privire în gura deschisă a flori.

— Gîndeşte-te ce neplăcut e să ai pistrui în gîtlej, spuse ea, ca să nu mai vorbesc şi de micile gîngănii.

îşi continuară drumul în tăcere printre pomi. Everard vorbi primul:

— Ai să mă iubeşti vreodată? întrebă el pe neaşteptate.

— Ştii cît de mult ţin la tine, Everard. Lui Elinor i se strînse inima; sosise clipa cînd va voi s-o sărute: Everard nu făcu nici un gest; rîse doar cam trist.

.— Tii foarte mult la mine, repetă el. Ah, dacă-ai putea fi ti puţin raţională, dac-ai fi mai dezechilibrată! Dac-ai şti ce înseamnă 'dragostea!

~ Nu-> bine să fii echilibrat? spuse Elinor. Vreau să spun

cnilibrat de la bun început. Pentru că oricine poate fi echilibrat

ai tirziu, chiar prea echilibrat, ca atunci cînd criza s-a terminat

cînHmaiH" încep să se întrebe dacă, în definitiv, nu s-au grăbit

"a au hotărît să termine cu viaţa. Gîndeşte-te, Everard, lte-te mai întîi. Ai putea să renunţi la viaţă? vibr ?'oc*ată> răspunse Everard, iar vocea lui avea acea Pe ciudată şi emoţionantă pe care Elinor avea senzaţia eă

371

n-o aude cu urechile, ci cu trupul, undeva în centrul diafragmei. Nu pot să-mi iau viaţa. Lucrurile s-au schimbat de pe vremea lui Parnell. Şi în afară de asta, eu nu sînt Parnell. Să încerce dacă le dă mîna!

Rîse. — Dragostea şi viaţa! Le voi avea pe amîndouă, Elinor. Pe amîndouâ. Ii zîmbi triumfător de la înălţimea lui, el, Everard, pasionatul după putere.

— Ceri prea mult, răspunse ea rîzînd, eşti prea lacom. Emoţia o înfiora ca o căldură ce-ţi taie respiraţia cînd bei vin fierbinte.

Se aplecă şi o sărută. Elinor nu se feri.

Un alt automobil trase la marginea drumului şi un alt cuplu o luă agale pe poteca acoperită cu iarbă, din pădure. Sub fardul ţipător, roşu şi alb, faţa femeii se ghicea bătrînă; tenul, odinioară încîntător, se ofilise.

— Vai ce splendid, exclama ea mereu, în timp ce mergea pe terenul accidentat, călcînd cam nesigur din cauza corpului greoi pe tocurile foarte înalte. Ce splendid!

Spandrell, căci lui i se adresa, nu-i răspunse.

— Culege-mi cîteva caprifolii de acolo, îl rugă ea. Trase spre el, cu minerul îndoit al bastonului, o tulpină

înflorită. Prin duhoarea răspîndită de parfumul chimic şi lenjeria nu prea curată a femeii, parfumul florilor îi ajunsese la nări, răcoros şi delicios.

— Ce miros absolut divin! exclamă ea, trăgînd în piept mireasma florilor. Cu totul divin!

Colţul gurii lui Spandrell se arcui într-un zîmbet. îl amuza să audă în gura unei cocote bătrîne frazele tip rostite de o ducesă. -Se uită la ea. Biata Connie! parcă era un spectru venit la un banchet — cu un aer cu atît mai sinistru şi mai funebru cu cît pielea i se lăbărţase şi i se încreţise, Era de-a dreptul sinistră. Nu găsea alt cuvînt. Aici, în plin soare, semăna cu o piesă de decor, văzut de aproape, la lumina |ilei. Iată de ce îşi îngăduise luxul de a închiria un automobil Daimler, pentru a o plimba,—; pentru că sărmana cocotă arăta atît de sinistru. Dădu din cap.

— Foarte frumos, spuse el. Eu prefer însă parfumul tău.

îşi continuară drumul. Nesigur încă de deosebirea existentă între o minoră şi o terţă minoră, un cuc chema din pădure. Pe coridoarele oblice ale razelor de soare, care săpau tunele prin umbrele verzi şi purpurii ale pădurii, musculiţele dansau şi zburau în zigzag. Vîntul nu mai sufla, iar frunzele atîrnau grele de clorofilă. Pomii păreau îmbibaţi de sevă şi de lumin# soarelui.

372 J

^- Splendid, splendid, repeta mereu Connie. îi destăinui că l şi ora îi reaminteau de copilăria ei petrecută la u

ţară. iâ

Ai dori să fi rămas o fată cuminte, spuse Spandrell sarcastic. „Trandafirii de lîngă uşă mă fac s-o iubesc şi mai mult

(fiama", suna refrenul. Ştiu, ştiu bine. O clipă tăcu. — Ce nu not să'sufăr la pomi vara, continuă el, e aerul lor de satisfacţie ;ătulă şi tîmpită. Stau umflaţi, ca nişte speculanţi îmbogăţiţi. Plesnesc de obrăznicie, de o obrăznicie pasivă.

__ Ah, uite degeţele! strigă Connie care nici măcar nu-l

asculta. Fugi spre ele, călcînd grotesc şi nesigur pe tocurile ei înalte. Spandrell o urmă.

' — Sînt plăcut faliei, spuse el mîngîind vîrful Onui boboc încă nedeschis» Continuă să brodeze cu multă

imaginaţie pe această

temă.

— Taci, taci, îi strigă Connie. Cum poţi să spui aşa ceva? Se scandalizase, se simţea jigHită. — Cum poţi să

spui aşa ceva aici?

— Aici, în raiul Iul Dumnezeu, persifla el. Cum pot? Şi ridicînd bastonul, începu să lovească în jur, în dreapta şi în stînga, doborînd cu fiecare lovitură cîte o tulpină înaltă şi mîndră. Pămîntul se acoperi cu flori ucise.

— Opreşte-te! Opreşte-te! Connie îl apucă de braţ. Spandrell se smulse din încleştarea ei, rise îneet şi doborî mai departe florile. — Opreşte-te, te rog! Nu, nu! Se repezi la el din nou.

Rîzînd încă, Spandrell se feri de ea şi-şi continuă cu bastonul opera de distrugere.

— Jos cu ele! strigă el. Jos cu ele! Sub loviturile lui florile cădeau una după alta. — Gaia, spuse el în cele din urmă, extenuat de atît ris, alergătură şi lovituri. Gata! Connie plîngea.

— Cum ai fost în stare? spuse ea. Cum ai fost în stare să faci asta?

Spandrell rise din nou încet, lăsîndu-şi capul pe spate.

— Aşa merită, spuse el. Crezi că era să stau liniştit şi să mă nsultat? Ce obrăznicie la bestiile astea! Ah, mai uite una!

aversă luminişul îndreptîndu-se spre locul unde un ultim geţel înalt se ascundea parcă prin aluniş. O lovitură fu ajuns. Planta zdrobită se prăbuşi aproape fără zgomot.

' ~. e obrăznicie! Aşa merită! Hai să ne întoarcem la maşină.

Capitolul XXX

jlachel Quarle£,nu avea nici un fel de simpatie pentru acei filantropisentitnentali care nu fac o deosebire clară între bine şi rău, sau între cei ce săvîrşesc fapte rele şi cei plini de virtute. în ' ochii ei, criminalii, şi nu societatea în care trăiau erau ' răspunzători de crimele comise. Păcătoşii comiteau ei singuri păcatele; mediul nu avea nici o vină. Existau fireşte pretexte, j scuze, circumstanţe atenuante. Actele bune, ca şi cele rele, nu puteau fi schimbate. în unele împrejurări alegerea unui act bun î se dovedea foarte grea; întotdeauna însă alegerea aparţinea I individului, şi, o dată tăcută, trebuia să răspundă de ea. într-un I cuvînt, doamna Quarles era o creştină şi nu o umanitaristă. în I calitatea ei de creştină considera că Marjorie făcuse rău că-şi părăsise soţul — chiar un' astfel de soţ

cum era Carling, pentru I un alt bărbat. îi dezaproba gestul, dar nu-şi permitea să o judece, cu atît mai mult cu cît, în ciuda a ce făcuse, inima şi mintea lui Marjorie se aflau încă, din punctul de vedere creştin ^ al doamnei Quarles, „la locul lor". Rachel ţinea mai degrabă la o persoană care acţionase greşit, dar continua să gîndeascâ corect, decît la una care, ca nora ei, Elinor, gîndea greşit în timp ce acţiona, atît cît îşi dădea doamna Quarles seama, cu totul ireproşabil. în unele cazuri, de asemenea, o acţiune greşită i se părea mai puţin reprobabilă decît o gîndire eronată. Asta nu înseamnă că doamna Quarles ar fi manifestat vreo simpatie pentru ipocrizie. Nu putea suferi pe cineva care gîndea şi vorbea corect, în timp ce pe de altă parte acţiona greşit în mod constant, şi conştient. Astfel de oameni sînt totuşi rari. Cei mai mulţi dintre cei ce înfăptuiesc fapte rele, în ciuda convingerilor lor sănătoase, acţionează astfel într-un moment de slăbiciune, pentru a regreta apoi. Cel ce gîndeşte însă greşit nu recunoaşK caracterul condamnabil al unui gest; nu-şi dă seama de ce o» trebuie să-l înfăptuiască, sau de ce o dată înfăptuit un astfel & gest, are datoria să se căiască şi să-şi îndrepte apucăturile. Ch$ dacă, în fond, un astfel de om se poartă corect, el

374

determina pe altul, datorită gîndirii sale greşite, să săvîrşească fante reprobabile.

v __ O femeie admirabilă, fusese verdictul lui John Bidlake;

s t însă că îi place prea mult frunza de viţă

ca

— mai ales aşezată peste gură.

Rachel Quarles avea doar convingerea că e creştină. Nu-şi outea închipui cum reuşesc oamenii să trăiască fără a fi creştini. Cu toate acestea, mulţi, se vedea silită să recunoască, reuşeau. Aproape toţi tinerii pe care-i cunoştea.

__ Ca şi cînd copiii tăi ar vorbi altă limbă, se plînsese ea o

dată unei vechi prietene.

în persoana lui Marjorie Carling descoperi o fiinţă care vorbea şi înţelegea propria ei limbă spirituală.

__ Mă tem că ai s-o găseşti puţin cam plicticoasă, o

prevenise Philip, anunţîndu-i intenţia lui de-a pune căsuţa lui de la Chamford la dispoziţia lui Walter şi lui Marjorie. Fii totuşi drăguţă cu ea, căci, sărmana femeie, merită. A avut o viaţă foarte grea. Şi îi relată amănunte ce-o făcură pe mama lui să suspine în timp ce-l asculta.

— Nu mi-aş fi închipuit că Walter Bidlake să fie astfel, spuse ea.

— în probleme de adest gen te poţi aştepta la orice şi de la oricine. Nu poţi evita ceea ce ţi se întîmplă.

Doamna Quarles nu răspunse. Se gîndea la vremea cînd descoperise pentru prima oară că Sidney o înşeală.

Uimirea, durerea, umilinţa. .

— Cu toate acestea, spuse ea cu voce tare, n-aş fi crezut că Walter poate face cu bună ştiinţă nefericit pe cineva.

— Şi cu atît mai puţin să se facă pe sine nefericit cu bună ştiinţă. Cred, totuşi, că, de fapt, s-a făcut singur nefericit, aşa cum a făcut-o nefericită şi pe Marjorie. Poate că asta-i scuza lui principală.

Mama lui suspină.

■ i otul mi se pare extraordinar de inutil. Doamna Quarles o vizită pe Mariorie de îndată ce aceasta se stabili la Chamford.

Vino să mă vezi deseori, spuse ea în timp ce-şi lua rămas un> "mdcă îmi placi, adăugă ea cu un suris neaşteptat, pentru r5 sărmana Marjorie îi rămase patetic de recunoscătoare. Nu intimpla prea des ca să placă oamenilor.

Pasiunea ei atît de acestCa pentru Walter se datora, în primul rind, faptului că era unul din puţinii care manifestaseră

un interes în

Pnvinţa ei. _ vuarles.

Sper că ţi-am plăcut şi eu, adăugă doamna

375

Marjorie nu reuşi decît să roşească şi să se bîlbîie. Dar şi începuse s-o adore pe doamna Quarles.

Rachel îi vorbise cu toată sinceritatea. Marjorie îi plăcuse cu adevărat — îi plăcuseră la ea pînă şi acele defecte care făceau pe alţii s-o considere o fiinţă plicticoasă; îi plăcuse chiar şi prostia ei, plină de bunătate şi bine intenţionată; pînă şi lipsa ei de umor care i se păru semnul unei mari seriozităţi. Nu-i displăcuseră nici acele pretenţii intelectuale, acele observaţii profunde şi didactice, plasate semnificativ, după o tăcere meditativă. Doamna Quarles recunoştea în ele simptomele cam absurde ale unei pasiuni autejitice pentru ceea ce e bun, adevărat şi frumos, şi ale unei dorinţe autentice de a se îndrepta.

Cînd se întîlniră a treia oară Marjorie îi destăinui toate amănuntele legăturii ei cu Walter. Observaţiile doamnei Quarles se dovediră inteligente şi creştine. '

— Nu există o vindecare miraculoasă pentru asta, spuse ea, şi nici un medicament patentat împotriva nefericirii. Toa,te vechile şi banalele virtuţii, adică răbdarea, resemnarea şi eterna consolare, eternul izvor de energie — etern, dar banal. Dumnezeu nu-i cîtuşi de puţin banal.

Cei mai mulţi dintre tineri nu vor însă să mă creadă cînd le spun asta, chiar dacă orchestrele de jazz şi dansul i-au plictisit de moarte.

Primul sentiment de adoraţie al lui Marjorie se întări şi luă proporţii — luă asemenea proporţii încît doamna Quarles se simţi foarte ruşinată, de parcă ar fi obţinut adoraţia lui Marjorie printr-o atitudine falsă, sau ar fi jucat un rol necinstit.

— Sînteţi pentru mine un ajutor şi o mîngîiere minunată, declară Marjorie.

— Nu, nu sînt, declară doamna Quarles aproape supărată. Adevărul e că erai singură şi nefericită, iar eu am apărut exact la momentul oportun.

Marjorie protestă; prietena ei mai în vîrstă nu-i îngădui însă s-o laude sau să-i mulţumească. Discutară

îndelung asupra religiei. Carling sădise în Marjorie o groază faţă de aspectul pitoresc sau formal al creştinismului. Detesta pe Piran din Perranzabuloe, odăjdiile preoţeşti, ceremonialul, în fine, tot ce era legat cît de cît de un sfînt, de un rit sau de o tradiţie-Marjorie păstrase însă o vagă şi rudimentară

credinţă în ceea ce ea considera a fi baza religiei creştine; rămăsese din copliărie cu un anume obicei de a simţi şi gîndi ca o creştină. Sub influenţa lui Rachel Quarles, credinţa ei se cristaliza mai bine, iar emoţii'e obişnuite se consolidară.

376

__ Mă simt extraordinar de fericită de cînd sînt aci, cu , voastră, o anunţă ea pe doamna Quarles, la mai puţin , nea

0 săptămînă de la venirea ei.

__ Te simţi astfel fiindcă nu încerci să fii fericită sau să te ' •ntrebi de ce-a trebuit să fi nefericită; ai încetat să

mai raportezi totul la fericire sau nefericire. Iată in ce constă imensa prostie a tinerilor din această generaţie, continuă doamna Quarles: nu se gîndesc la viaţă decît raportînd toftil la fericire. Cum să mă distrez? Iată

întrebarea pe care şi-o pun, sau se vaită. „De ce nu ă distrez mai bine?" în această lume, însă, şi distracţia, în m

sensul acestor cuvinte, şi probabil în orice sens, nu poate ţine la infinit şi pentru toţi. Iar cînd cineva reuşeşte să

se distreze, se simte dezamăgit, în mod inevitabil, căci în imaginaţie lucrurile ânt întotdeauna mai grozave decît în realitate. Şi după ce te-ai distrat un scurt timp, ajungi să te plictiseşti. Toată lumea aleargă după fericire, iar rezultatul e că nimeni nu-i fericit. Fiindcă toţi au apucat-o pe un drum greşit. întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună nu e: „De ce nu sîntem fericiţi şi cum să facem să ne distrăm?", ci: „Cum să-l mulţumim pe Dumnezeu şi de ce nu sîntem mai buni?" Dacă oamenii şi-ar pune aceste întrebări şi le-ar da un răspuns practic, pe măsura tuturor posibilităţilor pe care le au, ar dobîndi fericirea fără să se gîndească cel puţin vreodată la ea. Căci nu urmărind fericirea ai s-o găseşti, ci urmărind salvarea sufletului'. Pe vremea cînd oamenii erau înţelepţi, în loc să

fie doar şmecheri, ei îşi clădeau viaţa în funcţie de salvarea sau condamnarea sufletului, şi nu în funcţie de faptul că le merge bine sau rău. Dacă acum te simţi fericită, Marjorie, asta-i fiindcă ai încetat să te îndrepţi. Fericirea seamănă cu cocsul — e un produs secundar, derivat în procesul de producere al altuia.

Intre timp, la Gattenden zilele se scurgeau posomorit.

— De ce nu vrei să pictezi niţel? îi sugerase doamna Bidlake soî"jui ei a doua zi după sosirea lui.

Bătrinul John clătinase din "cap.

,. A^e să-ţi facă o mare plăcere, după ce-ai să începi, îi dădu ghes Elinor.

Insă tatăl ei nu se lăsă convins. N-avea chef să picteze, h°c"Iai fiindcă pictatul ar fi fost un lucru atît de plăcut.

Spaima w ae durere, boală şi moarte îl făcuse să refuze, fără nici o cjjj ne> ca mintea să-i fie distrasă de la contemplarea Lt°are a acesţor obsesii. Trăia cu sentimentul secret al nenorociri şi înfrîngerii ei, făcînd astfel ca starea ei

377 " -

jalnică să se adîncească şi mai mult. Curajul lui, forţa lui gargantuelică, buna lui dispoziţie se datoraseră unei ignorări premeditate şi care dura de-o viaţă. Acum însă ignorarea nu mai era cu putinţă; duşmanul se instalase chiar în organele lui vitale, iar.forţa de caracter îl părăsise. Se temea că nu-şi va putea ascunde temerile. Nici măcar nu voia să le ascundă. într-un fel, dorea să se simtă nenorocit. Şi se simţea nenorocit. Doamna Bidlake şi Elinor se luptaseră din răsputeri să-l trezească din apatia în care se cufundase tot timpul la Gattenden. John Bidlake nu se lăsa însă trezit, decît ca să se plîngă sau să izbucnească uneori în accese de furie arţăgoasă.

„E jalnic, scrise Philip în carnetul său, să vezi un artist olimpian redus, ca urmare a unei tumori stomacale, la o stare de om primitiv. Peste cîteva zile poate, adăugă el, va ajunge la concluzia că a fost întotdeuna un om primitiv, chiar atunci cînd părea foarte olimpian; poate că atitudinea lui olimpiană era doar un simptom al acestei stări de primitivism."

Doar micul Phil îl mai trezea din cînd în cînd pe John Bidlake din starea lui nefericită. Jucîndu-se cu copilul, uita o clipă că e nefericit.

— Desenează-mi ceva, spunea el.

Cu limba între dinţi, micul Phil îi desena un tren, un vapor, cerbi luptîndu-se între ei în parcul Gattenden sau pe bătrînul marchiz în fotoliu tras de un măgar.

— Acum desenează-mi şi tu mie ceva, bunicule, îi spunea el cînd obosea.

Bătrînul lua creionul şi îi făcea cinci-şase schiţe minunate ale lui T'ang pechinezul, sau ale lui Tomy, cotoiul de la1 bucătărie. Uneori, într-un acces de răutate, zmîngălea o caricatură a sărmanei doamnişoare Fulkes, tremurind toată. Alteori, uitînd cu totul de prezenţa copilului, desena pentru propria lui distracţie cîteva naiade, doi bărbaţi care luptă corp Ia corp, o dansatoare.

— Dar de ce-s dezbrăcaţi? întreba copilul.

— Fiindcă sînt mai frumoşi aşa.

— Nu cred, spunea micul Phil şi, pierzînd interesul pentru desenele care îi spuneau atît de puţin, îşi cerea creionul din nou.

Nu întotdeauna însă John Bidlake reacţiona atît de prietenos faţă de nepotul său. Uneori, cînd se simţea mai rău ca de obicei, simpla prezenţă a copilului îi părea o insultă, un fel de reproş, de dispreţ. Izbucnea într-un acces de furie, ţipa la copil că face zgomot şi-l deranjează.

— Nu pot să am o clipă de linişte? striga el, apoi continua să se plîngă, blestemînd incapacitatea generală a tuturor. Casa

378

• una de femei, puse toate să îngrijească de ticălosul ăla mic,

. nu se astîmpăra o secundă, alerga de colo-colo, făcea un

tărăboi nemaipomenit şi îl deranja mereu. Era insuportabil. Mai

s pentru un om bolnav. Absolut insuportabil. N-aveau nici un

j de consideraţie pentru el. Roşie de ruşine şi

e

tremurînd toată,

«armâna domnişoară Fulkes ducea înapoi în camera lui copilul

care urla.

Scenele cele mai exasperante aveau loc la masă. Căci la masă (mîncarea fiind redusă, în ce-l privea pe John Bidlake, la bulion, lapte şi făină cu lapte), i se reamintea în chipul cel mai neplăcut de starea sănătăţii lui.

— Ce lături dezgustătoare! bombănea el.

Dacă mînca însă ceva solid, rezultatele erau dezastruoase. Mesele constituiau momentele cele mai agitate şi mai furtunoase din existenţa zilnică a lui John Bidlake. îşi revărsa furia pe copil. Phil, care întotdeauna era încăpăţînat la masă, devenise şi mai pretenţios Ia mîncare în acea primăvară şi început de vară timpurie. Mai la fiecare masă plîngea.

— Fiindcă nu se simte foarte bine, explica domnişoara Fulkes, ca să-l scuze. Şi aşa şi era. Băiatul arăta palid şi tras la faţă, dormea agitat, era nervos şi obosea repede, suferea de dureri de cap şi încetase să se mai îngraşe. Doctorul Crowther îi prescrisese bomboane de malţ, ulei de peşte şi un întăritor. — Nu se simte bine, insista domnişoara Fulkes.

John Bidlake nici nu voia să audă.

— E pur şi simplu obraznic, asta-i tot. Nu vrea să mănînce. Şi, întorcîndu-se către copil, îl apostrofa: înghite, băiete, n-auzi? Ai uitat să-nghiţi? Spectacolul micului Phil, mestecînd la nesfîrşit ceva ce nu-i plăcea îl scotea din sărite. — înghite, băiete. Nu mai rumega aşa! Nu eşti o vacă! înghite! Cu obrajii foarte congestionaţi şi cu lacrimile gata să izbucnească, micul

hil făcea un efort teribil ca să înghită produsul nesuferit a cinci minute de masticaţie plină de dezgust.

Muşchii gîtului îi

palpitau, şi se dilatau, o expresie de imensă silă îi schimonosea faţa mică în timp ce sughiţa ameninţător, gata să

vomite. — E absolut revoltător! zbiera bătrînul. înghite! Strigătele sale ieveniseră aproape o reţetă sigură pentru a-i produce scîrbă copilului.

J apase de povara ei sufletească, bezna în* care trăise se trama şi făcea loc luminii; Marjorie înţelegea ca într-un calips toate simbolurile literaturii religioase. Se zbătuse în

379

mocirla păcatelor, iar acum ieşise la suprafaţă; se străduia să urce cu un efort imens şi disperat, şi deodată, perspectiva pămîntului promis o consola de suferinţele îndurate.

— Toate frazele astea sunau odinioară atît de convenţional şi de o pioşenie fără sens, spuse ea doamnei Quarles.

Acum însă văd că nu sînt decît descrieri de fapte adevărate.

. Doamna Quarles aprobă.

— Descrieri greşite, fiindcă faptele nu se pot descrie. Dacă ai trăit aceste fapte, îţi poţi da seama, ce sens au simbolurile.

— Cunoaşteţi Balck Country1? spuse Marjorie. Am senzaia că aş fi scăpat dintr-unul din marile oraşe miniere ca să-ajung la cîmpie, la marile spaţii deschise, adăugă ea cu vocea ei serioasă şi copilăresc de tărăgănată.

(Doamna Quarles nu se putu împiedica de a-şi spune, şi regretă pe loc acest gînd — căci la urma urmei biata fată nu-şi putea schimba timbrul — că vocea lui Marjorie făcea ca marile spaţii.deschise să pară ciudat de aglomerate.) Şi cînd mă uit în urmă, oraşul întunecat mi se pare atît de mic şi de neînsemnat în comparaţie cu spaţiul şi cu cerul imens! Ca şi cum l-ai privi prin celălalt capăt al unui binoclu.

Doamna Quarles se încruntă uşor.

— Nu-i chiar atît de neînsemnat, spuse ea. în definitiv, într-un oraş, oricît ar fi el de negru, trăiesc oameni.

Iar celălalt capăt al unui binoclu e capătul prin care nu trebuie să te uiţi. Nu are sens să priveşti lucrurile aşa încît să apară mici şi neînsemnate. Iată una dintre primejdiile care te pîndesc cînd ai ieşit sub cerul liber — ai tendinţa să consideri oraşele şi pe oamenii din ele mici, îndepărtaţi şi lipsiţi de importanţă. Dar nu es-te aşa, Marjorie. Iar fericiţii care trăiesc sub cerul larg deschis au datoria să-i ajute şi pe ceilalţi să ajungă şi ei aici. Se încruntă din nou, gîndindu-se la ceea ce spunea. Nu-i plăcea să ţină predici. Marjorie nu trebuia să-şi închipuie că era o fiinţă' superioară, scoasă în afara lumii. — Ce mai face Walter? întrebă ea pe un ton indiferent, care de fapt ascundea un interes real. Cum vă înţelegeţi?