Punct, Contrapunct

228

urmeze. Ca să idealizezi o Dulcinee atît de respingătoare ar trebui să fii mai ţicnit decît Don Quichote. în, societatea noastră modernă idealul Sfîntuiui Francisc e irealizabil. Am făcut ca sărăcia să fie detestată. Asta nu înseamnă însă că îl putem ignora pe Sfîntul Francisc, socotindu-l un visător nebun. Nu. dimpotrivă, noi sîntem nebuni, nu el. El e doctorul acestui balamuc. Nebunilor, doctorul le apare ca singurul nebun. Cînd ne vom reveni, vom înţelege că doctorul fusese tot timpul singurul om sănătos. In situaţia de faţă, idealul Sfîntuiui Francisc e irealizabil. Concluzia: lucrurile trebuiesc schimbate radical. Noi tindem Spre crearea unei alte societăţi, în care Doamna Sărăcie să nu fie o nenorocită de servitoare, ci o splendidă întruchipare a luminii, a graţiei şi a frumuseţii. Oh, Sărăcie, Sărăcie, splendidă Doamnă Sărăcie!.. ".

Beatrice intră odaie şi îi spuse că cina e pe masă.

— Mănînci două ouă, porunci ea, exprimîndu-şi solicitudinea pe un ton răstit. Trebuie să le mănînci pe amîndouă. Le-am făcut special pentru tine.

— Te porţi cu mine de parc-aş fi fiul risipitor sau viţelul gras pus la îngrăşat, spuse Burlap.

Clătină din cap, zîmbi ca personajele din tablourile lui Sodoma, şi atacă şi al doilea ou.

— Am nişte acţiuni la o societate de gramofoane, spuse Beatrice. Aş vrea să-ţi cer părerea asupra lor. Au crescut atît de brusc.

— Gramofoane! exclamă Burlap. Stai puţin. . îşi dădu părerea.

aldous huxley punct contrapunct

* *

Capitolul XVII

Ploua necontenit. Spandrell simţea că bureţii şi mucegaiul îi năpădesc sufletul. Culcat în pat, închis în camera lui tristă sau sprijinindu-se de tejgheaua unei cîrciumi. avea tot timpul senzaţia acestei excrescenţe vîscoase, pe care o observa cu un ochi lăuntric.

„Fă măcar ceva, îl implorase deseori mama lui. Orice."

Toţi prietenii îi spuseseră acelaşi lucru, repetîndu-l stăruitor ani de zile.

Să-l ia dracu dacă avea de gînd să facă ceva. Munca, evanghelia muncii, sfinţenia muncii, laborare est orare1 —

ce tîmpenii!

— Munca! izbucnise el odată plin de dispreţ împotriva acuzaţiilor logice ale lui Philip Quarles, jnunca nu-i cu nimic mai respectabilă decît alcoolul si slujeşte exact aceiasT"sc~dpT îjj^ distrage atenfia, te face_să-ţi iuji_^nj^^J^nca..nu,-i^cl£c.it_un stupefiant! E umilitor că oameau_n.U. pot trăi treji, _ fără stupefia fiteTE

umilitor că n-au curajul să vadă lumea şi sa se vadă pe ei înşişi cum sînt în realitate. Trebuie să se drogTîeze'

muncind. T£ idiot. Evanghelia muncii e evanghelia prostiei şi a fricii. Munca poate fi o rugăciune; dar poate fi şi politica struţului, sau o bătaie de cap nemaipomenită. Munca înseamnă să te ascunzi de tine însuţi. Nu-i de mirare că adepţii lui Samuel Smiles1 şi marii afacerişti fac apologia muncii, căci îşi întăresc astfel iluzia existenţei şi chiar a importanţei. Dacă n-ar mai munci, majoritatea ar avea revelaţia că, de fapt, nici nu există.

Nişte găuri cu aer, nimic mai mult. Nişte găuri care emană o duhoare cam împuţită. Am impresia că cele mai multe suflete gen Smiles put urît. Nu mă miră că n-au curajul să înceteze de-a mai munci. Ar putea să descopere ce sînt, sau mai degrabă ce nu sînt. N-au curajul să rişte.

1 Munca e rugăciune (lat.).

1 Samuel Smiles (1812—1904), scriitor scoţian, autor de cărţi ce recomandă metode de „perfecţionare" a caractemlui (Caracterul; Datoria).

233

— Şi ce-ai descoperit despre tine, datorită curajului tău? îl întrebase Philip Quarles, Spandrell rinjise cam melodramatic.

— Mi-a trebuit mult curaj, spusese el, ca să mă pot uita la ce-am descoperit. Dacă n-aş fi fost atît de temerar, m-aş fi apucat de muncă sau aş fi devenit de mult morfinoman.

Spandrell juca puţin teatru, pentru ca purtarea lui să apară mai logică şi mai romantică decît era în realitate.

Inactivitatea lui se datora unei lenevii cronice şi unor principii morale perverse şi aiurite,_ In fond, ţrîndăvia îi consolida şi alimentaT principiile. Spandrell n-ar fi descoperit niciodată că munca e unj rfrneîcTios, dacă n-ar fi fost de o lene incurabilă, pentru^ ' ti'i l ti t dt Că avusse care căuta o' lustii'icare şl un motiv, ti adevărat Că nevoie cte mult curaj ca sd nu lăLd nimic; era leneş, în ciuda urmărilor nefaste pricinuite de -plictiseala cronică, ce putea deveni, ca acum, aproape insuportabil de acută.

Obişnuinţa lenei era însă atît de adîncă, încît, pentru a o înlătura, ar fi avut nevoie de un curaj mai mare decît acela necesar pentru a suporta tortura plictiselii, provocată tot de lene. Mîndria îi consolidase lenea congenitală

— mîndria unui om capabil, conştient că nu e destul de înzestrat, mîndria unui admirator al înfăptuirilor grandioase, incapabil să depună însă o muncă originală şi care nu voia cu nici un preţ să se umilească în încercări sortite ^dinainte eşecului sau să se înjosească depunînd un efort mai mic, chiar dacă aceasta i-ar fi putut oferi satisfacţii.

— îţi vine uşor să vorbeşti despre muncă, îi spusese e) lui Philip. Tu poţi să realizezi ceva, pe cînd eu... Ce vrei să mă fac? Funcţionar de bancă? Comis-voiajor?

— Mai există şi alte meserii, spusese Philip. Şi cum ai ceva bani, ai putea să studiezi, să te ocupi de istoria naturală..

— Aha, ai vrea să devin un colecţionar de furnici, nu-i aşa? Sau să scriu, ca unii, lucrări despre cum foloseau Angevinii săpunul. Un unchi bătrîn şi maniac. Ascultă-mă pe mine, n-am chef să devin un unchi maniac. Dacă, într-adevăr, nu-s bun de nimic, prefer sincer să rămîn cum sîrit. Nu vreau să fac pe savantul, şi nici pe colecţionarul maniac. Vreau să rămîn ceea ce m-a făcut natura — o nulitate.

De la cea de a doua căsătorie a mamei sale, Spandrell înfăptuise tot timpul, cu premeditare, lucrurile cele mai îngrozitoare, dusese viaţa cea mai ticăloasă şi îşi încurajase dinadins cele mai detestabile apucături. Ceasurile nesfîrşite de răgaz şi le petrecea în desfrîu. Se; răzburja-^pe mama lui, ca şi pe el, fiindcă fuseseră buni şi feriyţi în>

Spera în pvktpnţa unui jaţj în rjirţ sfi fMlinffa dar regreta în acelaşi timp că nu poate crede cu adevărat în existenţa iadului. Indiferent dacă iadul exista sau nu, simţise, încă de pe vremea cînd era tînăr, o satisfacţie, şi chiar un fior, ştiind că săvîrşeşte un lucru rău şi condamnabil. Desfrîul are în el ceva atît de monoton, o tristeţe atît de absolută şi de disperată, îneît numai foarte puţini oameni, dotaţi cu o inteligenţă submediocră, sau predipuşi la viciu în mod cu totul neobişnuit, pot să se bucure sincer şi neîntrerupt de practicarea regulată a viciului, sau să

creadă în continuare, cu convingere, în caracterul lui infam. Desfrînaţii din obişnuinţă nu se simt bine cînd nu-l pot practica. Obişnuinţa transformă plăcerile desfrînate în necesităţi terne şi zilnice. Bărbatului care s-a obişnuit cu femeile uşoare sau cu ginul, cu opiumul sau cu flagelarea, îi este tot atît de greu să trăiască fără viciul lui, pe cît de greu i-ar fi să trăiască fără pîine şi apă, deşi poate practicarea constantă a viciului a devenit în sine la fel de monotonă ca şi morfolitul unei coji de pîine sau băutul unui pahar cu apă de la robinetul din bucătărie.

Obişnuinţa se dovedeşte fatală atît sentimentului că faci un rău, cît şi bucuriei reale. După cîţiva ani, evreul convertit sau sceptic, ca şi hindusul cu concepţii moderne ajung să mănînce carnea de porc sau de vacă cu o indiferenţă care,'în ochii confraţilor credincioşi dogmei, trece drept cinism brutal. Acelaşi proces are loc şi cu desfrînatul obişnuit. Actele, care la început păreau pasionante prin caracterul lor profund josnic, devin, prin repetiţie, neutre din punct de vedere moral. Cel' mult, puţin dezgustătoare, căci practicarea celor mai multe vicii e urmată de reacţii fiziologice deprimante, care însă şi-au pierdut—nota josnică, ajungînd comune., p grei) ra rutina să pară un lucru

Josnic.

Frustrat treptat, datorită obişnuinţei, atît de satisfacţiile puternice, cît şi de sentimentul sigur că săvîrşeşte un păcat (care constituiseră întotdeauna o parte din plăcerea lui), Spandrell se îndreptase, cu un fel de disperare, spre rafinamentele viciului. Dar aceste rafinamente nu produc la rîndul lor rafinamente ale senzaţiilor. Din contră; cu cît viciul e mai rafinat prin bizareriile lui exagerate, mai neobişnuit şi mai anormal, cu atît mai ternă, mai disperată şi mai lipsită de emoţie devine şi practicarea lui. Imaginaţia se poate exersa inventînd cele mai improbabile variaţii pe o temă sexuală normală; produsul emotiv al tuturor varietăţilor de orgii e însă veşnic acelaşi — o senzaţie monotonă

-de umilire şi degradare. E adevărat, mulţi oameni (şi în general aceştia sînt cei mai civilizaţi, cei mai rafinaţi şi mai sofisticaţi din punct de vedere intelectual) tînjesc după acte josnice, şi îşi

O

235

urmăresc cu pasiune propria decădere, complăcîndu-se în orgii nesfîrşite, în prostituări masochiste, în contacte sexuale indiferente şi aproape bestiale cu necunoscuţi, şi în legături cu persoane vulgare şi lipsite de educaţie din sînul claselor de jos. Un rafinament intelectual şi estetic excesiv implică riscul de a te costa scump, putînd să

ducă la o degenerare emotivă stranie; chinezul perfect civilizat, cu pasiunea lui pentru artă şi cruzime, suferă de o altă formă a aceleiaşi boli care-l face pe estetul modern şi perfect civilizat să prefere soldaţii din gardă, apaşii, promiscuitatea umilitoare şi violenţele. „Din punct de vedere intelectual e un rafinat, din punct de vedere sexual e un decăzut", aşa îl caracterizase odată Rampion pe Spandrell, chiar în prezenţa acestuia. . Cu cît e mai -

ffrfijTatJ ci] fitî-t—e mai decăzut" Lui Spandrell, pe de altă parte, nu-i plăcea să se 'umilească. Urmările pe plan emptiv ale tuturor rafinamentelor posibile ale viciului îi păreau uniforme şi monotone. Lipsite de orice emoţie caracteristică, indiferent dacă trezesc satisfacţii sau remuşcări, simplele senzaţii de excitare şi plăcere fizică

devin fade. Corupţia tineretului constituia singura formă de desfrîu care-i mai producea o emoţie vie. ^nimat, aşa cum ghicise Rampion, de ciudata lui_ură, cît şi de dorinţa de răzbunare împotriva legăturilor sexuale —

sentiment: datorat: .§pjy±lui_jivut la cea de-a doua căsătorie a rnâmei_§aje_ şi survenit într-un moment de nelinişte din adolescenţă, cînd în procesul normal de educaţie ca odraslă a marii burghezii învăţase să fie rafinat şi să îşi refuleze ca un gentleman înclinările josnice — Spandrell simţea încă o satisfacţie deosebită de a perverti, prin ceea ce el considera ca o umilire a plăcerii senzuale, pe surorile nevinovate ale femeilor prea mult iubite şi de aceea detestate, care personificau în ochii lui acel instinct nesuferit. Cu ura unui om din evul mediu, Spandrell se răzbuna, nu ca asceţii şi puritanii, mortificînd trupul detestat al femeilor, ci învăţîndu-l să se abandoneze plăcerilor pe care el le considera funeste, tentîndu-l şi mîngîindu-l pentru a-l face să se răzvrătească definitiv şi să cîştige lupta cu sufletul conştient. în etapa finală a răzbunării, Spandrell insinua treptat în sufletul victimei sentimentul puternic că a săvîrşit un lucru rău şi josnic, complăcîndu-se în delirul pe care chiar el i-l provocase.

Micuţa şi sărmana Harriet fusese singura fiinţă nevinovată asupra căreia, deocamdată, reuşise să-şi pună în aplicare întregul program. Cu cele dinaintea ei nu mersese atît de departe, iar după Harriet nu mai urmase nimeni. Sedusă conform planului descris de el soţilor Rampion, Harriet îl adorase şi îşi închipuise că e adorată.

Şi aproape că nu se înşelase, căci Spandrell ţinuse sincer la ea, chiar şi atunci .cînd o 236

făcuse dinadins să sufere. Profanarea sentimentelor lui ca şi alor ei adăugase o savoare perversă acestei operaţii.

Plin de răbdare, cu tactul, blîndeţea şi înţelegerea celui mai delicat, mai drăguţ şi mai afectuos amant, el îi spulberase temerile de fecioară, îi topise treptat răceala tinereţii, dărîmase barierele ridicate de educaţia ei, exclusiv cu scopul de a o sili, profitînd de lipsa ei de experienţă, să accepte cu ingenuitate cele mai fantastice acte lubrice . Faptul că Harriet le acceptase, considerîndu-le dovezi obişnuite de dragoste, reprezentase pentru Spandrell, cu sufletul lui de fals ascet, o răzbunare admirabilă împotriva ei, împotriva femeilor. Dar asta nu ajungea; începuse să simuleze scrupule, să se ferească cu un aer mîhnit de gesturile ei înflăcărate sau, dacă le accepta, să o facă pasiv, ca şi cum ar fi fost ultragiat şi violat. Harriet devenise deodată neliniştită şi nefericită, se ruşinase, ca persoanele sensibile, ale căror pasiuni nu primesc răspuns. îşi .dăduse brusc seama că e puţin ridicolă

— ca un actor care, jucînd împreună cu alţi actori, e părăsit de ei şi se trezeşte pe neaşteptate singur pe scenă —

ridicolă şi chiar dezgustătoare. Oare Spandrell n-o mai iubea? O iubea foare mult, răspunsese el. Atunci de ce se purta astfel cu ea? Tocmai fiindcă o iubea mult; începuse să-i vorbească despre suflet. Trupul e o fiară ce devoră

sufletul, anihilează conştiinţa şi anulează personalitatea reală. Şi, ca din întîmplare, chiar în seara aceea, cineva trimisese un pachet misterios care, odată desfăcut, scosese la iveală o mapă cu gravuri franţuzeşti pornografice.

Cu un sentiment crescînd de groază şi silă, sărmana Harriet văzuse reproduse pe gravuri toate gesturile pe care în nevinovăţia şi entuziasmul ei le luase drept dragoste. Gesturile erau conturate în linii atît de reci, de lucide şi intenţionate, să pară atît de hidoase, de josnice şi imens de vulgare, încît ajungea să le priveşti o singură dată

pentru a urî şi dispreţui întreaga rasă umană. Cîteva zile la rind Spandrell îi insuflase cu 'abilitate această groază, iar cînd sentimentul de vinovăţie pusese complet stăpînire pe ea şi tremura de scîrbă gîndindu-se la ce făcuse, el îşi reluase cu cinism şi violentă manifestările de dragoste obscenă.

în cele din urmă, Harriet îl părăsise, urîndu-l, şi urîndu-se şi pe ea. Asta se petrecuse acum trei luni. Spandrell nu încercase s-o convingă să se întoarcă, şi nici nu reîncepuse experienţele cu o nouă victimă. Nu merita efortul.

Nimic nu merita^uni_ efort. Se mulţumea să discute despre fiorii cultului Satanei', iâFîrTpractică rămăsese cufundat apatic în trista obişnuinţă de a bea coniac şi de a face dragoste cu prostituatele. Momentan discuţia' îl însufleţea; însă odată încheiată, recădea mai adînc în plictiseală

237

şi marasm. Uneori se simţea cuprins de un fel de paralizie j interioară, iar sufletul îi amorţea treptat.

Printr-un efort de ' voinţă reuşea să scape de această paralizie. Dar nu putea, nu voia să facă acest efort.

— Dar dacă viaţa te plictiseşte, dacă n-o poţi suferi, îl întrebase Philip Quarles, concentrîndu-şi asupra lui Spandrell curiozitatea sa vie şi inteligentă, de ce dracu mai duci o astfel de existenţă?

Se împlinise aproape un an de cînd îi pusese această întrebare; pe atunci paralizia nu se înrădăcinase atît de adînc în sufletul lui Spandrell. Dar chiar şi în acea vreme Philip găsise foarte enigmatic cazul lui. Cum Spandrell se arăta dispus să se destăinuie, fără să ceară în schimb nici un fel de amănunte personale, şi întrucît nu părea să-l deranjeze faptul că e obiectul unei curiozităţi ştiinţifice, lăudîndu-se mai degrabă cu slăbiciunile lui decît simţindu-se jenat de ele, Philip profitase de prilej pentru a-l supune unui contrainterogatoriu.

— Nu. înţeleg ce motive ai, insistase* el. Spandrell ridicase nepăsător din umeri.

— Sînt condamnat să fiu aşa. Pentru că, într-un fel, acesta e destinuPmeu. Pentru că, la urma urmei, aşa e viaţa

— scîrboasă şi plictisitoare; de altminteri, şi fiinţele omeneşti cînd sînt lăsate de capul lor sînt la fel de scîrboase şi de plictisitoare. Penţru_că o dată ce eşti blestemat trebuie să te blestemi singur de două ori. Pentru că.. da, pentru că îmi place sincer să urăsc şi să fiu plictisit.

îi plăcea. Afară continua să plouă; bureţii îi năpădeau sufletul, iar el îi ajuta să se dezvolte. Ar fi putut să se ducă

să-şi viziteze prietenii, dar prefera să rămînă singur şi plictisit. Sezonul concertelor era în toi: la Covent Garden se deschisese opera, iar toate teatrele dădeau spectacole. Spandrell însă se mulţumea să citească cu mare atenţie anunţurile — la Queen's Hali se cînta Eroica, la sala Wigmone, Schnabel executa la pian Opus 106, la Covent Garden se juca Don Giovanni, la Alhambra revista Little Tich, la teatrul Old Vie Othello, pe ecranul cinematografic Marble Arch rula un film cu Charlie Chaplin —, iar după ce le citea cu atenţie, să rămînă acasă.

Pe pian se afla un teanc de note muzicale, rafturile gemeau de cărţi şi avea la dispoziţie Biblioteca din Londra; Spandrell nu citea decît revistele, săptămînalele ilustrate şi ziarele de dimineaţă şi seară. Ploaia continua să se scurgă neîncetat pe geamurile murdare ale ferestrelor; Spandrell întoarse paginile imense şi foşnitoare ale ziarului Times. „Ducele de York", citi el, după ce, întocmai ca larva unui cărăbuş ce îşi devoră substanţa ce-i dăduse naştere,

238

parcurse rubricile de naşteri, morţi, coloana de anunţuri speciale din prima pagină, cererile de angajare de servitori, ofertele de vînzare şi cumpărare de terenuri şi case, rapoartele legale, ştirile din imperiul britanic şi informaţiile externe, dările de seamă asupra dezbaterilor din Parlament, întîmplările de dimineaţă, cele cinci articole de fond, rubrica „Scrisori către Redacţie" şi ajunse la anunţurile de la Curtea Regală, informaţiile din societate şi micul eseu clerical Biblia în vremea proastă, „Ducele de York îşi continuă el lectura articolului, va primi luni brevetul de Membru Onorofic al «Companiei Fabricanţilor de sîrmă de aur şi argint». După

solemnitate, Alteţa-Sa Regală va lua masa cu directorul şi administratorii companiei." Pe raft, Spandrell avea la îndemînă pe Pascal şi pe Blake. Preferă însă să citească: „Lady Augusta Crippen a părăsit Anglia pe bordul

«Berengariei», îndreptîndu-se spre Statele Unite pentru a-şi vizita cumnatul, guvernatorul general al Melanesiei de Sud, şi pe sora ei, Lady Ethelberta Todhunter". Spandrell începu să rîdă, risul fiind o descătuşare, un izvor de energie. Se ridică în picioare, îşi îmbrăcă ■iTrrpeTrneăr5ÎTuT~şi' pTecă de acasă. „Guvernatorul general al Melanesiei de Sud şi Lady Ethelberta Todhunter." Zîmbind încă, dădu colţul străzii şi intră într-o cîrciumă. Era devreme. La bar nu se afla decît un singur consumator.

— De ce trebuie ca doi oameni să convieţuiască nefericiţi? întreba fata de la bar. De ce, dacă pot să divorţeze şi să fie fericiţi?

— Fiindcă legile căsătoriei sînt sfinte, răspunse străinul.

— Sfinte, pe dracu! replică dispreţuitor fata de la bar. Observîndu-l pe Spandrell, îi făcu un semn cu capul şi îi zîmbi. Spandrell era un client fidel al localului.

— Un 'coniac dublu, comandă el şi, sprijinindu-se de marginea barului, îl cercetă cu privirea pe străin.

Acesta avea un aer de heruvim, dar de heruvim maturizat brusc, cu obrajii bucălaţi, frumuşel ca o păpuşă, dar ofilit. Gura, îngrozitor de mică, părea o minusculă incizie într-un boboc de trandafir. Obrajii heruvimului începuseră să se pungească şi să devină cenuşii, ca şi bărbia nerasă de o zi.

— Deoarece, continuă străinul, şi Spandrell observă că era cuprins de un fel de neastîmpăr, zîmbind forţat tot timpul, încruntîndu-se, arcuindu-şi sprîncenele, zvîrlindu-şi capul dintr-o parte într-alta şi sucindu-şi corpul ca într-un extaz continuu de vanitate, deoarece, zic, un bărbat trebuie să se sudeze de soţia |ui, să fie un singur trup. Un singur trup, repetă el, întovărăşindu-şi cuvintele cu o zvîrcolire şi mai neobişnuită a 239

corpului şi cu un rîs scurt. întîlnind privirea lui Spandrell, se înroşi şi încercă să-şi păstreze demnitatea. Dădu repede paharul pe gît.

— Dumneavoastră ce părere aveţi, domnule Spandrell? întrebă fata de la bar, în timp ce se întorcea să ia sticla cu coniac.

— Despre ce? Ah, despre problema asta, de-a fi un singur trup? Fata de la bar dădu afirmativ din cap. — Ştiu eu? de fapt, eu tocmai îl invidiam pe guvernatorul general al Melanesiei de Sud şi pe Lady Ethelberta Todhunter că sînt, hotărît, două trupuri. Dacă aţi avea titlul de guvernator general al Melanesiei ■■ de Sud, continuă el adresîndu-se heruvimului ofilit, iar soţia dumneavoastră ar fi Lady Ethelberta Todhunter, v-aţi putea

-imagina că sînteţi un singur trup? Străinul se zvîrcoli ca un vierme de cîrligul unei undiţe. — Fireşte că nu. Aţi produce un < adevărat scandal dac-aţi fi un singur trup.

Străinul comandă alt whisky.

— Lăsînd gluma deoparte, spuse el, legăturile sfinte ale căsătoriei. .

— Dar de ce trebuie doi oameni să sufere, persistă fata de la bar, dacă nu-i nevoie?

— De ce să nu sufere? se interesă VŞpandrell.şPoate că aşa le e scris. De unde ştii că pămîntul nu e iadul altor planete?

Recunos'cînd numai fenomenele pozitive, fata de Ia bar rîse.

— Ce prostie! spuse ea.

— Biserica anglicană nu consideră sfinte legăturile matrimoniale, urmă Spandrell.

Heruvinul se contorsiona de indignare.

— Vă închipuiţi că sînt anglican?

Ziua de lucru se terminase şi localul începuse să se umple de oameni în căutarea unei destinderi spirituale. Berea curgea în valuri, alcoolul era măsurat cu căni mici, ca un lucru preţios. Consumînd bere, lichior amărui şi whisky, oamenii aveau sentimentul că reuşesc să compenseze călătoriile în străinătate, extazele mistice, lectura versurilor, un sfîrşit de săptămînă petrecut cu Cleopatra, vînătorile de fiare şi audiţiile muzicale. Heruvimul mai comandă un pahar.

— Ce vremuri, spuse el clătinînd sceptic din cap. Ce ignoranţă abisală a celor mai simple adevăruri religioase!

— Ca să nu mai pomenim de adevărurile igienei, spuse Spandrell, hainele astea ude put şi nu-i nici măcar o fereastră deschisă. îşi scoase batista şi o duse la nas.

Heruvimul se cutremură şi îşi ridică mîinile într-un gest de groază.

240

— Ce batistă! exclamă el. Ce oroare! Spandrell i-o întinse ca s-o examineze mai bine.

— Mie mi se pare foarte frumoasă. Era o batistă de mătase mare şi roşie cu desene îndrăzneţe în negru şi roz. — Trebuie să adaug că e şi extrem de scumpă.

— Dar ce culoare are, dragă domnule, ce culoare!

— Mie îmi place.

— Poate, dar nu-i o batistă s-o foloseşti în această perioadă a anului. în nici un caz între Paşte şi Rusalii. Imposibil! Culoarea liturgică e albul. îşi scoase batista. Era de o albeaţă imaculată. —

Priveşte şi ciorapii mei, spuse el şi îşi ridică un picior.

— Mă întrebam de ce ai aerul de parcă te-ai duce să joci tenis.

— Alb, numai alb, spuse heruvimul. E culoarea-recomandată. între Paşte şi Rusalii anteriul să fie alb. Ca să nu mai vorbesc de faptul că astăzi e ziua Sfintei Fecioare Natalia. Iar albul e culoarea tuturor fecioarelor care nu sînt şi martire.

— Eu aveam impresia că sînt toate martire, spuse Spandrell. Adică dacă au rămas fete mari destulă

vreme.

Uşa batantă se deschidea tot timpul. Afară era pustiu şi se lăsase un amurg umed; înăuntru se simţea bucuria celor care, strînşi la un loc, puteau flecari. Heruvimul începu să discute despre micul Sfînt Hugh din Lincoln şi despre Sfîntul Piran de Perranzabuloe, sfîntul patron al minerilor de la minele de alamă din Cornwall. Mai bău un whisky şi îi mărturisi lui Spandrell că scrie o carte în versuri despre vieţile sfinţilor englezi.

— Iar o să se alerge derby-vA pe ploaie, prevestiră la bar cîţiva pesimişti, fericiţi că fixaseră

pronosticul de comun acord şi că aveau în burtă vremea frumoasă, iar în suflete lumina soarelui, izvorită din bere. Hainele umede scoteau aburi mai înăbuşitori ca niciodată — aburi de fericire; zgomotul discuţiilor şi risul deveniseră asurzitoare. Heruvimul ofilit îi trimise lui Spandrell în faţă respiraţia lui, duhnind a băutură, şi începu să declame:

— „De ici-colo, de ici-colo, Piran de Perranzabuloe..."

Patru pahare de whisky aproape că-l vindecaseră de zvîrcolituri şi de strîmbături. Devenise sigur pe sine. Spiritul de autocontrol aţipise. încă două-trei pahare de whisky şi avea să scape de gînduri.

241

continuă el,

— „ Călca uşor,

— Călca uşor pe marea agitată Printre Cassiteride' ."

— Asta a fost miracolul cel mai important al sflntului Piran, explică el: a mers pe jos de la Land's End pînă la insulele Scily2.

— Un fel de record mondial, după părerea mea, spuse Spandrell.

Celălalt clătină din cap.

— A existat un sfînt irlandez care a trecut marea pe jos ajungînd pînă în Wales, dar nu-mi mai aduc bine aminte numele lui. Domnişoară, strigă el, mai adu un whisky, te rog.

— Am impresia, zise Spandrell, că religia vă pasionează la fel ca băutura. Şase whisky. .

— Numai cinci, protestă heruvimul. Asta-i de-abia al cincilea.

— Cinci whisky atunci şi culorile liturgice. Ca să nu mai pomenesc de sfîntul Piran de Perranzabuloe. Credeţi într-adevăr că a mers pe jos pînă în insulele Scilly?

— Sînt convins.

— Whisky-ul ăsta e pentru tînărul adorator al liturghiei, spuse fata de la bar, împingînd-i paharul pe tejghea.

Heruvimul clătină iar din cap, în timp ce plătea consumaţia.

— Pretutindeni numai blasfemii, spuse el. Fiecare cuvînt e o rană în inima sfîntă a lui Isus. Bău. — O rană nouă, sîngerîndă şi sfîşietoare.

— Cu ce plăcere vorbiţi despre inima sfîntă a lui Isus!

— Plăcere? spuse indignat heruvimul.Plăcerea de a merge împleticit de la circiumă la altar şi de la confesional la bordel. E o viaţă ideală. Nu te plictiseşti o clipă. Vă invidiez.

— Bateţi-vă joc de mine cît vreţi, spuse el cu aerul unui martir pe patul de moarte. Dacă aţi şti ce tragedie a fost viaţa mea, u-aţi mai spune că mă invidiaţi.

Uşa batantă de la intrare se deschidea şi se închidea tot timpul. însetaţi după Dumnezeu, oamenii veneau la local din pustiurile spirituale ale atelierelor şi ale birorurilor, ca la un templu. îmbuteliată sau trasă în butoi pe malul rîurilor Clyde şi

' Vechiul nume al unor insule situate probabil undeva lîngă coasta apuseană a Angliei, pomenite, de Herodot şi rămase neidentilicate.

2 Insulele Scilly sau Sorlingues, mic arhipelag situat la 40 de km de Land's End, la intrarea între Canalui Mînecii şi cea în canaiul Bristol.

242

Liffey, pe cel al Tamisei, al Duroului sau al Trentului, misterioasa divinitate li se releva. Pentru brahmanii care presau şi beau soma1, numele divinităţii era Indra. Pentru yoghiştii care mânîncă haşiş, numele era Siva2. Zeii din Mexic puteau fi găsiţi în peyotP. Secta Sufi, din Persia, a descoperit pe Allah în veninul de Şiraz, iar şamaniii4

din tribul Samoyezilor, mîncînd ciuperci, se pătrundeau de spiritul lui Num.

— Mai dă-mi un whisky, domnişoară, spuse heruvimul şi se întoarse către Spandrell; aproape că începuse să plîngă de nenorocit ce era. Iubise, se căsătorise, respectînd sfintele taine; insista asupra acestui amănunt.

Fusese fericit. Fuseseră fericiţi.

Spandrell îşi arcui sprîncenele.

— Nevestei dumitale îi plăcea mirosul de whisky? Interlocutorul său clătină trist din cap.

— Greşeam şi eu, recunoscu el. Am fost slab. Băutura asta blestemată! Blestemată! Cuprins de un entuziasm neaşteptat pentru abstinenţă, vărsă whisk^uL-pe jos. — ^ ^

f ~~

— Un gest nobil, spuse Spandrell Făcu un semn cu mîna fetei de la bar. — Alt whisky pentru domnul.

Heruvimul protestă, dar fără prea multă convingere. Apoi suspină.

— Acesta a fost viciul care m-a tentat întotdeauna, spuse el. Am regretat de fiecare dată. M-am căit sincer.

— Sînt sigur: Nu voiai să te plictiseşti o clipă.

— Dacă nevastă-mea ar fi rămas lîngă mine, m-aş fi vindecat.

— Prin ajutorul unei femei pure, nu? spuse Spandrell.

— Exact, recunoscu celălalt. Chiar aşa. Ea însă m-a lăsat. A fugit. Sau, mai precis, n-a fugit. I-a sucit unul capul.

Nu m-ar fi lăsat nicioodată dacă n-ar fi fost îndemnată. De acel şarpe mic şi perfid. Acel mic. . Trecu în revistă

toate înjurăturile unui sergent-major. I-aş suci gîtul dac-ar fi aici, urmă heruvimul. în cel de-al cincilea whisky băut se afla Dumnezeul războaielor. — Ah, porgul scîrbos! Bătu cu pumnu în tejghea. îl cunoaşteţi pe-ăla care a pictat tablourile de la galeria Tate? Bidlake îl chemă, nu? Ei bine, de fiul ăluia e vorba. Walter Bidlake.

' Drog extras din venin de şarpe fermentat, cu presupuse virtuţi de a asigura longevitatea.

2 Zeitatea hindusă, înzestrată cu forţă de distrugere, vindecare şi fecundare.

1 Extras dintr-o specie de cactus fără spini, răspîndit în Mexic şi folosit ca narcotic.

4 Vraci sau tămăduitor, la triburile primitive, folosind metoda de hipnoză, prestidigitaţie sau transă pentru a „vindeca" bolnavii.

243

Spandrell avu un gest de uimire Heruvimul continuă să vorbească.

dar nu spuse nimic.

La restaurantul Sbisa, Walter lua masa împreună cu Lucy.

— De ce nu vii şi tu la Paris? spunea Lucy. Water clătină din cap.

— Am de lucru.

— Mie mi-e imposibil să stau într-un loc mai mult de două-trei luni. începi să te blazezi, să te usuci, să

te plictiseşti de moarte. Cînd mă sui în avion la Croydon mă simt de parcă m-aş fi născut din nou, ca cei din Armata Salvării1.

— Şi cît ţine aceaită nouă viaţă? Lucy dădu cu indiferenţă din umeri.

— Tot atît cît şi cealaltă. Din fericire însă există o rezervă nelimitată de avioane. Eu lupt din răsputeri pentru progres.

Uşile batante de la templul zeului necunoscut se închiseseră în urma lor. Spandrell şi însoţitorul său ieşiră în frig, în beznă şi în ploaie.

— Uf! spuse heruvimul, tremurind şi ridicîndu-şi gulerul de la impermeabil. Parc-am fi sărit într-o piscină.

— Parc-am fi citit pe Haeckel2 după Fenelon3. Voi creştinii trăiţi într-un univers vesel şi mic, ca un bar.

Făcură cîţiva paşi pe stradă.

— Ascultă, spuse Spandrell, crezi c-ai să poţi să ajungi pe jos acasă? Fiindcă nu prea ai aerul.

Sprijinindu-se de un felinar, heruvimul dădu sceptic din cap.

— Să aşteptăm o maşină.

Aşteptară. Ploua mereu. Spandrell îşi privi însoţitorul cu o scîrbă adîncă. Individul îl amuzase cît timp fuseseră

în local, căci îl distrase. Acum, deodată, devenise dezgustător.

— Nu ţi-e teamă c-ai să ajungi în iad? întrebă el. Au să te silească să bei numai whisky fierbinte acolo. Ai să ai tot timpul în burtă numai budincă fierbinte. Dac-ai putea să te vezi! Ce spectacol revoltător. .

1 Asociaţie internaţională cu un puternic caracter religios, înfiinţată în 1865 în Anglia de Whilliam Booth. Scopul asociaţiei era de a acorda ajutor, sub o formă filatropică, mai ales celor care cred în Dumnezeu, şi de a-i aduce astfel la credinţă. Cu timpul şi-a extins activitatea şi în Europa, Statele Unite, Australia.

z Emst Heinrich Haeckel (1834—1919), biolog şi filozof german, partizan al darwinismului în Germania.

3 Fenelon-Francois de Salignac de la Mothe, teolog francez, episcop de Cambrai, precursor al iluminismului. Opera sa literară se compune din romanul mitologic Tetemăque.

244

Cel de al şaselea whisky băut de heruvim avusese un efect demoralizant.

— Ştiu, ştiu, gemu el. Sînt dezgustător. Merit să fiu dispreţuit. Dar dacă-ai şti cît m-am zbătut, cît m-am sforţat şi...

— Uite un taxi, strigă Spandrell.

— ...cît m-am rugat, continuă heruvimul.

— Unde locuieşti?

— Ossian Gardens numărul 41. . M-am luptat. . Taxiul trase în faţa lor. Spandrell deschise uşa.

— Suie înăuntru, beţivanule! spuse el şi-i făcu vînt în maşină. Ossian Gardens 41, îi spuse el şoferului. între timp heruvimul se ghemuise într-un colţ. Spandrell luă loc alături. — Beţiv infect!

— Fă-mă beţiv! merit. Ai tot dreptul să mă dispreţuieşti.

— Ştiu, spuse Spandrell. Dar dacă-ţi închipui c-am să-ţi fac plăcerea să-ţi mai spun ceva te înşeli. Se lăsă pe spate în colţul lui şi închise ochii. Toată oboseala şi desgustul îngrozitor îi reveniră brusc. „Dumnezeule, îşi spuse el, Dumnezeule, Dumnezeule, Dumnezeule!" Ca un ecou ridicol şi batjocoritor al gîndurilor sale, heruvimul se rugă cu voce tare.

— Doamne iartă-mă, repetă vocea lui plîngăreaţă. Spandrell izbucni într-un hohot de ris.

Lăsîndu-l pe beţiv pe treptele de la intrarea casei lui, Spandrell se întoarse la taxi. îşi aminti deodată

că nu mîncase.

— Restaurantul Sbisa, spuse el şoferului. Dumnezeule, Dumnezeule, repetă el în beznă. Noaptea însă

era un vid.

— Uite-l pe Spandrell, strigă Lucy, întrerupîndu-l pe Walter în mijlocul unei fraze. Ridică mîna şi-f făcu semn.

— Lucy! Spandrell îi luă mîna şi i-o sărută. Se aşeză la masa lor. — Walter, poate te interesează să afli că am făcut pe bunul samaritean cu victima ta.

— Victima mea?

— Soţul încornorat. Carling! nu-l cheamă aşa? Walter se înroşi, cuprins de o mare jenă. — îşi poartă coarnele ca toţi ceilalţi.' Absolut tradiţional. îl privi pe Walter şi se bucură să citească nefericirea g£ faj£_ 'u'- — L-am găsit înecîndu-şi durerea^orrtinuă el cu răutate. O îneca în whisky. Celebrul remediu roman-tic.

Spandrell simţea o uşurare să se poată răzbuna pe cineva pentru nefericirile mi.

Capitolul XVIII

Debarcară la Port Said. Flancul vaporului părea o prăpastie de fier. La picioarele lui, şalupa juca pe valurile leneşe ale unei mări murdare; între marginea bărcii şi ultima treaptă a scării de pe peretele vaporului se deschidea şi se închidea rînd pe rînd o mică prăpastie. Pentru nişte picioare sănătoase săritura n-ar fi însemnat nimic. Philip însă ezită. Să sară cu piciorul infirm înainte ar fi însemnat să se prăbuşească în momentul cînd atingea fundul şalupei; pe de altă parte, dacă se lăsa pe seama piciorului infirm ca să-şi facă vînt cu el, avea toate şansele să se dea în spectacol, căzînd grămadă. Un ofiţer care sărise înaintea lui puse capăt situaţiei penibile.

— Luaţi mîna mea, strigă el, observînd ezitarea lui Philip şi motivele ei.

— Vă mulţumesc foarte mult, spuse Philip, ajuns cu bine în barcă.

— E un lucru neplăcut, spuse celălalt. Mai ales dacă ai un singur picior sănătos, nu?

— Foarte neplăcut.

— Aţi fost rănit în Războiul Mondial? Philip dădu din cap negativ.

— Accident cînd eram copil, explică el, în stil telegrafic, în tip ce sîngele îi năvălea în obraji. Uite-o pe soţia mea, mormăi el, fericit că găseşte un pretext ca să scape. Elinor sări şi se sprijini de el pentru a-şi recăpăta echilibrul. îşi ocupară locurile în celălalt capăt al şalupei.

— De ce nu m-ai lăsat să sar eu prima şi să te ajut? întrebă ea.

— Lasă că m-am descurcat şi singur, răspunse el scurt, şi pe un ton care o făcu să nu mai spună nimic.

Elinor se întrebă ce se întîmplase. Ceva în legătură cu infirmitatea lui? De ce se comporta atît de ciudat cînd era vorba de piciorul infirm?

Chiar şi lui Philip i-ar fi venit greu să-i explice ce anume din întrebarea ofiţerului îl supărase. La urma urmei, faptul de a fi

246

călcat de o căruţă nu era deloc ruşinos. Iar lăsarea la vatră, ca reformat, nu putea constitui un gest nepatriotic. Şi totuşi, fără să existe vreo raţiune, întrebarea îl tulbura, ca toate întrebările de acest fel sau orice remarcă directă la adresa infirmităţii sale; afară doar dacă o făcea el, dinadins.

Discutînd cu Elinor despre Philip, mama lui spusese odată:

— Philip era ultimul om căruia ar fi trebuit să i se întîmple un astfel de accident. De mic, a fost cu gîndul aiurea, înţelegi ce vreau să spun. îi venea întotdeauna foarte uşor să se lipsească de tovărăşia altora. îi plăcea prea mult să se claustreze în propria-i tăcere. Ar fi reuşit poate să înveţe cum să iasă din această tăcere dacă n-ar fi suferit accidentul acela oribil, careta ridicat între el şi lumea înconjurătoare o barieră artificială. în primul rînd n-a mai putut face sport, iar asta a slăbit contactul cu ceilalţi copii; a reuşit, în schimb, să fie jnai singur şi să

dispună de mai mult timp liber pentru lectură. în plus (sărmanul Phil!), jnfirmiiaţea^ reprezenta noi motive de timiditate şi un sentiment de inferioritate. Copiiipotfi_Jrjgrr'>7i't"r <^p ^HI?1; la şcoală îşi băteau uneori joc de el.

Iar mai tîrziu, cînd a început să dea atenţie fetelor, aş fi vrut foarte mult să meargă la dans sau să joace tenis în campionate. Nu putea însă nici să valseze şi nici să joace tenis. Şi fireşte nici nu voia să se ducă ca spectator sau ca intrus. Bietul lui picior strivit începuse să-l ţină la o distanţă fizică de feteje de vîrsta lui. Şi mai ales la o distanţă psihologică. Cred c|i s-a temut întotdeauna (în secret, fireşte, şi fără 3-0 mărturisească), că fetele ar putea să rîdă de el, aşa cum făceau unii băieţi; nu voia să rişte să fie respins în favoarea altuia care nu avea acest handicap. Nu-i vorbă, nici aşa n-a manifestat vreodată mare interes pentru fete, adăugase doamna Quarles.

Elinor rîsese.

— Nu mi-aş fi închipuit.

— Altfel n-ar fi căpătat obiceiul să le evite cu tot dinadinsul. Nu s-aţ fi sustras atît de sistematic de la orice fel de contact personal — atît cu fetele, cît şi cu băieţii. Nu admite decît legăturile -intelectuale.

— Ca şi cum s-ar simţi în siguranţă doar în mijlocul ideilor, spusese Elinor.

~Ţ Da, acolo se simte ca la el acasă, e sigur de superioritatea - lui. în afara unui cerc de intelectuali, se teme şi e bănuitor. N-ar trebui. Am încercat mereu să-l încurajez şi să-l scot din izolare, dar nu se Iasă ademenit şi se retrage în cochilia lui. După o pauză, doamna Quarles adăugase: accidentul n-a avut decît un singur rezultat bun.

L-a ferit de front, în timpul Războiului

247

Mondial, şi probabil de moarte; fratele lui a fost ucis în luptă.

Şalupa începu să se îndrepte spre ţărm. Dintr-un zid ameninţător de fier negru, transatlanticul devenea, în timp ce barca se-ndepărta, un vapor uriaş, văzut în ansamblul lui. Nemişcat între mare şi văpaia albastră a cerului, vasul părea reclama unei croaziere tropicale din vitrina unei agenţii de voiaj de pe Cockspur Street.

„întrebarea lui a fost impertinentă, îşi spunea Philip. Ce-I privea dacă am fost sau nu rănit în Războiul Mondial?

Cu cîtă satisfacţie se gîndesc la războiul lor ofiţerii ăştia de carieră!7 Ei bine, ar trebui să fiu recunoscător că n-am luat parte la această porcărie. Sărmanul Geoffrey!" îşi aminti de fratele mort.

— Şi totuşi, încheiase doamna Quarles după o pauză, într-un anumit sens aş fi vrut să ia parte la război.

Oh, nu din motive de patriotism înfocat, ci fiindcă, dacă aş fi avut garanţia că n-avea să fie ucis sau mutilat, războiul l-ar fi vindecat — poate violent sau dureros, dar l-ar fi vindecat. I-ar fi sfărîmat poate cochilia şi l-ar fi eliberat din închisoarea în care s-a vîrît singur. L-ar fi eliberat din punct de vedere emotiv, căci intelectul lui. e destul de liber. Poate prea liber, după părerea mea demodată. Doamna Quarles zîmbise cam trist.

— I-ar fi îngăduit să meargă în lumea largă, în loc să stea închis în indiferenţa lui.

— Dar indiferenţa la el e ceva firesc, nu? obiectase Elinor.

— într-o oarecare măsură. Pe de altă parte e o obişnuinţă. Dacă ar putea să se dezbare de ea ar fi mult mai fericit. Cred că-şi dă seama, dar nu reuşeşte să scape de ea. Dacă cineva ar putea s-o facă pentru el. . Războiul a fost totuşi ultima ocazie, iar împrejurările n-au îngăduit să profite de ea.

— Slavă Domnului!

— Da, poate că ai dreptate.

Şalupa ajunse la ţărm, iar1 ei săriră pe uscat. Căldura devenise năprasnică, pavajul ardea, iar aerul era plin de praf. Un gentleman măsliniu, cu fes pe cap, le zîmbi dezvelindu-şi dantura, îi privi cu ochii vii, negri şi lichizi şi făcu o droaie de gesturi de balet, încercînd să le vîndă covoare. Elinor era de părere că trebuie expediat. Philip însă îi spuse:

— Nu-ţi consuma energia. E prea cald. Opune o rezistenţă pasivă şi fă-te că nu pricepi.

Continuară să înainteze ca nişte martiri într-o arenă, în timp ce gentleman-ul cu fes le dădea tîrcoale ca un leu flămînd. Dacă nu vor covoare, atunci poate îi interesează nişte perle artificiale. Nu vor nici perle? Atunci poate havane autentice, la un penny jumătate bucata. Sau un pieptene de celuloid. Sau o imitaţie de 248

chihlimbar. Sau brăţări de aur, aproape curat. Philip continua să-l refuze, dînd din cap.

— Nişte mărgean splendid. Amulete splendide şi absolut vechi. Surîsul lui cuceritor începea să semene cu o strîmbătură.

Elinor găsi magazinul de textile pe care-l căuta; trecură strada şi intrară.

— Am scăpat! spuse ea. N-o să îndrăznească să vină. după noi. O cuprinsese o spaimă de moarte ca gent/eman-ul să nu înceapă -pe neaşteptate să muşte. — Un nenorocit, cu toate astea. Cred c-ar trebui să cumpărăm ceva de la el, spuse ea. Se întoarse şi se adresă vînzătoarei din dosul tejghelei. Philip, presimţind că Elinor va întîrzia cu cumpărăturile, operaţie lungă şi plicticoasă, îi spuse:

— Mă duc să-mi iau nişte ţigări.

Ieşi în lumina orbitoare a soarelui. Omul cu fes îl aştepta. Se repezi la Philip şi-l apucă de mînecă. încercă să-şi joace cu desperare ultimul atu.

— Am ilustrate frumoase, şopti el confidenţial şi scoase un plic din buzunarul de la piept al hainei. Sînt dinamită. Costă numai zece zilingi.

Philip se holbă la el prefăcîndu-se că nu-l înţelege.

— Nu englez, spuse el şi-o luă şchiopătînd pe stradă. Omul cu fes îl ajunse din urmă grăbit.

— Tres curieuses, spuse el. Tres amusantes. Moeurs arabes. Pour passer le temps ă bord. Soixante francs seulement.1 Nu văzu nici un semn care şă-i dea de înţeles ca a fost priceput. — Molto artistiche, sugeră el în italiană. Proprio curiose. Cinquanta franchi.2 Aruncă o privire disperată pe faţa lui Philip. —

Hubsch, continuă el, sehr geschlechtlich. Zehn Mark? Pe chipul lui Philip nu se clinti un muşchi. — Muy hermosas, muy agraciadas, mucho indecorosas.4 Mai încearcă o dată. — Skon bref kort. Liderlig fotografi bild. Nakna jungfrun. Verkling smutsig. Era limpede că Philip nu era scandinav. Poate era slav. — 'Sprosny obraz,6 îl măguli omul. Inutil. Poate că vorbeşte portugheza. — Phoîographia deshonesta,1 începu el.

Philip izbucni în ris.

' Foarte ciudate.. Foarte amuzante. Moravuri arabe. Ca să aveţi cu ce vă petrece timpul pe vapor. Numai şaizeci de franci (fr.).

' Foarte artistice... Cu totul ciudate. Cincizeci de franci (it.).

Nostime.. Foarte indecente. Zece mărci (germ.).

Foarte frumoase, foarte atrăgătoare, foarte indecente, (spân.).

Fotografii frumoase. Poze deocheate. Fete goale. Curat deocheate (sued.). ' Fotografii deocheate (pol.).

Fotografii indecente (port.).

249

— Uite, spuse el, şi-i dădu o jumătate de coroană, o meriţi.

— Ai descoperit ce căutai? îl întrebă Elinor cînd se întoarse. Philip dădu afirmativ din cap.

— Şi am mai descoperit şi singura bază pentru Liga Naţiunilor. Interesul- comun. Amicul nostru care rînjea mi-a oferit, în şaptesprezece limbi, ilustrate pornografice. îşi pierde vremea la Port Said. Ar trebui să fie la Geneva.

— Vă caută două doamne, domnule redactor-şef, spuse băiatul de serviciu.

— Două? Burlap avu un gest de surprindere. — Două? Băiatul repetă cele spuse. — Bine. Condu-le aici. Băiatul se retrase. Burlap se enervă. O aştepta pe Romola Saville, pe acea Romola Saville care scrisese:

> „Am cunoscut, îmbâtrînită in amor,

Amanţii vremei, de la începuturi. Ca Leda ţinut-am Lebăda de-a pururi Şi am simţit că pentru Paris mor". ., şi care acum venea cu vreo însoţitoare bătrînă. Nu era genul ei. Auzi, două doamne. .

Cele două uşi ale sanctuarului se deschiseră simultan. Prin una din ele apăru Ethel Cobbett, ţinînd în braţe un teanc de corecturi. Pe cealaltă intrară două doamne. Rămaseră pe prag, Ethel le privi. Una era înaltă şi remarcabil de slabă. Cealaltă, aproape la fel de înaltă, era corpolentă. Nici una nu mai era tînără. Doamna slabă părea o fecioară ofilită, de vreo 43—44 de ani. Cea corpolentă, poate ceva mai în vîrstă, îşi păstrase însă o prospeţime de văduvă bine conservată. Cea slabă avea obrajii subţiri, trăsături osoase şi ascuţite, un păr de un cafeniu şters, ochi gri şi era îmbrăcată în roz şi cenuşiu-deschis, aproape în pas cu moda, dar nu după cea de la Paris, ci după moda mai tinerească şi mai îndrăzneaţă de la Hollywood. Cealaltă doamnă era foarte blondă, cu ochi albaştri, iar din urechi îi atîrnau nişte cercei lungi ce se mişcau tot timpul, avînd asortaţi la ei mărgele de lapis lazuli. Rochia ei avea un stil mai de matroană şi mai european ca al celeilalte; numeroase ornamente de proastă calitate atîrnau ici-colo pe întreaga-i persoană, producînd un clinchet uşor în timpul mersului.

Cele două vizitatoare traversară camera; Burlap. prefăcîndu-se adîncit în ceea ce scria, păru că nu auzise uşa 250

E

deschizîndu-se. Cînd doamneje ajunseseră la cîţiva paşi de biroul lui, îşi ridică ochii de pe hîrtia pe care mîzgălise furios şi le privi tresărind de uimire şi cu un aer încurcat, pentru care părea că-şi cere iertare. Sări în picioare.

— îmi pare rău. Iertaţi-mă. . n-am băgat de seamă. Eram atît de absorbit. . Sunetele se încurcară. Era răcit. Efam roarte plins de ce rucram.

Ocoli biroul ca să dea mîna cu ele, oferindu-le cel mai subtil şi mai spiritual zîmbet, în stilul lui Sodoma. în sinea sa exclamă: „Dumnezeule! Ce femele îngrozitoare!"

— îmi permit să întreb care dintre dumneavoastră, continuă el, zîmbindu-le pe rînd, e domnişoara Saville?

— Nici una, spuse doamna corpolentă cu o voce destul de adîncă, dar glumeaţă, şi îi surise.

— Sau amîndouă, dacă vreţi, spuse cealaltă. Avea o voce înaltă şi metalică, vorbind strident şi sacadat, cu o viteză extraordinară şi ameţitoare. — Amîndouă şi nici una.

Cele două doamne izbucniră instantaneu în rîs. Burlap se iţă la ele şi le ascultă pierdut. în ce se vîrîse? Erau năprasnice, şi suflă nasul şi tuşi. Datorită lor, răceala i se înrăutăţise.

— De fapt, spuse doamna torpolentă, lăsîndu-şi capul pe umăr eu un gest ştrengăresc şi prefăcîndu-se că sîsîie, de fapt, noi sssîntem...

Doamna cea slabă o întrerupse.

— De fapt, spuse ea, dînd drumul unui torent de cuvinte atît de repede încît era de-a dreptul extraordinar că mai reuşea să le articuleze, sîntem o asociaţie, o combinaţie, aproape o conspiraţie. începu din nou să

rîdă strident şi ascuţit.

— Asa e, o conspirassie, spuse cea corpolentă, sîsîind în glumă.

— Noi sîntem cele două componente ale personalităţii duble a Romolei Saville.

— Eu fiind dr. Jekyll1, interveni cea corpolentă, şi amîndouă riseră din nou.

„O conspiraţie, îşi spuse Burlap cuprins de un sentiment de groază" crescîndă. Perfect adevărat!"

— Dr. Jekyll, alias Ruth Goffer. Pot să vă prezint pe doamna Goffer?

— Iar eu vă prezint pe domnul Hyde, alias domnişoara Hignett.

1 Dr. Jekyll şi domnul Hyde, roman de scriitorul englez R.L. Stevenson (1850—1894). Doctorul Jekyll se transforma noaptea într-un asasin, domnul Hyde. Romanul urmărea să arate un caz de dublă personalitate, de luptă a binelui cu răul în interiorul aceleiaşi fiinţe.

251

«v „,.

— Iar împreună ne putem prezenta ca Ramola Saville. despre ale cărei modeste poezii ne-aţi scris cuvinte atît de amabile.

Burlap dădu mîna cu cele două doamne şi spuse ceva despre plăcerea de a întîlni pe autoarele unei opere pe care o „armidase" atît de mult. „Cum Dumnezeu scap de ele?" se întrebă el. Debordau de energie, de forţă şi de voinţă! Nu era uşor. în sinea lui se cutremură. „Parcă-s nişte locomotive" fu concluzia lui. Şi au să-l bată la cap ca să publice mai departe versurile lor idioate. Versurile lor obscene — căci aşa erau, considerate în raport cu vîrsta, energia şi aspectul acestor femei — pur şi simplu obscene. „Scîrbele!" îşi spuse el, furios că obţinuseră

ceva de la el uzînd de false aparenţe şi că, profitînd de nevinovăţia lui, îl escrocaseră. în acel moment o văzu pe domnişoara Cobbett. Ţinea în braţe teancul de corecturi, întrebîndu-l din priviri ce să facă. Burlap clătină

din cap.

— Mai tîrziu, spuse el, cu un aer demn şi editorial. Domnişoara Cobbett se întoarse, dar nu mai înainte ca

Burlap să poată observa expresia de triumf şi batjocură de pe faţa ei. Blestemata! Devenise insuportabilă!

— Am fost atît de mişcate şi de încîntate de scrisoarea dumneavoastră amabilă, spuse cea mai voinică dintre doamne.

Burlap scoase un surîs franciscan.

— Mă bucur că pot să fac ceva pentru literatură.

— Sînt atît de rari acei care manifestă interes.

— Aşa e, sînt foarte rari, reluă domnişoara Hignett.

Şi, vorbind cu viteza celui ce încearcă să spună: capra crapă piatra — piatra crapă capra, cît se poate de repede şi cu cît mai puţipe greşeli, începu să-i povestească viaţa şi necazurile lor. Se părea că locuiau împreună la Wimblendon, conspiraţia cu Romola Saville împlinise şase ani şi că numai o singură dată. din nouă încercări, li se publicase ceva din ce scriseseră. Nu îşi pierduseră însă curajul. Ştiau că într-o zi o să răsară şi steaua lor.

Continuaseră să scrie. Scriseseră foarte mult. Domnul Burlap era oare interesat să vadă piesele lor? Domnişoara Hignett deschise o servietă şi puse pe masă vrafuri masive de pagini bătute la maşină. Erau piese istorice, în versuri albe. Se numeau: Fredegond, Bastardul Normandiei, Semiramida şi Gilles de Retz.

în cele din urmă plecară, luînd cu ele promisiunea lui Burlap că le va citi piesele, că le va publica un ciclu de sonete şi că va veni să ia masa la ele la Wimbledon. Burlap suspină. Apoi. recompunîndu-şi figura nemişcată şi aerul de superioritate, o sună pe domnişoara Cobbett.

— Ai adus corecturile? o întrebă el distant şi fără să se uite la ea.

252

Domnişoara Cobbett i le înmînă.

— Am telefonat şi le-am spus să se grăbească cu restul. -— Bine.

Se lăsă tăcere. Domnişoara Cobbett o întrerupse şi, deşi Burlap nu catadicsi să îşi ridice privirea spre ea, îşi dădu seama din tonul vocii ei că zîmbea.

— Această Romola Saville a dumneavoastră a fost o surpriză cam neplăcută, nu?

Loialitatea domnişoarei Cobbett faţă de memoria lui Susan fusese cu atît mai puternică cu cît sentimentul era forţat şi premeditat. Şi ea se îndrăgostise de Burlap. Loialitatea ei faţă de Susan şi de spiritualitatea platonică care era specialitatea lui Burlap în materie de amor (la început credea că e serios cînd îi spunea tot timpul cuvinte atît de frumoase) se întărise în lupta continuă împotriva dragostei. Burlap, care avea o mare experienţă în aceste probleme, îşi dăduse în curînd seama, după

felul cum ea răspunsese la primele lui avansuri platonice, că de data asta, exprimat în limbajul vulgar pe care chiar diavolul din el de abia mai îndrăznea să-l folosească, o feştelise. Persistenţa n-ar fi dus decît la o înrăutăţire a înaltei sale reputaţii spirituale, în ciuda faptului că fata se îndrăgostise de el, şi poate chiar din acea cauză (căci îndrăgostindu-se, domnişoara Cobbett înţelesese cît de uşor ar fi putut să trădeze cauza lui Susan şi a unui spirit pur, şi conştient de primejdie, se opusese), Burlap pricepuse că ea n-o să-i îngăduie niciodată trecerea, chiar treptată, de la spiritualitate la o dragoste carnală, fie ea oricît de rafinată. Nefiind îndrăgostit de ea, căci domnişoara Cobbett nu deşteptase în el decît un sentiment vag şi adolescentin de dorinţă — pe care aproape orice femeie destul de prezentabilă putea să i-l satisfacă — lui Burlap nu-i venise greu să înţeleagă şi să se retragă. Retragerea, calculase el,-

avea să consolideze admiraţia ei pentru spiritualitatea lui şi avea să-i sporească dragostea. Burlap ştia de mult că e întotdeauna util să ai funcţionare care să fie îndrăgostite de tine, să muncească din răsputeri şi să aibă mai puţine pretenţii decît cele ce nu sînt îndrăgostite. O scurtă vreme totul mersese ca pe roate. Domnişoara Cobbett efectuase munca a trei secretare şi a unui băiat de serviciu; în acelaşi timp îl adorase. Avuseseră loc şi incidente. Burlap vădea prea mult interes, faţă de colaboratoarea feminină ale revistei. Unele, care trăiseră cu el, veniseră să-i facă mărturisiri domnişoarei Cobbett.

Încrederea ei se zdruncinase. Indignarea sfîntă faţă de ipocrizia lui premeditată şi de ceea ce ea considera ca o trădare a lui Susan şi a idealurilor lui era pătrunsă şi de resentimente personale. O

trădase şi pe ea. Mînioasă, îi purta pică. Mînia şi

253

ura făceau să-i crească loialitatea ideală faţă de Susan. îşi exprima gelozia exclusiv în cuvinte de loialitate în amintirea prietenei moarte şi a spiritului pe care ea îl reprezentase.

Ultima picătură fusese Beatrice Gilray. Cupa amărăciunii domnişoarei Cobbett se revărsase în clipa cînd Beatrice fusese instalată la birou, în sectorul editorial, şi, culmea, începuse să scrie cîte ceva pentru revistă.

Domnişoara Cobbett se mai linişti ' niţel la gîndul că Beatrice Gilray scria doar scurte prezentări de cărţi, fără

nici o importanţă. Cu toate acestea era foarte supărată şi indignată. Primise o educaţie mult mai bună decît proasta de Beatrice şi era mult mai inteligentă. Lui Beatrice i se îngăduia să scrie numai fiindcă avea bani. Cînd venise, investise în revistă o mie de lire. Lucra pe gratis şi muncea — ceea ce era şi mai insuportabil — ca o nebună; exact aşa cum muncise şi domnişoara Cobbett la început. Acum domnişoara Cobbett lucra cît putea de puţin. Rămînea exact cît se cuvenea — nu venea niciodată un minut mai devreme şi nu stătea niciodată un minut peste orele de serviciu. Lucra pentru cît era plătită. Burlap se iritase, apoi se enervase, iar la sfîrşit o urîse; trebuia ori să lucreze el mai mult, ori să mai angajeze o secretară. Şi atunci, providenţa i-o scosese în cale pe Beatrice, care îşi luase asupra ei toate treburile plictisitoare ale redactării, pe care domnişoara Cobbett nu mai avea acum timp să le facă. Drept compensaţie pentru faptul că îşi asumase această muncă, ca şi pentru mia de lire pe care o investise în revistă, Burlap îi îngăduise să scrie din cînd în cînd scurte recenzii. Fireşte. Beatrice habar n-avea cum se scriu, dar asta nu conta. Tot nu le citea nimeni.

Cînd Burlap începuse să locuiască în casa lui Beatrice Gilray. cupa amărăciunii domnişoarei Cobbett se revărsase din nou. In primul moment de furie făcuse imprudenţa să o prevină solemn pe Beatrice ce fel de om era chiriaşul ei. Bunăvoinţa ei dezinteresată pentru reputaţia şi virginitatea lui Beatrice era însă prea evident şi prea necontrolat dublată de ura împotriva lui Burlap. Singurul rezultat al sfaturilor fusese un răspuns drastic din partea lui Beatrice, pe care o scosese din sărite.

— E absolut insuportabilă, se plînsese mai tîrziu lui Burlap, fără ca totuşi să-i împărtăşească toate motivele pentru care o considera insuportabilă.

Burlap semăna cu Isus Cristos.

— E foarte dificilă, recunoscuse el, dar şi demnă de compătimit. . A dus o viaţă grea.

254

-+r Nu-mi dau seama de ce o viaţă grea poate fj o scuză pentru cineva ca să se poarte necorespunzător, vorbise ea sacadat.

— Trebuie să faci unele concesii, spusese Burlaţ», dînd din cap.

— Dac-aş fi în locul tău, replicase Beatrice, n-aş rnai ţine-o. Aş da-o afară'

— Nu, n-aş putea să fac una ca asta, răspunsese Burlap, vorbind încet şi gînditor, ca şi cum întreaga discuţie ar fi avut loc în sinea sa. Nu în aceste împrejurări. Ii zîmbise enigmatic, subtil, spiritual şi dulce, şi clătinase din nou capu-j brunet şi romantic. — E o situaţie cam ciudată, spusese el, şi continuase pe un ton vag, fără să explice niciodată limpede în ce consta acea situaţie ciudată. Vorbea, de altfel, cu o oarecare reţinere, ea şi cum i-ar fi venit greu dă se laude singur. Beatrice trebuia să înţeleagă că el o angajase şi o ţinea mai departe în serviciu pe domnişoara Cobbett numai din milă. Beatrice fusese cuprinsă de un sentiment complex de admiraţie şi milă -r admirare pentru bunătatea lui şi milă pentru faptul că era dezarmat în mijlocul unei lumi ingrate.

— Cu toate astea, răspunsese ea furioasă, în timp ce cuvintele ei loveau tare, ca nişte ciocănele, nu înţeleg de ce trebuie să te laşi terorizat. Eu una nu m-aş lăsa tratată astfel.

De atunci profita de fiecare prilej pentru a o umili pe domnişoara Cobbett, şi pentru a fi grosolană cu ea.

Domnişoara Cobbett^ la rindul ei, îi vorbea răstit, o sfida şi îi răspundea obraznic. în birourile revistei Litercu-y World începuseră ostilităţile.

Distant, fără a fi însă cu totul imparţial, ca un zeu favorabil virtuţii — virtutea fiind reprezentată în acest caz de Beatrice — Burlap privea ostilităţile de sus, făcînd pe filozoful.

întîmplarea cu Romola Saville îi oferi domnişoarei Cobbett ocazia să fie răutăcioasă.

— Aţi văzut pe cele două poetese înfiorătoare, o descusu ea pe Beatrice a doua zi dimineaţă cu un fals aer de prietenie.

Beatrice se uită la ea cu atenfie. Ce urmărea femeia asta?

— Care poetese? întrebă ea bănuitoare.

— Cele două. doamne în vîrstă, cu un aer formidabil, pe care redactorul-şef le-a invitat să vină şi să-J

vadă, fiindcă îşi închipuiau că va întîlni o fată tînără. Izbucni în rîs. Romola Saville. Aşa sînt semnate poeziile. Ce romantic sună! Iar poemele sînt şi eje romantice. în schimb, cele două autoare! Dumnezeule.'

Cînd l-am văzut pe redactor prins în ghearele lor

255

mi-a părut sincer rău de el. La urma urmei, însă, singslr şi-a făcut-o. Dacă ţine morţiş să scrie colaboratoarelor...

în aceeaşi seară Beatrice se plînse din nou lui Burlap de domnişoara Cobbett, care nu devenise numai obositoare şi obraznică, căci te-ai fi putut obişnui cu ea dacă şi-ar fi îndeplinit corect obligaţiile profesionale, dar mai era şi leneşă. Publicarea unei reviste e o afacere ca oricare alta. Cui îi dă mîna să facă afaceri pe o bază sentimentală?

Burlap vorbi din nou vag despre situaţia ciudată a acestui caz. Beatrice insistă. Se luară la ceartă.

— Asta înseamnă să fii prea bun, încheie Beatrice, pe un ton tăios.

— A, da? spuse Burlap, iar surîsul său de călugăr franciscan era atît de splendid şi de melancolic, încît Beatrice simţi cum în adîncul sufletului i se înfiripă un sentiment de afecţiune.

— Da, asta înseamnă, vorbi ea sacadat în timp ce duşmănia ei împotriva domnişoarei Cobbett creştea proporţional cu sentimentul de tandreţe şi de protecţie maternă pe care-l nutrea pentru Burlap. Afecţiunea ei era, ca să zicem aşa, căptuşită cu indignare. Cînd nu voia să-şi exteriorizeze bunătatea, îşi întorcea sentimentele pe dos ca pe o haină, şi se înfuria. „Sărmanul Denis, îşi spuse ea, în ciuda indignării. Are absolută nevoie de cineva care să-l îngrijească. E prea cumsecade". Apoi, tare: — Tuşeşti scandalos, îi reproşa pe un ton de aparentă

indiferenţă. Era prea cumsecade, n-avea pe nimeni care să-l îngrijească şi mai şi tuşea — ideile se legau logic una de alta. — Ai nevoie, continuă ea sacadat, pe acelaşi ton strident de comandă, de o fricţie bună cu ulei camforat şi de o compresă cu vată termogenă. Pronunţa cuvintele aproape drastic, ca şi cum l-ar fi ameninţat cu o bătaie bună şi o lună de post negru. îşi exprima solicitudinea cu brutalitate, deşi, în fond, sufletul îi vibra de o mare afecţiune.

Burlap era absolut încîntat s-o lase să-şi pună în aplicare ameninţările ei tandre. La zece şi jumătate se afla în pat, cu o sticlă de apă caldă, suplimentară, la picioare. Băuse un pahar de lapte fierbinte amestecat cu miere,, iar acum sugea o pastilă contra tusei. Ce păcat, îşi spunea el, că Beatrice nu e mai tînără. Arată totuşi uimitor de tînără pentru vîrsta ei. Faţa şi silueta păreau de douăzeci şi cinci de ani în loc de treizeci şi cinci. Burlap se întrebă cum o să reacţioneze Beatrj£e după ce-şi va calma spaimele. Aceste spaime copilăreştTTiTo femeie în toată firea păreau extrem de ciudate. Jumătate din fiinţa ei rămăsese neevoluată, la vîrsta cînd unchiul Ben făcuse acea experienţă prematură. Diavolul din Burlap zîmbi, amintîndu-şi de felul cum relatase întîmplarea.

256 ■

Se auzi o bătaie în uşă; Beatrice intră, aducînd uleiul camforat şi vata termogenă.

— Vine călăul, spuse Burlap, rîzînd. Să mor barbă teste. îşi desfăcu bluza de la pijama. Avea un piept alb şi foarte musculos; coastele de-abia se vedeau. între piepţi, o dîră de păr negru, buclat» urma linia osului pectoral. — Chinuie-mă cît vrei, continuă el în glumă. Sînt gata. îi zîmbi tandru şi şăgalnic.

Beatrice destupă sticla şi îşi turnă puţin ulei aromatic în palma dreaptă.

— Ţine sticla, îi porunci ea, şi pune-o jos. Burlap făcu cum i se spuse. — Aşa, zise ea, şi începu să-l fricţioneze. Denis rămăsese întins şi nemişcat.

M/na ei alunecă viguros şi expert de sus în jos pe pieptul lui. Cînd mîna dreaptă obosea., reîncepea cu stînga, în sus şi în jos, în sus şi în jos.

— Parc-ai fi o locomotivă Jn miniatură, spuse Burlap şi îi surise iar tandru şi şăgalnic.

— Mă şi simt ca o locomotivă, răspunse ea.

Dar nu era adevărat, căci se simţea, oricum, mai puţin ca o locomotivă. Trebuise să-şi înfrîngă un fel de groază

înainte de-ai atinge pieptul alb şi musculos. Nu c-ar fi fost urît sau repulsiv. Din contră, pieptul lui Burlap era destul de frumos, puternic, cu pielea albă şi netedă. Avea frumuseţea bustului unei statui. Da, • al unei statui. Atît doar că în cazul de faţă statuia avea pe piept pâr neşru buclat şi un mic neg cafeniu, care se ridica şi cobora, o dată cu pielea ce palpita deasupra inimii. Statuia era vie şi asta o neliniştea. Pipetul alb şi gol era frumos, dar îi provoca un fel de scîrbă, fiindcă era viu. Cînd îl atingea. . Se cutremură cu un uşor spasm de oroare, enervînduse pe sine pentru aceste sentimente prosteşti. îşi întinse repede mîna şi începu să-l fricţioneze. Peste pielea unsă

cu ulei, mîna alunecă uşor. Simţea în palmă căldura corpului, iar sub piele oasele tari. Cînd îi atinse părul de pe piept, degetele ei întîlniră o asprime; sfîrcurile lui mici erau dure şi elastice. Se cutremură din nou, deşi senzaţia de groază şi înfrigurarea ei aveau ceva plăcut. Neliniştea şi repulsia care i se strecurau în suflet şi îi străbăteau trupul îi stîrneau o plăcere ciudată. Continuă să fricţioneze cu mişcările energice şi regulate ale unei locomotive, în timp ce sufletul i se zbătea, pradă unor sentimente contrarii.

Burlap stătea culcat, cu ochii închişi şi zîmbea uşor; îi plăcea să se lase pe mîinile ei, să se predea. Se simţea extraordinar de bine. dar şi neputincios ca un oopil. Se afla în mîinile ei; un copil care e proprietatea mamei sale, şi nu propriul său stăpîn. îi

.257

simţea pe piept răceala mîinilor, dar sub aceste degete puternice şi reci muşchii lui nu tresăreau, ci rămîneau inerţi, ca de lut. — Ai obosit? o întrebă el, cînd Beatrice se opri pentru a începe, a treia oară, să-l fricţioneze cu altă mînă. Deschise ochii şi o privi. Ea clătină din cap. — îţi dau bătaie de cap ca un copil bolnav.

— Nu-mi dai nici un fel de bătaie de cap.

Burlap insistă; îi spuse că regretă efortul ei şi îşi ceru scuze.

— Biata mea Beatrice! spuse el. Cîţe trebuie să mai faci pentru mine! Mă simt atît de ruşinat!

Beatrice se mulţumi să-i zîrnbească. Spasmul de mai înainte, datorit repulsiei nejustificate, dispăruse. Se simţea grozav de fericită.

— Gata, zise ea, în fine, a venit rîndul vatei termogene. Deschise pachetul cu vată şi desfăcu sulul portocaliu. — problema e cum s-o fixez la pieptul tău. M-am gîndit s-o prind cu o faşă. Te înfăşor de două-

trei ori. Ce părere ai?

—. N-am nici o părere, spuse Burlap, care se bucura încă de plăcerile voluptuoase ale copilăriei. Sînt cu totul în mîinile tale!

— Bine, atunci ridică-te în capul oaselor. Ţine vata la piept în timp ce eu îţi trec faşă în jurul pieptului. Pentru această operaţie se văzu silită să se aplece ajungînd foarte aproape de el, gata să-l îmbrăţişeze; pe cînd desfăşura bandajul, mîinile ei se întîlniră o clipă la spatele lui. Burlap lăsă să-i cadă capul şi fruntea i se opri pe sînii ei. Fruntea unui copil obosit, odihnindu-se pe sînul moale al mamei sale.

— Ţine niţel capul fesei pînă găsesc un ac de siguranţă. Burlap îşi ridică fruntea şi îşi trase capu! înapoi.

Cam

congestionată, dar încă foarte ocupată şi îndemînatică, Beatrice scotea un ac dintr-un mic carton cu ace de siguranţă.

— Acum o să fie într-adevăr greu, spuse ea rîzînd.

— Nici gînd, spuse Burlap: era sincer, nu i-ar fi păsat. Aproape că i-ar fi făcut plăcere să fie înţepat. Ea însă nu-l înţepa. Fixată bine cu ajutorul acelor, faşă trăda o mare îndemînare profesională.

— Gata!

— Ce trebuie să fac acum? întrebă Burlap, foarte dispus s-o asculte.

— Să te culci la loc. Se culcă la loc. E£ îi încheie nasturii de Sa bluza_ pijamalei. — Acum trebuie să adormi cît se poate de repede. îi trase pledurile pînă sub bărbie şi îl înfăşură bine în ele. Apoi rîse. — Parc-ai fi un copil.

258

— N-ai de gînd să-mi dai un sărut, urîndu-mi noapte" bună? Obrajii lui Beatrice se împurpurară. Se aplecă şi îl sărută pe

frunte.

— Noapte bună, spuse ea.

Apoi, deodată, dori să-l ia Jn braţe, să-i apese capul pe pieptul ei şi să-l mîngîie pe păr. îl mîngîie însă uşor pe obraz, şi ieşi grăbită din odaie.

Capitolul XIX

Micuţul Phil stătea în pat. Camera era scăldată într-o penumbră portocalie. Printre perdelele trase se strecura o dîră subţire de lumină. Phil era mai agitat ca de obicei.

— Cît e ceasul? strigă el în cele din urmă, deşi strigase şi mai înainte şi i se spusese să tacă.

— Nu-i încă timpul să te scoli, îi răspunse domnişoara Fulkes de pe coridor. Vocea ei se auzea înăbuşit, căci tocmai îşi trăgea pe cap rochia albastră; capul i se afla într-o beznă mătăsoasă, iar braţele i se zbăteau orbeşte să găsească intrarea în mîriecile respective. Astăzi soseau părinţii lui Phil; la prînz aveau să ia masa la Gattenden. Rochia albastră de gală a domnişoarei Fulkes se impunea serios cu această ocazie.

— Dar spuneţi-mi odată cît e ceasul! îi strigă furios băieţelul. Vreau să spun, cît e după ceasul dumneavoastră.

Capul domnişoarei Fulkes ieşi la lumină.

— Unu fără douăzeci, răspunse ea. Trebuie să stai cuminte.

— De ce nu e încă unu?

— Fiindcă nu e! Ascultă, n-am să-ţi mai răspund la întrebări. Iar dacă ai să mai strigi o dată, am să-i spun mamei tale că ai fost obraznic.

— Eu, obraznic? replică Phil, cu un glas în care furia se amesteca cu lacrimile, dar atît de încet încît domnişoara Fulkes de-abia îl auzi. .Te urăsc! Fireşte, n-o ura. Prostestase însă, şi onoarea era salvată.

Domnişoara Fulkes îşi vedea mai departe de rochia ei. Era agitată, speriată, penibil de nervoasă. Ce impresie avea să le facă Phil, Phil al ei, Phil pe care ea îl crescuse. „Sper să fie cuminte, îşi spuse ea. Sper să fie cuminte!"

Putea fi un înger, putea fi încîntător cînd avea chef. Iar cînd nu era cuminte, exista întotdeauna o explicaţie; trebuie însă să-l cunoşti şi să-l înţelegi pentru a găsi această explicaţie. Părinţii lui n-aveau să fie probabil în stare s-o facă. Lipsiseră atît de mult încît ar fi putut să uite şi cum arăta băiatul. Şi, în orice caz, n-aveau de unde să

ştie cum arăta acum, cum se dezvoltase în ultimele luni. Doar ea

260

îl cunoştea bine pe Phil. îl cunoştea şi îJ iubea foarte, foarte mult. Doar ea. într-o zi însă va trebui să-l părăsească.

N-avea nici un drept asupra lui, nici o pretenţie; ea doar îl iubea. Părinţii puteau să i-l ia oricînd. Imaginea ei tremură în oglindă, se estompă într-o ceaţă irizată şi, pe neaşteptate, o podidiră lacrimile.

Trenul sosi la timp; maşina îi aştepta la gară. Elinor şi Philip se suiră în ea.

— Nu-i minunat să fii acasă? Elinor apucă mîna soţului ei. Ochii îi străluceau. — Dar, sfinte Dumnezeule, adăugă ea îngrozită şi, fără să mai aştepte răspunsul lui, continuă: Se ridică o mulţime de case noi pe dealul de colo. Cum îndrăznesc? Philip se uită la deal.

— Parcă e un cartier plin de grădini, nu? spuse el. E păcat că englezilor le place atît de mult viaţa la ţară. Distrug cadrul natural prin bunătatea lor.

— E încă splendid! Nu eşti foarte nerăbdător?

— Nerăbdător? întrebă el prudent. Ştiu eu. .

— Nu-fi face plăcere să ştii c-ai să-ţi revezi băiatul?

— Desigur!

—■ Desigur! Elinor repetă cuvîntul în bătaie de joc. — Şi cu ce voce ai spus-o. Nu mi-am închipuit niciodată că

se poate spune „desigur" într-o asemenea situaţie. Am văzut-o şi pe asta. N-am fost în viaţa mea atît de nerăbdătoare ca acum.

Se făcu tăcere. Maşina înainta pe drumul de ţară care urca, cu multe viraje, printr-un crîng de mesteceni pînă la un platou împădurit. La capătul unei perspective verzi şi întinse, cel mai colosal monument al grandoarei familiei Tantamount palatul marchizului de Gattenden, se scălda departe în soare. Steagul era ridicat; înălţimea-sa lordul se afla la reşedinţa sa.

— Trebuie să mergerii într-o zi să-i facem o vizită bătrînului nebun, spuse Philip. în parcul din jurul palatului păşteau căprioare cu pielea cafenie.

—• De de trebuie să călătoreşti? spuse Elinor, uitîndu-se la ele.

Domnişoara Fulkes şi micul Phil îi aşteptau pe treptele intrării- principale.

— Mi se pare că aud' maşina, spuse domnişoara Fulkes. raţa ei cam plinuţă era foarte palidă; inima îi bătea mai puternic ca de obicei. — Nu, adăugă ea, după ce ascultă cu atenţie o clipă. Ceea ce auzise era doar ecoul propriei ei nelinişti.

261

Micul Phil se plimba neastîmpărat, manifestînd o singură dorinţă violentă: „să meargă undeva". Aşteptarea îi vîrîse un arici în intestine.

— Eşti foarte fericit, nu-i aşa? întrebă domnişoara Fulkes, cu un fals entuziasm, decisă să facă orice ca băieţelul să exprime o bucurie grozavă la revederea părinţilor. Nu eşti formidabil de nerăbdător? Dacă ar fi vrut, părinţii lui puteau să i-l ia, fără s-o lase să-l mai vadă vreodată.

— Ba da, răspunse micul Phil, cu un aer cam absent. Singura lui preocupare o constituia apropierea unor evenimente ce se desfăşurau în intestine.

Domnişoara Fulkes fu dezamăgită de platitudinea răspunsului. îl privi cercetător.

— Phil, vrei afară? Observase mişcările lui nesigure, de parcă ar fi executat nişte paşi de charleston.

Copilul dădu din cap. fi apucă de mînă şi intrară repede în casă.

Peste un minut, maşina cu Philip şi Elinor trase la treptele goale. Elinor nu-şi ascunse dezamăgirea. îşi imaginase atît de limpede scena: Phil, pe treptele de la intrare, facînd semne disperate cu mîna. îi auzise clar pînă şi strigătele. Treptele însă erau pustii.

— Nu-i nimeni să ne primească, spuse ea, cu o voce tristă.

— Era greu de presupus c-o să găsim pe cineva la intrare, aşteptîndu-ne, replică Philip. Detesta orice fel de agitaţie. Pentru el, cea mai frumoasă întoarcere acasă ar fi fost într-o mantie care să-l facă invizibil. Ocazia de faţă era aproape la fel de potrivită.

Se dădură jos din maşină. Uşa de ia intrare era deschisă. Intrară. în'holul tăcut şi pustiu, trei secole şi jumătate de viaţă adormiseră. Lumina soarelui năvălea prin arcadele turtite ale ferestrelor. Lambriurile fuseseră pictate în verde-deschis în secolul al optsprezecelea. Scara veche, din stejar masiv, bine luminată, se pierdea urcînd la etajele superioare. în aer plutea un uşor miros de flori, de petale de trandafiri uscate, amestecate cu miresme; aveai senzaţia că percepi tăcerea îndelungată şi senină cu ajutorul altui simţ.

Elinor se uită împrejur, respiră adînc, îşi plimbă vîrful degetelor pe lemnul de nuc lustruit al mesei şi lovi cu degetul arătător vaza veneţiană rotundă de pe masă; sunetul cristalului vibra lent şi plăcut în aerul .parfumat.

— Parcă-i frumoasa din pădurea adormită, spuse ea. Dar, chiar în timp ce vorbea, vraja se destramă.

Deodată, ca

şi cum sunetul cristalin ar fi rechemat casa la viaţă, izbucniră zgomote. La etaj se deschise o uşă, se auzi apa trasă la closet,

262

iar apoi vocea pătrunzătoare şi copilărească a lui Phil; paşi mici duduiră pe covorul condorului, iar apoi răpăiră ca nişte copite mici. pe treptele de stejar, neacoperite cu covor, ale scării. în aceeaşi clipă, o uşă de la parter se dădu în lături şi Dobbs, o servitoare foarte corpolentă, intră grăbită în hol.

— Vai, domnişoară Elinor, nu v-am auzit...

Micul Phil dăduse ultimul colţ al scării. La vederea părinţilor scoase un strigăt şi grăbi pasul, alunecînd parcă din treaptă în treaptă.

— Nu fugi! Nu fugi! îi strigă neliniştită mama lui şi porni repede spre el.

— Nu fugi! reluă şi domnişoara Fulkes, coborînd iute scările în urma lui. Şi deodată, din salonaşul cu o uşă ce da în grădină. apăru doamna Bidlake, îmbrăcată în alb, tăcută şi învcsmîntată în vălurile ei plutitoare, ca o fantomă impunătoare. într-un coşuleţ ducea un mănunchi de lalele; foarfecele de grădinărit atîrnau la capătul unei panglici galbene. T'ang al treilea o urmă lătrînd. Se îmbulziră, îmbrăţişîndu-se şi strîngîndu-şi mîinile. Salutul doamnei Bidlake avea maiestatea unui ritual şi graţia solemnă a unui dans vechi şi sacru, Domnişoara Fulkes, cuprinsă de o mare timiditate şi nervoasă )a culme, nu-şi mai găsea locul; la început se aşeză pe un picior, apoi pe celălalt, în poziţia modelelor din revistele de modă şi a manechinelor şi rîse strident tot timpul. Cînd dădu mîna cu Philip, tresări atît de violent, încît era gata să-şi piardă echilibrul.

„Sărmana de ea! îşi spuse Elinor, în răgazul cînd nu mai avu nimic de răspuns sau de întrebat. Trebuie să se mărite de urgenţă! Arată mult mai rău ca la plecarea noastră!"

— Cît de mult a crescut! spuse ea cu voce tare. Şi ce mult s-a schimbat! Ţinu copilul la depărtarea braţului, cu gestul unui cunoscător care se trage înapoi pentru a examina un tablou, înainte era leit Philip. Acum însă... Dădu din cap. Faţa lată se alungise, nasul scurt şi drept (nasul de pisică, caraghios, de care risese, şi care îi plăcuse atît de mult pe faţa lui Philip) devenise mai fin, şi uşor acvilin, iar părul se închisese la culoare. — Seamănă ca două picături de apă cu Walter, nu crezi? Absentă, doamna Bidlake dădu din cap afirmativ. — Afară de momentele cînd rîde, adăugă Elinor. Rîsul lui e exact ca al lui Phil.

— Ce mi-ai adus? întrebă micul Phil, aproape neliniştit. Cînd. părinţii plecau undeva, la întoarcere îi aduceau întotdeauna ceva. — Unde e cadoul meu?

—- Ce întrebare! protestă domnişoara Fulkes, roşindu-se în lui şi tremurînd şi mai tare.

locul

Elinor şi Philip se mulţumiră să rîdă.

263

— Cînd e serios seamnă leit cu Walter, spuse Elinor.

— Sau cu tine.

Philip se uită de la unul la celălalt.

— Să întrebi asta chiar în clipa cînd au venit tata şi mama! îşi continuă domnişoara Fulkes reproşurile.

— Eşti rea! îi replică băiatul şi îşi azvîrli capul pe spate cu un gest uşor de furie şi mîndrie.

' Lui Elinor, care se uitase tot timpul la el, aproape că-i veni să rîdă. Gestul de a ridica brusc bărbia — ei bine! —

era parodia gestului de superioritate al bătrînului domn Quarles. O clipă, copilul îi păru miniatura şi caricatura socrului ei, acel socru jalnic şi absurd: Era caraghios, dar în acelaşi timp nu era de glumă. îi veni. să rîdă, dar se abţinu, dîndu-şi seama de misterele şi complexităţile vieţii, de îngrozitoarea imposibilitate de a prevedea viitorul.

Acesta era copilul ei — dar în el se aflau şi Philip, şi ea, şi Walter, şi tatăl şi mama ei, iar acum, prin acea ridicare a bărbiei, îl dezvăluise şi pe jalnicul domn Quarles. Ar mai putea fi o sută de alţi oameni. Nu-i aşa?

Fireşte. îl el se întîlneau mătuşi şi verişoare pe care nu le vedea decît foarte rar. bunici şi unchi pe care îi cunoscuse doar cînd era mică şi-i uitase complet, strămoşi care muriseră de mult. O întreagă armată de străini populau acest trup mic, îl conturaseră, trăiau în mintea lui, îi inspirau dorinţele, îi dictau gîndurile şi aveau să

continue să i le dicteze şi să i le inspire. Phil, micul Phil, numele era o abstracţie, un titlu dat arbitrar, ca „Franţa"

sau „Anglia", unei colecţii veşnic schimbătoare, formată din mulţi indivizi, care se năşteau, trăiau şi mureau în el, aşa cum locuitorii unei ţări apar şi dispar, ţinînd însă în viaţă, prin trecerea lor pe pămînt, identitatea naţiunii căreia îi aparţine. Se uită la copil cu un fel de spaimă. Ce răspundere avea!

— Asta-i o dragoste interesată, după părerea mea, continuă domnişoara Fulkes. Şi nu trebuie să-mi spui că

sînt rea.

Elinor suspină uşor, se smulse din reverie şi, ridicînd copilul în braţe, îl strînse la piept.

— Nu-i nimic, spuse ea. adresîndu-se parţial domnişoarei Fulkes, care nu mai contenea cu reproşurile, şi parţial propriilor ei temeri. Nu-i nimic. îl sărută.

Philip se uită la ceas.

— Poate c-ar trebui să ne spălăm şi să ne periem puţin hainele înainte de masă, spuse el. îi plăcea să fie punctual.

— Mai întîi, însă, spuse Elinor, căreia i se părea că mesele sînt făcute pentru oameni şi nu oamenii pentru mese, mai întîi trebuie neapărat să mergem în bucătărie şi s-o salutăm pe doamna Inman. Ar fi de neiertat dacă n-am face-o. Veniţi. Cu

264

copilul încă în braţe, îi conduse prin sufragerie. Pe măsură ce înaintau, mirosul de raţă friptă devenea tot mai puternic.

Iritat puţin de faptul că nu va fi punctual şi simţindu-se niţel prost că trebuie să se aventureze, dhiar avînd-o pe Elinor ca tîlmaci. în bucătărie, printre servitori, Philip o urmă cu regret.

La'masa de prînz, micul Phil sărbători întoarcerea părinţilor, purtîndu-se înfiorător.

— S-a agitat prea mult, repeta sărmana dpmnişoariLEulkes, încercînd să scuze copilul şi indirect să se justifice.

îi venea să plîngă. — O să vedeţi cum se poartă cînd o să se obişnuiască cu prezenţa dumneavoastră aici, doamnă Quarles, spuse ea întorcîndu-se spre Elinor, o să vedeţi; un adevărat înger. Acum e prea nervos.

Ajunsese să iubească copilul atît de mult, încît satisfacţiile şi durerile, calităţile şi defectele'lui o făceau să

jubileze sau să plîngă, să fie mulţumită sau ruşinată, de parc-ar fi fost ea la mijloc. Pe. deasupra mai pIfL_!"|"T

j[j^â\ filă

Toate aceste luni răspunsese exclusiv de el, îl învăţase cum să se poarte în lume şi de ce e pictat pe hartă în stacojiu triunghiul Indiei; £a_J[l formase pe Phil. ea îl modelase. Iar acum, cînd obiectul dragostei ei fierbinţi, produsul competenţei şi răbdării ei ţipa la masă, scuipa mîncarea pe jumătate mestecată şi vărsa apa, domnişoara Fulkes nu numai că roşea de ruşine, ca şi cum ar fi ţipat, ar fi scuipat şi ar fi vărsat apa, dar mai încerca şi sentimentul penibil al prestidigitatorului, ăl cărui număr, îndelung pregătit, dă faliment în public, sau sentimentul celui care, punînd la punct o maşină ideală de zburat, descoperă că invenţia sa refuză cu încăpăţînare să

decoleze.

— La urma urmei, spuse Elinor, consolînd-o, trebuia să te aştepţi. îi părea sincer rău de biata fată. Se uită la copil. Plîngea — iar ea spera (cît fusese de lipsită de judecată!) că acum avea să fie altfel, că avea să găsească o fiinţă complet raţională şi maturizată. I se strînse inima. îl iubea, dar copiii sînt atît de îngrozitori. Iar micul Phil rămăsese un copif.

— Ascultă, Phil, spuse ea severă, trebuie să mănînci. Lasă prostiile. .

Copilul zbieră şi mai tare. Ar fi voit să se poarte frumos, dar nu ştia ce să facă pentru a nu se mai purta urît. îşi provocase singur această stare de nefericire şi revoltă care pusese stăpînire pe el şi se dovedea mai puternică

decît voinţa lui. îi era cu neputinţă să se calmeze, deşi se căznea din răsputeri. Pe deasupra, friptura de raţă nu-i plăcuse niciodată prea mult. Iar acum, după ce se gîndise cinci minute cu oroare şi dezgust la 265

friptura de raţă, ajunsese să n-o mai poată suferi. Vederea ei, mirosul ei, gustul ei îi provocau o greaţă

violentă.

între timp, doamna BidJake îşi păstra calmul ei metafizic. Sufletul ei părea un imens vapor ce înaintează pe o mare agitată; sau mai degrabă un balon ce se ridică în înaltul cerului, deasupra apelor, în lumea senină şi calmă a fanteziei. Discutase cu Philip despre budism. (Doamna Bidlake avea o adevărată slăbiciune pentru budism.) La primele ţipete nici măcar nu se întorsese să vadă ce s-a întîmplat, mulţumindu-se să ridice vocea ca să poată fi auzită cu tot vacarmul. Răcnetele se repetau continuu. «Doamna Bidlake tăcu şi închise ochii. Un Budha aşezat turceşte, senin şi' auriu îi apăru pe fondul roşu al pleoapelor închise; văzu în jurul lui preoţi cu robe gălbui, în atitudinea zeului şi adînciţi într-o meditaţie extatică.

— Maya, suspină ea, maya, eterna iluzie. îşi deschise din nou ochii. — Friptura e într-adevăr cam tare, adăugă ea, adresîndu-se lui Elinor şi domnişoarei FuJkes, care încercau zadarnic să-l facă pe copil să

mănînee.

Micul Phil profită de pretextul pe care doamna Bidlake i-l oferise gratuit.

— E tare, strigă el cu ochii plini de lacrimi, dînd la o parte furculiţa cu care domnişoara Fulkes, cu mîna tremurînd din cauza emoţiilor prea mari, îi oferea o bucăţică de raţă friptă şi jumătatea unui cartof nou.

Doamna Bidlake închisese iar ochii o clipă; apoi se întoarse către Philip şi îşi continuă discuţia despre calea cu cele opt

ca rari

în aceeaşi seară Philip scrise pe larg în carnetul său, în care îşi nota vraişte, gînduri şi întîmplări, discuţii, lucruri auzite şi văzute. Pagina întîi purta titlul: „Bucătăria din vechea casă. Poate fi descrisă cu multă uşurinţă.

Ferestrele stil Tudor se reflectă pe fundurile tingirilor de aramă. Soba de gătit, neagră şi imensă, are podoabe de oţel lustruit, iar focul joacă prin ochiul întredeschis, din partea de sus. în pervazurile ferestrelor se află muşcate.

Pisoiul, un eunuc enorm cu blana roşcată, stă aţipit în coşul lui de pe bufet. Masa din bucutărie e atît de tocită de timp

1 Unul din principiile budismului. Cele opt cărări sînt: adevărata credinţă, adevărata gîndire, limbajul adevărat, acţiunea adevărată, adevăratele mijloace ale existenţei, efortul regal, amintirea adevărată şi disciplina interioară, adevărata concentrare a gîndirii. Conform budismului, cel ce respectă aceste „cărări" se va elibera de durere şi-va obţine în cele din urmă salvarea sufletului.

266

şi de frecături permanente, încît nodurile au ieşit la suprafaţă acolo unde lemnul era mai moale — ca şi cum un gravor ar fi preparat o matriţă pentru o imensă amprentă digitală. Pe tavanul scund sînt fixate bîrne. Scaunele cafenii sînt din lemn de fag. Coca e încă necoaptă şi gata să fie întinsă. Miros de bucătărie. în coloana aplecată a unei raze de soare galbene dansează fire de praf. Şi, în fine, doamna Inman, bucătăreasa, micuţă, delicată, tiranică, autoarea cîtorva mii de mese! Imaginaţi-vă puţin toate acestea şi veţi avea în faţa ochilor tablou] bucătăriei. Eu vreau însă ceva, mai mult. O schiţă a bucătăriei în timp şi spaţiu, ceva din semnificaţia ei în cosmosul general uman. Scriu o frază: Vară de vară, de pe vremea copilăriei lui Shakespeare şi pînă astăzi, zece generaţii de bucătărese au folosit radiaţiile infraroşii pentru a sparge moleculele de proteină ale raţelor la frigare. («Nu te-ai născut să

mori, pasăre mortală...»1) O singură frază şi iaţă-ne intraţi în domeniul istoriei, a! artei şi al tuturor ştiinţelor. întreaga istorie a universului este cuprinsă în fiecare din părţile lui componente. Ochiul meditativ priveşte prin orice obiect şi vede, ca printr-o fereastră, întregul cosmos. Faceţi ca mirosul de raţă prăjită să plutească diafan într-o veche bucătărie şi veţi avea apariţia fugitivă a oricărui lucru, de la spiralele nebuloase la muzica lui Mozart şi la stigmatele Sfintului Francisc de Assisi. Problema de ordin artistic e cum să desfaci acest element diafan în părţi izolate, alegîndu-le astfel încît ele să

dezvăluie doar perspectivele îndepărtate şi cu cea mai mare semnificaţie umană, aflate în dosul obiectelor familiare ce ne sînt apropiate, în toate cazurile însă, lucrurile văzute la capătul perspectivei trebuie să fie destul de ciudate ca^să facă obiectele familiare să pară fantastic de monstruoase. întreb: Se poate realiza aceasta fără pedanterie şi fără să întinzi opera la infinit? Trebuie să reflectăm îndelung.

Cit de fermecătoare e totuşi bucătăria! Cit de înţelegători sun cei ce muncesc aici! Doamna Inman a fost angajată cînd s-a născut tlmor. E o minune de femeie, frumos maturizată. Şi atît Je senina! Şi ce aer impunător şi aristocratic! Cînd ai domnit

S, !reiZeu- de ani peste tot ce"ai avut In gr'Jă' ^Peţi un aer instocratic, chiar dacă singurul domeniu pe care l-ai avut sub supraveghere e doar bucătăria. Şi apoi mai e şi Dobbs.

iWe"? p r

D incu'Pală- Dobbs a fost anagajată cu puţin timp

înainte de Războiul Mondial. Dobbs e o născocire a lui elais- lnaItă de un metru optzeci şi proporţional de grasă.

Citat din %Odă către ciocirlie, de Percy Bisshe Shelley.

267

Acest trup gigantic adăposteşte spiritul lui Gargantua. Ce bună dispoziţie, ce sete de viaţă, ce glume, ce rîs spontan şi sincer! Rîsul lui Dobbs e aproape înspăimîntător. Am observat pe un raft al bufetului din cameră, cînd m-am dus să o salutăm, o sticlă verde, pe jumătate plină cu pilule mari, ca nişte bile, asemănătoare acelora ce sînt suflate printr-un furtun de cauciuc pe gîtul cailor. Ce constipaţie homerică sugerează aceste pastile!

Bucătăria e frumoasă; ca şi salonul. Am intrat în salon după plimbarea noastră de după-masă şi am găsit aici pe vicar şi pe soţia lui, discutînd despre Artă, cu ceştile de ceai în mînă. Da, despre Artă. Da, fiindcă era prima lor vizită la noi de cînd văzuseră Salonul Oficial de la Londra.

E un eveniment anual. în fiecare an, a doua zi după înălţare, vicarul şi soţia sa iau trenul de 8 şi 52 spre oraş şi plătesc tributul pe care pînă şi Religia îl datorează Artei, fireşte. Religia recunoscută şi arta recunoscută. Bat toate colţurile din Burlington House şi, în timp ce se învîrtesc de ici-colo, notează pe un catalog observaţii hazlii, atunci cînd hazul e îngăduit — căci domnul Truby (care seamănă mai degrabă cu Noe în arca unui copil) e una din acele feţe bisericeşti hazlii care fac glume ca să demonstreze că, în ciuda hainei lui negre şi a gulerului închis la spate, e o «fiinţă obişnuită», e un «om cumsecade» etc.

Doamna Truby, drăguţă şi plinuţă, e mai reţinută decît soţul ei, fiind totuşi ceea ce cititorii burghezi ai revistei Punch ar numi «un suflet cu totul vesel»; e gata să ia parte la orice amuzament nevinovat şi să facă observaţii nostime. I-am privit şi i-am ascultat fascinat, în timp ce Elinor îi descosea despre Salonul Oficial şi despre Parohie, simţindu-se ca Fabre printre coleoptere. Din cînd în cînd, vreun cuvînt al conversaţiei traversa prăpastia spirituala care o despărţea pe mama lui Elinor de lumea înconjurătoare şi pătrundea în reveria ei, stîrnind o reacţie curioasă. în timp ce soţii Truby îşi debitau glumele, doamna Bidlake, cu un aer de oracol, cu o mină care-i încurca pe toţi şi cu o seriozitate care părea aproape îngrijorătoare, li se adresa dintr-o altă lume.

Grădina e plină de flori. Bătrînul Stokes, grădinarul, are barbă şi seamănă cu Chronos. Cerul e de un albastru-deschis. Ca să-ţi dai seama cît e de frumos aici trebuie să ocoleşti cu vaporul globul. Nu-i mai bine să rămîi acasă? Să prinzi rădăcini? Rădăcinile devin însă lanţuri. Mă îngrozeşte gîndul că aş putea să-mi pierd liberatatea.

Liber, fără legături, fără să fii stăpînit de ceea ce stăpîneşti, liber să faci pe vrei şi să pleci oriunde îţi vine chef —

aşa e bine. Dar şi acasă e bine. N-ar fi mai bine să rămîi acasă? Ca să-ţi cîştigi libertatea sacrifici ceva —

casa, pe

268

doamna Inman, pe Dobbs, pe glumeţul Truby de la parohie, lalelele din grădină şi tot ceea ce reprezintă aceste lucruri şi aceşti oameni. Merită să sacrifici ceva în schimbul unei cunoaşteri, al unei înţelegeri mai ample sau al unui mod de viaţă intens? Iată ce mă întreb uneori."

mai

Lorduf Edward şi fratele său luau aer în parcul Gattenden. Lordul Edward lua aer plimbîndu-se. Al cincilea marchiz lua aer într-un fotoliu pe rotile, tras de un măgar mare' cenuşiu. Marchizul era infirm. „Asta nu împiedică însă, din fericire, să-mi umble mintea", îi plăcea fui să spună. Mintea îi umblase haotic, de colo-colo, toată viaţa. Măgarul cenuşiu mergea încet,' foarte încet. în faţa şi în spatele celor doi fraţi se întindea larg aleea parcului Gattenden. La o milă înaintea lor, la capătul unei perspective drepte, se ridica o copie a coloanei lui Traian, tăiată în piatră de Portland, avînd deasupra statuia în bronz a primului marchiz şi o inscripţie cu litere mari în jurul piedestalului, proclamînd pretenţiile marchizului la celebritate. Fusese, printre altele, vicerege al Irlandei şi părintele agriculturii ştiinţifice. La celălalt capăt al largii alei, la o milă în spatele fraţilor, se ridicau turnurile fantastice şi turlele castelului Gattenden, clădit pentru cel de-al doilea marchiz de către James Wyatt1 în cel mai extravagant stil al goticului de tip Sţrawberry Hill2, şi arătînd mai medieval decît orice ar fi visat vreodată la vremea lor constructorii evului mediu autentic. Marchizul trăia tot timpul la Gattenden. Nu fiindcă i-ar fi plăcut în mod deosebit casa sau decorul înconjurător; aproape că nu le observa. Cînd nu citea se gîndea la ceea ce citise; lumea aparenţelor, aşa cum îi plăcea lui să numească platonic realitatea vizibilă şi tangibilă, nu-l interesa. Această lipsă de interes constituia răbunarea marchizului. împotriva universului care făcuse din el un infirm. Locuia la Gattenden fiindcă doar la Gattenden putea să se plimbe în siguranţă în fotoliul lui cu rotile. Pali Mall nu-i strada potrivită pentru măgari cenuşii şi domni^ bătrîni şi paralitici, care citesc şi meditează în timp ce se plimbă în fotoliul lor. Cedase palatul Tantamount fratelui său şi

1 James Wyatt (1746—1813) arhitect englez, cu studii în Italia. Nepotul său. Jeffry Wyatt (1766—1840), tot arhitect, a cultivat cu predilecţie stilul gotic, uneori cu exagerări.

2 Horace Walpole (1717—1797), scriitor englez, autor de romane gotice '•-"steiul lui Otranto), şi-a construit pe proprietatea sa de la Strajvberry Hill, in Anglia, un castel extravagant, imjtînd arhitectura castelelor gotice.

269

continuase să se plimbe în fotoliul său cu rotile prin crîngurile de fagi din parcul Gatternden.

Măgarul se oprise ca să pască iarba de la marginea aleii. Cel de-al cincelea marchiz şi fratele lui erau angajaţi într-o dispută asupra lui Dumnezeu. Timpul trecea. Discutau încă despre Dumnezeu cînd, peste o jumătate de ceas, Philip şi Elinor, care îşi făcuseră plimbarea de după-masă în parc, apărură din crîngul de fagi, dînd pe neaşteptate peste fotoliul marchizului.

— Sărmanii bătrîni! comentă Philip cînd se îndepărtară suficient pentru a nii mai fi auziţi. Ce le-a mai rămas să discute? Sînt prea bătrîni ca să mai vorbească despre dragoste — prea bătrîni şi prea buni. Sînt prea rafinaţi ca să-şi bîrfească semenii şi, trăind ca nişte hermiţi, nici nu cunosc pe cineva despre care să discute. Sînt prea timizi ca să vorbească despre ei, şi mult prea lipsiţi de experienţă ca să converseze despre viaţă sau chiar despre literatură. Ce subiect de discuţie le-a mai rămas nefericiţilor de bătrîni? Nimic, în afară de Dumnezeu.

— Judecind după felul cum evoluezi, spuse Elinor, ai să ajungi exact ca ei peste zece ani!

Capitolul XX

Bătrinul Bidlake spunea despre tatăl lui Philip Quarles că seamănă cu una din acele biserici italiene în stil baroc, cu o falsă faţadă. înaltă, impozantă, într-un amestec de stiluri clasice, plină de frontoane şi de grupuri statuare, faţada părea să aparţină unei mari catedrale. Privită însă mai de aproape, descoperi că e numai un paravan. în dosul faţadei imense şi încărcate, se ghemuia un templu mic şi nenorocit, făcut din cărămidă, moloz şi tencuială

crăpată. Cucerit . de această comparaţie, John Bidlake descria preotul nebărbierit, mormăind slujba religioasă, pe ajutorul lui, un băieţandru îmbrăcat într-un anteriu murdar, tărăncile cu guşe şi cu copii mici, cerşetorul creştin de la intrare, coroanele de tinichea de pe icoane, murdăria de pe jos şi mirosul stătut al unei generaţii de umanitate cuvioasă.

— Cum se explică, continua el, uitînd că făcea un comentariu foarte puţin măgulitor chiar la adresa propriilor sale succese, că femeilor le place întotdeauna ce e josnic, mai ales cînd e vorba de un bărbat. Ciudat. Mai cu seamă în acest caz. N-aş fi crezut că Rachel Quarles, care nu-i proastă deloc, să se lase păcălită de un individ atît de găunos.

Şi alţii gîndiseră la fel, şi îşi puseseră aceeaşi întrebare. Rachel Quarles părea incomparabil prea bună pentru soţul ei. Nu te căsătoreşti însă cu o colecţie de virtuţi şi de talente, ci cu o fiinţă o/nenească. Acel Sidney Quarles, care o ceruse în căsătorie pe Rachel, fusese un tîtiSr 3e""care orice fată s-ar fi putut îndrăgosti şi în care orice fată s-ar fi putut încrede, iar Rachel,

cei optsprezece ani ai ei, era remarcabil de lipsită de experienţă. Şi era tînăr (tinereţea în sine e o virtute), tînăr, arătos, lat în umeri şi destul de înalt; corpolent, dacă nu chiar

obfez, Sidney Quarles păstrase şi astăzi o înfăţişare impunătoare.

a douăzeci şi trei de ani fusese înalt, puternic şi atletic; părul

cenuşiu care acum îi înconjura o chelie lucioasă şi roză, fusese

'ainioară şaten, bătînd în blond, bogat şi ondulat. Faţa lată,

s acojie şi pungită avusese un aspect mai proaspăt, mai ferm, nu

271

semănase atît de mult cu o lună plină. Fruntea, chiar mai înainte de a fi năpădită de chelie, păruse a unui intelectual, fiind înaltă şi netedă. Conversaţia lui Sidney Quarles nu dezminţea nici ea impresia pe care o lăsa fruntea. Vorbea interesant, deşi poate cam prea arogant şi plin de sine, pentru a fi pe placul tuturor. în plus, pe atunci, avea şi o reputaţie: tocmai îşi terminase studiile la Universitate şi căpătase un fel de aureolă de celebritate ca. student şi membru al unor societăţi de dezbateri politico-literare. Pe întinderile virgine ale viitorului său, prietenii optimişti întrezăriseră cele mai strălucitoare viziuni. Pe vremea cînd Rachel îl cunoscuse prima oară, aceste profeţii păreau perfect logice. Şi, în orice caz, logic sau nelogic, ea îl iubea. Se căsătorise cu el la nouăsprezece ani.

Sidney moştenise de la tatăl său o avere frumoasă. Afacerile (bătrînul domn Quarles făcuse afaceri cu zahărul) mergeau excelent. Proprietatea din Essex se susţinea din veniturile proprii. Casa de la oraş se afla la Portman Square, iar cea de la ţară, încăpătoare şi clădită în stil georgian, lingă Chamford. Sidney avea ambiţii politice.

După un stagiu în administraţia regiunii, urma să intre în Parlament. Munca grea, cuvîntările serioase şi scînteietoare aveau să facă din el un om de viitor. Trebuia să i se ofere un post de subsecretar de stat adjunct, urmat de o promovare rapidă. Te puteai aştepta (sau cel puţin aşa păruse cu treizeci şi cinci ani în urmă) să-şi realizeze cele mai nebuneşti ambiţii.

Sidney însă, aşa cum spusese bătrînul Bidlake, era doar o faţadă, o aparenţă impresionantă, o voce, o inteligenţă

superficială şi nimic altceva. în dosul acestei faţade atrăgătoare se alia adevăratul Sidney, molatic, lipsit de orice tenacitate în urmărirea ţelurilor în problemele importante, deşi încăpăţînat cînd era vorba de fleacuri, entuziasmîndu-se uşor, plictisindu-se şi mai uşor. Pînă şi inteligenţa lui se dovedise a nu fi decît îndemînarea elevilor premianţi de a scrie versuri latine în stilul lui Ovidiu sau parodii comice după Herodot. Pusă la încercare, această abilitate de elev din ultima clasă de liceu se dovedise la fel de neputincioasă atît în domeniul pur intelectual, cît şi în cel practic. După ce, datorită neglijenţei, speculaţiilor pripite şi proastei administrări a fondurilor, dusese de rîpă jumătate din averea înjghebată de tatăl său (Rachel îl silise să vîndă totul, mai înainte de a fi prea tîrziu) şi îşi ratase perspectivele politice în anii de indolenţă sau, din contră, de activitate fără sens, domnul Quarles ajunsese la concluzia că adevărata lui vocaţie era publicistica. în primele momente de entuziasm al acestei noi convingeri, reuşise să scrie pînă la capăt o carte despre 272

principiile guvernării. Superficială şi vagă, de o platitudine subliniată de pretenţiile unui stil preţios şi plin de epigrame verbale, cartea trecu pe drept neobservată, fapt atribuit de Sidney Quarles maşinaţiilor inamicilor politici. Sidney avea încredere că posteritatea îl va reabilita.

Chiar de la publicarea acelei prime cărţi, domnul Quarles începuse să scrie, sau cel puţin se presupunea că scrie, o altă carte, mai voluminoasă şi mai importantă, despre democraţie. Dimensiunile şi importanţa ei justificau o întîrziere nelimitată în definitivarea ei. Lucra de mai bine de şapte ani, şi pînă acum, aşa cum răspundea celor care-l întrebau cum merge lucrul (clătinînd din cap în timp ce vorbea, cu aerul unui om ce poartă pe umeri o povară aproape insuportabilă), pînă acum nici măcar nu terminase strîngerea materialului.

— E o muncă de Hehrcule, spunea el cu un aer de martir, şi în acelaşi timp cu o aroganţă crasă. Cînd vorbea cu cineva avea un fel de a da capul pe spate şi de a împroşca cuvintele, ca un obuzier, uitîndu-se între timp la interlocutor, dacă fireşte catadicsea să se uite, cu o privire directă, pe sub pleoapele întredeschise. Avea o voce răsunătoare şi behăită, rostind cuvintele în stilul cu care absolvenţii de Ia Oxford au obieiul să pocească limba engleză. „într-adevăr" devenea la Sidney Vîntr-adevăhr", iar „doar" devenea „doahr". Ca şi cînd o turmă de oi s-ar fi împrăştiat în vocabularul său. — O muncă de Hehrcule. Cuvintele ii erau întovărăşite de un suspin. — întradevăhr îngrozitoahre.

Dacă interlocutorul manifesta destul interes, îl conducea în birou ca să-i arate (mai ales dacă era o femeie) imensa cartotecă şi fişierele din oţel, dispuse în jurul biroului cu capac glisant, aşa cum au scriitorii de profesie.

Şi cum timpul trecea şi cartea nu dădea nici un semn că va fi scrisă, domnul Quarles strînse tot mai multe obiecte impunătoare de acest gen. Ele constituiau dovada vizibilă a trudei sale şi simbolizau greutăţile teribile ale

■sarcinii asumate. Avea nu mai puţin de trei maşini de scris. O maşină „Corona" portabilă îl întovărăşea peste tot, în cazul că la un moment dat s-ar fi simţit inspirat în călătoriile sale. Uneori, cînd simţea în mod deosebit nevoia de a face impresie, lua cu sine maşina de scris „Hammond", o piesă destul de voluminoasă, la care'literele nu erau fixate pe braţe separate, ci pe o bandă de metal deplasabilă, prinsă de un tambur ce se u°tea'. a^a c^ Putea schimba cind voia tipul literelor, pentru a bate^ în limba greacă, arabă, rusă, sau simboluri matematice, după

nevoile clipei; domnul Quarles avea o bogată colecţie de astfel de tipuri de literă ce puteau fi schimbate şi pe care, fireşte.

273

nu le folosea niciodată; se simţea însă foarte mîndru de ele, ca şi cum ar t'i reprezentat un talent aparte sau o realizare de-a lui. în fine, mai exista şi o a treia maşină de scris, de ultimul tip, un instrument de birou , foarte mare şi foarte costisitor, care nu era numai maşina de scris, ci şi de calculat. Domnul Quarles dădea explicaţia că

această piesă îi era foarte utilă pentru compilarea statisticilor necesare marii sale cărţi, cît şi pentru calcularea cheltuielilor de administraţie ale proprietăţii. Arăta cu mîndrie micul motor electric ataşat maşinii; îl puneai la priza din perete şi-ţi efectua tot ce doreai — totul, în afară de scrierea, de fapt, a cărţii. Ajungea să atingi claviatura maşinii astfel (şi domnul Quarles făcea o demonstraţie), şi electricitatea furniza energia de a duce braţele literelor în contact cu hîrtia. Orice efort muscular era eliminat. Puteai să scrii la ea neîntrecut optsprezece ore — iar domnul Quarles îţi dădea de înţeles că pentru fel e un lucru obişnuit să-şi petreacă optsprezece ore la birou (ca Balzac sau Isaac Newton); puteai să continui, de fapt, aproape la infinit, fără să simţi cea mai mică

oboseală, cel puţin la degete..Maşina era o invenţie americană foarte ingenioasă.

Domnul Quarles îşi cumpărase această maşină de calculat în momentul in care, din motive de ordin practic, încetase să mai aibă ceva de-a face cu administrarea proprietăţii. Căci Racheî lăsase pe seama lui proprietatea.

Nu că Sidney ar fi administrat moşia de la ţară mai bine decît afacerile de la oraş. pe care ea, exact la timpul potrivit, îl convinsese să le abandoneze. Cum absenţa cîştigului nu conta, pierderile, atunci cînd se înregistrau adevărate pierderi, erau neînsemnate. Rachel Quarles sperase că proprietatea, o să constituie o ocupaţie sănătoasă

pentru soţul ei. Merita o cheltuială. Preţul acestor eforturi însă, în anii de depresiune de după Războiul Mondial, se dovedise foarte ridicat; în timp ce Sidney se îndeletnicea tot mai puţin de administrare, preţul se ridica alarmant, pe cînd obiectul pentru care era plătit — o ocupaţie sănătoasă pentru Sidney — nu se realiza. E

adevărat că uneori lui Sidney îi intra o idee în cap şi dezlănţuia o orgie de „îmbunătăţiri ale proprietăţii", cum le numea el. Odată, după lectura unei cărţi asupra metodelor eficace folosite în Statele Unite, cumpărase un mare număr de maşini costisitoare, pentru ca să descopere că proprietatea nu era destul de întinsă pentru a justifica maşinile. Mai tîrziu construise o fabrică de dulceaţă care nu adusese nici un cîştig. Lipsa lor de succes îl făcuse să piardă^ repede interesul în aceste „îmbunătăţiri". O muncă perseverentă şi o atenţie constantă le-ar fi făcut poate rentabile cu timpul. Datorită neglijenţei lui Sidney, „îmbunătăţirile" se soldaseră cu o pagubă

serioasă.

274

Evident, preţul era mult prea ridicat pentru a fi plătit degeaba. Doamna Quarles hotărîse că venise vremea să ia din mîinile lui Sidney administrarea proprietăţii. Cu tactul obişnuit, căci după treizeci de ani de căsătorie îşi cunoştea prea bine soţul, îl convinsese că va dispune de mai mult timp pentru marea sa operă dacă va lăsa pe seama altora corvoada administrării proprietăţii. Ea împreună cu vătaful erau destul de buni pentru aşa ceva. N-avea sens ca însuşirile lui, care şi-ar fi putut găsi o aplicare mai bună şi mai potrivită, să fie irosite în asemenea munci mecanice. Sidney se lăsase uşor convins. Administrarea proprietăţii îl plictisea; îl jignea şi faptul că, în ciuda îmbunătăţirilor, totul eşuase lamentabil. In acelaşi timp, îşi dăduse seama că, renunţînd la orice legătură cu proprietatea, îşi recunoştea implicit eşecul şi aducea un nou tribut superiorităţii inerente a soţiei sale. Primise să-

şi dedice mai puţină vreme amănuntelor privind administraţia, dar promisese, sau ameninţase, ca un zeu, că va continua să vegheze asupra proprietăţii, să o supravegheze de la distanţă, cu destulă atenţie totuşi, în răgazurile pe care i le va lăsa truda sa literară. Pentru a-şi găsi o justificare şi pentru a-şi mări importanţa, cumpărase maşina de scris şi de calculat. Aceasta simboliza uriaşa complexitate a muncii literare căreia i se va devota acum în primul rind; totdeodată, ea dovedea • că nu abandonase în întregime interesul pentru afacerile practice. Maşina urma să se ocupe nu numai de statistici — domnul Quarles era destul de deştept ca să nu precizeze niciodată prea clar despre ce fel de statistici era vorba — ci şi de contabilitate, sub povara căreia, cum dădea el să se înţeleagă, sărmana Rachel şi vătaful vor fi desigur striviţi fără ajutorul lui competent.

Sidney nu recunoştea, fireşte, superioritatea' lui Rachel.' Conştiinţa vagă a inferiorităţii lui, supărarea provocată

de acest lucru, ca şi dorinţa de a dovedi că în ciuda a tot ce se întîmplase era de fapt la fel de capabil ca şi ea, dacă nu chiar mai capabil, aveau să-l urmărească toată viaţa. Această susceptilitate, această dorinţă' de a-şi afirma superioritatea în treburile casei îl determinaseră să se cramponeze mult timp de o carieră politică lipsita de succese. Lăsat de capul lui, ar fi abandonat probabil şi viaţa politică la primele semne de complicaţii sau de plictiseală; indolenţa lui era însă mai puternică decît voinţa. încăpăţînarea de a nu recunoaşte eşecul, ca şi sentimentul de inferioritate, inerent eşecului, îl împiedicaseră (datorită eternei şi marii încrederi în viitorul lui) să

renunţe la locul din Parlament. Avînd permanent în faţa ochilor spectacolul iritant al măsurilor eficace luate cu calm de către Rachel, Sidney nu voia să se recunoască

275

învins. Tot ce făcea Rachel ieşea bine, iar lumea o iubea şi o admira. Pentru a rivaliza cu ea şi a o întrece, se încăpăţînase, mai mult de ochii lumii şi din vanitate, să-şi vadă mai departe de politică şi se cufundă într-o activitate fără ţel, tipică pentru cariera lui parlamentară. Dispreţuind ideea de a se tranforma în sclavul partidului său şi dorind să se distingă personal, se făcuse promotorul- entuziast al unei succesiuni de Cauze, pe care le abandonase apoi scîrbit. Abolirea pedepsei cu moartea, lupta împotriva experienţelor pe animale, reforma închisorilor, ameliorarea condiţiilor de muncă din vestul Africii îi solicitase rînd pe rînd elocinţa înflăcărată, într-o scurtă izbucnire de energie. Se vedea un reformator victorios, cîştigînd lupta prin simpla participare la orice problemă ce s-ar fi întîmplat sa-l preocupe. Zidurile Ierihonului nu se prăbuşiseră însă niciodată la sunetul trompetei sale, iar domnul Quarles nu era omul asediilor îndelungate. Spînzurătoarea, operaţiile pe cîini şi broaşte vii, puşcăriaşii solitari în celulele lor şi negrii maltrataţi îşi pierduseră treptat tot farmecul pentru el. în acest timp Rachel continua să ia măsuri eficace, să fie iubită şi admirată, încurajările ei directe dăduseră un impuls nou şi indirect ambiţiei pe care tot ea i-o insuflase, cu totul neintenţionat, prin simplul fapt că

aşa era firea ei, că era soţia lui. La început crezuse sincer în el, şi îşi încurajase eroul. Cîţiva ani fuseseră de-ajuns pentru a-i transforma încrederea în reuşita lui finală, într-o speranţă resemnată. Cînd şi speranţa dispăruse, îl încurajase dintr-un calcul diplomatic", căci eşecul în politică aducea mai puţine pierderi ca cel în afaceri; proasta administrare a fondurilor de către Sidney ameninţa să-i ruineze. Nu îndrăznea să-i spună şi nici să-l sfătuiască să vîndă acţiunile care îi mai rămăseseră.

Procedînd astfel, însemna să-l provoace să se cramponeze cu şi mai multă tenacitate de afaceri.

Exprimîndu-şi unele îndoieli asupra capacităţii lui, n-ar fi făcut altceva decît să-l incite la noi şi mai primejdioase speculaţii. în faţa criticii ostile, Sidney reacţiona violent şi încăpăţînat. Cîştigînd experienţă, Rachel Quarles evitase pericolul, încurajîndu-i din plin ambiţiile politice. Acordase activităţii lui parlamentare o importanţă grandioasă. Efectua o operă bună şi nobilă! Ce păcat că grija afacerilor îi răpea atîta timp şi energie, cînd ea ar fi putut fi mai bine folosită! Sidney reacţionase imediat, rămînîndu-i, în secret, recunoscător. Rutina afacerilor îl plictisea, iar eşecurile, cînd juca la bursă, începuseră să-l alarmeze. Primise încîntat pretextul oferit atît de dimplomatic de Rachel de a scăpa de răspunderi. Vînduse totul înainte de a fi

276

prea tîrziu şi investise din nou banii în acţiuni care păreau absolut sigure. Venitul i se redusese astfel cu o treime, dar cel puţin acum era sigur — şi asta o interesa în primul rînd pe Rachel. Sidney mai pomenea uneori de marile sacrificii . financiare pe care le făcuse, dedicîndu-se sărmanilor puşcăriaşi. (Mai tîrziu, sărmanilor negri; sacrificiile rămăseseră însă aceleaşi.)

Cînd, în sfîrşit, obosit de a mai fi o nulitate politică şi scandalizat de presupusele acţiuni nedrepte, venite din partea conducătorilor partidului său, Sidney renunţase la locul din Parlament, doamna Quarles nu ridicase nici o obiecţie. Nu mai exista acum nici un fel de afacere în care soţul ei s-ar putea ruina, iar în vremurile de prosperitate agricolă, care urmaseră imediat după armistiţiu, proprietatea mai aducea încă venituri. Sidney oferea explicaţia că un om ca el nu era potrivit să ducă o politică practică, care degradează şi scoate toată murdăria la iveală. Se hotărîse (căci conştiinţa superiorităţii lui Rachel nu-i da pace) să se dedice unei sarcini mai importante decît politica, o sarcină la înălţimea capacităţilor sale. Mai bine să fii filozofai politicii decît politician. Ajunsese să scrie şi să publice un prim volum al filozofiei sale politice. Efortul îndelungat cerut de scris îi tocise entuziasmul pentru lucrările filozofice, iar succesul firav al cărţii îl scîrbise complet. Rachel continua să fie pricepută şi iubită. Ca o reacţie de autoapărare, Sidney îşi anunţase intenţia de a scrie cea mai mare şi mai curpinzătoare operă asupra democraţiei, scrisă vreodată. Rachel.n-avea decît să fie foarte activă în comitete, să

facă fapte bune, să fie iubită de oamenii din sat şi să aibă o groază de prieteni şi de cunoscuţi, cu care să schimbe scrisori; ce însemnau însă, în definitiv, toate acestea în comparaţie cu scrierea celor mai cuprinzătoare cărţi despre democraţie? Singura nenorocire era că lucrarea nu se scria singură. Cum Rachel se dovedea extrem de pricepută iar oamenii o apreciau tot mai mult, domnul Quarles îşi cumpăra fie un fişier, fie un nou carnet, mai ingenios conceput şi cu foile detaşabile, fie un stilou cu o mare capacitate de a absorbi cerneală — un stilou, explica el, cu care puteai să scrii şase mii de cuvinte fără să fie nevoie să-l umpli iar. Represaliile erau, poate nesatisfăcătoare, dar lui Sidney Quarles i se păreau destul de potrivite. ■ Philip.şj Elinor petrecură cîteva zile la Gattenden cu doamna

idlake. Apoi veni rîndul părinţilor lui Philip. Cînd sosiră la ^ namford aflară că domnul Quarles îşi cumpărase un dictafon.

îdney îl familiariza repede pe fiul său cu această nouă cucerire.

277

Dictafonul reprezenta realizarea lui cea mai însemnată, de cînd cumpărase maşina de calculat.

— Tocmai am făcut o achiziţie, spuse el cu vocea lui plină, împroşcînd cuvintele peste capul lui Philip. Ceva cahre o să te intehreseze, ca scriitohr. îl conduse în biroul lui.

Philip îl urmă. Se aşteptase să fie asaltat cu întrebări despre Orient şi tropice. în schimb, tatăl său se interesase superficial dacă voiajul pe vapor fusese agreabil şi continuase, mai înainte ca Philip să-i poată răspunde, cu discuţia despre propriile sale preocupări. în prima clipă, Philip fu surprins şi chiar puţin iritat. Luna însă, reflectă

el, pare mai mare decît steaua Sirius fiindcă e mai aproape. Călătoria, călătoria lui reprezenta pentru el Luna, iar pentru tatăl său cea mai mică dintre stele.

— Uite, spuse domnul Quarles, ridicînd acoperitoarea. Dictafonul le apăru în faţa ochilor. Minunată

invenţie! Vorbea cu o adîncă satisfacţie. Ca şi cum Luna lui s-ar fi ridicat brusc pe cer în toată srălucirea ei. îi explică cum funcţiona aparatul. Apoi, dîndu-şi capul pe spate spuse: — E foahrte util cînd îţi vine o idee. O

transfohrmi imediat în cuvinte. Vohrbeşti pentru tine iahr apahratul ţine minte. Am dat dispoziţii să mi se aducă

în dohrmitohr în fiecahre seahră. ' Nu găseşti că-ţi vin idei foahrte preţioase cînd stai în pat?.Făhră un dictafon le poţi piehrde!

— Şi ce faci cînd ajungi la capătul unui astfel de disc care înregistrează? se interesă Philip.

— îl trimit secretarei mele să-l bată la maşină. Philip avu un gest de mirare.

—' Ţi-ai angajat şi-o secretară?

Domnul Quarles dădu din cap plin de importanţă.

— Deocamdată numai pentru o jumătate de zi, spuse el adresîndu-se cornişei de pe zidul din faţă. N-ai idee cîte am făcut. Şi cahrtea şi proprietatea şi scrisohrile şi. . multe altele. . încheie el cam încurcat. Suspină şi îşi clătină capul de martir. — Tu eşti fericit, dragul meu băiat, continuă el. Pe tine nu te dehranjeajă

nimeni. Poţi să-ţi dedici tot timpul scrisului. Aş dohri să pot face la fel. Dahr am pe cap proprietatea şi toate celelalte. Fleacuhri, dahr trebuie să te ocupi de ele. Suspină din nou. — Te invidiez pentru libehrtatea ta.

Philip rîse.

— Aproape că mă invidiez şi eu uneori. Dictafonul însă are să-ţi fie de mare ajutor.

— Ah, sînt siguhr, spuse domnul Quarles. Făhră îndoială.

— Cum merge cartea?

— încet dar siguhr. Cred că am adunat grosul matehrialului.

— Asta e ceva.

278

— Voi romanciehrii, spuse domnul Quarles cu un aer condescende t, sînteţi fehriciţi. Vă aşezaţi n

simplu la masă şi începeţi sa Scrieţi; nu-i nevoie de o muncă preliminară. Nu se compahră. Arătă spre clasoare şi fişier. Erau dovezile superiorităţi) ]uj ca şj a]e imenselor greutăţi cu care lupta. Cărţile lui Philip or fi avînd succes. Dar, în definitv, ce este un roman? O Qră de distracţie, atîta tot; îl iei, îl citeşti şi apoi îl arunci fără ă

s -ţi pese. Pe cînd cea mai cuprinzătoate carte asupra democraţiei. . Oricine poate să scrie un roman. Este doar o problemă de a trăi şi de-ă te apuca apoi să pui pe hîrtie întîmplările. pe cînd, ca să compui cea mai cuprinzătoare carte asupra democraţiei trebuie să iei note, să siringi material din nenumărate surse, să

cumperi clasoare şi maşini de scris, portabile, poiigote, de calculat; ai nevoie de un fişier, de carnete cu foi volante şj de n stilou care să scrie şase mii de cuvinte fără să ţrebuj U

asca să-l umpli iar; ai nevoie de un dictafon şi

de o secretară an§ tă pentru o jumătate de zi, care în curînd are să lucreze opt aj a

ore . — N U se compahră,

insistă el.

— Ah, ft^ spuse Philip care se plimba prin cameră examinînd amaratele utile literaturii. Nu se compară. Ridică mai multe tăietuj-j din ziare, ce se aflau sub un presse-papier, pe capacul ce acoperea maşina de scris „Corona". — Dezlegi cuvinte încrucişate? întrebă el ridicînd diagramele cu pătrate negre, dispu^e neregulat. N-am ştiut c-ai devenit un pasionat după cuvinte încrucişate.

Domnul Quarles luă tăieturile de ziar din mîna fiului său şi B puse bine într-un sertar. Era supărat că Philip le văzuse. Cuvintele încrucişate ratau efectul produs de dictafon.

FIeacl)urjţ spuse^ el rizînd scurt. Mă distrează însă cînd mi-e mintea obosită. îmi place să mă amuz cu ele uneohri. Ţn realitate domnul Quarles îşi petrecea aproape toată dimineaţa de d cuvinte încrucişate. Ele se

z ie gîn

potriveau exact cu tipul lui (je inteligenţă. Era unul dintre cei mai experţi dezlegători cje cuvinte încrucişate din epoca sa.

Intfe timj, ;n sa]on doamna Quarles discuta cu nora ei. 'oamna Qu^rles era o femeie mică de statură şi activă, cu părul cenuşiu, dar conservînd netulburate şi aproape nealterate liniile pure ale un^j j ţee cu trăsături regulate şi frumos modelate. Ih Ul- ei trăda vioiciune, sensibilitate. Ochii expresivi, aştri-cenuşj^ radiau o energie delicată, o vitalitate puternică, pitind ms^ ]a cea maj mic^ senzaţie şi desfăşurînd neîncetate re^'vl" stl"ălucire şi nuanţe. Buzele ei îţi tălmăceau la fel de e şi de constant gîndurile şi sentimentele ca şi privirea ei; 279

grave sau hotărîte, zîmbeau sau erau melancolice, exprimînd emoţiile pe o scară cromatică infinitezimală.

— Ce face micul Phil? spuse ea, interesîndu-se de nepotul ei.

— Splendid!

— Scumpul de el! Căldura răspîndită de afecţiunea doamnei Quarles îi făcea vocea mai profundă şi îi lumina privirea. — Trebuie să vă fi simţit foarte prost lăsîndu-l singur atîta timp.

Elinor ridică aproape imperceptibil din umeri.

— Ştiam că domnişoara Fulkes şi mama puteau să-l îngrijească mai bine ca mine. Rîse şi clătină din cap. — Nu cred că natura m-a destinat să am copii. Ori sînt nerăbdătoare cu ei, ori îi răsfăţ. Desigur, micul Phil e un îngeraş, dar sînt sigură că o familie numeroasă m-ar fi înnebunit.

Expresia de pe chipul doamnei Quarles se schimbă.

— Dar nu te-ai bucurat din tot sufletul să-l vezi din nou după atîtea luni?

întrebarea ei trăda nelinişte. Spera ca Elinor să-i răspundă afirmativ şi plină de entuziasm, cum ar fi fost'şi firesc în aceste împrejurări. în acelaşi timp era obsedată de teama că această fată ciudată ar putea să-i răspundă (cu francheţă, care era o calitate atît de admirabilă deşi foarte neliniştitoare, căci îi revela stări sufleteşti necunoscute şi de neînţeles lui Rachel Quarles). că nu se bucurase cîtuşi de puţin să-şi revadă copilul. Primele cuvinte ale lui Elinor îi luară o piatră de pe inimă.

— M-am bucurat grozav, spuse ea, dar răpi cuvintelor tot efectul, adăugind: Nu-mi închipuiam c-aş fi putut întradevăr să fiu atît de fericită cînd am să-l revăd. Te asigur că am fost nemaipomenit de emoţionată.

Se lăsă tăcere. „Ciudată fată", îşi spuse doamna Quarles, iar faţa ei reflecta ceva din uimirea pe care o simţea întotdeauna în prezenţa lui Elinor. Făcuse tot ce-i stătuse în puteri ca s-o iubească şi, pînă la un anumit punct, reuşise. Elinor avea multe calităţi excelente. Părea însă că-i lipseşte ceva, ceva fără care nici o fiinţă omenească

nu putea să cîştige în întregime simpatia lui Rachel QuarJes. Ca şi cum Elinor s-ar fi născut /ară unele instincte fireşti. Să nu se fi aşteptat să se simtă fericită la revederea copilului era destul de bizar. Ceea ce însă i se părea lui Rachel şi mai bizar era calmul şi nepăsarea cu care Elinor recunoscuse faptul. Ea ar fi roşit să facă o asemenea afirmaţie, chiar dacă ar fi fost adevărată. I s-ar fi părut ceva ruşinos, un fel de blasfemie, o negare a unui lucru sfînt. Pentru Rachel respectul datorat lucrurilor sfinte reprezenta ceva firesc. Din cauza acestei lipse de respect din partea lui Elinor, cît şi a incapacităţii ei de a înţelege că lucrurile sfinte sînt sfinte.

280

doamnei Quarles îi era cu neputinţă să-şi iubească nora atît cit ar fi voit.

în ceea ce o privea, Elinor o admira, o respecta şi ţinea sincer la soacra ei. Pentru ea, greutatea principală consta în a stabili un contact afectiv cu o persoană ale cărei idei şi principii i se păreau ciudate, de neînţeles şi chiar absurde. Doamna Quarles profesa concepţii religioase discrete, dar înfocate, şi îşi ducea viaţa cît mai conform cu convingerile ei religioase. Elinor o admira, deşi îşi dădea seama -că totul e cam absurd şi inutil. Primise educaţia obişnuită, dar nu-şi amintea un moment, chiar din copilărie, cînd să fi crezut în mod serios ce i se spunea despre lumea de apoi şi locuitorii ei. Lumea de apoi o plictisea; n-o interesa decît lumea de aici. Cînd primise confirmarea religioasă nu simţise o emoţie mai puternică decît dacă s-ar fi dus la teatru; de fapt emoţia fusese mult mai mică. Adolescenţa ei trecuse fără să lase urma unei crize religioase.

— Totul îmi pare o mare prostie, spunea Elinor cînd se discuta această problemă în prezenţa ei. Cuvintele nu aveau nimic afectat şi nici nu erau rostite pe un ton de sfidare. Afirma limpede un punct de vedere. Religia, şi o dată cu ea întreaga moralitate transcendentă şi toate speculaţiile metafizice.i se păreau prostii, exact aşa cum mirosul brînzei de Gorgonzola i se părea dezgustător. în afara experienţei directe, nimic nu avea sens.

Uneori, ca în astfel de ocazii, ar fi vrut ca ceea ce se petrece dincolo de experienţa directă să aibă un sens. I-ar fi plăcut să găsească o punte peste prăpastia ce o despărţea de doamna Quarles. în situaţia existentă. Elinor simţea o oarecare jenă; în prezenţa soacrei ezita să-şi exprime sentimentele sau să spună ce gîndeşte. Descoperise deseori că mărturisind sincer ceea ce i se părea a fi sentimente perfect fireşti şi opinii cu totul logice, putea s-o supere pe doamna Quarles, care le considera stranii şi scandaloase. Ca acum, de pildă, judecind după expresia fugară de pe faţa ei mobilă şi sensibilă. Ce se petrecuse? Conştientă că nu jignise pe nimeni, Elinor nu putea decît să se mire. Pe viitor, se hotărî ea, n-o să-şi mai spună părerea ci are să fie de acord cu tot ce se afirmă.

Şi totuşi, următorul subiect de conversaţie se întîmplă s-o intereseze prea puternic pe Elinor, pentru 'a-şi mai respecta hotărîrea luată. Mai mult, despre acest subiect, cum ştia din experienţă, putea să vorbească liber, fără

pfcu' să jignească neintenţionat. De c/te ori venea vorba despre Philip, sentimentele şi opiniile lui Elinor i se păreau doamnei Quarles perfect întemeiate.

— Ce face Philip cel mare? întrebă ea de data asta.

28]

— Vezi ce bine arată, îi răspunse Elinor, referindu-se la sănătatea lui, deşi ştia că întrebarea nu viza starea lui fizică. Aştepta cu un fel de teamă conversaţia care avea să urmeze în mod sigur. în acelaşi timp, era totuşi bucuroasă că are prilejul să discute ceea ce o preocupa permanent şi constituia pentru ea o amărăciune. ,

— Da, da, văd asta, spuse doamna Quarles. Dar eu voiam de fapt să întreb altceva. Ce e în sufletul lui? Cum se poartă cu tine?

Tăcură. Elinor se încruntă uşor şi se uită în jos.

— E distant, spuse ea în cele din urmă. Doamna Quarles suspină.

— întotdeauna a fost aşa, spuse ea. întotdeauna a fost distant.

Şi ei i se părea că lui Philip îi lipseşte ceva — ceva legat de dorinţa şi de capacitatea de a se dărui, de a lua din proprie iniţiativă contact cu oamenii, cu cei care-l iubeau, cu cei pe care-i iubea. Geoffrey fusese cu totul altfel.

Amintindu-şi de fiul ei mort, doamna Quarles îşi simţi întreaga fiinţă pătrunsă de o tristeţe sfîşietoare. Dacă

cineva i-ar fi sugerat câ-l iubise pe Geoffrey mai mult decît pe Philip, ar fi protestat. Era convinsă că la început, sentimentele ei faţă de amîndoi fuseseră aceleaşi. Geoffrey îi îngăduise însă să-l iubească mai adînc, să fie foarte apropiaţi. Păcat că Philip n-o lăsase să-l iubeaască mai mult. Ridicase întotdeauna bariere între ei. Geoffrey fusese o fire deschisă, se dăruia pentru că putea şi el primi. Philip însă fusese tot timpul recalcitrant şi avar. Cînd ea se apropiase de el, Philip îşi închisese uşile sufletului şi îşi încuiase pe cele ale minţii, ea ea să nu-i surprindă

nici măcar un crîmpei din tainele lui. Doamna Quarles nu-i aflase niciodată sentimentele şi gîndurile.

— Chiar cînd era mic, spuse ea cu voce tare.

— Acum are lucrările lui, spuse Elinor după o pauză. Ceea ce e şi mai rău. Lucrările lui sînt ca un castel pe vîrful unui munte. Se închide înăuntru şi nu poţi să-l cucereşti.

Doamna Quarles zîmbi trist.

— Nu poţi să-l cucereşti; Asta era caracterizarea potrivită. Chiar de mic copil fusese o fire închisă. Poate că în cele din urmă o să se predea de bunăvoie.

— Mie? spuse Elinor. Sau altcuiva? N-aş avea o mare satisfacţie dacă s-ar preda altcuiva, nu-i aşa?

Deşi, atunci cînd nu am sentimente egoiste, adăugă ea. aş dori să se predea oricui, pentru binele lui.

282

Cuvintele lui Elinor o făcură pe doamna Quarles să se eîndească la soţul ei, fără ranchiură — deşi acesta îi pricinuise destule necazuri şi o jignise — ci mai degrabă cu milă şi solicitudine. Căci nu putuse să creadă

niciodată că e numai vinovat. Era şi nefericit.

Elinor suspină.

— Nu mă aştept de fapt că capituleze în faţa mea, spuse ea. Cînd -ai căpătat un obicei, nu poţi scăpa de el cît ai bate din palme, devenind alt om.

Doamna Quarles clătină sceptic din cap. în ultimii ani, revelaţiile copleşitoare pe care i le oferise Sidney avuseseră surse neaşteptat - de umile: fetiţa de la bucătărie, fiica pădurarului. Cum era el în stare, se întrebă ea pentru a o mia oară, cum era în stare? I se părea de neînţeles!

— Dacă, măcar, spuse ea în şoaptă, ai crede în Dumnezeu. Dumnezeu o încurajase întotdeauna. Dumnezeu şi înfăptuirea voinţei lui. Nu pricepuse niciodată cum trec oamenii prin viaţă fără ajutorul lui. — Dac-ai putea măcar să-l găseşti pe Dumnezeu.

Zîmbetul lui Elinor deveni sarcastic. Remarcile de acest gen o plictiseau, fiind atît de ridicole şi de deplasate.

— Ar putea fi mai simplu, începu ea, dar, după primele cuvinte se stăpîni. Intenţionase să sjpună că poate ar fi fost mai simplu să-şi găsească un amant. îşi aminti însă de hotărîrea luată mai înainte şi tăcu.

— Ce spuneai? Elinor dădu din cap.

— Nimic! .

Din fericire pentru domnul Quarles, British Museum nu avea nici o filială în ţinutul Essex. Nu-şi putea face cercetările şi aduna documentele necesare cărţii sale decît la Londra. Casa din Portaoi Square era închiriată.

(Domnul Quarles blama impozitele pe venit, deşi vina pentru închiriere o purtau mai ales propriile sale speculaţii la bursă cu acţiunile fabricii de zahăr); ori de cîte ori pretenţiile de a deveni savant îl mînau la.oraş, locuia îhtr-un mic şi modest apartament în Bloomsbury („îmi convine pentru că e la doi paşi de muzeu").

In timpul ultimelor săptămîni necesităţile de documentare se dovediseră ciudat de presante. Vizitele la Londra fuseseră dese şi prelungite. După cea de-a doua vizită de felul acesta, doamna vuarles se întrebase, cu amărăciune, dacă Sidney nu-şi găsise o amantă. Iar cînd se întoarse după cea de a treia vizită şi peste 283

cîteva zile, în ajunul celei de a patra vizite, începuse să mîrîie ostentativ, plîngîndu-se de imensa complexitate a istoriei democraţiei în societatea vechilor indieni, Rachel fu convinsă că amanta există. îl cunoşteau destul de bine pe Sidney pentru a fi sigur că dacă într-adevăr ar fi citit despre vechii indieni nu şi-ar fi bătut niciodată

capul să discute despre ei la masă, şi în orice caz nu atît de mult şi de insistent. Sidney vorbea, folosind politica sepiei, care, urmărită de duşman, împroaşcă cerneală ca să-şi ascundă mişcările. în dosul norului de cerneală

despre vechii indieni, spera să se strecoare neobservat la oraş. Sărmanul Sidney! Se închipuia atît de machiavelic! Cerneala era însă transparentă, iar şiretenia copilărească.

— N-ai putea să vorbeşti să ţi se trimită cărţile de la London Library? întrebă doamna Quarles oarecum intenţionat.

Sidney dădu din cap.

— Astea sînt căhrţi, spuse el plin de importanţă, pe cahre nu le găseşti decît la muzeu.

Rachel suspină; singura ei speranţă era ca amanta lui Sidney să fie în stare să evite o încurcătură serioasă, şi în acelaşi timp să nu provoace scandal.

— Cred c-am să mehrg împreună cu voi mîine la Londra, anunţă el în ajunul plecării lui Philip şi Elinor.

— Iar pleci? întrebă doamna Quarles.

—- Trebuie să clahrific o problemă în legătură cu nenohrociţii ăştia de indieni, explică el. Cred c-am s-o găsesc în cartea lui Pramathanatha Banerjea.. Sau poate că se ocupă de ea Radakhumud Mookerji. Pronunţă numele sforăitor, ca un expert, pentru a face impresie. — Problema tratează administraţia locală în timpul dinastiei Mauhrya. Ehrau foahrte democraţi, ascultă-mă pe mine, în ciuda despotismului de la conducehre. De pildă. .

Prin norul de cerneală doamna Quarles zări o siluetă feminină.

Cînd micul dejun se termină, Sidney se retrase în biroul său şi se dedică cuvintelor încrucişate din ziarele de dimineaţă. „Un fel de ceapă — şapte litere." Aşteptarea zilei următoare îi distrăgea atenţia şi nu se putea concentra.

„Sînii ei, îşi spuse el, spatele ei neted şi alb. ." C/iive"1. mergea? Nu, căci avea doar numai cinci litere.

Traversă odaia îndreptîndu-se spre un raft şi scoase Biblia; paginile subţiri foşniră sub degetele lui. „Pintecele tău e ca un potir învoit şi din care vinul nu lipseşte, şi trupul tău e ca un Chive (engl.), arpagic.

284

snop de grîu, încins cu crini. Şi sînii tăi alături sînt ca doi pui de ciută, ca doi pui gemeni ai unei gazele."

SoJomon vorbea în locul lui şi cu ce strălucire: „încheieturile soldurilor sînt adevărate bijuterii, opera unui meseriaş îndemînatic".1 Citi cuvintele cu voce tare. Gladys avea o siluetă ireproşabilă. „Ca un potir învoit, din care vinul nu lipseşte." Orientalii ştiau ei ce înseamnă pasiunea. Confundînd pasiunea cu lubricitatea, domnul Quarles se Considera un om foarte pasionat. „Trupul tău e ca un snop de grîu." Pasiunea e un sentiment respectabil, iar în unele ţări e într-adevăr apărată de lege. Poeţii o consideră chiar> sfintă. Domnul QuarJes Je dădu dreptate poeţilor. „Puii de ciută" era însă o comparaţie bizară şi nepotrivită. Gladys era plinuţă, fără a fî grasă, cu pielea bine întinsă şi cu muşchii elastici. Căprioarele dimpotrivă. . Fiind un om al marilor pasiuni, Sidney se putea considera o persoană într-adevăr nobilă şi eroică. „Sora mea, mireasa mea e o grădină închisă, e un izvor cu lacăt, o fîntînă pecetluită este. Vlăstarii tăi clădesc un paradis de rodii, cu roduri dezmierdate, cu cipru şi cu nard; cu nard şi cu şofran, cu trestie cu bun miros, cu scorţişoară şi cu toţi copacii cu Jacrămi de tămîie, cu smirnă şi cu aloe. ." Asta e! Cuvîntul care-i trebuia era „usturoi". Se potrivea," şapte litere. „Un fel de ceapă." „Smirnă şi aloe, şi cu toată frumuseţea arbuştilor balsamici."

A doua zi trenul de dimineaţă sosi cu aproape douăzeci de. minute întîrziere.

— E o ruşine, repetă tot timpul domnul QuarJes, uitîndu-se la ceas. O ruşine!

— Te grăbeşti foarte tare să ajungi la indienii tăi, spuse Philip zîmbind de pe locul său din colţul compartimentului.

Tatăl său se încruntă şi schimbă vorba. La staţia Liverpool Street se despărţiră, Sidney luînd un taxi, iar Philip şi Elinor un altul. Sidney ajunse la apartamentul său tocmai la vreme. Era încă ocupat să-şi spele de pe mîinile mari şi groase murdăria adunată în timpul călătoriei, cînd se auzi soneria. Se grăbi cu spălatul şi se şterse pe mîini.

Luînd o expresie demnă, intră în hol şi deschise uşa. Era Gladys. O primi cu un feJ de condescendenţă

maiestuoasă, cu bărbia ridicată, cu jiletca lipită pe burta suptă, zîmbindu-i de sus (Gladys se considera „petite").

>i clipind amabil. Faţa micuţă, care îi răspunse tot zîmbind, era obraznică; vulgară şi dispreţuitoare. Dar nu faţa ei îl adusese pe Quarles la Londra şi nici măcar Gladys Helmsey ca ■i/or — Biblia, traducerea Vasile Radu şi Gala Galaction.

285

persoană, ci simplul aspect generic al femeii, „silueta" ei, cum ar fi numit-o eufemistic Sidney/

— Eşti foarte punctuală, draga mea, spuse el întinzîndu-i mîna.

Gladys fu cam surprinsă de tonul rece al primirii. După cele petrecute ultima dată, se aşteptase la o primire mai drăgăstoasă.

— Cred şi eu! răspunse ea din lipsă de altceva mai bun; şi cum fiinţele omeneşti.nu pot scoate decît un număr limitat de zgomote şi de strîmbături prin care să-şi exprime multitudinea emoţiilor, Gladys începu să rîdă ca şi cum ar fi distrat-o ceva, cînd de fapt era doar surprinsă şi neliniştită.

Murea de nerăbdare să-l întrebe, pe un ton pe jumătate provocator, pe jumătate iritat, de ce n-o sărută, sau poate că se şi săturase de ea. Se hotărî să aştepte.

— Aproape prea punctuală, continua Sidney. Trenul meu a întîrziat scandalos de mult. Scandalos! Radia îndigarea.

— Nu zău, zise Gladys. Nota rafinată care îi învăluia conversaţia, ca un deghizament prea distins, dispărea uneori. Atunci îşi pronunţă cuvintele şi frazele în cel mai vulgar argou londonez.

— O mahre ruşine! spuse Sidney. Trenurile n^au voie să întîhrzie. Am să scriu şefului gării din Livehrpool Street. Nu sînt siguhr, adăugă el mai plin de importanţă, dacă n-am să scriu şi ziahrului Times.

Gladys fu impresionată. Aceasta şi urmărise domnul Quarles. în afară de simplele satifacţii senzuale, farmecul cel mai mare al vacanţelor sale sexuale consta în faptul că şi le petrecea în tovărăşia unor fete uşor impresionabile. Lui Sidney îi plăcea ca ele să fie nu numai tinere, dar şi de condiţie joasă şi sărace. Sentimentul cert al superiorităţii sale şi al admiraţiei sincere a altora faţă de el reprezenta pentru Sidney o voluptate la fel de mare ca o îmbrăţişare. Escapadele lui nu erau numai evadări de sub tutela castităţii, dar şi momente cînd scăpa de acea senzaţie de inferioritate care îl obsedase întotdeauna acasă, la Parlament sau la birou. Femeilor tinere din clasele sărace le apărea ca un om important şi plin de pasiune.

Pe Gladys, ameninţările lui o impresionară, dar o şi distrară. O impresionară fiindcă ea venea din lumea celor săraci, a sclavilor ce-şi cîştigă cu răbdare un salariu şi consideră aspectele neplăcute ale vieţii sociale ca fenomene fireşti, scăpate de sub controlul forţelor omeneşti şi opunîndu-se dorinţelor umane. Sidney era unul din bogătaşii inaccesibili; oamenii înstăriţi refuză să recunoască aspectele neplăcute ale vieţii; trimit scrisori ziarului Times în această problemă, trag sforile, se folosesc de

286

influenţa lor, depun plîngeri oficiale la, poliţie, unde găsesc întotdeauna amabilitate şi o politeţe exagerată. Lui Gladys i se părea minunat — minunat dar şi foarte caraghios. Se făcea prea multă agitaţie în jurul întregii întîmplări. Parcă era parodia unei astfel de întîmplări pe scena unui teatru de revistă. Admira şi înţelegea perfect motivele de ordin economic şi social ale purtării lui Sidney (din cauza acestei înţelegeri devenise atît de prompt amanta lui). îi venea însă să şi rîdă. îi lipsea respectul. Domnul Quarles deschise uşa salonului, invitînd-o să

intre.

— Mercil spuse Gladys şi păşi înăuntru.

Sidney o urmă. La rădăcina cefei, părul ei negru, tăiat scurt, se termina într-un mic triungh, îndreptat cu un vîrf spre şira spinării. Gladys purta o rochie verde şi subţire. Prin materialul fin se vedea mai jos de umeri pielea, acolo unde se termina furoul. O centură de piele neagră, lucioasă, se încheia. în diagonală şi foarte jos pe şoldurile ei. La fiecare pas cureaua se ridica şi apoi cădea la loc pe şoldul stîng cu o regularitate ritmică. Ciorapii aveau culoarea pielii bronzate. Crescut într-o vreme cînd doamnele lăsau impresia că alunecă pe roţi, domnul Quarles era deosebit de susceptibil la glezne; găsea grozavă moda modernă, fiind veşnic convins că tinerele femei care o adoptau luau cu premeditare acest aer indecent, din dorinţa de a-l avea pe el ca amant. Urmărea din ochi curbele bronzate magnific. Dar ceea ce îl fascina astăzi, în primul rînd, era centura de piele neagră jucînd la fiecare mişcare a piciorului, de jos în sus pe şoldul stîng, cu regularitatea unei maşini. Prin acea mişcare ritmică, întreaga specie neindividualizată, întregul sex feminin îi semnalau ca un far apelul lor.

Zîmbind şi invitîndu-i cu cochetărie, Gladys se opri şi se întoarse spre el. Domnul Quarles însă nu reacţiona cum se aştepta ea.

— Am adus cu mine maşina de scris „Cohrona", spuse el. Poate c-ar fi mai bine să începem imediat.

Gladys fu surprinsă a doua oară, avu intenţia să spună ceva dar se răzgîndi; se aşeză în faţa maşinii de scris, fără

să scoată o vorbă. '

Domnul Quarles îşi puse pince-nez-ul cu montură de bagă şi îşi deschise mapa. îşi găsise o metresă, dar nu vedea de ce trebuie să se lipsească de serviciile unei dactilografe, pe care, la urma urmei, o plătea.

•— Ahr fi poate mai bine, spuse el uitîndu-se la ea peste

pince-nez, dacă am începe cu aceste scrisohri către Ministrul iranspohrtuhrilor şi către ziarul Times. Gladys potrivi hîrtia în maşină şi bătu data. Domnul Quarles înghiţi în sec şi începu să

icteze. In scrisori se aflau cîteva fraze reuşite, îşi spuse el 287

măgulit. „O neglijenţă impahrdonabilă implicînd piehrdehrea unui timp util, spre deosebihre de cel al bihrocraţilor adohrmiţi de la Compania Căilohr Fehrate" asta, de pildă, suna excelent. Tot astfel şi fraza adresată binevoitor ziarului Times: „răsfăţaţii sociali dintr-o industrie protejată". — O să le sehrveascâ de lecţie, mizehrabililor, spuse el cu satisfacţie, recitindu-şi scrisorile. Asta o să-i doahră

rău de tot. Se uită la Gladys aşteptîndu-i aplauzele, dar surîsul de pe faţa ei obraznică nu-l satisfăcu în întregime. — Păcat că bătrînul Lohrd Hagworm nu mai trăieşte, adăugă el, invocînd aliaţi puternici. I-aş fi scris lui. A fost unul din dihrectorii Companiei. Ultimul dintre membrii familiei Hagworm murise însă în 1912. Gladys continua să fie mai mult amuzată decît cuprinsă de admiraţie.

Domnul Quarles mai dictă vreo zece scrisori, răspunsuri la o corespondenţă pe care o lăsase să se adune mai multe zile înainte de a veni la Londra, aşa încît răspunsurile în bloc să pară mai importante, iar pe de altă parte să fie sigur că n-o plăteşte degeaba pe Gladys pentru munca de secretară.

— Slavă Domnului, spuse el, cînd se termină răspunsul la ultima scrisoare. Nici nu-ţi închipui, continuă el (şi marele gînditor veni în ajutorul gent/eman-ului cu moşie), nu-ţi poţi închipui cît de enehrvante pot fi aceste fleacuhri cînd ai preocupăhri mai sehrioase şi mai impohrtante.

— Cred şi eu, spuse Gladys, gîndindu-se cît era de caraghios.

— Scrie, porunci domnul Quarles, căruia îi venise brusc une pensee. Se lăsă pe spate în fotoliu, îşi închise ochii, şi porni în urmărirea ideii ce-i scăpa tot timpul.

Gladys aşteptă cu degetele pe claviatură. Se uită la ceasul de la mină. Douăsprezece şi zece. In curînd vine ora mesei. Un ceas nou — ăsta o să fie pimul lucru pe care o să-l oblige să i-l ia. Cel de la mînă

era ieftin şi oribil, şi mai mergea şi prost.

— Note pentru volumul de Reflecţii, spuse domnul Quarles, fără să-şi deschidă ochii. Clapele răpiră

scurt. „Culmile de fildeş ale gîndihrii", repetă el cuvintele în gînd. De-a lungul coridoarelor din mintea lui cuvintele răsunară satisfăcător. Prinsese fraza. Se sprijini pe neaşteptate în mîini şi îşi deschise ochii, descoperind că partea de sus, din bumbac, a ciorapilor de culoarea pielii bronzate, se vedea, din locul unde stătea el, pînă la o distanţă apreciabilă deasupra genunchiului lui Gladys. — Toată viaţa, dictă el, cu ochii fixaţi pe manşeta de bumbac a ciorapului, am avut de suferit de pe uhrma întrerupehrilohr lipsite de importanţă — nu, scrie mai bine: datohrită, fleacuhrilor de pe această lume, punct, de-a capul. Ştiu că unii 288

gînditohri, vihrgulă, pot să ignohre aceste înthrehrupehri, vihrgulă, acordîndu-le o atenţie supehrficialâ, dahr suficientă, vihrgulă, revenind la preocupăhrile lohr mai înalte, vihrgulă, cu o minte limpede, punct. De-a capul.

Se făcu tăcere. Deasupra manşetei ciorapului, îşi spunea domnul Quarles, e pielea goală, o piele moale, bine întinsă şi urmînd curba descrisă de carnea tare a şoldului. O putea mîngîia şi mîngîind-o să-şi simtă vîrful degetelor mîngîiate mătăsos; să poată strînge cu mîna carnea ei elastică; şi chiar s-o muşte. Un fel de potir rotund, un fel de snop de grîu.

Observînd deodată direcţia privirii lui, Glady îşi trase fusta în jos.

— Unde rămăsesem? întrebă domnul Quarles.

— La „preocupările lor mai înalte cu o minte limpede", răspunse Gladys, citind de pe pagina din faţă.

— Mda! îşi frecă nasul. Eu, vihrgulă, din păcate, vihrgulă, n-am reuşit niciodată să realizez această limpezime a minţii,' punct şi vihrgulă; sensibilitatea mea nehrvoasă e mult prea putehrnică, punct. De-a capul. împins cu fohrţa de pe culmile de fildeş ale gîndihrii (rosti fraza, rostogolind cuvintele cu satisfacţie), în cloaca ordinahră, vihrgulă, devin nehrvos, vihrgulă, îmi piehrd calmul minţii, fiind incapabil să uhrc din nou în tuhrnul meu. Se ridică şi începu să se plimbe agitat prin odaie. — Asta a fost întotdeauna nenohrocihrea mea, spuse ei. O sensibilitate prea mahre. Un gînditohr sehrios nu trebuie să aibă tempehrament şi nici nehrvi. Nu ahre dreptul să fie plin de pasiune.

„Ce piele, îşi spunea el, ce piele elastică şi, bine întinsă." Se opri în spatele scaunului ei. Micul triunghi de păr tăiat scurt

urma linia sirii spinării. îşi lăsă mîinile pe umerii ei şi se aplecă peste ea.

Gladys îşi ridică privirea spre el şi, triumfînd, îi zîmbi obraznic.

— Şi acum? întrebă ea.

Domnul Quarles se aplecă şi mai mult şi o sărută pe gît. Gladys chicoti.

— Mă gîdili!

Mîinile lui o cercetau, alunecînd de-a lungul braţelor, ipăsîndu-i trupul — acel trup al speciei, al întregului sex feminin. Gladys, un exemplar individualizat, continua să scoată chicote.

_ ~~ Răule! spuse ea şi simula gestul de a-i îndepărta mîinile. Kăule!

Capitolul XXI

— Acum o lună, spuse Elinor, în timp ce taxiul ieşea din staţia Liverpool Street, eram la Udaipur.

— Ţi se pare, fireşte, puţin probabil, îi răspunse Philip, de acord cu implicaţiile observaţiei.

— Cele zece luni de călătorie au trecut ca o oră petrecută la cinema. Uite Banca Angliei. încep să mă îndoiesc c-am lipsit cu adevărat. Suspină. Sentimentul e destul de îngrozitor.

— Crezi? întrebă Philip. Pentru mine e ceva obişnuit. N-am avut niciodată senzaţia că s-a întîmplat ceva pînă în dimineaţa aceasta. Scoase capul pe geamul taxiului. Nu înţeleg de ce trebuie să te agiţi ca să vezi Taj Mahalul1, cînd ai la îndemînă catedrala Sfintul Paul. Ce minunăţie!

— Şi ce magnifice sînt reflexele albe şi negre.

— Parc-ar fi o gravură. E o dublă operă de artă. Atît din punct de vedere arhitectural cît şi ca gravură a unei arhitecturi. Se lăsă pe spate. — Mă întreb deseori dac-am avut vreodată copilărie, continuă el, revenind la conversaţia de mai înainte.

'— îndoiala ta se datoreşte faptului că nu te-ai gîndit niciodată la ea. Multe lucruri din copilărie sînt mai reale pentru mine decît acest Ludgate Hill; unde ne aflăm acum. Eu însă mă gîndesc tot timpul la copilăria mea.

— Ai dreptate, spuse Philip. Eu nu încerc să-mi amintesc prea des. De fapt, aproape niciodată. Mi se pare întotdeauna că am prea multe de făcut şi-mi bat capul.

— N-ai nici un fel de pietate firească, spuse Elinor. îmi pare foarte rău.

Maşina înainta de-a lungul Strand-uliii. Cele două bisericuţe protestau zadarnic împotriva enormelor dimensiuni ale lui Australia House. în curtea lui King's College un grup de tineri, bărbaţi şi femei, aştepta la soare sosirea profesorului de teologie

1 Mausoleu grandios, construit la Agra între 1630—1648 de unul din împăraţii Indiei, pentru o favorită. Prin splendoarea sa arhitectonică, mausoleul e un punct de atracţie pentru turişti. - '

290

pastorală. La intrarea pentru locurile ieftine de la parterul teatrului „Gaiety" se şi formase o coadă; afişe făceau reclama celei de a patru suta reprezentaţii cu Fata de la Biarritz. Alături de restaurantul „Savoy", Philip observă

un magazin de unde mai puteai cumpăra o pereche de ghete cu doisprezece şilingi şi şase pence. în Trafalgar Square văzură jocurile de ape ale fîntînilor arteziene, leii de piatră ai lui Sir Edwin Landseer1 îi fixau cu o expresie feroce, dar blinda, iar amantul lui Lady Hamilton stătea cocoţat printre nori, ca sfîntul Simion stilitul. în dosul severelor colonade ale lui „National Gallery", călăreţii lui Uccello2 se luptau fără. să le pese de scurgerea timpului. Rubens îşi răpea Sabinele, Venus se privea în oglinda ei, iar în mijlocul corului de îngeri al lui Pierro della Francesca3 se năştea Isus într-o lume, splendidă şi magică. Maşina o luă pe Whitehall.

— îmi place să mă gîndesc la toţi birocraţii.

— Mie, nu, spuse Elinor.

— Mîzgălesc tot timpul, continuă el, de dimineaţa pînă seara, ca să putem trăi în libertate şi confort.

Hîrţoage peste hîrţoage, iar rezultatul e Imperiul Britanic. Ce plăcut e, adăugă el, să trăieşti într-o lume în care poţi lăsa pe seama altora toate lucrurile plicticoase — de la conducerea guvernului pînă la prepararea cîrnaţilor.

La intrarea cazărmii Regimentului de Gardă Călare sentirelele călare păreau împăiate. Lîngă Cenotaph4 o doamnă de vîrstă mijlocie, în picioare, cu ochii ridicaţi spre cer, murmura o rugăciune deasupra aparatului de fotografiat Kodak, cu care îşi propusese să ia un instantaneu al sufletelor celor nouă sute de mii de morţi. în timp ce maşina trecea prin faţa agenţiei Grindley, un indian Sikh, cu barbă neagră şi turban mov-deschis, ieşi pe uşă.

După Big-Ben5 era ora unsprezece şi douăzeci şi şapte de minute. In biblioteca din Camera Lorzilor aţipise oare un marchiz? în faţa uşii de la Westminster Abbey un autocar revărsa turişti americani. Uitîndu-se prin geamul din

' Sir Envin Henry Landseer (1802—1873), sculptor, pictor şi gravor englez, 'Paolo Uccello (1396—1475), pictor italian, a introdus în pictură Perspectiva liniară.

Pierro della Francesca (1420—1492). pictor italian, inovator în perspectivă, lumină şi atmosferă.

s Monument ridicat la Whitehall în memoria soldaţilor căzuţi în război. Ceasul din turnul palatului Westminster, clădire în care se află

sediul rarlaniemului englez.

291

spate observară că spitalul avea o mare nevoie de fonduri pentru întreţinere. '

Casa lui John Bidlake se afla pe Grosvenor Raad cu vedere asupra Tamisei.

— Pimlico, spuse Philip meditativ, pe cînd se apropiau de casă. Mai ţii minte melodia absurdă pe care o cînta tot timpul tatăl tău?

— „Să mergeri deci la Pimlico", fredona Elinor.

— Nu uita că a fost omis un vers. Rîseră, amîntindu-şi comentariul lui Johq Bidlake. _

— S-a omis un singur vers. în toate antologiile. N-am reuşit niciodată să descopăr ce s-a întîmplat cînd au ajuns la Pimlico. M-a chinuit ani de zile întrebarea. Nimic nu se compară cu doctrina lui Bowdler cînd e vorba să-ţi înflăcăreze imaginaţia.

— Pimlico, repetă Philip. Bătrînul Bidlake, îşi spuse el, făcuse din Pimlico un fel de Olimp de tip rabelaisian. Ii plăcu fraza. De tip gargantuan suna mai bine pentru public decît de tip rabelaisian. Pentru cei care nu-l citesc, Rabelais nu reprezintă decît pornografie. Un Olimp de tip gargantuan era mai bine. Se ştia, cel puţin, din auzite că.Gargantua avea o statură gigantică.

John Bidlake însă, stînd pe un scaun lîngă soba din atelierul de pictură, nu avea deloc un aer olimpian şi părea mai mic decît în realitate. O lăsă pe Elinor să-l sărute, iar cu Philip dădu. mîna.

— Mă bucur că vă văd, spuse el. Vocea îşi pierduse însă forţa; toată vigoarea şi buna dispoziţie dispăruseră.

Vorbea fără chef. Privirea îi devenise opacă, iar pupilele se congestionaseră. Arăta slab şi pămîntiu.

— Cum te simţi, tată? Elinor îşi exprimă surpriza şi neliniştea. Niciodată nu-l văzuse în aşa hal.

— Nu mă simt bine, răspunse el, clătinînd din cap, nu mă simt bine. E ceva intern în neregulă. Bătrînul leu scoase un răcnet brusc, cum avea obiceiul. — Sîntem siliţi să trăim avînd în noi o roabă de maţe! Niciodată n-am putut suferi glumele proaste ale lui Dumnezeu. Răgetul deveni tînguitor. — Nu ştiu ce se întîmplă cu maţele mele. Ceva foarte neplăcut. Răgetul degenera aproape într-un scheunat. — Mă simt groaznic. Bătrînul le descrise amănunţit simptomele.

— Âi fost la doctor? îl întrebă Elinor, cînd tatăl ei termină de vorbit.

Bidlake dădu negativ din cap.

— N-am încredere în ei. Nu-s buni de nimic. De fapt, avea o spaimă superstiţioasă de doctori. — Păsări de rău augur. Nu putea să sufere să-i vadă prin casă.

292

— Ar trebui să te vadă totuşi un doctor. Elinor încercă să-l convingă.

__ Fie, consimţi el "bombănind. Să vină şarlatanii.

în taină însă se simţea uşurat. Voia mai de mult să vadă un doctor, dar superstiţiile se dovediseră mai puternice decît dorinţa. Doctorul de rău augur avea să sosească, dar nu chemat de el, ci de Elinor. Nu-i revenea răspunderea chemării lui, iar ghinionul nu o să cadă pe capul lui. Convingerile religioase secrete ale bătrînului Bidlake erau obscure şi complicate.

începură să discute despre altele. Ştiind că poate să consulte un "doctor cu toată siguranţa, John Bidlake se simţea mai bine şi mai vesel.

__Sînt necăjită din cauza lui, spuse Elinor, după ce plecară.

Philip îi dădu dreptate.

— La şaptezeci şi trei de ani nu-i de glumit. A început să-şi arate vîrsta.

„Ce cap are!" îşi spuse el. Ar fi dorit să-l poată picta. Literatura n-ar fi reuşit să-l redea atît de bine. Putea fi descris evident pînă la ultima zbîrcitură. Dar ce realizai? Nimic. Descrierile sînt lente. O faţă e surprinsă

instantaneu. Un cuvînt, o singură frază — atît e necesar. „Splendoarea Greciei de odinioară, azi îmbătrînită."'

Cuvintele acestea, de exemplu, ar fi putut da o idee despre el. Fireşte, nu mergea. Citatele au uneori un aer comic şi pedant. „O statuie de pergament", suna mai bine. „Statuia din pergament a celui ce odinioară fusese Ahile stătea ghemuită lingă sobă." Te apropii de obiectiv. Fără descrieri lungi şi complicate. Oricine văzuse statuia Discobolului, ţinuse în mînă un volum legat în pergament şi auzise de Ahile, îl identifica ca pe John Bidlake în această frază. Dar ce se întîmpla cu cei ce nu văzuseră statuia şi nici nu citiseră despre Ahile într-o carte legată în piele de oaie scorojită de vreme? Ce să le facă el, n-aveau decît să se ducă dracului. Şi totuşi, procedeul e prea livresc. Excesiv de pedant.

Elinor rupse tăcerea.

— Mă întreb ce impresie o să-mi facă Everard, de cînd a devenit o personalitate atît de importantă. îşi imagină

figura lui concentrată, trupul enorm dar agil. Iuţeală şi violenţă. Era îndrăgostit de ea. Elinor se întrebă

dacă Everard îi plăcea cu adevărat sau dacă nu cumva îl detesta.

■ Sînt curios să ştiu dacă a început să ciupească oamenii de urechi, ca Napoleon? spuse Philip şi rîse. Oricum, e numai o chestiune de timp.

' Parafrazare a unui citat celebru din Decăderea şi prăbuşirea Imperiului "oman, vastă lucrare a istoricului englez Edward Gibbon (1737—1794).

293

— Cu toate astea, spuse Elinor, mie îmi place. Ironia lui Philip pusese capăt îndoielilor ei.

— Şi mie. Dar nu-mi dai voie să ironizez pe cei la care ţin?

— Mă ironizezi desigur pe mine. Asta tot fiindcă ţii la mine? Philip îi luă mîna şi i-o sărută.

— Te ador şi nu te ironizez niciodată. Te iau în serios. Elinor îl privi fără să zîmbească.

— Din cauza ta uneori mă apucă disperarea. Ce te-ai face dac-aş pleca într-o bună zi cu un altul? Ai regreta oare?

— Aş fi complet nenorocit.

— Crezi? îl privi. Philip zîmbea; era cu totul absent. — Sînt foarte hotărîtă să încerc, adăugă Elinor, încruntîndu-şe. Eşti sigur că ai să fii nenorocit? Aş vrea să am această certitudine înainte de-a începe.

— Şi cu cine vrei să încerci?

— Asta-i problema. Majoritatea bărbaţilor sînt imposibili.

— Ce compliment!

— Şi tu eşti imposibil, Phil. De fapt, cel mai imposibil. Şi culmea e că te iubesc, totuşi. O ştii şi o exploatezi.

Taxiul trase Ia trotuar. Elinor întinse mîna şi luă umbrela. — Fii atent, urmă ea, ridicîndu-se, n-am să mă las exploatată la infinit. N-am să-ţi ofer ceva la infinit fără să primesc nimic în schimb. într-o zi, am să încep să

caut alt bărbat. Coborî pe trotuar.

— De ce nu încerci cu Everard? o persifla el, uitîndu-se la ea prin geamul taxiului.

— Poate c-am să încerc, răspunse ea. Ştiu că de-abia aşteaptă.

Philip rise şi—i trimise o bezea.

— Spune-i şoferului să mă ducă la Club, spuse el. Everard o făcu să aştepte aproape zece minute. După ce se

pudră din nou, Elinor începu să se plimbe curioasă prin odaie. în vaze florile erau înfiorător aranjate. O vitrină

plină cu săbii vechi, pumnale şi pistoale încrustate arăta de-a dreptul oribil, ca o piesă de muzeu; o monstruozitate, avînd în acelaşi timp ceva oarecum emoţionant şi absurd. Everard avea ambiţia unui şcolar de a se plimba călare şi de a tăia capetele oamenilor. Vitrina îl trăda, ca de altfel şi masa cu capacul de cristal sub care trona o tavă cu monezi şi medalii. Cu ce mîndrie îi arătase comorile lui! O tetradrachma macedoniană, cu capul lui Alexandrul cel Mare, în chip de Hercule; sesterţiul din anul 44 înaintea erei noastre, bătut cu profilul impunător al lui Cezar, iar alături „trandafirul nobil", o monedă de pe vremea lui Edward al III-lea, purtînd efigia unei corăbii ce simboliza începutul dominaţiei engleze pe

294

mări. Pe medalia lui Pisanello' se afla capul lui Sigismondo Malatesta, cel mai fru.mos tîlhar; uite-o şi pe regina Elisabeta, cu gulerele ei de dantelă, pe Napoleon fără coroana de lauri şi pe ducele de Wcllington. Elinor le zîmbi cu afecţiune. Erau prieteni vechi. Trăsătura cea mai agreabilă a lui Everard o constituia faptul că ştiai întotdeauna la ce te poţi aştepta de la el. Era veşnic acelaşi şi fidel reputaţiei sale. Elinor deschise pianul şi atinse cîteva clape; ca de obicei, pianul era dezacordat. Pe o măsuţă lîngă cămin se afla un volum cu ultimele discursuri şi proclamaţii ale lui Everard. Ridică volumul şi-l frunzări. „Politica «Englezilor liberi», citi ea, poate fi rezumată

astfel: Socialism fără democraţie politică, combinat cu naţionalism fără sentimentul izolării." Suna grozav. Dar dacă ar fi scris „democraţia politică fără socialism combinată cu sentimentul izolării fără naţionalism", l-ar fi admirat poate la fel de sincer. Aceste abstracţii! Elinor clătină capul şi suspină. „Trebuie să fiu proastă", îşi spuse ea. Cuvintele citke n-aveau nici un sens. Vorbe goale. Vorbe şi nimic altceva. întoarse pagina. „Sistemul de guvernare cu partide politice funcţionează destul de bine în cazul cînd partidele sînt doar două grupe de oligarhii rivale, aparţinînd aceleiaşi clase, avînd aceleaşi interese şi idea-luri fundamentale şi luptînd între ele pentru a obţine puterea în stat. Cînd partidele se identifică însă cu clasele şi îşi dezvoltă principii stricte de partid, sistemul devine o nebunie. Deoarece eu locuiesc într-o parte a casei iar tu în cealaltă, eu sînt silit să cred în individualism, pînă la înlăturarea oricărui amestec al statului, iar tu eşti silit să crezi în amestecul statului pînă la înlăturarea oricărui individualism; eu sînt silit să cred în naţionalism chiar şi în naţionalismul economic (ceea ce e o prostie), iar tu eşti silit să crezi în internaţionalism (ceea ce e şi mai ridicol); eu sînt silit să cred în dictatura celor bogaţi (cu excepţia celor inteligenţi), iar tu eşti silit să crezi în dictatura celor săraci (de asemenea cu excepţia celor inteligenţi). Toate astea pentru simplu motiv, fără importanţă din punct de vedere politic, că eu sînt de dreapta iar tu eşti de stînga. în parlamentele noastre pretenţiile de ordin topografic sînt mai puternice decît cele ale bunului-simţ. Iată binefacerile sistemului de guvernare modern, cu ajutorul Partidelor politice. Ţelul

«Englezilor liberi» e de a aboli acest Şisţem, împreună cu corolarul său, parlamentarismul corupt şi E'ncace."

„Sună perfect logic" îşi spuse ea; se întrebă totuşi de eŞi bat oamenii capul cu asemenea lucruri. Mai bine ar trăi

* lsanell° ('395—1455?), artist italian renascentist, cunoscut prin medaliile e ŞI pnn desene , c de anima , e

295

fără probleme. Se părea că pentru un bărbat o viaţă fără probleme se dovedea anostă. Redeschise cartea la mijloc.

„în Anglia, fiecare libertate a avut ca efect o nouă sclavie. Distrugerea ■ feudalismului a întărit monarhia. Cu ocazia Reformei, am scăpat de infailibilitatea papilor, dar ne-au căzut pe cap drepturile de ordin divin al regilor.

Cromwell a zdrobit dreptui de ordin divin al regilor, impunîndu-ne însă tirania moşierilor şi a burgheziei. Tirania moşierilor şi a burgheziei e pe punctul de a fi repede distrusă pentru a face loc dictaturii proletariatului. O nouă

politică, de data asta nu a Papei, ci a majorităţii, a fost proclamată ca fiind infailibilă, iar legea ne sileşte s-o credem. «Englezii liberi» s-au angajat pe calea unor noi reforme şi a unei noi revoluţii politice. Ne vom lepăda de dictatura proletariatului, aşa cum părinţii noştri s-au lepădat de dreptul de ordin divin al regilor. Vom nega infailibilitatea majorităţii, aşa cum strămoşii au negat infailibilitatea papei. «Englezii liberi» reprezintă. ." Elinor întîmpină unele greutăţi în a întoarce pagina. „Ce reprezintă? se întrebă ea, altceva decît dictatura lui Everard şi infailibilitatea lui Webley?" Suflă în paginile ce se prinseseră la un loc şi le desfăcu, „. .dreptate şi libertate.

Politica lor preconizează ca cei mai buni să conducă, indiferent de originea lor. într-un cuvînt, accesul la carierele politice trebuie oferit oricărei persoane talentate. Iată ce înseamnă dreptate. «Englezii liberi» cer ca fiecare problemă să fie tratată în mocj inteligent, după importanţa ei, fără să se ţină seamă de tradiţionalele prejudecăţi ale partidelor sau de părerea lipsită de valoare a majorităţii stupide. Iată ce înseamnă libertatea. Acei care-şi închipuie că libertatea e sinonimă cu sufragiul universal. ." Undeva se trînti o uşă şi în hol răsună o voce puternică. Pe scară se auziră paşi; casa se cutremură. Uşa salonului se dădu brusc de perete, de parcă afară ar fi explodat o bombă. Cerîndu-şi iertare şi urindu-i bun venit, Everard Webley dădu năvală în cameră.

— Cum să mă scuz? strigă el prinzîndu-i mîinile. Dac-ai şti în ce agitaţie trăiesc! Mă bucur grozav că te văd iar!

Nu te-ai schimbat deloc. Eşti la fel de frumoasă. O privi cu atenţie. — Aceiaşi ochi senini şi trişti, aceleaşi buze pline şi melancolice. Arăţi extraordinar!

Drept răspuns, Elinor îi zîmbi. Ochii lui, foarte căprui, păreau de aproape o imensă pupilă; erau frumoşi, deşi te alarmau datorită unei expresii fixe, strălucitoare şi vigilente. Inspirau totuşi un sentiment se nelinişte, recunoscu Elinor. îi privi fugar apoi se uită în altă parte.

296

— Şi tu arăţi la fel! spuse ea v Eşti neschimbat. De fapt, nu ştiu de ce-ar trebui să fim altfel. îl privi din nou şi observă că Everard continua s-o fixeze. — O absenţă de zece luni şi călătoriile la tropice nu fac din tine alt om.

Everard rîse.

— Slavă Domnului că-i aşa! Hai să mergem la masă. Ce face Philip? întrebă el după ce se servi peştele. Şi el e neschimbat?

— Mai neschimbat ca niciodată, dacă-i cu putinţă. Everard dădu din cap.

— Mai neschimbat ca niciodată. Perfect. Ar fi trebuit să te aştepţi. Negrii iară pantaloni, pe care i-a văzut hoinărind pe străzi, i-au întărit scepticismul în privinţa adevărurilor eterne.

Elinor zîmbi, puţin jignită de ironia lui.

— Dar asupra ta ce efect au avut englezii pe care i-ai văzut hoinărind în uniformă verde-deschis? îi replică

ea.

Everard rîse.

— Mi-au întărit, fireşte, încrederea în adevărurile eterne.

— Dintre care tu eşti unul?

— Din care, desigur, eu sînt unul.

Se jsriviră zîmbind. Elinor îşi feri din nou privirea.

— Iţi mulţumesc că mi-ai spus-o. Continuă să fie ironică. — N-aş fi ghicit-o singură. Se lăsă o scurtă

tăcere.

— Să nu-ţi închipui, spuse el în cele din urmă, renunţînd la tonul glumeţ şi devenind serios, că mă poţi face să-

mi ies din fire, dacă îmi spui că sînt orgolios. Vorbea încet, dar vocea lui trăda imense rezerve de energie. —

Poate că alţii ar reuşi.

<, Nimănui nu-i face plăcere să fie plictisit de animale inferioare. Le striveşti. Cu semenii noştri însă lucrurile trebuie discutate raţional.

— Cuvintele tale m-au liniştit complet. Elinor rîse.

— îţi închipui că sînt orgolios, continuă el, şi cred că poate ai dreptate. Nenorocirea e că ştiu din experienţă că

orgoliul meu are o justificare. Modestia e dăunătoare, dacă-i falsă. Milton a spus: „Nimic nu-i mai folositor decît orgoliul bazat pe dreptate >• pe lege". Eu ştiu că orgoliul meu se bazează pe dreptate şi pe 'ege. Ştiu şi sînţ

absolut convins că pot să fac ceea ce vreau. Ce

! are să n-o recunosc? Vreau să fiu stăpîn şi să-mi impun voinţa. Am hotărirea şi curajul necesar. în curind voi dispune şi ue o forţă organizată. Iar atunci am să preiau puterea. Ştiu că aşa are să se întîmple şi atunci de ce să

mă prefac? Se lăsă pe spatele scaunului. Tăcură- amîndoi.

»E absurd, îşi spunea Elinor, e ridicol să vorbească astfel".

lectul cu spirit critic protesta împotriva sentimentelor, căci

297

se simţea ciudat de emoţionată. Cuvintele, vocea lui atît de catifelată şi totuşi vibrînd de mari latenţe de forţă şi pasiune, uşor de ghicit sub tonul catifelat, o fermecaseră. Cînd spusese: „Vreau să fiu stăpîn", Elinor simţise prin tot corpul o căldură neaşteptată, ca atunci cînd sorbi o înghiţitură de vin dulce şi fiert. „E ridicol", îşi repetă ea, încercînd să se răzbune pentru că o cucerise atît de uşor, şi să-i pedepsească totodată pe trădătorii din sufletul ei care se predaseră fără rezistenţă. Un lucru odată făcut, nu se mai poate desface complet. Cuvintele ri-aveau decît să fie ridicole; rămînea faptul că în timp ce el le rostea, Elinor se înfiorase de o admiraţie bruscă, de un entuziasm şi de o dorinţă stranie de a se bucura şi ride cu voce tare.

Servitorul schimbă farfuriile. Discutară fleacuri — voiajul ei, ce se mai întîmplase la Londra în timpul cît lipsise, şi despre prieteni comuni. Se servi cafeaua şi îşi aprinseră o ţigară. Amîndoi- tăceau. Cum să rupă tăcerea? se întrebă Elinor cu teamă^ Sau, mai de grabă, nu se întrebă; ştia cum, iar această cunoaştere profetică o făcea să-i fie teamă. Rupînd tăcerea, poate că ar fi avut un handicap. De asemenea, continuînd să discute fleacuri poate că

ar fi reuşit să evite o conversaţie serioasă, pînă venea clipa plecării. Deodată, avu senzaţia că nu mai e nimic de spus. O cuprinse o paralizie, ca la apropierea unui eveniment inevitabil. Nu putea decît să stea şi să aştepte, în cele din urmă inevitabilul se petrecu, aşa cum era de aşteptat.

— Mai ţii minte, spuse Everard încet, şi fără să-şi ridice privirea, ce ţi-am spus înainte de-a pleca?

— Credeam că ne-am înţeles să nu mai discutăm despre asta. , i ■

Everard îşi zvîrli capul pe spate şi rise scurt.

— Ei bine, ai înţeles greşit. O privi şi-i citi în ochi o expresie de amărăciune şi nelinişte, un apel la milă. Everard era însă nemilos. îşi fixă coatele pe masă şi se aplecă spre ea. Elinor îşi cobori privirea.

— Mi-ai spus, cînd te-ăi uitat la mine, că nu m-am schimbat, spuse el, iar vocea sa blîndă trăda violenţe latente. Ei bine, nici eu nu mi-am schimbat părerea. Ai rămas aceeaşi Elinor, aceeaşi ca atunci cînd ai plecat. Te iubesc tot atît de mult, Elinor. Nu, te iubesc mai mult. Mîna lui Elinor zăcea pe masă, în faţa ei.

Everard întinse mîna şi i-o apucă — Elinor. şopti el.

Elinor clătină din cap fără să-l privească.

încet şi plin de pasiune, Everard vorbi mai departe.

— Nu ştii ce poate să însemne dragostea, spuse el. Nu ştii ce-ţi pot oferi. O dragoste disperată şi nebunească, ca o

298

suprafaţă deznădăjduită. Şi totuşi o dragoste violentă şi dulce, violentă cum e omorul şi dulce cum e somnul.

„Vorbe, îşi spunea Elinor, vorbe absurd de melodramatice". Vorbele o emoţionau însă aşa cum o emoţionaseră şi lăudăroşeniile lui.

— Te rog, Everard, spuse ea cu voce tare, ajunge. Nu voia să se emoţioneze. Cu un efort îşi aţinti privirea în ochii lui vii şi cercetători. încercă să rîdă şi clătină din cap. — Fiindcă e cu neputinţă, şi o ştii bine.

— Tot ce ştiu, spuse el încet, e că ţi-e teamă. Ţi-e teamă să nu te trezeşti la viaţă. Fiindcă de ani de zile eşti pe jumătate moartă. Şi nu ţi s-a ivit prilejul să te trezeşti cu totul la viaţă. Ştii că eu pot să-ţi ofer acest prilej. Iar ţie ţi-e teamă tot timpul.

— Prostii!" spuse ea. Cuvinte mari şi melodramatice.

— Poate că ai dreptate într-un fel, urmă el. Să trăieşti trează, dar trează cu adevărat, nu-i o glumă, ci un lucru primejdios. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, adăugă el, iar violenţa adormită

din vocea lui izbucni brusc, a trăi treaz e captivant!

— Dac-ai şti cum m-ai speriat, strigînd aşa! spuse ea. Dar nu simţise numai spaimă. Nervii şi carnea continuau să i

se înfioare şi să tremure din cauza sentimentului de satisfacţie tainică şi violentă pe care vocea lui îl deşteptase în ea. „E ridicol", încercă ea să se încredinţeze. I se părea că îi auzise vocea direct cu trupul, iar ecourile ei îi vibrau în diafragmă. „Ridicol", repetă ea. Şi apoi ce reprezenta această dragoste despre care vorbea Everard cu atîta pasiune? Un scurt şi întîmplător prilej de violenţe, în intervalele cînd nu era ocupat. Everard dispreţuia femeile fiindcă risipeau timpul şi energia bărbaţilor. îl auzise deseori spunînd că n-are timp de pierdut cu dragostea. Avansurile lui erau aproape o insultă, în genul propunerilor pe care le faci unei femei de stradă.

— Fii, te rog, rezonabil, Everard, spuse ea.

Everard îşi trase mîna dintr-a ei şi se lăsă rizînd pe spătarul scaunului.

— Foarte bine, răspunse el, azi am să fiu rezonabil.

— Să fii întotdeauna rezonabil. Se simţea adînc uşurată. — e deasupra, adăugă ea citind cu un uşor zîmbet ironic o frază e a .lui, nu eşti un membru al claselor înstărite. Ai lucruri mai importante de făcut decît să-ţi pierzi timpul cu dragostea.

O clipă, Everard o privi în tăcere, iar faţa îi deveni gravă şi ameninţător de preocupată. Lucruri mai importante de făcut? desigur, era adevărat. Se mînie pe sine însuşi că o dorea atît de 299

mult. Se înfurie şi pe Elinor fiindcă nu-l lăsa să-şi satisfacă poftele.

— Ce-ar fi să vorbim despre Sheakespeare? întrebă el sarcastic, sau despre armonici?

Taxiul costase trei şilingi şi şase pence. Philip dădu şoferului cinci şilingi şi urcă treptele porticului cu coloane, spre clubul său. Auzi în urmă mulţumirile şoferului. Avea obiceiul să dea bacşişuri mari. Nu o făcea din ostentaţie sau fiindcă cerea sau avusese intenţia să ceară şoferului servicii speciale. (De fapt, puţini oameni aveau pretenţii atît de mici de la servitori ca Philip, puţini erau mai răbdători ca el cînd serviciul prestat nu corespundea, şi mai dispuşi să le ierte neglijenţele.) Bacşişurile exagerate constituiau expresia practică a unui fel de a-şi cere •iertare fiindcă manifesta atîta consideraţie pentru servitorii săi. Lipsa lui de exigenţă se datora groazei şi silei de a nu întreţine contacte inutile cu oamenii, cît şi consideraţiei şi bunătăţii lui. Philip cerea foarte puţin de la cei ce-l serveau, pentru simplul motiv că dorea să aibă cît mai puţin de-a face cu ei. Prezenţa lor îl deranja. Nu-i plăcea să fie deranjat în viaţa intimă de străini, şi nici să fie silit să discute cu ei, să stabilească un contact direct cu aceşti intruşi — deşi nu era vorba de un contact al inteligenţei, cît de unul al voinţelor, sentimentelor şi intuiţiilor. Evita cît putea acest contact; cînd era însă necesar, făcea tot ce-i stătea în putinţă

pentru a dezumaniza legătura. Generozitatea lui Philip reprezenta parţial o compensaţie faţă de bunătatea sa inumană. Erau bani cu care îşi plătea conştiinţa.

Uşile clubului erau deschise; intră. Holul era vast, întunecat, plin de coloane şi răcoros. Pe scară, într-o nişă, grupul alegoric sculptat în marmoră de Sir Frances Chantrey1, reprezentînd Ştiinţa şi Virtutea supunînd Pasiunile, se zvîrcolea cu o severitate clasică. Philip îşi atîrnă pălăria şi intră în fumoar ca să răsfoiască ziarele şi să aştepte sosirea invitaţilor. Spandrell veni primul.

— Spune-mi, zise Philip, după ce se salutară şi comandară vermuturi, ce este cu absurdul şi tînărul meu cumnat, spune-mi repede înainte de venirea lui. Ce se mai întîmplă cu el şi cu Lucy Tantamount?

Spandrell făcu un gest indiferent.

' Sir Frances Chantrey (1781—1814), sculptor englez, membru al Academiei Regale de Artă.

300

— Ce se-ntîmplă de obicei în astfel de ocazii! Şi în orice caz nu-i momentul şi locul potrivit pentru a intra în amănunte. Făcu n semn cu mîna spre ceilalţi membri ai clubului care se aflau în fumoar. Un secretar de stat, 'doi u

judecători şi un episcop le puteau urmări conversaţia.

Philip rîse.

— Vreau să ştiu, de fapt cît de serioasă e legătura şi cam cît o să {mă. .

— în ce-l priveşte pe Walter e foarte serioasă. Iar cît o să ţină, cine poate şti? Lucy are să plece însă foarte curînd în străinătate.

— Slăvit să fie Domnul pentru micile lui daruri! Ah, au sosit! Uite-i pe Walter şi pe Illidge. îi salută de la depărtare.

Noii-veniţi refuzară aperitivele.

— Atunci să mergem imediat la masă, spuse Philip. Sufrageria clubului era imensă. Un rind dublu de coloane de

stuc, în stil corintian,.sprijinea un tavan aurit. De pe pereţii de un cafeniu-deschis portretele unor distinşi membri,

.acum «decedaţi, te urmăreau cu o expresie fioroasă. Draperiile de catifea, de un roşu-închis, erau prinse cu cordoane formînd falduri şi încadrind astfel fiecare din cele şase ferestre; pe jos un covor gros, tot roşu-închis, înăbuşea zgomotul paşilor; chelnerii, în livrele de aceeaşi culoare cu draperiile şi covorul, se deplasau rapid prin încăpere, aproape invizibili, ca insectele ce iau forma frunzelor într-o pădure.

— Mi-a plăcut întotdeauna camera asta, spuse Spandrell pe cînd intrau. Parcă ar fi un decor pentru ospăţul lui Baltazar1.

— Dar un Baltazar de tip foarte anglican, preciza Walter.

— Vai de mine! exclamă Illidge, care se uitase' de jur împrejur. Un astfel de decor mă face să mă simt cu adevărat plebeu.

^ Philip rîse cam jenat. Schimbînd vorba, arătă spre chelnerii îmbrăcaţi în haine "de o culoare proteguitoare.

tată dovada ipotezei lui Darwin. Au supravieţuit doar cei » adaptabili, spuse el, în timp ce se aşezau la masa ce le fusese rezervată. Chelnerii îmbrăcaţi în alte culori au fost omoriţi de membrii înfuriaţi ai clubului.

Unul dintre supravieţuitorii masacrului, îmbrăcat în roşu, le aduse peştele. începură să mănînce.

unul

azar

J

' fiul lui Nabucodonosor, a fost ultimul rege al Babilonului. La

de7 i osPe'e'e 'U1 a apărut scris pe perete, de o mină nevăzută, 6 prevestire a astrului ce va urma. în aceeaşi noapte, oraşul a fost ocupat de Cyrus.

301

— Ciudat, spuse Illidge, urmărindu-şi firul gîndurilor, pe care i le sugerase primul contact cu încăperea, e într-adevăr extraordinar că mă aflu aici. Sau, în orice caz, că stau la masă cu voi, ca invitat. Căci n-ar fi de mirare dacă m-aş găsi aici îmbrăcat într-una din aceste livrele roşu-închis. Asta, cel puţin, ar fi în concordanţă cu ceea ce pastorii ar numi „condiţia mea socială". Rîse scurt şi cu răutate. — Dar, ca să stau la o masă cu voi, este aproape de necrezut. Totul se datoreşte faptului că fiul unui negustor din Manchester era predispus la scrofuloză.

Dacă Reggie Wright ar.fi avut o sănătate normală, eu aş fi fost probabil cizmar în Lancashire. Din fericire însă, Reggie avea în sistemul său limfatic bacilii tuberculozei. Doctorii i-au prescris viaţa la- ţară. Tatăl lui a închiriat o căsuţă în satul nostru pentru soţia lui şi pentru copil, iar Reggie a urmat'şcoala primară din sat. Tatăl lui Reggie voia ca fiul său să urmeze mai tîrziu cursurile din Manchester ca bursier. îi angaja deci ca meditator pe învăţătorul nostru. Eu eram un băiat deştept şi învăţătorul ţinea la mine. în timp ce-l medita pe Reggie se gîndi c-ar putea să mă mediteze şi pe mine. Şi în plus, pe gratis. N-a vrut s-o lase pe mama să plătească un sfanţ. Nu-i vorbă că, sărmana, nici n-ar fi putut s-o facă atît de.uşor. Cînd se dădu examenul eu am obţinut bursa. Reggie a căzut. Illidge începu să rida. — Avorton infect şi scrofulos! Am să-i fiu veşnic recunoscător lui şi barililor lui din glande. Dacă n-ar fi fost el, aş fi învăţat meseria de cizmar a unchiului meu, într-un sat din Lancashire. Iată de ce depinde viaţa cuiva, de o şansă extrem de absurdă, o şansă la un milion. O întîmplare fără importanţă şi viaţa ţi s-a schimbat.

— Nu-i chiar o întîmplare fără importanţă, spuse Spandrell. Bursa ta n-a fost o întîmplare; ţi-a venit la momentul oportun şi ţi-a prins bine. Altfel, n-ai fi cîştigat-o şi n-ai fi fost aici. Mă îndoiesc că există lucruri lipsite de importanţă. Tot ceea ce se întîmplă este intrinsec pe măsura omului căruia i se întîmplă.

— Asta înseamnă să faci puţin pe oracolul, nu? obiectă Philip. Observînd desfăşurarea evenimentelor, oamenii le denaturează — ca să zic aşa — astfel încît ceea ce li se întîmplă pare să fie pe măsura lor.

Spandrell ridică indiferent din umeri.

— S-ar putea ca acest gen de denaturare să existe. Am convingerea că întîmplările sînt pe măsura oamenilor.

— Ce prostii, spuse Illidge dezgustat! ,

Philip îşi exprimă mai politicos o părere contrarie.

— Mai mulţi oameni pot fi influenţaţi de aceeaşi întîmplare în feluri cu totul diferite şi caracteristice.

302

— Ştiu, răspunse Spandrell. Dar, într-un fel ce nu poate fi descris, întîmplarea e modificată din punct de vedere calitativ, ca să fie pe măsura caracterului fiecărei persoane amestecate în această"1 întîmplare. E un mare mister şi un paradox.

— Ca să nu spun o absurditate şi un lucru imposibil, interveni Illidge.

— Absurd atunci şi imposibil, recunoscu Spandrell. Cu toate acestea, eu aşa cred că se petrec lucrurile. De ce trebuie explicat totul logic?

— într-adevăr, de ce? reluă şi Walter.

— Totuşi, spuse Philip, această providenţă de care vorbeşti face ca acelaşi eveniment să fie diferit din punct de vedere calitativ pentru oameni diferiţi — nu ţi se pare cam neverosimil?

— Nu mi se pare mai neverosimil decît prezenţa noastră aici şi nici decît tot ce se vede aici. Cu o mişcare a mîinii, îmbrăţişa sufrageria asemănătoare cu sala ospăţului lui Baltazar, pe comeseni, pe chelnerii îmbrăcaţi în roşu şi pe Secretarul perpetuu al „Academiei Britanice", care tocmai intra întovărăşit de profesorul de poezie de la Universitatea Cambridge.

— Să presupunem aşadar, cum fac oamenii de ştiinţă, că ipoteza cea mai simplă e şi cea mai bună, deşi eu nu pricep nici în ruptul capului ce justificare au ei, în afara inepţiei omeneşti, ca să susţină aşa ceva. .

— '■ Aşa e, aşa e. .

— Ce justificare? repetă Illidge. Doar justificarea faptului obsc-vat, atîta tot. S-a întîmplat să se descopere experimentul că natura creează lucrurile în felul cel mai simplu.

— Sau că, spuse Spandrell, fiinţele umane nu pricep decît explicaţiile cele mai simple. Practic, nu poţi să

distingi între aceste alternative.

— Dar dacă un lucru are o explicaţie simplă şi naturală, el nu poate avea în acelaşi timp şi o explicaţie complicată şi supranaturală.

— De ce nu? întrebă Spandrell. Poţi să fii incapabil să înţelegi- sau să cîntăreşti forţele supranaturale aflate îndărătul celor naturale (oricare ar fi diferenţa între ele). Asta nu dovedeşte însă că ele nu există. îţi ridici doar prostia la rangul de lege generală.

Philip profită de prilej ca să-şi continue argumentaţia.

— Să presupunem totuşi, interveni el, mai înainte ca Illidge să vorbească iarăşi, că explicaţia cea mai simplă

poate să fie şi C^a m.a* valabilă. Oare faptele nu se pot explica mai simplu, admiţînd că individul cu trecutul şi caracterul lui denaturează evenimentele făcîndu-le să semene cu el? Vedem indivizii, dar nu 303

vedem providenţa; sîntem obligaţi s-o considerăm un postulat. Nu-i oare mai bine să ne lipsim de acest postulat, sâ-l omitem ca fiind de prisos?

— Dar e într-adevăr de prisos? întrebă Spandrell. Poţi oare să explici toate faptele, fără ajutorul lui?

Mă îndoiesc. Ce se întîmplâ cu oamenii maleabili? Şi noi sîntem cu toţii mai mult sau mai puţin maleabili. Sîntem oare în aceeaşi măsură creaţi sau născuţi? Ce se întîmplă cu oamenii ale căror caractere nu sînt moştenite, ci formate inexorabil de către o serie de evenimente, toate la fel? Un fond de întîmplâri norocoase, dacă vrei să-l numeşti astfel, sau unul de ghinioane: un fond de puritate sufletească sau unul de murdărie sufletească; un fond de posibilităţi splendide şi eroice sau altul de posibilităţi josnice şi meschine. După ce acest fond a acţionat destul (şi e uimitor cît de mult funcţionează astfel de fonduri), se formează caracterul; iar apoi, dacă vrei s-o explici astfel, poţi să spui că individul e acela care denaturează toate evenimentele care i se întîmplă pentru a ie aduce pe măsura lui. Dar ce se întîmplă mai inainte de a avea un caracter format, cînd denaturează evenimentele făcîndu-le să fie pe măsura lui? Cine hotărăşte atunci ce fel de evenimente i se vor întîmplă?

— Cine hotărăşte dacă un ban aruncat in aer cade cap sau pajură? întrebă Illidge cu dispreţ.

— De ce ne ocupăm de fleacuri cînd discutăm despre fiinţele omeneşti? obiectă Spandrell. Să luăm cazul tău. Te simţi oare ca un ban zvîrlit în aer atunci cînd ţi se întîmplă ceva?

— Nu contează cum mă simt. Sentimentele nu au nimic de-a face cu faptele obiective.

— Senzaţiile însă au de-a face. Ştiinţa e raţionalizarea percepţiilor senzitive. De ce trebuie ca o categorie de intuiţii psihologice să fie creditată ca avînd valoare ştiinţifică, iar tuturor celorlalte clase să le fie refuzată această caracterizare? O intuiţie directă a acţiunii providenţiale poate constitui în aceeaşi măsură o informaţie măruntă în privinţa faptelor obiective, ca şi o intuiţie directă a culorii albastre sau a durităţii. Cînd ţi se întîmplâ ceva nu te simţi ca un ban aruncat în aer. Se simte că