10 Începe Căutarea

Ingtar alese un pas iute pentru începutul unei lungi călătorii, într-atât de iute încât Rand își cam făcea griji pentru cai. Dobitoacele puteau merge la trap ore în șir, dar ziua era departe de a se fi încheiat, și urmau să vină și alte zile asemenea. După expresia de pe chipul lui Ingtar, Rand ar fi zis că are de gând să îi prindă pe cei care furaseră Cornul încă din prima zi, din primul ceas. Aducându-și aminte glasul cu care jurase în fața Supremei Înscăunate, Rand nu era deloc mirat. Totuși, nu scoase nici o vorbă. Seniorul Ingtar era căpetenia lor; oricât de prietenos s-ar fi arătat față de Rand, nu i-ar fi plăcut să primească sfaturi de la un păstor.

Hurin mergea cu un pas în urma lui Ingtar, dar amușinarul era cel care îi călăuzea spre miazăzi, arătându-i lui Ingtar drumul. Ținutul era vălurit, cu dealuri acoperite de păduri, pline de brazi, stejari și arbuști, însă drumul pe care îl alesese Hurin era drept ca o săgeată, abătându-se doar ca să ocolească dealurile mai înalte, pe care ar fi pierdut mai mult timp urcându-le. Flamura cu bufnița cenușie flutura în bătaia vântului.

Rand încercă să meargă alături de Mat și Perrin, dar când se apropie de ei cu calul, Mat îi făcu semn cu cotul lui Perrin, iar acesta, fără tragere de inimă, o luă la galop spre capul coloanei, împreună cu Mat. Spunându-și că nu are rost să călărească singur în spate, Rand merse din nou în față. Cei doi porniră din nou spre spate, din nou la îndemnul lui Mat.

„Arde-i-ar. Nu vreau decât să-mi cer scuze.” Se simțea singur. Faptul ca știa că nu e decât vina lui nu-l făcea să se simtă mai bine.

În vârful unui deal, Uno descălecă și începu să cerceteze pământul bătătorit de copitele cailor. Zgândări cu un băț niște baligi și mormăi:

— Se mișcă al dracului de repede, Seniore. Avea o asemenea voce, încât părea că țipă chiar și atunci când vorbea normal. Nu am recuperat deloc din timp. Arde-m-ar, s-ar putea chiar să fi pierdut un ceas. La cum gonesc, or să-și omoare nenorociții de cai. Atinse cu degetele o urmă de copită. Ăsta nu e cal. E un nenorocit de troloc. Sunt urme de picioare de țap aici.

— O să-i prindem, zise Ingtar încruntat.

— Caii noștri, Seniore. Nu face să îi băgăm în pământ înainte să îi prindem din urmă. Chiar dacă rămân fără cai, nenorociții de troloci tot rezistă mai mult decât caii.

— O să-i prindem. Încalecă, Uno.

Uno se uită cu un ochi la Rand, apoi ridică din umeri și urcă în șa. Ingtar îi puse să coboare în fugă povârnișul de cealaltă parte, aproape alunecând până jos, și porni să urce în galop următorul deal.

„De ce m-a privit așa”, se întrebă Rand. Uno era dintre aceia care nu se arătaseră niciodată prea prietenoși cu el. Nu era o ostilitate fățișă, ca la Masema; Uno nu era prietenos decât cu câțiva veterani, la fel de cărunți ca și el. „Doar n-o crede și el că sunt Senior.”

Uno privea tot timpul înainte, scrutător, însă când vedea că Rand se uită la el, îi întorcea privirea, fără să scoată o vorbă. Asta nu însemna mare lucru. L-ar fi privit și pe Ingtar drept în ochi. Așa îi era felul.

Drumul ales de Iscoadele Celui Întunecat – „Și oare ce altceva”, se întreba Rand; Hurin tot bodogănea despre „ceva mult mai rău” – care furaseră Cornul nu trecea pe lângă nici un sat. Rand văzu sate, de pe un vârf de deal pe altul, la o milă sau mai mult depărtare, dar nu se apropiară niciodată îndeajuns încât să deslușească oamenii de pe ulițe. Sau într-atât încât oamenii aceia să deslușească grupul ce se îndrepta spre miazăzi. Erau și ferme, case cu streșini joase, hambare înalte și coșuri din care ieșea fum – pe vârful dealurilor, pe povârnișuri, în vale, dar toate erau prea departe ca să fie văzuți de fermieri.

În cele din urmă, chiar și Ingtar trebui să accepte că dobitoacele nu aveau să mai reziste multă vreme dacă mergeau tot așa. Rand auzi sudalme înăbușite, apoi Ingtar își lovi coapsa cu pumnul strâns în mânușă, dar sfârși prin a le porunci tuturor să descalece. Urcară pe jos un deal, cu caii de căpăstru, apoi coborâră, cale de o milă, după care se urcară din nou în șa. Apoi iar mai merseră pe jos, iar mai călăriră o milă. Pe jos, călare.

Rand fu mirat să îl vadă pe Loial rânjind când mergeau pe jos, urcând anevoie un deal. Când se întâlniseră prima data, Ogierului nu-i prea venea la socoteală să călărească și prefera să se încreadă în propriile picioare, însă Rand crezuse că trecuse de mult peste asta.

— Îți place să alergi, Rand? râse Loial. Mie îmi place. Eram cel mai iute din steddingul Shangtai. O dată am întrecut și un cal.

Rand se mulțumi să scuture din cap. Nu voia să vorbească dacă nu era neapărată nevoie, ca să nu-și piardă răsuflarea. Se uită după Mat și Perrin, dar erau încă în spate, iar Rand nu-i vedea din pricina oamenilor din fața lor. Se întrebă cum de cei din Shienar izbuteau să meargă pe jos îmbrăcați în armură. Nici unul dintre ei nu încetinise pasul și nu se plânsese. Uno nici măcar nu părea asudat, iar sangeagașul nu lăsase nici o clipă din mână flamura cu bufnița cenușie.

Mergeau sprinten, dar amurgi înainte să îi zărească pe cei pe care îi urmăreau. În cele din urmă, deși fără tragere de inimă, Ingtar le spuse să se oprească și să facă tabăra pentru noapte în pădure. Cei din Shienar se apucară să aprindă focul și să priponească caii; obișnuința își spunea cuvântul și făceau totul cu îndemânare și fără efort. Ingtar puse șase oameni, doi câte doi, să stea primii de strajă.

Prima grijă a lui Rand fu să-și găsească bocceaua în coșurile de răchită din spatele cailor de povară. Nu îi fu prea greu – erau puține boccele printre provizii – însă, când o deschise, scoase un țipăt care îi făcu pe toți să sară în picioare și să scoată săbiile din teacă. Ingtar se apropie în fugă de el.

— Ce s-a întâmplat? Pace, a pătruns cineva în tabără? Străjile nu au zis nimic.

— E vorba de hainele astea, gemu Rand, holbându-se încă la ceea ce scosese din boccea. Una din haine era neagră, brodată cu fir de argint, iar cealaltă albă, cu broderie aurie. Amândouă aveau bâtlani pe guler și amândouă erau cel puțin la fel de elegante ca haina purpurie pe care o purta. Servitorii mi-au zis că mi-au pus doua surtuce bune și trainice. Uită-te aici!

Ingtar își băgă sabia la loc în teaca. Ceilalți începură să își vadă din nou de treburi.

— Păi, de bune sunt bune.

— Nu le pot purta. Nu pot să merg îmbrăcat așa tot timpul.

— Poți să le porți. O haină e o haină. Înțeleg că Moiraine Sedai însăși s-a ocupat de asta. Poate că femeile Aes Sedai nu știu prea bine ce poartă bărbații la drum. Ingtar rânji. După ce punem mâna pe trolocii ăia, poate o să sărbătorim. Cel puțin tu o să fii îmbrăcat cum se cuvine, chiar dacă noi n-o să fim. Porni agale spre locul unde ardeau deja focurile pentru gătit.

Rand rămăsese încremenit din clipa în care Ingtar pomenise de Moiraine. Se uită lung la cele două haine. „Ce-o fi vrând să facă? Orice-ar fi, n-o s-o las să se folosească de mine.” Puse totul la loc în boccea și o îndesă înapoi în coș. „Mai bine umblu gol”, își spuse el cu amărăciune.

Cei din Shienar obișnuiau să gătească cu rândul, iar când Rand se întoarse la foc, Masema amesteca în ceaun. Mirosul tocanei făcute din napi, ceapă și carne uscată se răspândise în toată tabăra. Ingtar fu servit primul, apoi Uno, iar ceilalți se înșirau unul în spatele celuilalt, fiecare după cum ajungea. Masema turnă un polonic mare de tocană în blidul lui Rand; acesta făcu grabnic un pas în spate ca să nu i se scurgă zeamă pe haină și se dădu la o parte ca să facă loc următorului, sugându-și degetul la care se arsese. Masema îl țintui cu privirea; rânjea, dar în ochi nu avea nici urmă de zâmbet. Uno se apropie și îl pocni peste cap.

— N-am adus mâncare ca s-o verși tu pe jos. Bărbatul cu un singur ochi se uită la Rand și se îndepărtă. Masema își frecă urechea cu mâna, dar continuă să îl privească mânios pe Rand.

Rand se duse lângă Ingtar și Loial, care se așezaseră pe jos sub un stejar masiv. Ingtar își scosese coiful și îl pusese alături, dar își păstrase armura. Mat și Perrin erau deja acolo și înfulecau lacom. Mat surâse disprețuitor când văzu haina lui Rand; Perrin îi aruncă o privire cu ochii săi galbeni care străluceau la lumina focului, apoi se aplecă din nou asupra blidului pe care îl ținea în mână. „Cel puțin de data asta n-au mai plecat.”

Se așeză turcește lângă Ingtar, în fața lor.

— Aș vrea să știu și eu de ce se tot uită Uno la mine. Probabil din pricina nenorocitei ăsteia de haine.

Ingtar se opri din mestecat, gânditor. În cele din urmă spuse:

— Uno se întreabă de bună seamă dacă ești vrednic de o sabie cu pecetea bâtlanului. Mat pufni zgomotos, însă Ingtar continuă netulburat. Nu-ți face inimă rea. S-ar purta și cu Seniorul Agelmar de parcă ar avea caș la gură, de ar putea. Ei, poate nu cu Seniorul Agelmar, dar cu toți ceilalți. Are limba ascuțită, dar dă sfaturi bune. Așa ar și trebui: e soldat de dinainte să mă nasc eu. Ia aminte la ce spune, nu lua în seamă cum o spune și o să-ți fie bine cu el.

— Credeam că e ca Masema. Rand luă o înghițitură de tocană. Era prea fierbinte, dar o înghiți pe nerăsuflate. Nu mai mâncaseră de când plecaseră din Fal Dara, iar de dimineață fusese prea îngrijorat ca să mănânce. Îi ghiorăiau mațele, aducându-i aminte că era și vremea să îmbuce ceva. Se întrebă dacă ar fi bine să îi spună lui Masema că îi place mâncarea.

— Masema se poartă de parcă m-ar urî, și nu pricep de ce.

— Masema a luptat trei ani în timpul Marșurilor de la Răsărit, spuse Ingtar. La Ankor Dail, împotriva Aielilor. Învârti în tocană cu lingura încruntat. Vezi tu, eu nu pun întrebări. Dacă Lan Dai Shan și Moiraine Sedai zic că ești din Andor, din Ținutul celor Două Râuri, atunci așa e. Dar Masema a rămas cu înfățișarea Aielilor în cap, și când te vede… Ridică din umeri. Eu nu pun întrebări.

Rand își lăsă lingura să cadă în blid, oftând.

— Fiecare crede că sunt ceva ce nu sunt de fapt. Sunt din Ținutul celor Două Râuri, Ingtar. Cultivam tutun cu… cu tata, și aveam grijă de oi. Ăsta sunt eu. Un fermier și un păstor din Ținutul celor Două Râuri.

— E din Ținutul celor Două Râuri, zise Mat batjocoritor. Am crescut împreună, deși, după cum stau lucrurile acum, n-ai zice. N-avea destui gărgăuni, i-ai mai băgat în cap și prostia asta cu Aielii. Lumina știe ce-o să iasă. Un Senior Aiel, poate.

— Nu, spuse Loial, într-adevăr seamănă. Mai ții minte, Rand, ți-am zis și eu asta odată, deși credeam că e doar din pricină că pe atunci nu cunoșteam prea bine oamenii. Mai ții minte? Până dispare răcoarea, până dispare apa, în Umbră cu dinții dezveliți, împotrivindu-ne până la ultima suflare, să scuipam în ochiul lui Foc-n-Văz în Ziua Ultimă.” Îți aduci aminte, Rand?

Rand rămase cu privirea ațintită în blid. „Dacă-ți înfășori o shoufa în jurul frunții, arați exact ca un Aiel.” Așa îi spusese Gawyn, fratele lui Elayne, Domnița-Moștenitoare din Andor. „Toată lumea crede că sunt altcineva decât sunt de fapt.”

— Ce e asta? întrebă Mat. Povestea cu să scuipăm în ochiul Celui Întunecat.

— Atât au spus Aielii că vor lupta, răspunse Ingtar, și nu mă îndoiesc că așa va fi. Nepunând la socoteala neguțătorii și Menestrelii, Aielii împart lumea în două: Aieli și dușmani. S-au abătut de la asta o singură data, acum cinci sute de ani, pentru Cairhien, din motive pe care doar un Aiel le-ar putea înțelege, și nu cred să se mai întâmple vreodată așa ceva.

— Nici eu nu cred, oftă Loial. Dar îi lasă pe Tuatha’an, Pribegii, să traverseze Pustiul Aiel. Și nici pe Ogieri nu-i consideră dușmani, deși mă îndoiesc că vreunul dintre noi ar vrea să se aventureze în Pustiu. Aielii vin câteodată în steddingul Shangtai ca să facă negoț cu lemn descântat. Sunt oameni dârji.

Ingtar încuviință, dând din cap.

— Aș vrea să am și eu niște oameni la fel de dârji. Măcar pe jumătate la fel de dârji.

— Ce glumă mai e și asta? râse Mat. Dacă eu aș alerga cu armura aia pe mine, m-aș prăbuși la pământ și aș dormi o săptămână. Iar voi ați mers așa mile întregi, toată ziua.

— Aielii sunt dârji, stărui Ingtar. Și bărbații, și femeile. M-am luptat cu ei, și știu. Aleargă șaptezeci de mile și după aceea câștigă o bătălie. Sunt moartea pe două picioare, fie că au arme, fie că nu. Doar de săbii nu se ating, nu se știe de ce. Și nici nu urcă pe cal – nu că ar avea nevoie. Dacă ai sabie, iar Aielul are mâinile goale, poți zice că e o luptă dreaptă. Asta dacă ești îndemânatic. Cresc vite și capre acolo unde tu sau eu am muri de sete până la asfințit. Își sapă satele în niște stânci uriașe și ascuțite adânc, în Pustiu. Sunt acolo cam de la Frângerea Lumii. Artur Aripă-de-Șoim a încercat să îi scoată din Pustiu și s-a lăsat cu vărsare de sânge, singura mare înfrângere pe care a suferit-o vreodată. Ziua, aerul din Pustiul Aiel e încins, iar noaptea îngheață. Iar Aielii se uită la tine cu ochii lor albaștri și îți spun că nu ar vrea să stea în nici un alt loc pe lume. Și nici măcar nu mint. Dacă ar încerca vreodată să părăsească Pustiul, ne-ar fi foarte greu să îi oprim. Războiul Aiel a durat trei ani, și la el nu au luat parte decât patru din cele treisprezece clanuri.

— Ochii cenușii pe care i-a moștenit de la mama lui nu fac din el un Aiel, spuse Mat.

Ingtar ridică din umeri.

— După cum ziceam, eu nu pun întrebări.

Când, în cele din urmă, se culcă, lui Rand îi trecură prin minte tot felul de gânduri nedorite. „Exact ca un Aiel. Moiraine Sedai vrea să spună că ești din Ținutul celor Două Râuri. Aielii au nimicit totul până în Tar Valon. Născut pe povârnișurile de pe Piscul Dragonului. Dragonul Renăscut.”

— Nu mă voi lăsa folosit, murmură el, însă tot nu-i fu ușor să adoarmă.

Ingtar ridică tabăra înainte de răsăritul soarelui. Mâncară și porniră spre miazăzi; norii de la răsărit erau încă roșietici de la soarele ce sta să se ivească, iar frunzele erau încă pline de rouă. De data aceasta Ingtar trimise cercetași și, deși tot mergeau întins, caii nu erau atât de solicitați.

Rand își spuse că poate Ingtar își dăduse seama că nu aveau să termine într-o zi. Urma ducea în continuare spre miazăzi, zicea Hurin. Până când, la două ceasuri după ce soarele se ridicase pe cer, unul dintre cercetași se întoarse în galop.

— Tabără părăsită în față, Seniore. Chiar în vârful dealului de colo. Cred că au fost vreo treizeci sau patruzeci acolo aseară, Seniore.

Ingtar dădu pinteni calului, ca și cum ar fi auzit că Iscoadele Celui Întunecat erau încă acolo, iar Rand trebui să țină pasul, altminteri ar fi fost călcat în picioare de cei care veneau în galop în spatele lui.

Nu era mare lucru de văzut. Cenușa de la foc, bine ascunsă printre copaci, în care fuseseră aruncate resturile de la masă. Un morman de gunoi, pe care deja îl bâzâiau muștele.

Ingtar le spuse să stea pe loc, descălecă și umblă prin tabără împreună cu Uno, cercetând pământul. Hurin merse de jur împrejurul taberei, adulmecând. Rand rămase lângă ceilalți; nu avea nici un chef să se uite mai îndeaproape la un loc unde fuseseră troloci și Iscoade ale Celui Întunecat. Și un Pierit. „Și ceva mult mai rău.”

Mat se cățără pe jos până în vârful dealului și se strecură în tabără.

— Așa arată tabăra unor Iscoade ale Celui Întunecat? Miroase cam urât, dar în rest nu e deloc diferită de alte tabere. Lovi cu piciorul într-una din grămezile de cenușă și scoase la iveală o bucată de os ars, pe care se aplecă să o ridice. Oare ce mănâncă Iscoadele Celui Întunecat? Osul ăsta nu pare a fi nici de oaie, nici de vacă.

— Aici a fost un omor, zise Hurin îndurerat. Își frecă nasul cu o batistă. Ceva mai rău decât un omor.

— Au fost troloci pe aici, spuse Ingtar, uitându-se drept la Mat. Probabil că li s-a făcut foame, iar Iscoadele Celui Întunecat erau la îndemână. Mat lăsă să cadă osul înnegrit, îngrețoșat

— Nu mai merg spre miazăzi, Senior Ingtar, spuse Hurin. Vorbele lui atraseră atenția tuturor. Arătă cu degetul spre nord-est. Poate că s-au hotărât totuși să o ia spre Mană. Să ne ocolească. Poate că doar vroiau să ne facă să pierdem timp mergând spre miazăzi. Nu părea să creadă nici el ce spune. Părea mai degrabă nedumerit.

— Indiferent ce încercau să facă, mârâi Ingtar, o să pun mâna pe ei. Încălecați!

Cu toate acestea, peste mai puțin de un ceas, Hurin trase de hățuri și se opri.

— Iar s-a schimbat. Acum merg din nou spre miazăzi. Și au mai omorât pe cineva aici.

În valea aceea dintre două dealuri nu era cenușă, însă, după ce căutară nițel, dădură peste un leș. Un bărbat făcut covrig și îndesat sub niște tufe. Avea ceafa zdrobită și ochii scoși din orbite din pricina loviturii. Nimeni nu îl recunoscu, deși purta haine din Shienar.

— N-o sa pierdem vremea să îngropam o Iscoada a Celui Întunecat, mormăi Ingtar. Pornim spre miazăzi. Și făcu întocmai, aproape înainte să termine de vorbit.

Ziua trecu ca și cea de dinainte. Uno cerceta urmele și baligile și zicea că mai reduseseră distanța. La căderea nopții nu văzuseră nici un troloc și nici o Iscoadă a Celui Întunecat, iar a doua zi de dimineață găsiră o altă tabără părăsită – unde fusese un alt omor, așa spunea Hurin – și iar schimbaseră direcția, de data asta spre nord-vest. După mai puțin de două ore dădură peste un alt leș, un bărbat cu capul despicat de o lovitură de topor, și o altă schimbare de direcție. Din nou spre miazăzi. Din nou reduseseră distanța, după cum zicea Uno. Din nou nu văzură nimic până seara, în afară de niște ferme în depărtare. Și ziua următoare fu la fel, schimbări de direcție, omoruri și tot restul. Și următoarea la fel.

Fiecare zi îi aducea puțin mai aproape de cei pe care îi urmăreau, dar Ingtar spumega. Propuse să taie drept când urma își schimbă direcția dimineață – cu siguranță aveau să descopere că urma mergea din nou spre miazăzi și așa puteau câștiga timp – însă, înainte să apuce cineva să vorbească, spuse că nu era o idee bună, căci se putea întâmpla ca oamenii pe care îi urmăreau să nu se mai îndrepte spre miazăzi. Îi îndemnă pe toți să iuțească pasul, să pornească la drum mai devreme și să nu se oprească până la lăsarea întunericului. Le aduse aminte de însărcinarea pe care le-o dăduse Suprema Înscăunată, să găsească Cornul lui Vaiere și să nu lase nimic să le stea în cale. Le vorbi despre gloria care îi aștepta, despre cum aveau să fie pomeniți în povești și în istorie, în poveștile Menestrelilor și în cântecele barzilor – bărbații care au găsit Cornul. Le vorbea ca și cum nu se mai putea opri și se uita mereu la urmele de pe jos, ca și cum la capătul lor s-ar fi aflat Lumina. Până și Uno începu să se uite chiorâș la el.

Și așa ajunseră la Râul Erinin.


După părerea lui Rand, nu era un sat adevărat. Își duse calul printre copaci și se uită iscoditor la cele câteva case luminate de soarele dimineții, cu acoperișuri de șindrilă și cu streșinile până la pământ, care se vedeau pe vârful unui deal ce se înălța deasupra râului. Puțini oameni treceau pe acolo. Ridicaseră tabăra de doar câteva ceasuri, dar avuseseră timp destul să găsească urmele locului unde poposiseră Iscoadele Celui Întunecat, dacă lucrurile se repetau ca mai înainte. Cu toate acestea, nu văzuseră nimic de felul acesta.

Aici, aproape de locul unde izvora din Osia Lumii, râul nu semăna nici el prea mult cu năvalnicul Erinin din povești. Lat de șaizeci de pași, cu copaci de o parte și de alta și un bac ce aducea mai degrabă a barcă pe o funie groasă ce lega malurile râului. Bacul stătea pregătit de partea cealaltă.

De data aceasta urmele duceau spre niște așezări omenești. Drept spre casele de pe deal. Nimeni nu făcu nici o mișcare pe singura uliță murdară de-a lungul căreia se îngrămădeau casele.

— O fi o cursă, Seniore? întrebă Uno încetișor.

Ingtar dădu poruncile cuvenite și oamenii își pregătiră lăncile și se împrăștiară ca să înconjoare casele. La semnul lui Ingtar, galopară printre case din patru direcții, repezindu-se cu ochi scrutători, cu lăncile în față, copitele cailor făcând praful să se ridice. Nu mișca nimic. Își opriră caii, iar praful începu să se așeze. Rand băgă la loc în tolbă săgeata pe care o pusese în arc și își petrecu arcul peste umăr. Mat și Perrin făcură la fel. Loial și Hurin se mărginiseră să aștepte acolo unde îi lăsase Ingtar și se uitau neliniștiți în jur.

Ingtar le făcu semn cu mâna, iar Rand și ceilalți se alăturară celor din Shienar.

— Nu-mi place cum miroase locul ăsta, murmură Perrin când intrară printre case. Hurin îi aruncă o privire, dar Perrin se uita țintă la el până când Hurin coborî ochii în pământ. Nu miroase cum trebuie.

— Nenorociții de troloci și Iscoadele Celui Întunecat au trecut pe aici fără să se oprească, spuse Uno, arătând spre niște urme pe care cei din Shienar nu le distruseseră. Au mers direct la blestematul ăla de bac, pe care l-au legat de celălalt mal. Sânge și cenușă! Suntem ai naibii de norocoși că nu l-au lăsat în voia apei.

— Unde sunt oamenii? întrebă Loial.

Ușile erau larg deschise, perdelele fluturau la ferestre, însă, în pofida bocăniturilor asurzitoare ale copitelor, nu se arătase nimeni.

— Cercetați casele, porunci Ingtar. Oamenii descălecară și se grăbiră să îndeplinească porunca, dar se întoarseră scuturând din cap.

— Au plecat cu toții, Seniore, spuse Uno. Pur și simplu, au plecat, arde-m-ar. Ca și cum li s-a năzărit să plece în mijlocul zilei. Deodată se opri, arătând insistent spre o casă din spatele lui Ingtar. Acolo e o femeie la fereastră. Cum naiba n-am văzut-o… Porni în fugă spre casă înainte ca vreunul să apuce să facă vreun gest.

— Să n-o sperii! strigă Ingtar. Uno, avem nevoie să ne spună ce s-a întâmplat. Orbi-te-ar Lumina, Uno, să n-o sperii! Bărbatul cu un singur ochi dispăru pe ușa deschisă. Ingtar ridică din nou glasul. Nu vrem să vă facem rău, doamnă. Suntem supușii Seniorului Agelmar din Fal Dara. Nu trebuie să vă temeți. Nu vrem să vă facem rău.

O fereastră de sus se deschise brusc, iar Uno scoase capul, uitându-se înnebunit de jur împrejur. Se trase înapoi, suduind. Coborî cu pași grei, făcând tot soiul de zgomote, de parcă dădea cu piciorul în lucruri de supărare. În cele din urmă se ivi în ușă.

— A plecat, Seniore. Dar era acolo. O femeie îmbrăcată în rochie albă, la fereastră. Am văzut-o. O clipă mi s-a părut chiar că o văd și înăuntru, dar apoi s-a mistuit și… Trase adânc aer în piept. Casa e goală, Seniore. Faptul că nu suduia arăta cât de tulburat era.

— Perdelele, spuse Mat în șoaptă. A sărit așa din pricina unor nenorocite de perdele. Uno îi aruncă o privire tăioasă, apoi se întoarse la calul lui.

— Încotro s-au dus? îl întrebă Rand pe Loial. Crezi că au fugit când au venit Iscoadele Celui întunecat? „Și trolocii, și un Myrddraal. Și acel ceva mult mai rău de care vorbește Hurin. Oameni deștepți, dacă au luat-o de îndată la fugă.”

— Mă tem că i-au luat Iscoadele Celui Întunecat, Rand, zise Loial încetișor. Făcu o strâmbătură din nasul lui mare, ca un bot de animal, aproape dezvelindu-și dinții. Pentru troloci. Rand înghiți în sec; ar fi vrut să nu fi pus o asemenea întrebare – nu era deloc plăcut să te gândești cu ce anume se hrăneau trolocii.

— Indiferent ce s-a petrecut aici, grăi Ingtar, e mâna Iscoadelor Celui Întunecat. Hurin, a fost violență aici? Omoruri? Hurin!

Amușinarul tresări în șa și se uită mirat în jur. Până atunci privise țintă peste râu.

— Violență, Seniore? Da. Omoruri, nu. Sau nu tocmai. Îi aruncă o căutătură piezișă lui Perrin. N-am mai mirosit niciodată așa ceva, Seniore. Dar a fost multă durere aici.

— Te îndoiești că au trecut de partea cealaltă? Crezi că au luat-o din nou înapoi?

— Au trecut râul, Seniore. Hurin se uită neliniștit la celalalt mal. Au trecut dincolo. Însă ce au făcut acolo… Ridică din umeri.

Ingtar dădu din cap.

— Uno, vreau să aduci bacul pe malul ăsta. Și vreau niște oameni care să cerceteze pe celălalt mal înainte să trecem râul. Doar pentru că aici nu a fost nici o cursă nu înseamnă că nu va fi una când vom fi despărțiți de râu. Bacul ăla nu pare destul de mare să ne duca pe toți o dată. Ocupă-te de asta.

Uno făcu o plecăciune și peste câteva clipe Ragan și Masema se ajutau unul pe altul să iasă din armură. După ce se dezbrăcară până la piele, rămânând pe ei doar cu o bucată de pânză legată în jurul șalelor și cu un pumnal lipit de scobitura spatelui, cei doi porniră spre râu pe picioarele lor crăcănate și intrară în apă, începând să-și croiască drum, pas cu pas, de-a lungul frânghiei groase pe care mergea bacul. Funia se lăsa la mijloc destul cât să intre în apă până la brâu, iar curentul era puternic și îi trăgea în aval, însă, mai repede decât se aștepta Rand, se agățau deja de stinghiile bacului, își scoaseră pumnalele și se pierdură printre copaci.

După un timp care păru nesfârșit, cei doi bărbați reapărură și începură să tragă ușor bacul peste râu. Barca se lovi de malul de sub sat, iar Masema o legă, în vreme ce Ragan se grăbi spre locul unde aștepta Ingtar. Era palid la față, cicatricea de pe obraz era parcă și mai pronunțată și părea zguduit.

— Pe celalalt mal… Nu e nici o cursă, Seniore, dar… făcu o plecăciune adâncă, încă ud și tremurând de frig. Trebuie să vezi cu ochii dumitale. Stejarul cel mare, la cincizeci de pași de mal, spre miazăzi. Nu pot spune în cuvinte. Trebuie să vezi cu ochii dumitale.

Ingtar se încruntă, plimbându-și privirea de la Ragan la cealaltă parte a râului. În cele din urmă, spuse:

— Ai făcut treabă bună, Ragan. Amândoi ați făcut treabă bună. Vocea îi deveni mai puternică. Dă-le oamenilor ăstora ceva uscat de șters, Uno. Și vezi dacă găsești prin vreo casă apă pusă pentru ceai. Dacă poți, toarnă și ceva tare în ea. Apoi adu al doilea rând de oameni și animalele de povară. Se întoarse spre Rand. Ești gata să vezi malul de la miazăzi? Porni călare spre bac, împreună cu Hurin și jumătate din lăncieri, fără să aștepte răspunsul lui Rand.

Rand nu șovăi decât o clipă înainte să îl urmeze. Loial i se alătură. Spre mirarea lui, Perrin mergea în fața lor, mohorât. Unii dintre lăncieri, care făceau glume grosolane, descălecară ca să tragă de funie și să treacă bacul de partea cealaltă.

Mat așteptă până în ultimul moment, când unul dintre oameni dezlega bacul, și abia după aceea dădu pinteni calului și urcă și el.

— Trebuia să vin, mai devreme sau mai târziu, nu-i așa? spuse el, gâfâind, fără să vorbească cu cineva anume. Trebuie să-l găsesc.

Rand dădu din cap a încuviințare. Cum Mat arăta la fel de sănătos ca întotdeauna, aproape că uitase de ce îi însoțea. „Ca să găsească pumnalul. N-are decât să ia Ingtar Cornul. Eu nu vreau decât pumnalul pentru Mat.”

— O să-l găsim, Mat.

Mat se uită încruntat la el – aruncând o privire zeflemitoare spre haina lui elegantă – și îi întoarse spatele. Rand oftă.

— Or să se îndrepte lucrurile, Rand, spuse Loial cu glas scăzut. Cumva tot or să se îndrepte.

Bacul începu să se îndepărteze de mal, împotrivindu-se curentului care smucea de frânghie, făcând-o să scârțâie ascuțit. Lăncierii erau niște luntrași foarte curioși – umblau pe punte îmbrăcați în armură, cu săbiile pe spate – însă se descurcau destul de bine.

— Așa am plecat de acasă, zise deodată Perrin. La Taren Ferry. Cizmele luntrașilor bocăneau pe punte, iar apa bolborosea în jurul bacului. Așa am plecat. De data asta are să fie mai rău.

— Cum ar putea fi mai rău? întrebă Rand, însă Perrin nu îi răspunse. Cerceta malul celălalt, iar ochii săi galbeni aproape străluceau, dar nu de nerăbdare.

— Are să fie mai rău. Simt după miros, se mulțumi Perrin să spună. Hurin se uită neliniștit la el, însă asta putea să nu însemne nimic, căci Hurin se uita neliniștit la toată lumea de când plecaseră din Fal Dara.

Bacul se izbi de malul opus cu o bufnitură – scândurile solide se loviră de argila întărită – sub copacii care își întindeau crengile deasupra râului, iar oamenii care trăseseră de frânghie urcară pe cai, mai puțin doi, cărora Ingtar le spuse să se întoarcă după ceilalți. Restul îl urmară pe Ingtar.

— Cincizeci de pași până la un stejar mare, spuse Ingtar pe când intrară în pădure. Tonul îi era sec. Dacă Ragan nu putea vorbi despre asta… Câțiva soldați își desfăcură săbiile din spate și își pregătiră lăncile.

La început lui Rand i se păru că siluetele atârnate de mâini de crengile groase și cenușii ale stejarului erau sperietori. Sperietori purpurii. Apoi recunoscu cele două chipuri. Changu și celălalt bărbat care făcea de strajă împreună cu el. Nidao. Aveau ochii holbați și fața schimonosită de durere. Mai trăiseră mult după ce fuseseră spânzurați.

Perrin scoase un sunet înfundat, aproape un geamăt.

— N-am văzut niciodată ceva mai rău, spuse încet Hurin. N-am simțit niciodată un miros atât de urât, afară de seara aceea, în temnița din Fal Dara.

Rand încercă cu disperare să își golească mintea. Flacăra părea să îi stea în cale, lumina îngrețoșătoare tremura de fiecare dată când înghițea, însă stărui până când fu învăluit de hău. Cu toate acestea, simțea în continuare senzația de greață. Nu afară, ci înăuntru. „Nici nu e de mirare, cu ceea ce văd.” Gândul atinse vidul ca o picătură de apă pe un grătar încins. „Ce li s-a întâmplat?”

— Au fost jupuiți de vii, auzi pe cineva spunând în spatele lui, apoi altcineva varsă. I se păru că era Mat, dar totul era acum atât de departe de el, înăuntrul hăului. Însă și tremurarea aceea îngrețoșătoare era tot acolo. O clipă crezu că are să vomite și el.

— Dați-i jos de acolo, zise Ingtar cu asprime, apoi adaugă: Ardeți-i. Nu putem fi siguri că erau Iscoadele Celui Întunecat. Poate că au fost luați prizonieri. Poate că așa a fost. Să-i lăsăm cel puțin să aibă parte de ultima îmbrățișare a mamei. Oamenii porniră cu băgare de seamă, înarmați cu cuțite; nici măcar celor din Shienar, căliți în lupte, nu le era prea ușor să dea jos trupurile jupuite ale unor oameni pe care îi cunoșteau.

— Te simți bine, Rand? îl întreba Ingtar. Nici eu nu sunt obișnuit cu așa ceva.

— Da… sunt bine, Ingtar. Rand lăsă hăul să piară. Senzația de greață se diminuase; avea încă un gol în stomac, dar îi era mai bine. Ingtar dădu din cap și întoarse calul ca să se uite la bărbații care lucrau.

Îi îngropară simplu. Două gropi săpate în pământ, în care fură puse trupurile, în timp ce restul oamenilor priveau în tăcere. Groparii începură să arunce pământ în morminte, fără multă vorbă.

Rand fu uimit, însă Loial îi explică cu blândețe:

— Cei din Shienar cred că ne tragem din pământ și trebuie să ne întoarcem în pământ. Nu își pun morții în coșciuge, nici nu îi acoperă cu lințoliu și nici nu îi îmbracă. Pământul trebuie să primească trupul gol. „Ultima îmbrățișare a mamei”, așa îi spun ei. Și niciodată nu se rostește mai mult de „Lumina strălucească asupra ta și Creatorul să îți dea adăpost. Ultima îmbrățișare a mamei te întâmpină cu bucurie acasă”. Loial oftă și scutură din capul lui mare. Nu cred că va spune cineva aceste vorbe acum. Indiferent de ce zice Ingtar, e aproape sigur că Nidao și Changu au ucis paznicii de la Poarta Câinelui și le-au lăsat pe Iscoadele Celui Întunecat să intre în fortăreață. Nu văd cine altcineva ar putea fi răspunzător de ceea ce s-a petrecut.

— Atunci cine a tras cu arcul în… în Suprema Înscăunată? izbuti Rand să îngaime. „Cine a tras în mine?” Loial nu spuse nimic.

Uno sosi împreună cu restul oamenilor și cu caii de povară tocmai când ultima lopată de pământ era aruncată în morminte. Cineva îi povestise ce găsiseră acolo, iar bărbatul cu un singur ochi scuipă.

— Afurisiții de troloci fac câteodată asta la marginea Manei. Când vor să-ți zdruncine nervii sau să te facă să nu te mai ții după ei. Arde-m-ar, dar nu înțeleg despre ce a fost vorba aici.

Înainte să plece mai departe, Ingtar își opri calul lângă mormintele fără nume, două movile de pământ care păreau prea mici pentru oameni. După o clipă spuse: „Lumina strălucească asupra voastră și Creatorul să vă dea adăpost. Ultima îmbrățișare a mamei vă întâmpină cu bucurie acasă”. Își înălță capul și se uită pe rând la fiecare. Nu se citea nimic pe nici un chip, cu atât mai puțin pe cel al lui Ingtar.

— L-au salvat pe Seniorul Agelmar la Pasul lui Tarwin, zise el. Mai mulți lăncieri încuviințară. Ingtar se întoarse. Încotro, Hurin?

— Spre miazăzi, Seniore.

— Luați-le urma! După ei!

Pădurea se preschimbă curând într-un ținut ușor vălurit, traversat din loc în loc de câte un pârâiaș cu maluri înalte, unde nu vedeai decât niște ridicături mici sau câte un delușor teșit, care abia de era vrednic să fie numit așa. Era numai bine pentru cai.

Ingtar profită și impuse un ritm rapid și susținut. Din când în când, Rand zarea în depărtare ceea ce părea a fi o fermă și odată ceva ce semăna cu un sat, la câteva mile mai încolo, cu fum ridicându-se din coșurile caselor și sclipind alb în lumina soarelui, însă în jurul lor nu era nici picior de om, doar fâșii lungi de iarbă, presărate ici și colo cu tufe sau copaci, uneori câte un desiș mititel, lat de cel mult o sută de pași.

Ingtar trimise doi oameni călare să cerceteze în față, pe care îi vedeau doar când ajungeau în vârful vreunei ridicături. Ingtar avea un fluier de argint în jurul gâtului, cu care putea să-i cheme înapoi dacă Hurin ar fi cerut schimbarea direcției, însă nu fu nevoie să-l folosească. Spre miazăzi. Mereu spre miazăzi.

— Dacă mergem tot așa, în trei-patru zile o să ajungem la Câmpia lui Talidar, zise Ingtar în timp ce călăreau. Cea mai mare izbândă a lui Artur Aripă-de-Șoim, când Jumate-Oamenii i-au scos pe troloci din Mană și i-au condus în lupta împotriva lui. A durat șase zile și șase nopți și când s-a isprăvit, trolocii au fugit înapoi în Mană și nu au mai îndrăznit niciodată să îl înfrunte. A ridicat un monument acolo, în amintirea victoriei, o săgeată înaltă de o mie de palme. Nu a vrut să își pună numele pe ea, ci a trecut numele celor care căzuseră în bătălie, și în vârf a pus un soare de aur, semn că în acel loc Lumina a învins Umbra.

— Mi-ar plăcea să văd și eu asta, spuse Loial. N-am auzit niciodată de acest monument.

Ingtar rămase tăcut câteva clipe, iar când vorbi din nou, glasul îi era scăzut.

— Nu mai există, Ziditorule. Când Aripă-de-Șoim a murit, cei care s-au bătut pe imperiul lui nu au suportat să lase în picioare un monument închinat unei victorii de-a sa, chiar dacă pe el nu era înscris numele lui Artur. Nu a mai rămas decât movila pe care se înălța odinioară. Peste trei sau patru zile o s-o vedem. Tonul lui nu îmbia la prea multe discuții.

Soarele era sus pe cer când trecură pe lângă o construcție pătrată, din cărămizi tencuite, aflată la mai puțin de o milă de ei. Nu era foarte înaltă, doar două caturi mai erau în picioare, dar se întindea pe o bucată bună de pământ. Părea părăsită de foarte multă vreme; din acoperișurile prăbușite nu mai rămăseseră decât câteva țigle înnegrite care atârnau de niște căpriori, tencuiala odată albă căzuse, scoțând la iveală cărămida întunecată, mâncată de vreme, de dedesubt, zidurile năruite lăsau să se vadă curțile și încăperile dărăpănate din interior. Printre crăpăturile din fostele curți interioare creșteau acum tufe și chiar și copaci.

— Un conac, îi lămuri Ingtar. Bruma de voie bună pe care o arătase păru să se mistuie când se uită la construcția abandonată. Pe când Harad Dakar încă nu căzuse, cred că moșierul de aici se îngrijea de pământuri cale de o leghe. Probabil că erau livezi. Cei din neamul Hardan țineau foarte mult la livezile lor.

— Harad Dakar? întrebă Rand, iar Ingtar pufni disprețuitor.

— Nu mai învață nimeni istorie? Harad Dakar, capitala neamului Hardan, care trăia odinioară chiar pe aceste locuri.

— Am văzut o hartă veche, răspunse Rand cu glasul gâtuit. Știu câte ceva despre neamurile care au dispărut. Maredo, Goaban, Carralain. Dar nu am văzut nici un Hardan pe hartă.

— Au mai fost și alții care acum nu mai există, zise Loial. Mar Haddon, care e acum Haddon Mik. Almoth. Kintara. Războiul de O Sută de Ani a rupt imperiul lui Artur Aripă-de-Șoim în multe neamuri, mai mari și mai mici. Cele mici au fost înghițite de cele mari, sau s-au unit, cum s-a întâmplat cu Altara și Murandy. Cred că ar fi mai bine să spun că au fost împinși să se unească.

— Și ce s-a petrecut după aceea? întrebă Mat. Rand nici nu-și dăduse seama că Perrin și Mat se apropiaseră de ei. Ultima dată când îi văzuse erau în spate, ținându-se cât mai departe de Rand al’Thor.

— Nu au rezistat, răspunse Ogierul. Recoltele erau slabe, sau negoțul nu mergea bine. Sau oamenii își pierdeau puterile. Ceva nu mergea bine, iar neamul decădea. După ce un neam dispărea, pământurile erau adesea luate în stăpânire de un neam vecin, dar nici aceste alipiri nu durau. În timp, ținuturile au fost părăsite cu totul. Au mai rămas niște sate pe ici și pe colo, dar cele mai multe au fost năpădite de buruieni. Au trecut aproape trei sute de ani de când Harad Dakar a fost abandonat, dar chiar și înainte era o enclava, cu un rege care nu putea controla ceea ce se întâmpla între zidurile orașului. Se spune că nu ar mai fi rămas nimic din Harad Dakar. Toate orașele, mai mari sau mai mici, ale neamului Hardan au dispărut; pietrele din care erau clădite au fost luate de fermieri și săteni ca să le folosească prin gospodărie. A dispărut și mare parte din ferme și din sate. Așa am citit, iar ce-am văzut nu dezminte cărțile.

— Timp de aproape o sută de ani Harad Dakar a fost un oraș foarte bogat, zise Ingtar cu amărăciune în glas. Apoi oamenii au plecat, și orașul a fost dărâmat bucată cu bucată. Totul a pierit sau este pe cale să piară. Totul, peste tot, piere. Aproape că nu a mai rămas neam care să stăpânească cu adevărat ținutul însemnat pe hărți, aproape că nu mai este ținut care să fi rămas tot cel însemnat pe hărțile de acum o sută de ani. Când Războiul de O Sută de Ani a luat sfârșit, dacă mergeai de la Mana Pustiitoare până la Marea Furtunilor, treceai de la un neam la altul. Acum mai peste tot nu e decât sălbăticie, ținuturi care nu mai țin de nici un neam. Noi, aici, în Ținuturile de la Hotar, ne luptăm cu Mana Pustiitoare ca să rămânem puternici. Poate că ei nu au avut parte de ceea ce le trebuia ca să își păstreze tăria. Zici că și-au pierdut puterile, Ziditorule? Da, așa a fost, și ce neam care e astăzi întreg nu va dispărea mâine? Omenirea este distrusă. Distrusă ca o barcă luată de ape. Cât va mai dura până când nu va mai rămâne nimic din Ținuturile de la Hotar? Cât va mai dura până când și noi vom dispărea și de aici până la Marea Furtunilor nu vor mai rămâne decât troloci și Pieriți? Se lăsă o tăcere mormântală. Nici măcar Mat nu spuse nimic. Ingtar porni mai departe, adâncit în gândurile lui negre.

După o vreme, cercetașii se întoarseră în galop, stând drepți în șa, cu sulițele ridicate spre cer.

— E un sat în fața, Seniore. Nu ne-au văzut, dar drumul nostru duce exact acolo.

Ingtar se scutură de posomoreala care-l cuprinsese, dar nu scoase nici o vorbă până nu ajunseră în vârful unei coame de unde se vedea satul; le porunci să se oprească, iar el scoase o oglindă din desagi și o ridică să se uite la sat.

Rand cercetă satul cu luare-aminte. Era la fel de mare ca Emond’s Field, dar nu foarte mare, dacă îl compara cu alte orașe pe care le văzuse de când plecase din cele Două Râuri. Casele erau toate joase și tencuite cu lut alb și părea că pe acoperișurile înclinate crește iarba. Vreo zece mori de vânt, răsfirate prin tot satul, se învârteau leneș, iar brațele lor lungi, acoperite cu pânză, scânteiau în soare. Satul era împrejmuit cu un zid scund, înalt până la piept și acoperit de iarbă, iar afară era un șanț lat cu țăruși ascuțiți pe fund. Nu era nici o poartă în deschizătura din zid pe care o vedea el, însă bănuia că ar fi fost ușor de astupat cu o căruță. Nu zări pe nimeni.

— Nu se vede nici măcar un câine, zise Ingtar, punând oglinda la loc în desagi. Sunteți siguri că nu v-au văzut? îi întrebă pe cercetași.

— Doar dacă au norocul Celui Întunecat, Seniore, răspunse unul dintre bărbați. Nu am urcat pe creastă. Nici atunci nu am zărit nici o mișcare.

Ingtar dădu din cap a încuviințare.

— Urma, Hurin?

Hurin trase adânc aer în piept.

— Spre sat, Seniore. Drept spre sat, din câte îmi dau seama de aici.

— Fiți cu băgare de seamă, porunci Ingtar, strunindu-și calul. Și să nu credeți că, dacă zâmbesc, înseamnă că sunt prietenoși. Dacă o fi cineva pe aici. Îi conduse încet spre sat și întinse mâna să desfacă sabia din teacă.

Rand auzi cum și cei din spatele lui făcură la fel. După o clipă își eliberă și el sabia din teacă. A încerca să rămână în viață nu însemna a încerca să facă pe eroul, hotărî el.

— Crezi că oamenii ăștia le-ar ajuta pe Iscoadele Celui Întunecat? îl întrebă Perrin pe Ingtar. Acesta nu răspunse imediat.

— Nu-i prea plac pe cei din Shienar, spuse el în cele din urmă. Cred că ar trebui să îi apărăm. Noi sau cei din Cairhien. După moartea ultimului rege din Hardan, Cairhien a pretins aceste pământuri. De aici până la Râul Erinin. Însă nu le-au putut păstra. Au renunțat la ele acum aproape o sută de ani. Puținii oameni care mai locuiesc aici nu trebuie să-și facă griji din pricina trolocilor, dar e plin de tâlhari. De asta au construit zidul și șanțul. Toate satele sunt așa. Câmpurile sunt probabil ascunse în vâlcelele din jur, dar nimeni nu trăiește în afară zidurilor. Sunt gata să jure credință oricărui rege care i-ar apăra, dar noi trebuie să ne luptăm cu trolocii. Din pricina asta nu ne prea au la inimă.

Când ajunseră la deschizătura din zid, le zise din nou să fie cu băgare de seamă.

Toate ulițele duceau spre piața satului, dar nu era nimeni prin jur, nimeni la ferestre. Nici măcar un câine, nici măcar o găină. Nici o vietate. Ușile larg deschise se bălăbăneau în bătaia vântului, scârțâind, în contrapunct cu scrâșnetul morilor de vânt. Țărâna bătătorită răsuna de copitele cailor.

— Ca la râu, murmură Hurin, dar altfel. Călărea cu spatele încovoiat, cu capul în pământ, ca și cum încerca să se ascundă în spatele propriilor umeri. A fost violență, dar… nu știu. A fost rău. Miroase urât.

— Uno, spuse Ingtar, ia câțiva oameni și cercetați casele. Dacă găsiți pe cineva, aduceți-l la mine, în piață. Dar aveți grijă să nu speriați pe nimeni. Vreau niște răspunsuri, nu oameni care să fugă ca să-și scape pielea. Îi conduse pe ceilalți soldați spre mijlocul satului, iar Uno îi puse pe cei zece oameni ai lui să descalece.

Rand se codi, mărginindu-se să privească împrejur. Ușile care scârțâiau, morile care scrâșneau, copitele cailor, toate făceau prea mult zgomot, ca și cum nu ar mai fi existat alt sunet pe lume. Se uită atent la case. Perdelele de la ferestrele deschise fluturau în afară. Toate păreau fără viață. Descălecă, oftând, și merse până la cea mai apropiată casă, apoi se opri, zgâindu-se la ușă.

„E doar o ușă. De ce ți-e frica?” Ar fi vrut să nu aibă impresia că de partea cealaltă a ușii se ascundea ceva. O deschise.

Văzu o cameră bine rânduită. Sau mai degrabă așa fusese. Masa era pusă, scaunele cu spătar fuseseră trase în jurul ei, unele feluri de mâncare fuseseră deja aduse. Câteva muște bâzâiau deasupra castroanelor cu napi și mazăre, altele umblau pe friptura rece, în jurul căreia se închegase grăsimea. O felie de friptură rămăsese pe jumătate tăiată; furculița era încă înfiptă în carne, iar cuțitul zăcea într-o parte, ca și cum ar fi fost scăpat din mână. Rand pași înăuntru.

Clip.

Un bărbat chel și zâmbitor, îmbrăcat în haine grosolane, puse o felie de carne pe farfuria pe care o ținea o femeie cu fața istovită. Totuși, și ea zâmbea. Femeia adăuga mazăre și napi și îi dădu farfuria unuia dintre copiii din jurul mesei. Erau șase copii, băieți și fete, de toate vârstele, cel mai mare aproape adult, cel mai mic de-abia izbutind să se uite peste masă. Femeia spuse ceva, iar fata care luă farfuria de la ea râse. Bărbatul începu să taie o altă felie.

Deodată o altă fată scoase un țipăt, arătând cu mâna spre ușa de la intrare. Bărbatul lăsă cuțitul să cadă și se întoarse, apoi începu și el să țipe; chipul i se schimonosi de groază și înșfăcă un copil. Femeia apucă un alt copil și porni disperată spre ceilalți; gura i se mișca necontenit, în tăcere. Se repeziră toți spre o ușă din spatele încăperii.

Ușa se deschise cu putere și…

Clip.

Rand nu se putea mișca. Muștele care bâzâiau deasupra mesei păreau că fac și mai mult zgomot. Îi ieșeau aburi din gură. Clip.

Un bărbat chel și zâmbitor, îmbrăcat în haine grosolane, puse o felie de carne pe farfuria pe care o ținea o femeie cu fața istovită. Totuși, și ea zâmbea. Femeia adăugă mazăre și napi și îi dădu farfuria unuia dintre copiii din jurul mesei. Erau șase copii, băieți și fete, de toate vârstele, cel mai mare aproape adult, cel mai mic de-abia izbutind să se uite peste masă. Femeia spuse ceva, iar fata care luă farfuria de la ea râse. Bărbatul începu să taie o altă felie.

Deodată o altă fată scoase un țipăt, arătând cu mâna spre ușa de la intrare. Bărbatul lăsă cuțitul să cadă și se întoarse, apoi începu și el să țipe; chipul i se schimonosi de groază și înșfăcă un copil. Femeia apucă un alt copil și porni disperată spre ceilalți; gura i se mișca necontenit, în tăcere. Se repeziră toți spre o ușă din spatele încăperii.

Ușa se deschise cu putere și…

Clip.

Rand se zbătu, dar parcă îi degeraseră mușchii. În cameră era și mai frig; nici măcar nu putea tremura. Muștele umblau acum pe toată masa. Căută să își golească mintea. Simțea prezența luminii aceleia scârboase, dar nu-i păsa. Trebuia să…

Clip.

Un bărbat chel și zâmbitor, îmbrăcat în haine grosolane, puse o felie de carne pe farfuria pe care o ținea o femeie cu fața istovită. Totuși, și ea zâmbea. Femeia adaugă mazăre și napi și îi dădu farfuria unuia dintre copiii din jurul mesei. Erau șase copii, băieți și fete, de toate vârstele, cel mai mare aproape adult, cel mai mic de-abia izbutind să se uite peste masă. Femeia spuse ceva, iar fata care luă farfuria de la ea râse. Bărbatul începu să taie o altă felie.

Deodată o altă fată scoase un țipat, arătând cu mâna spre ușa de la intrare. Bărbatul lăsă cuțitul să cadă și se întoarse, apoi începu și el să țipe; chipul i se schimonosi de groază și înșfăcă un copil. Femeia apucă un alt copil și porni disperată spre ceilalți; gura i se mișca necontenit, în tăcere. Se repeziră toți spre o ușă din spatele încăperii.

Ușa se deschise cu putere și…

Clip.

Camera era înghețată. „E atât de frig.” Masa era neagră de muște, pereții erau acoperiți de un strat mișcător de muște, podeaua, tavanul, totul era negru de muște. Începură să se cațere pe Rand, năpădindu-l: îi acoperiră fața, ochii, îi intrară în nas și în gură. „Lumină, ajută-mă. E frig.” Muștele făceau un zgomot ca de tunet. „E frig.” Frigul pătrundea în hău, nu ținea seama de vid, îl cuprindea într-o cămașă de gheață. Disperat, încercă să găsească lumina tremurătoare. I se întorcea stomacul pe dos, dar lumina era caldă. Caldă. Fierbinte. Îi era cald.

Dintr-odată se trezi trăgând de… ceva. Nu știa nici de ce anume, nici cum se petrecuse asta. Pânze de păianjen făcute din oțel. Raze de lună tăiate în piatră. Toate se fărâmițau când le atingea, dar el știa că nu atinsese nimic. Se încrețeau și se topeau din pricina căldurii care se revărsa din el, o căldură ca de la focul dintr-o fierărie, o căldură de parcă ardea întreaga lume, o căldură…

Se mistuiră. Gâfâind, se uită în jur cu ochii mari. Pe friptura pe jumătate tăiată erau câteva muște. Moarte. Șase muște. „Doar șase.” Mai erau câteva și în castroane, vreo șase pete negre printre legumele reci. Toate moarte. Ieși împleticindu-se din casă.

Mat se ivi dintr-o casă de partea cealaltă a uliței, scuturând din cap.

— Nu e nimeni acolo, îi spuse lui Perrin, care nu descălecase. Parcă s-ar fi ridicat în mijlocul mesei și ar fi plecat. Se auzi un strigat dinspre piață.

— Au găsit ceva, zise Perrin, dând pinteni calului. Mat se urcă în șa și porni în galop după el.

Rand încalecă mai încet; armăsarul zvârli din picioare, ca și cum îi simțea tulburarea. În drum spre piață aruncă câte o privire la case, dar nu se încumetă să se uite prea mult la ele. „Mat a intrat într-o casă și nu a pățit nimic.” Se hotărî să nu mai pună piciorul în nici o casă din acel sat. Îl îmboldi pe Roșcat și iuți pasul.

Toți stăteau încremeniți în fața unei case cu uși duble, late. Rand nu credea să fie vreun han pentru că, în primul rând, nu avea firmă. Poate că era un loc unde se întâlneau sătenii. Se alătura celorlalți și se uită și el.

Un bărbat era țintuit de ușă, cu mâinile și picioarele desfăcute; piroane groase îi străpungeau încheieturile și umerii. Alte piroane îi fuseseră împlântate în ochi, ca să-i țină capul drept. Pe obraji era sânge închegat. Urmele pe care le lăsase în lemnul ușii cu cizmele arătau că era viu când se petrecuse totul. Sau cel puțin când începuse.

Lui Rand îi îngheță sângele în vene. Nu era om. Veșmintele acelea negre, mai negre ca smoala, nu fuseseră niciodată purtate de o ființă omenească. Vântul umfla un capăt al mantiei prinse în spatele trupului – ceea ce nu se întâmpla întotdeauna, o știa prea bine; vântul nu atingea mereu acele veșminte – dar fața aceea spălăcită nu avea ochi.

— Un Myrddraal, bâigui el, iar vorbele lui îi scoaseră pe ceilalți din amorțeală. Începură să se miște din nou.

— Cine, începu Mat, după care se opri, ca să înghită. Cine a putut face așa ceva unui Pierit? întrebă el cu o voce ușor pițigăiată.

— Nu știu, spuse Ingtar. Nu știu. Se uită de jur împrejur, cercetând fiecare chip, sau poate că doar îi număra, ca să fie sigur că erau toți acolo. Și nu cred că vom mai afla ceva de aici. Pornim, încălecați! Hurin, găsește urma.

— Da, Seniore. Da. Bucuros. Pe acolo, Seniore. Se îndreaptă tot spre miazăzi.

Se îndepărtară, lăsând Myrddraalul atârnat acolo, cu mantia neagră umflată de vânt. Hurin ieși primul din sat, de data aceasta nemaiașteptându-l pe Ingtar, iar Rand îl urmă îndeaproape.

Загрузка...