1 Flacăra din Tar Valon

Roata Timpului se învârtește, Vârstele vin și trec lăsând în urma amintiri care devin legenda, apoi se preschimba în mituri și sunt de mult uitate când Vârsta se întoarce. Intr-o Vârsta, numita de unii A Treia Vârsta, o Vârstă care va să vină, o Vârstă de mult trecută, vântul începu să sufle în Munții Dhoom. Vântul nu era începutul. Învârtirea Roții Timpului nu are nici început, nici sfârșit. Dar era un început.

Zămislit printre piscurile negre, ascuțite ca niște lame de cuțit, unde moartea rătăcea pe deasupra trecătorilor înalte, dar ascundea lucruri încă și mai primejdioase, vântul sufla spre miazăzi, prin pădurea încâlcită din Mana Pustiitoare, o pădure mânjită și strâmbată de atingerea Celui Întunecat. Mirosul îngrețoșător de dulce al putreziciunii păli când vântul trecu dincolo de acea linie invizibilă pe care oamenii o numeau hotarul lui Shienar, unde copacii se plecau sub greutatea florilor de primăvară. Ar fi trebuit să fie deja vară, dar primăvara venise greu, iar ținutul încercase din răsputeri să recupereze timpul pierdut. Fiecare tufiș era plin de mlădițe întârziate, de un verde-palid, fiecare creangă de copac era grea de muguri roșii. Vântul vălurea câmpurile fermierilor ca pe niște iazuri de apă verde, densă datorită grânelor pe care aproape că le vedeai crescând.

Duhoarea morții dispăru aproape cu totul cu mult înainte ca vântul să ajungă la dealurile din jurul Fal Dara, orașul cu ziduri de piatră, și să sufle șfichiuitor în jurul unui turn al fortăreței din mijlocul cetății, un turn în vârful căruia părea că dansează doi bărbați. Fal Dara, cu ziduri groase și înalte, deopotrivă citadelă și oraș, niciodată cucerit, niciodată trădat. Vântul gemea deasupra acoperișurilor din șindrilă, în jurul hornurilor înalte de piatră și al turnurilor încă și mai înalte, iar geamătul îi semăna cu un bocet.

Dezgolit până la brâu, Rand al’Thor se înfiora sub dezmierdarea rece a vântului și apucă plăselele lungi ale sabiei de antrenament pe care o ținea în mâna. Soarele fierbinte îi făcuse pieptul să lucească, iar părul roșcat-închis îi atârna pe frunte, încâlcit și încrețit de sudoare. Un miros slab din vârtejul de aer îl făcu să strâmbe din nas, dar nu lega mirosul de imaginea unui mormânt vechi, proaspăt deschis, care îi trecu ca un fulger prin minte. Aproape că nu își dădea seama nici de miros, nici de imagine; se străduia să își păstreze mintea goală, dar celălalt bărbat cu care împărțea vârful turnului îl tulbura. Zece pași de-a curmezișul, atât avea vârful turnului, împresurat de un zid crenelat, care îi ajungea până la piept. Îndeajuns de mare cât să nu te simți înghesuit, doar dacă nu era un Străjer lângă tine.

Deși tânăr, Rand era mai înalt decât majoritatea bărbaților, dar Lan era la fel de înalt și mult mai solid, chiar dacă nu atât de lat în umeri. O fâșie îngustă de piele împletită îi împiedica părul lung să îi cadă pe față, o față care părea cioplită în piatră, o față neridată care contrasta cu firele cărunte de la tâmple. În pofida căldurii și a istovirii, pieptul și brațele nu îi erau acoperite decât de un strat subțire de sudoare. Rand cercetă ochii albaștri, ca de gheață, ai lui Lan, sperând să citească în ei ce intenționa să facă. Străjerul nu părea să clipească niciodată și când trecea de la o poziție la alta sabia de antrenament din mâna lui avea mișcări sigure și line. Sabia de antrenament, cu un mănunchi de bucăți subțiri de lemn, legate slab, în loc de lamă, trosnea când se lovea de ceva și lăsa o urmă acolo unde atingea carnea. Rand o știa prea bine. Coastele îl usturau din pricina a trei dâre lungi și roșii, iar o alta îi ardea umărul. Avusese nevoie de toată dibăcia lui ca să nu dobândească și alte decorații. Lan n-avea nici un semn.

Așa cum fusese învățat, Rand își făuri în minte o flacără și se concentra asupra ei, încercând să strângă acolo toate sentimentele, toată suferința, să facă un gol în interiorul lui, lăsând deoparte până și gândurile. Izbuti. Însă, așa cum se întâmplase de multe ori în ultima vreme, golul nu era perfect; flacăra încă mai dăinuia sau cel puțin o urmă de lumină care unduia în acea nemișcare. Dar era destul și așa. Liniștea plăcută a golului îl cuprinse treptat și era una cu sabia de antrenament, cu pietrele netede de sub picioare, chiar și cu Lan. Totul era unu, și se mișca fără să se gândească într-un ritm care îl imita pe cel al Străjerului, pas cu pas și mișcare cu mișcare.

Vântul se înteți din nou, aducând cu sine dangătul clopotelor din oraș. „Cineva încă mai sărbătorește venirea primăverii.” Gândul străin fâlfâi prin gol pe valuri de lumină, tulburând vidul și, ca și cum Străjerul ar fi putut citi gândurile lui Rand, sabia de antrenament se învârteji în mâna lui Lan.

O vreme, vârful turnului răsună de trosnetul iute al mănunchiurilor de lemne care se încrucișau. Rand nu se căzni să-l atingă pe Lan; tot ce putea face era să se ferească de loviturile Străjerului. Ripostând la atacurile lui Lan în ultimul moment, era silit să se dea înapoi. Expresia de pe chipul lui Lan nu se schimba niciodată; în mâinile lui, sabia de antrenament părea vie. Mișcarea legănată a sabiei Străjerului se transformă pe neașteptate, din mers, într-o împunsătură. Surprins, Rand făcu un pas în spate, deja chircindu-se sub lovitura care, de data aceasta, nu avea cum să-l ocolească.

Vântul urla în jurul turnului… și îl prinse. Era ca și cum aerul s-ar fi întărit, ținându-l ca într-un cocon. Împingându-l în față. Timpul și mișcarea încetiniră; îngrozit, privi cum sabia lui Lan se îndreaptă spre pieptul lui. Lovitura fu lipsită de lentoare și de blândețe. Coastele îi pârâiră, ca și cum ar fi fost izbit de un ciocan. Gemu, dar vântul nu îl lăsa să se dea bătut: îl purta tot înainte. Bucățile de lemn de la sabia lui Lan se încovoiară și se arcuiră – atât de încet, i se păru lui Rand – apoi se frânseră; vârfuri ascuțite îi pătrunseră spre inimă, așchii îi înțepară pielea.

Durerea îi cuprinse trupul; toată pielea îi părea ciopârțită. Ardea de parcă soarele îl încinsese ca pe o bucată de slănină într-o tigaie.

Scoase un țipăt și se dădu înapoi, împleticindu-se, prăbușindu-se lângă zidul de piatră. Cu mâna tremurândă, își atinse tăieturile de pe piept și își înălță neîncrezător degetele însângerate în fața ochilor cenușii.

— Ce-a fost cu mișcarea aia prostească, păstorule? spuse Lan, scrâșnind din dinți. Acum ar trebui să fii mai priceput, dacă n-ai uitat tot ce am încercat să te învăț. Cât de rău ești?…

Se opri când îl văzu pe Rand ridicându-și privirea spre el.

— Vântul. Lui Rand i se uscase gura. M-a… m-a împins! Era… era tare ca piatra!

Străjerul îl privi în tăcere, apoi îi întinse o mână. Rand o apucă și se lăsă ridicat în picioare.

— Se întâmplă uneori lucruri neobișnuite aici, atât de aproape de Mana Pustiitoare, zise Lan în cele din urmă, dar, în ciuda tonului său sec, părea neliniștit. Era un lucru neobișnuit. Străjerii, acei războinici aproape legendari care le slujeau pe femeile Aes Sedai, arătau rareori ce simțeau, iar Lan era foarte reținut, chiar și pentru un Străjer. Azvârli deoparte sabia de lemn ruptă și se sprijini de zidul unde se găseau adevăratele lor săbii, la loc ferit.

— Dar asta era altceva, protestă Rand.

Se duse lângă Lan, lăsându-se pe vine, cu spatele lipit de piatră. Așa vârful zidului era mai înalt decât el și îl proteja într-un fel de vânt. Dacă vânt era. Nici un vânt nu fusese vreodată atât de… solid.

— Liniște! Poate nici măcar în Mană.

— Pentru cineva ca tine… Lan ridică din umeri, ca și cum asta ar fi explicat totul. Cât mai e până să pleci, păstorule? A trecut o lună de când ai zis că te duci și credeam că acum o să fii deja plecat de trei săptămâni.

Rand se uită la el, mirat. „Se poartă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic!” Încruntându-se, puse jos sabia de antrenament și o luă pe cea adevărată pe genunchi, trecându-și degetele peste plăselele lungi, învelite în piele, pe care era gravat un bâtlan de bronz. Un alt bâtlan de bronz se găsea pe teacă și un alt treilea era incrustat pe lama acum băgată în toc. Încă i se părea ciudat că are o sabie. Orice sabie, cu atât mai mult una care purta însemnele unui maestru săbier. Era doar un fermier din Ținutul celor Două Râuri, aflat acum atât de departe. Poate că avea să fie departe pentru totdeauna. Era păstor, ca și tatăl lui – „Eram păstor. Ce sunt acum?” – iar tatăl lui îi dăduse o sabie cu un bâtlan pe ea. „Tam este tatăl meu, orice ar spune ceilalți.” Ar fi vrut ca gândurile lui să nu pară că încearcă să se convingă singur. Din nou Lan îi citi gândurile.

— În Ținuturile de la Hotar, păstorule, dacă cineva crește un copil, copilul acela e al lui, și nimeni nu poate spune altceva.

Mohorât, Rand nu luă în seamă vorbele Străjerului. Era o treabă care îl privea numai pe el.

— Vreau să învăț cum să mă folosesc de asta. Trebuie. Sabia cu bâtlan îi pricinuise multe necazuri. Nu toata lumea știa ce înseamnă sau îi dădea atenție, dar, chiar și așa, o lamă cu un bâtlan incrustat pe ea, mai ales în mâinile unui tinerel pe care încă nu-l puteai numi bărbat, trezea bănuieli.

— Câteodată, când nu puteam să fug, am izbutit să îi păcălesc, și am avut și noroc. Dar ce o să se întâmple când n-o să mai pot să fug, n-o să mai pot să-i păcălesc și n-o să mai am nici noroc?

— Ai putea s-o vinzi, zise Lan cu grijă. Lama asta e rară chiar și printre săbiile cu pecetea bâtlanului. Ți-ar aduce o sumă frumușică.

— Nu!

Se gândise de mai multe ori la asta, și acum alungă această idee pentru aceleași motive ca întotdeauna, dar cu mai multă înverșunare, căci propunerea venea de la altcineva. ,Atâta vreme cât o păstrez, am dreptul să-i spun lui Tam tată. El mi-a dat-o și ea îmi dă acest drept.”

— Credeam că orice sabie cu pecetea bâtlanului este rară.

Lan îl privi pieziș.

— Deci Tam nu ți-a spus? Știa sigur. Poate ca nu a crezut. Mulți nu cred.

Apucă propria lui sabie, aproape aidoma cu a lui Rand, cu excepția bâtlanilor, și o smulse din teacă. Lama, ușor curbată și cu un singur tăiș, luci argintiu în lumina soarelui.

Era sabia regilor din Malkier. Lan nu vorbea de asta – de altfel, nu-i plăcea nici ca alții să vorbească despre asta – dar al’Lan Mandragoran era Seniorul celor Șapte Turnuri, Seniorul Lacurilor și Regele neîncoronat din Malkier. Cele Șapte Turnuri erau acum zdrobite, iar cele O Mie de Lacuri deveniseră adăpost pentru lucruri necurate. Malkier fusese înghițit de Mana Pustiitoare, iar dintre toți Seniorii Malkier nu mai trăia decât unul.

Unii spuneau că Lan devenise Străjer, legându-se de o femeie Aes Sedai, ca să-și poată găsi moartea în Mană și să se alăture neamului său. Rand îl văzuse într-adevăr pe Lan înfruntând primejdiile fără să pară că îi pasă de ce i s-ar putea întâmpla, dar, mai presus de propria lui viață și siguranță, erau viața și siguranța lui Moiraine, femeia Aes Sedai de care era legat. Rand nu credea că Lan își va căuta cu adevărat moartea atâta vreme cât Moiraine era încă în viață.

Învârtind lama în lumină, Lan spuse:

— În Războiul Umbrei, Puterea Supremă însăși era folosită ca armă, iar armele erau făcute cu Puterea Supremă. Unele arme foloseau Puterea Supremă, arme ce puteau distruge un oraș întreg dintr-o lovitură, puteau pârjoli leghe întregi de pământ. E mai bine că toate s-au pierdut la Frângerea Lumii, e mai bine că nimeni nu-și mai amintește cum se făureau. Dar existau și niște arme mai simple, pentru cei care ar fi trebuit să-i înfrunte în luptă pe Myrddraali și alte creaturi născocite de Stăpânii Spaimei.

Cu ajutorul Puterii, femeile Aes Sedai au scos din pământ fier și alte metale, le-au topit, le-au dat formă. Toate acestea cu ajutorul Puterii. Săbii și alte arme. Multe din cele care au supraviețuit Frângerii Lumii au fost distruse de oamenii care se temeau și urau lucrurile făurite de femeile Aes Sedai, iar altele au dispărut de-a lungul veacurilor. Puține au mai rămas și puțini oameni le știu cu adevărat povestea. Au existat legende, povești gogonate despre săbii care păreau să aibă putere proprie. Ai auzit poveștile Menestrelilor. Realitatea e de ajuns. Săbii care nu se frâng și nu se fărâmă și care nu se tocesc niciodată. Am văzut oameni care le ascuțeau – se făceau că le ascut, de fapt, doar pentru că nu le venea să creadă că nu era nevoie să ascută sabia după ce se serviseră de ea. Dar nu izbuteau decât să-și tocească piatra de șlefuit.

Acele arme au fost făurite de Aes Sedai și nu vor mai fi niciodată altele. Când s-a terminat, războiul și Vârsta au luat sfârșit în același timp – lumea era zdrobită, erau mai mulți morți neîngropați decât vii, iar viii fugeau, încercând să găsească un loc, orice loc, în care să fie la adăpost, iar o femeie din două își jelea soțul sau fiii pe care nu avea să-i mai vadă niciodată; când s-a terminat, femeile Aes Sedai au jurat că nu vor mai făuri niciodată arme cu care oamenii să se poată ucide între ei. Fiecare femeie Aes Sedai a făcut acest jurământ, și de atunci încoace nici una dintre ele nu l-a încălcat. Chiar și femeile din Ajah Roșie, iar lor puțin le pasă de ce li se întâmplă bărbaților.

Unele dintre aceste săbii, săbiile simple de soldat – cu o ușoară strâmbătură, aproape cu tristețe, dacă se putea spune că Străjerul arata vreodată ce simțea, puse sabia la loc în teacă – au devenit mai mult decât atât. Pe de altă parte, săbiile făcute pentru Seniorii-generali, din oțel atât de dur, încât nici un fierar nu le poate însemna, dar purtând deja pecetea bâtlanului, acele săbii sunt foarte căutate.

Rand își luă mâna de pe sabia pe care o ținea pe genunchi. Sabia se rostogoli și o prinse din instinct înainte să se lovească de pardoseală.

— Vrei să spui că asta a fost făcută de Aes Sedai? Credeam că vorbești de sabia ta.

— Nu toate săbiile cu pecetea bâtlanului au fost făcute de Aes Sedai. Puțini bărbați mânuiesc sabia cu destulă pricepere ca să fie numiți maeștri săbieri și să li se dea o sabie cu pecetea bâtlanului, dar, chiar și așa, au rămas prea puține săbii făurite de Aes Sedai și nu ar ajunge decât pentru câțiva. Cele mai multe vin de la maeștrii fierari; din cel mai bun oțel, dar, totuși, lucrat de mâna omenească. Dar sabia aceea, păstorule… sabia aceea ar putea să spună povești vechi de trei mii de ani și mai bine.

— Nu pot scăpa de ele, nu-i așa? spuse Rand. Cântări sabia în mână, ținând-o de vârf; nu părea deloc diferită. Făurită de Aes Sedai. „Dar mi-a dat-o Tam. Mi-a dat-o tatăl meu.” Nu voia să se gândească la cum putuse dobândi o astfel de sabie un păstor din Ținutul celor Două Râuri. Erau lucruri primejdioase în astfel de gânduri, erau adâncimi pe care nu dorea să le sondeze.

— Chiar vrei să scapi, păstorule? Te mai întreb o dată. Atunci de ce nu ai plecat? Sabia? În cinci ani te fac vrednic de ea, fac din tine un maestru săbier. Ai încheieturi bune, te ții bine pe picioare, nu faci de două ori aceeași greșeală. Dar eu nu am cinci ani să mă ocup de tine, și nici tu nu ai cinci ani ca să înveți. Ai la dispoziție mai puțin de un an, și știi asta. La cum ești acum, cel puțin nu o să-ți vâri singur sabia în picior. Poartă-te ca și cum se cuvine să ai o sabie la brâu, iar cei care caută gâlceava or să te lase în pace. Oricum, te-ai purtat așa aproape de prima dată de când ți-ai legat sabia la cingătoare. Deci, de ce mai ești aici?

— Mat și Perrin sunt încă aici, îngăimă Rand. Nu vreau să plec înaintea lor. Niciodată n-o să-i… s-ar putea să nu-i mai văd ani de zile. Își lăsă capul pe spate, sprijinindu-l de zid. Sânge și cenușă! Ei cel puțin cred că sunt nebun că nu mă întorc și eu acasă. Nynaeve ba se uită la mine ca la un copil de șase ani care și-a julit genunchiul și ea trebuie să-l îngrijească ba ca la un străin. Ca la unul pe care se teme că l-ar putea jigni dacă se uită prea atent. E Meștereasă și, pe lângă asta, nu cred că i-a fost vreodată frică de ceva, dar… Scutură din cap. Și Egwene. Arde-m-ar! Știe de ce trebuie să plec, însă de fiecare dată când aduc vorba despre asta, îmi arunca niște priviri de mi se face stomacul ghem… Închise ochii, apăsându-și fruntea cu plăselele sabiei, ca și cum prin asta și-ar fi putut alunga gândurile. Aș vrea… Aș vrea…

— Ai vrea ca totul să fie cum era, păstorule? Sau ai vrea ca fata să meargă cu tine și nu în Tar Valon? Crezi că va renunța să devină Aes Sedai în schimbul unei vieți de pribegie? Cu tine? dacă vei ști să îți alegi vorbele, s-ar putea să vrea. Dragostea e un lucru foarte curios. Lan părea dintr-odată istovit. Un lucru foarte curios.

— Nu.

Asta își dorea, ca ea să accepte să meargă cu el. Deschise ochii, își îndreptă spatele și vorbi cu glas hotărât.

— Nu, nu aș lăsa-o să meargă cu mine, nici dacă m-ar ruga. Nu-i putea face așa ceva. „Dar, Lumină, ce bine ar fi, chiar și pentru o clipă, să spună că vrea!” Se încăpățânează ca un catâr de fiecare dată când crede că încerc să-i spun ce trebuie să facă, dar pot totuși să o împiedic să facă una ca asta. Își dorea ca fata să fie acasă, în Emond’s Field, dar această speranță se spulberase în momentul în care Moiraine venise în Ținutul celor Doua Râuri. Chiar și dacă asta înseamnă că va fi Aes Sedai! Văzu cu colțul ochiului cum Lan ridică din sprâncene, și roși.

— Asta e tot? Vrei să stai cât mai mult cu prietenii tăi de acasă înainte să plece? De asta nu te dai dus? Știi ce vine din urmă.

Rand sări mânios în picioare.

— Bine, e din pricina lui Moiraine! dacă n-ar fi fost ea, nu m-aș mai afla acum aici, iar ea nici nu vrea să stea de vorbă cu mine.

— dacă n-ar fi fost ea, acum ai fi mort, păstorule, spuse Lan sec, dar Rand se grăbi să continue.

— Îmi zice… Îmi zice lucruri îngrozitoare despre mine – strânse sabia cu atâta putere încât i se albiră degetele. Că o să înnebunesc și o să mor! Și apoi, dintr-odată, nu-mi mai spune nici o vorbă. Se poartă ca și cum nu m-aș fi schimbat deloc de când m-a văzut prima oară, și până și asta e ciudat.

— Ai vrea să te ia drept ceea ce ești?

— Nu, nu am vrut să spun asta. Arde-m-ar, aproape că nu mai știu ce vreau să spun. Sunt lucruri pe care nu mi le doresc, lucruri de care mi-e frică. Acum a plecat pe undeva, a dispărut…

— Ți-am spus că uneori are nevoie să stea singură. Nici tu, nici altcineva nu are dreptul să pună sub semnul întrebării ce face.

— … Fără să spună nimănui unde se duce, sau când are de gând să se întoarcă, sau măcar dacă o să se-ntoarcă. Trebuie să îmi poată spune ceva care să mă ajute, Lan. Ceva. Trebuie. Dacă se mai întoarce vreodată.

— S-a întors, păstorule. Aseară. Dar cred că ți-a spus tot ce putea. Mulțumește-te cu atât. Ai aflat de la ea tot ce se putea. Lan dădu din cap, iar glasul i se însufleți. Cu siguranță n-o să înveți nimic dacă stai aici. E vremea să mai faci niște exerciții pentru echilibru. Treci prin Sfâșierea Mătăsii, începând de la Bâtlanul care înaintează prin papură. Ține minte, poziția Bâtlanului e numai ca să înveți să îți ții echilibrul. Altminteri, te lasă complet descoperit: poți lovi din această poziție, dacă aștepți ca adversarul să facă prima mișcare, dar nu te poți feri din calea sabiei lui.

— Trebuie să poată să îmi spună ceva, Lan. Vântul acela. Era nefiresc, indiferent cât de aproape de Mană suntem.

— Bâtlanul care înaintează prin papură, păstorule. Și ferește-ți încheieturile.

Dinspre miazăzi se auzi un sunet slab de trâmbițe, zgomotul din ce în ce mai puternic făcut de o fanfară, însoțit de bubuitul ritmic al tobelor. Rand și Lan rămaseră o clipă uitându-se unul la celalalt, apoi, atrași de tobe, se apropiară de zidul turnului ca să se uite spre miazăzi.

Orașul era așezat pe niște coline înalte; de jur împrejurul zidurilor orașului pământul fusese curățat, astfel încât vedeai până la o poștă depărtare, iar fortăreața se afla în vârful celei mai înalte coline. Din turn, Rand vedea limpede până la pădure, pe deasupra coșurilor și acoperișurilor. Mai întâi se iviră toboșarii, vreo zece; tobele săltau în cadența pașilor, iar bețele se învârtejeau. În urma lor veneau trâmbițașii, încă suflând în trâmbițele lungi, ridicate. De la distanța aceea, Rand nu izbutea să deslușească flamura uriașă, pătrată, care flutura în vânt. Dar Lan scoase un mormăit; Străjerul avea ochi de vultur.

Rand îi aruncă o privire, însă Străjerul nu spuse nimic și rămase cu ochii ațintiți asupra coloanei care ieșea din pădure. Bărbați călare, îmbrăcați în armură, și femei călare. Apoi un palanchin purtat de cai, unul în față și unul în spate, cu perdelele coborâte, însoțit de alți bărbați călare. Șiruri de bărbați pe jos, cu sulițele ridicate deasupra capetelor ca o pădure de țepi, arcași cu arcurile petrecute pieziș peste piept, toți înaintând în ritmul tobelor. Trâmbițele răsunară din nou. Coloana se îndrepta șerpuind spre Fal Dara, în sunetul fanfarei.

Vântul umfla flamura mai înaltă decât un stat de om. Chiar dacă era atât de mare, acum era îndeajuns de aproape pentru ca Rand să o vadă lămurit. Un vârtej de culori care nu îi spuneau nimic, doar, în mijloc, o lacrimă de un alb imaculat. Sângele îi îngheță din vene. Flacăra din Tar Valon.

— Ingtar e cu ei. Lan părea că se gândește la altceva. S-a întors în cele din urmă. A fost plecat destulă vreme. Mă întreb dacă a avut noroc.

— Aes Sedai, murmură Rand când își mai reveni. Toate femeile care erau acolo… Moiraine era și ea Aes Sedai, dar măcar călătoriseră împreună și, chiar dacă nu avea pe deplin încredere în ea, cel puțin o cunoștea. Sau cel puțin așa credea. Însă ea era una singură. Atâtea femei Aes Sedai laolaltă, apărând astfel, era altă poveste. Își drese glasul; când vorbi, vocea îi era hârâită. De ce atât de multe, Lan? Până și una ar fi prea mult. Plus tobele, trâmbițele și flamura care să le vestească sosirea.

Femeile Aes Sedai erau respectate în Shienar de cei mai mulți, iar restul aveau față de ele un soi de teamă amestecată cu respect, însă Rand fusese în locuri unde nu era deloc așa, unde nu exista decât teamă și, adesea, ură. Când era copil, unii vorbeau de „vrăjitoarele din Tar Valon” tot așa cum vorbeau de Cel Întunecat. Încercă să numere femeile, dar nu mergeau în șir și nu păreau a ține seama de vreo ordine, ci se mișcau într-o parte și într-alta ca să vorbească între ele sau cu persoana din palanchin.

I se făcu pielea de găină. Călătorise împreuna cu Moiraine, întâlnise și alte femei Aes Sedai și începuse să se creadă cunoscător într-ale lumii. Nimeni nu plecase vreodată din Ținutul celor Două Râuri, sau aproape nimeni, însă el o făcuse. Văzuse lucruri pe care nimeni de acasă nu le zărise vreodată, făcuse lucruri la care alții doar visaseră, sau poate nici nu îndrăzniseră să viseze. Văzuse o regină și se întâlnise cu Domnița-Moștenitoare din Andor, înfruntase un Myrddraal și mersese pe Căi, însă nimic nu îl pregătise pentru această clipă.

— De ce atât de multe? șopti el din nou.

— A venit însăși Suprema Înscăunată. Lan se uită la el, fără ca pe chipul său împietrit să se citească ceva. S-a terminat cu învățătura, păstorule. Făcu o pauză, iar lui Rand i se păru că vede compătimire pe fața lui. Firește, nu se putea una ca asta. Ar fi fost mai bine pentru tine dacă ai fi plecat acum o săptămână. Acestea fiind spuse, Străjerul își luă în grabă cămașa și dispăru în jos pe scară.

Rand încercă să își umezească buzele. Se uita ținta la coloana care se apropia de Fal Dara, ca și cum ar fi fost un șarpe, o viperă ucigătoare. Tobele și trâmbițele îi răsunau în urechi. Suprema Înscăunată, cea care era în fruntea femeilor Aes Sedai. „A venit din pricina mea.” Nu-și putea închipui un alt motiv.

Femeile Aes Sedai știau tot felul de lucruri care l-ar fi putut ajuta, era sigur de asta. Dar nu ar fi îndrăznit să le întrebe nimic, îi era frică să nu fi venit să îl domolească. „Și la fel de frică să nu fi venit pentru altceva”, recunoscu el, fără tragere de inimă. „Lumină, nici nu știu ce mă înspăimântă mai mult.”

— Nu am vrut să conduc Puterea! murmură. A fost o întâmplare. Lumină, nu vreau să am de-a face cu așa ceva. Jur că n-o să mă mai ating niciodată de ea! Jur!

Tresări când își dădu seama că grupul de Aes Sedai intra pe porțile orașului. Vântul se înteți, prefăcându-i broboanele de sudoare în picături de gheață, făcând ca sunetul trâmbițelor să pară un hohot de râs răutăcios; i se păru că simte în aer miasma unui mormânt deschis. „Mormântul meu, dacă mai pierd vremea pe aici.”

Își luă cămașa, cobori anevoie scara și o luă la fugă.

Загрузка...