În căutarea Cornului

25 Cairhien

Orașul Cairhien era așezat pe coline, lângă Râul Alguenya, iar Rand îl zări prima dată dinspre dealurile de la miazănoapte, în lumina soarelui amiezii. Încă i se mai părea că Elricain Tavolin și cei cincizeci de soldați erau ca niște Străjeri – încă și mai mult de când traversaseră podul la Gaelin; pe măsură ce mergeau spre miazăzi, deveneau din ce în ce mai scorțoși – dar Loial și Hurin nu păreau deranjați, așa că încercă și el să rămână calm. Cercetă orașul care era la fel de mare ca și altele pe care le văzuse. Râul era plin de corăbii trupeșe și barje late, iar pe celălalt mal se vedeau o sumedenie de grânare înalte, însă, în spatele zidurilor mari și cenușii, Cairhien părea împărțit după o schemă foarte precisă. Zidurile formau un pătrat, iar o latură mergea de-a lungul râului. Înăuntrul zidurilor se ridicau, după un plan la fel de precis, turnurile ce se avântau spre cer, de douăzeci de ori mai înalte decât zidurile, însă chiar și de pe deal Rand vedea că la vârf erau toate crenelate.

Dincolo de zidurile orașului, de la un mal la altul al râului, era o puzderie de străzi, care se întretăiau la întâmplare și forfoteau de oameni. Rand aflase de la Hurin că se chemă Talpă; la început fusese câte un sat-piață pentru fiecare poartă a orașului, dar de-a lungul timpului se uniseră într-unul singur, un talmeș-balmeș de ulițe și ulicioare care duceau în toate direcțiile.

Când Rand și ceilalți pătrunseră în Talpă, Tavolin îi puse pe câțiva soldați să le croiască drum prin mulțime, strigând și dând pinteni cailor, ca și cum ar fi vrut să îi calce în picioare pe cei care nu se grăbeau să se dea la o parte. Oamenii se îndepărtau din calea lor, abia aruncându-le o privire, de parcă era ceva cât se poate de obișnuit. Cu toate acestea, Rand se trezi zâmbind.

Hainele oamenilor erau cel mai adesea ponosite, însă multe erau colorate și, de altfel, totul fremăta de viața. Neguțătorii ambulanți își lăudau marfa, iar vânzătorii chemau oamenii să se uite la lucrurile așezate pe mesele din fața prăvăliilor. Bărbierii, neguțătorii de fructe, cei care ascuțeau cuțite, bărbați și femei care se ofereau să îți facă tot felul de servicii sau să îți vândă o mie de lucruri se plimbau agale prin mulțime. În tot acel vacarm se auzea muzica de la niște case; la început Rand crezu că sunt hanuri, dar pe firmele din față erau înfățișați bărbați care cântau la flaut sau la harfă, făceau tumbe sau scamatorii și, chiar dacă erau mari, nu aveau ferestre. Cea mai mare parte a caselor din Talpă păreau a fi din lemn, până și cele foarte înalte, iar multe erau noi, chiar dacă prost făcute. Rand rămase cu gura căscată în fața unora de șapte caturi sau mai mult; se legănau ușor, chiar dacă oamenii care tot intrau și ieșeau în graba nu păreau să bage de seamă.

— Țărani, murmură Tavolin, uitându-se drept în față, scârbit. Uită-te la ei, cum au fost stricați de obiceiuri străine. Nu ar trebui să fie aici.

— Dar unde ar trebui să fie? întrebă Rand. Ofițerul se uită furios la el și dădu pinteni calului, plesnind din bici ca să îndepărteze mulțimea.

Hurin îi atinse brațul.

— E vorba de Războiul Aiel, Senior Rand. Se uită în jur, ca să se încredințeze că nu-l aude nici un soldat. Multor fermieri le-a fost frică să se întoarcă în ținuturile lor de lângă Osia Lumii și au venit aici. De asta are Galldrian râul plin de barje cu grâne din Andor și Tear. De la răsărit nu vin nici un fel de recolte, pentru că acolo nu mai sunt ferme. Totuși, e mai bine să nu pomenești nimic despre asta celor din Cairhien, Seniore. Le place să creadă că războiul nu a avut loc sau, cel puțin, că l-au câștigat.

În pofida biciului lui Tavolin, fură siliți să se oprească și să lase să treacă o procesiune ciudată. Vreo șase bărbați care băteau în tobe și dănțuiau deschideau calea unui șir de păpuși uriașe, fiecare o dată și jumătate cât oamenii care le mânuiau cu ajutorul unor prăjini lungi. Bărbați și femei de statură gigantică, încoronați și îmbrăcați în robe lungi și bogat împodobite, făceau plecăciuni către mulțime printre siluetele unor animale curioase. Un leu cu aripi. Un țap care mergea pe picioarele din spate, cu doua capete care scoteau foc, judecând după fâșiile de hârtie purpurie care le atârnau din gură. Ceva ce părea a fi pe jumătate pisică și pe jumătate vultur, și încă unul cu cap de urs și trup de om, pe care Rand îl luă drept troloc. Mulțimea ovaționa și râdea când treceau făloși pe lângă ei.

— Cel care l-a făcut n-a văzut în viața lui un troloc, mormăi Hurin. Are capul prea mare și e prea slab. Probabil că nici nu crede că există, cum nu crede nici în existența celorlalte animale. Singurii monștri în care cred cei din Talpă sunt Aielii.

— E vreun festival? întrebă Rand. Nu vedea nici un alt semn în afară de procesiune, dar i se părea că trebuie să fie un motiv pentru toate astea. Tavolin le porunci soldaților să își continue drumul.

— E la fel în fiecare zi, răspunse Loial. Mergând pe lângă cal, cu sipetul învelit în pătură încă prins de șa, Ogierul atrăgea la fel de multe priviri ca și marionetele. Cred că Galldrian își ține oamenii potoliți distrându-i. Le dă Menestrelilor și muzicienilor Darul Regelui, o sumă foarte generoasă, ca să vină aici în Talpă și plătește pentru cursele de cai care se țin în fiecare zi de-a lungul râului. Seara sunt câteodată și artificii. Părea dezgustat. Fruntașul Haman spune că Galldrian este un ticălos. Clipi des, dându-și seama de ceea ce spusese și privi de îndată împrejur să vadă dacă îl auzise vreun soldat. Se părea însă că nu.

— Artificii, zise Hurin, dând din cap. Am auzit că Artificierii au întemeiat aici o breaslă, la fel ca în Tanchico. Când am mai fost pe aici nu m-a deranjat deloc să văd artificiile.

Rand clătină din cap. Nu văzuse niciodată artificii atât de complicate încât să fie nevoie de un Artificier. Auzise că plecaseră din Tanchico doar ca să dea spectacole pentru suverani. Se afla într-un loc tare ciudat.

Când ajunseră la arcada înaltă și pătrată a porții orașului, Tavolin le porunci să se oprească și descălecă lângă o casă scundă de piatra, lipită de zid. Avea ambrazuri în loc de ferestre și o ușă grea, cu drugi de fier.

— Doar o clipă, Senior Rand, spuse ofițerul. Aruncă hățurile unuia dintre soldați și dispăru înăuntru.

Rand aruncă o privire precaută spre soldați – stăteau țepeni în două șiruri lungi; se întrebă ce ar fi făcut dacă ei trei ar fi încercat să plece – și profită de acest prilej ca să cerceteze orașul care se întindea în fața lui.

Cairhien nu avea nimic din tumultul din Talpă. Străzile pavate și atât de largi încât oamenii păreau mai puțini decât erau de fapt se încrucișau în unghiuri drepte. Ca și la Tremonsien, dealurile fuseseră tăiate în trepte. Trăsuri și lectici acoperite, unele având flamuri cu însemnul unei Case, mergeau fără grabă pe străzi. Oamenii umblau tăcuți, îmbrăcați în haine închise, fără nici o pată de culoare, doar ici și colo câteva fâșii colorate pe pieptul unui surtuc sau al unei rochii. Cu cât erau mai multe fâșii, cu atât mersul persoanei cu pricina era mai mândru, dar nimeni nu râdea, nimeni nu zâmbea. Casele erau toate de piatră, iar ornamentațiile erau în linii și unghiuri drepte. Pe străzi nu se vedea nici măcar un neguțător ambulant și până și prăvăliile păreau triste – firmele erau mici și în fața lor nu zăreai nici un fel de marfă.

Acum vedea mai deslușit marile turnuri. Erau înconjurate de schele de lemn, care mișunau de oameni ce puneau alte și alte pietre, ca să le înalțe și mai mult.

— Turnurile fără capăt din Cairhien, murmură Loial abătut. Da pe vremuri erau atât de înalte încât își meritau numele. Când Aielii au pus stăpânire pe Cairhien, cam pe când te-ai născut tu, turnurile au ars, s-au sfărâmat și s-au prăbușit. Nu văd nici un Ogier printre zidari. Nici unui Ogier nu i-ar plăcea să muncească aici – cei din Cairhien nu vor nici un fel de podoabă – dar când am mai fost pe aici erau și Ogieri.

Tavolin ieși din casă, însoțit de un alt ofițer și de doi conțopiști, unul ducând un catastif mare, legat în lemn, iar altul o tavă cu obiecte de scris. Ofițerul era și el ras în cap, ca Tavolin, deși probabil chelia îl scăpase de păr mai mult decât briciul. Cei doi ofițeri se uitară la Rand, apoi la sipetul ascuns de pătura vărgată a lui Loial, apoi din nou la Rand. Nici unul nu întrebă ce se afla sub pătură. Tavolin se uitase adesea la povara lui Loial pe drumul dinspre Tremonsien spre Cairhien, dar nu întrebase nimic. Celălalt ofițer se uită și la sabia lui Rand și își țuguie puțin buzele.

Tavolin îl prezentă pe celălalt ofițer ca fiind Asan Sandair, după care rosti cu glas tare:

— Seniorul Rand din Casa al’Thor din Andor și slujitorul lui, pe nume Hurin, precum și Loial, Ogier din steddingul Shangtai. Conțopistul care ținea catastiful îl deschise, iar Sandair scrise numele în el, cu litere rotunde.

— Trebuie să te întorci la această casă de strajă până mâine la aceeași ora, Seniore, zise Sandair, lăsându-l pe cel de-al doilea conțopist să presare puțin nisip peste cele scrise, și să ne spui la ce han stai.

Rand aruncă o privire la străzile liniștite din Cairhien și apoi la forfota din Talpă.

— Știți vreun han bun pe acolo? Arătă cu capul spre Talpă.

Hurin făcu semn să tacă și se aplecă spre el.

— Nu e o idee bună, Senior Rand, îi zise el în șoaptă. Dacă stai în Talpă, or să fie convinși că pui ceva la cale.

Rand își dădu seama că amușinarul avea dreptate. Sandair rămăsese cu gura căscată, iar Tavolin ridicase din sprâncene și amândoi se uitau iscoditor la el. Ar fi vrut să le spună că nu are nimic de-a face cu Jocul lor, însă se mulțumi să zică:

— O să luăm camere în oraș. Putem pleca?

— Firește, Senior Rand. Sandair făcu o plecăciune. Dar… hanul?

— O să-ți dau de știre de îndată ce găsim unul. Rand îl struni pe Roșcat, apoi se opri. Răvașul lui Selene îi foșnea în buzunar. Trebuie să găsesc o femeie din Cairhien. Domnița Selene. E frumoasă și de vârsta mea. Nu știu din ce Casă e.

Sandair și Tavolin schimbară o privire, după care Sandair spuse:

— O sa cercetez, Seniore. Poate o să aflu ceva până mâine când te întorci.

Rand dădu din cap a încuviințare și intră în oraș, urmat de Loial și de Hurin. Nu prea fură băgați în seamă, deși pe străzi erau puțini oameni călare. Nici măcar Loial nu atrase prea mult atenția. Lumea își vedea de treburi aproape cu ostentație.

— Crezi că mi-au luat-o în nume de rău pentru că am întrebat de Selene? îl întrebă Rand pe Hurin.

— Nu știi niciodată cu ăștia din Cairhien. Par să creadă că totul are legătură cu Daes Dae’mar.

Rand ridică din umeri. Se simțea de parcă toată lumea se uita la el. De-abia aștepta să aibă un surtuc simplu și bun și să nu mai pretindă că e altcineva.

Hurin cunoștea mai multe hanuri din oraș, deși, de fiecare dată când fusese la Cairhien, își petrecuse cea mai mare parte a timpului în Talpă. Amușinarul îi conduse la un han numit Apărătorul Zidului Dragonului; pe firma era înfățișat un bărbat încoronat cu piciorul pe pieptul unui alt bărbat și cu sabia la gâtul acestuia. Bărbatul care era la pământ avea părul roșu.

Un rândaș veni să le ia caii, uitându-se pe furiș la Rand și la Loial când credea că nu îl vede nimeni. Rand își spuse să înceteze cu închipuirile; nu era cu putință ca toata lumea din oraș să facă parte din Jocul acela. Și chiar dacă ar fi fost așa, el n-avea nimic de-a face cu asta.

Sala mare era curată, mesele erau așezate la fel de precis cum părea să fie totul în oraș, iar oamenii erau puțini. Aruncară o privire spre nou-veniți și se întoarseră numaidecât la vinul lor, cu toate acestea, Rand avea impresia că încă se uita la ei și asculta. Un foc mic ardea în căminul mare, deși ziua era călduroasă.

Hangiul era un bărbat rotofei și mieros, cu o singură fâșie verde pe surtucul cenușiu. Tresări când îi văzu, dar Rand nu fu deloc mirat. Loial, care ducea sipetul învelit în pătura vărgată, trebui să se aplece ca să intre pe ușă. Hurin era împovărat cu toți desagii și toate boccelele lor, iar haina lui roșie contrasta puternic cu culorile întunecate pe care le purtau oamenii de la mese.

Hangiul luă haina și sabia lui Rand și surâse din nou dulceag. Făcu o plecăciune, frecându-și mâinile netede.

— Îmi cer iertare, Seniore. O clipă am crezut că ești… Îmi cer iertare. Nu mai am mintea de altădată. Dorești camere, Seniore? Mai făcu o plecăciune, mai puțin adâncă, în fața lui Loial. Mă numesc Cuale, Seniore.

„A crezut că sunt Aiel”, își spuse Rand ursuz. Ar fi vrut să plece din Cairhien. Dar era singurul loc unde Ingtar i-ar fi putut găsi. Iar Selene zisese că o să-l aștepte în Cairhien.

Dură puțin până fură gata camerele; Cuale le explică, cu prea multe zâmbete și plecăciuni, că era nevoie să mute un pat pentru Loial. Rand ar fi vrut să stea toți în aceeași odaie, însă văzând privirile indignate ale hangiului și stăruințele lui Hurin – „Trebuie să le arătăm acestor oameni că știm la fel de bine ca și ei ce se cuvine, Senior Rand” – acceptă să ia două camere, una pentru el, cu o ușă de trecere între ele.

Odăile erau foarte asemănătoare, doar că a lor avea două paturi, unul pe măsura lui Loial, în timp ce a lui avea un singur pat, și acela aproape la fel de mare ca celelalte două, cu stâlpi groși și pătrățoși care mai că atingeau tavanul. Scaunul cu perniță și spătar înalt și policioara cu cele trebuincioase pentru spălat erau și ele masive și pătrățoase, iar dulapul de lângă perete era atât de încărcat, încât părea că mai are puțin și o să se prăbușească peste el. Cele două ferestre de lângă pat dădeau în strada aflată două caturi mai jos.

De îndată ce hangiul plecă, Rand deschise ușa ca să intre Loial și Hurin.

— Locul ăsta mă înnebunește, le spuse. Toata lumea se uită la tine de parcă te bănuiesc de ceva necurat. Mă duc înapoi în Talpă, măcar un ceas. Cel puțin acolo oamenii râd. Care din voi vrea să stea primul de strajă?

— Stau eu, se grăbi să răspundă Loial. Vreau să citesc puțin. Chiar dacă nu am văzut nici un Ogier, asta nu înseamnă că pe aici nu e nici un zidar din steddingul Tsofu. Nu e departe de oraș.

— Probabil că vrei să te întâlnești cu ei.

— Ah… nu, Rand. Și-așa data trecută mi-au pus o mulțime de întrebări, de ce am ieșit singur din stedding și tot așa. Dacă au primit vești de la steddingul Shangtai… Cred că o să rămân aici să citesc.

Rand clatină din cap. Uita tot timpul că, de fapt, Loial fugise de acasă ca să vadă lumea.

— Și tu, Hurin? E muzică în Talpă, și râsete. Pun rămășag că acolo nimeni nu joacă Daes Dae’mar.

— N-aș fi atât de convins, Senior Rand. În orice caz, mulțumesc că m-ai poftit, dar mai bine nu. Sunt așa de multe bătăi – și omoruri – în Talpă, de duhnește. Înțelegi ce vreau să spun. Nu s-ar lua niciodată de un Senior, de bună seamă; dacă ar face așa ceva, soldații ar tăbărî pe ei. Dar, dacă îmi îngădui, aș vrea să mă duc să beau ceva în sala mare.

— Hurin, știi prea bine că nu trebuie să îmi ceri voie.

— Cum spui, Seniore. Amușinarul se înclină.

Rand trase adânc aer în piept. Dacă nu aveau să plece curând din Cairhien, Hurin avea să înceapă să facă plecăciuni în stânga și în dreapta. Și dacă Mat și Perrin vedeau așa ceva, aveau să îi dea tot timpul peste nas.

— Sper că Ingtar nu va întârzia. Dacă nu vine repede, va trebui să ducem noi Cornul înapoi la Fal Dara. Atinse răvașul lui Selene prin haină. Așa va trebui. Loial, n-o să stau mult, ca să apuci și tu să vezi orașul.

— Cred că e mai bine să nu ies, spuse Loial.

Hurin coborî odată cu Rand. Când ajunseră în sala mare, Cuale făcu o plecăciune în fața lui Rand și îi întinse o tavă pe care erau trei pergamente împăturite și pecetluite. Rand le luă, căci se părea că asta aștepta hangiul de la el. Pergamentele erau moi și netede la atingere. Scumpe.

— Ce sunt astea? întrebă el.

Cuale se înclină din nou.

— Invitații, firește, Senior Rand. De la trei din Casele nobiliare. Mai făcu o plecăciune și se îndepărtă.

— Cine ar putea să îmi trimită mie invitații? Rand le răsuci în mână. Nimeni de la masă nu ridică privirea, dar tot avea impresia că toți stau cu ochii pe el. Nu cunoștea pecețile. Nici una dintre ele nu era cea cu semiluna și stele pe care o folosise Selene. Cine ar putea ști că sunt aici?

— Toată lumea, Senior Rand, zise Hurin cu glas scăzut. Părea că simte și el că sunt urmăriți. Străjile de la poarta orașului de-abia așteaptă să răspândească vestea că un Senior străin a venit în Cairhien. Rândașul, hangiul… toată lumea spune ce știe acolo unde cred că le va fi de cel mai mare ajutor.

Cu o strâmbătură, Rand făcu doi pași și aruncă invitațiile în foc. Se aprinseră numaidecât.

— Eu nu joc Daes Dae’mar, spuse, îndeajuns de tare cât să audă toți. Nici măcar Cuale nu se uită la el. Nu am nimic de-a face cu Marele Joc. Am venit aici ca să mă întâlnesc cu niște prieteni.

Hurin îl apucă de braț.

— Te rog, Seniore. Vorbea repede și șoptit. Te rog să nu mai faci asta.

— Să nu mai fac? Chiar crezi că o să mai primesc și altele?

— Sunt convins. Lumină, îmi aduci aminte de atunci când Teva s-a înfuriat așa de tare din pricina unei viespi care îl bâzâia că a lovit cu piciorul în cuib. Probabil că acum toți cei de aici sunt încredințați că ești amestecat în Joc. Ba chiar că ai un rol însemnat, dacă tăgăduiești că iei parte la el. Fiecare Senior și fiecare doamna din Cairhien ia parte la Joc. Amușinarul aruncă o privire spre invitațiile care se răsuceau în flăcări și se crispa. Și cu siguranță ți-ai transformat în dușmani cele trei Case. Nu sunt niște Case mari, altminteri nu s-ar fi grăbit așa, dar sunt totuși nobili. Trebuie să răspunzi la toate invitațiile pe care o să le primești de acum înainte, Seniore. Refuză-le, dacă vrei – deși or să facă tot felul de presupuneri legate de cele pe care le refuzi. Și de cele pe care le primești. Firește, dacă le refuzi pe toate sau dacă le primești pe toate…

— Nu vreau să am de-a face cu așa ceva, zise Rand încetișor. O să plecam din Cairhien cât mai curând cu putință. Își vârî mâinile în buzunare și mototoli răvașul de la Selene. Îl scoase și îl netezi de haină. Cât mai curând cu putință, murmură, punându-l la loc în buzunar. Du-te să-ți iei ceva de băut, Hurin.

Ieși furios din han, fără să știe prea bine pe cine era furios: pe el însuși, pe Cairhien și Marele Joc, pe Selene pentru că dispăruse sau pe Moiraine. Ea începuse toata povestea asta, furându-i hainele și dându-i în schimb haine de Senior. Chiar și acum, când credea că scăpase de ele, femeile Aes Sedai izbuteau să se bage în viața lui, fără ca măcar să fie acolo.

Se întoarse pe poarta prin care intrase în oraș, căci nu cunoștea alt drum. Un bărbat care stătea în fața casei de strajă îl văzu – haina colorată pe care o purta era neobișnuită și era și mai înalt decât cei din Cairhien – și intră zorit, însă Rand nu băgă de seamă. Era atras de râsetele și muzica din Talpă.

Haina lui roșie brodată atrăgea privirile în oraș, însă în Talpă nu sărea deloc în ochi. Mulți dintre cei care umblau pe ulițele ticsite erau îmbrăcați în culori la fel de întunecate ca oamenii din oraș, dar la fel de mulți purtau roșu, albastru, verde sau auriu – unele culori erau atât de vii încât ar fi fost vrednice de Spoitori – iar cele mai multe femei aveau rochii brodate și eșarfe sau șaluri colorate. Hainele pretențioase erau adesea ponosite și nu le veneau bine, de parcă ar fi fost făcute pentru altcineva, dar, chiar dacă vreunul se uita la haina lui elegantă, nimeni nu părea să i-o ia în nume de rău.

Trebui să se oprească din pricina unei alte procesiuni de păpuși uriașe. În timp ce toboșarii băteau în darabane și dănțuiau, un troloc cu rât de porc și colți se lupta cu un bărbat ce purta o coroană pe cap. După câteva lovituri date la întâmplare, trolocul se prăbuși la pământ în râsetele și uralele privitorilor.

Rand scoase un mormăit. „Nu mor atât de ușor.”

Aruncă o privire pe ușă într-una din casele mari și fără ferestre. Spre mirarea lui, părea să fie o singură cameră foarte mare, cu o deschizătură în mijloc, pe unde se vedea cerul și înconjurată de balcoane, cu un fel de tribună lată la capăt. Nu mai văzuse niciodată așa ceva. Balcoanele și podeaua erau pline-ochi de oameni care priveau la cei de pe tribună. Le cercetă pe măsură ce trecea pe lângă ele și văzu scamatori, muzicanți, tot felul de saltimbanci și chiar și un Menestrel, cu mantia peticită, recitând cu glas solemn o poveste din Marele Alai pornit pe urmele Cornului.

Aceasta îl făcu să se gândească la Thom Merrilin; nu mai zăbovi acolo. Amintirile despre Thom erau întotdeauna foarte dureroase. Thom îi fusese prieten. Un prieten care murise pentru el. „Dar eu am fugit și l-am lăsat să moară.”

Într-o altă casă, o femeie înveșmântată în niște robe albe și largi făcea să dispară lucrurile dintr-un coș și să reapară în altul, apoi să dispară din mâinile ei în rotocoale de fum. Oamenii care se uitau la ea scoteau strigăte de uimire.

— Doi bănuți de aramă, Seniore, spuse un bărbat mic, cu chip de șobolan, din pragul unei uși. Doi bănuți de aramă ca să o vezi pe Aes Sedai.

— Nu prea cred. Rand se uită din nou la femeie. Un porumbel alb apăruse mâna ei. Aes Sedai? Nu. Se înclină ușor în fața bărbatului și plecă.

Tocmai își croia drum prin mulțime, întrebându-se ce să mai vadă, când, deodată, dintr-o casă cu un scamator pe firma, auzi o voce gravă și sunete de harfă.

— …Rece suflă vântul din Trecătoarea Shara; rece zace mormântul fără nume. Însă Duminică, în fiecare an, pe pietre se ivește un trandafir, o lacrimă de cristal precum roua pe o petală de floare, pus acolo de mâna gingașa a lui Dunsinin, căci ea ține legământul făcut de Rogosh Ochi-de-Vultur.

Glasul îl atrăgea de Rand de parcă ar fi fost legat de o funie. Intra; înăuntru, oamenii băteau din palme.

— Doi bănuți de aramă, Seniore, spuse un bărbat cu față de șobolan, care ar fi putut fi geamănul celuilalt. Doi bănuți de aramă ca să vezi…

Rand cotrobăi prin buzunare și îi aruncă niște monede. Merse mai departe, buimăcit, uitându-se la bărbatul de la tribună, care făcea o plecăciune în fața mulțimii ce îl aclama; cu o mână strângea harfa la piept și cu cealaltă desfăcea mantia acoperită de petice, ca și cum ar fi vrut să prindă în ea toate sunetele pe care le scoteau oamenii. Era înalt, uscățiv și deloc tânăr, cu mustăți lungi, la fel de albe ca părul de pe cap. Când își îndreptă spinarea și îl zări pe Rand, ochii lui albaștri, cu privirea pătrunzătoare, se făcură mari de uimire.

— Thom. Șoapta lui Rand se pierdu în zgomotul mulțimii.

Fără să-și ia ochii de la Rand, Thom Merrilin făcu încet semn cu capul spre o ușiță de lângă tribună. Apoi se înclină din nou, zâmbind și bucurându-se de urale.

Rand își făcu drum spre ușiță și intră. Era un mic coridor, cu trei trepte care duceau spre tribună. De partea cealaltă a tribunei erau un scamator care învârtea mingi colorate și șase saltimbanci care își suceau trupurile în toate felurile.

Thom apăru în vârful treptelor, șchiopătând, ca și cum piciorul lui drept nu se mai îndoia la fel de bine. Îi privi pe scamator și pe saltimbanci, suflă disprețuitor în mustăți și se întoarse spre Rand.

— Nu vor să audă decât Marele Alai plecat pe urmele Cornului. Te-ai aștepta ca, după câte se întâmpla în Haddon Mirk și în Saldaea, măcar unul să ceară Ciclul Karaethon. Ei, poate că nu chiar asta, dar mi-aș da singur bani ca să povestesc și altceva. Îl măsură pe Rand din cap până-n picioare. Se pare că îți merge bine, băiete. Mângâie cu degetele gulerul hainei lui Rand și își țuguie buzele. Foarte bine.

Rand izbucni în râs.

— Când am plecat din Whitebridge, eram convins că ai murit. Moiraine zicea că ești încă în viață, dar eu… Lumină, Thom, ce bine îmi pare să te văd! Ar fi trebuit să mă întorc ca să te ajut.

— Mare netot ai fi fost dacă ai fi făcut asta, băiete. Pieritul ala – se uită în jur, nu era nimeni prin preajmă însă tot coborî glasul – n-avea treaba cu mine. Mi-a lăsat o mică amintire, un picior înțepenit, după care a plecat după tine și după Mat. Nu m-ai fi putut ajuta; cel mult ai fi murit. Făcu o pauză; căzuse pe gânduri. Moiraine zicea că sunt încă în viață? E cu tine?

Rand scutură din cap. Spre nedumerirea lui, Thom părea dezamăgit.

— Într-un fel, e rău. E femeie cumsecade, chiar dacă e… Nu-și termină vorba. Deci, de fapt, o preocupa Mat sau Perrin. Nu o să întreb care din ei. Sunt băieți buni și nu vreau să știu. Rand se foi stingherit și tresări când Thom îl împunse cu un deget osos. Vreau însă să știu dacă mai ai harfa și flautul. Le vreau înapoi, băiete. La ce am acum nici un porc nu ar putea cânta.

— Le am, Thom. O să ți le aduc, îți făgăduiesc. Nu-mi vine să cred că ești în viață. Și nu-mi vine să cred că nu ești în Illian. Marele Alai se pregătește de drum. Premiul pentru cea mai iscusită istorisire a Marelui Alai plecat pe urmele Cornului.

Thom pufni.

— După ce s-a întâmplat la Whitebridge? Probabil că aș fi murit dacă m-aș fi dus acolo. Chiar de aș fi izbutit să ajung la barcă înainte să pornească, Domon și oamenii lui ar fi răspândit în tot Illianul vestea că eram urmărit de troloci. Dacă l-ar fi văzut pe Pierit, sau ar fi auzit de el, înainte ca Domon să taie odgonul… În Illian, cei mai mulți cred că trolocii și Pieriții sunt doar niște povești, dar sunt destui care ar vrea să afle de ce e cineva urmărit de ei.

— Thom, am atâtea să-ți spun.

Menestrelul îl întrerupse.

— Mai târziu, băiete. Schimba priviri cu bărbatul cu fața îngustă de la ușă. Dacă nu mă întorc să le mai spun o poveste, o să-l trimită pe scamatorul ăla și oamenii or să facă prăpăd. Vino la Ciorchinele de Struguri, chiar lângă Poarta Jangai, unde am o odaie. Întreabă pe oricine cum să ajungi acolo. O să vin și eu peste vreun ceas. Cred că vor trebui să se mulțumească cu o singură poveste. Începu să urce treptele și îi aruncă peste umăr: Să-mi aduci harfa și flautul!