43 O cale de scăpare

Afară, în coridorul jos, Min își înfipse unghiile în palme la auzul primului țipăt sfâșietor care umplu încăperea. Înainte să-și dea seama ce făcea se apropie de ușă. Apoi se opri, dar din ochi îi izvorâră lacrimi. „Lumina să m-ajute, nu pot s-o ajut în nici un fel. Îmi pare rău, Egwene. Îmi pare rău.”

Simțindu-se inutilă, își sumeți fustele și o luă la fugă. Strigătele lui Egwene o urmăreau. Nu avea curajul să rămână, însă și fuga i se părea un semn de lașitate. Aproape orbită de lacrimi, se trezi afară înainte să-și dea seama. Se gândise să se întoarcă în camera ei, dar acum nu mai putea. N-ar fi putut îndura să se știe la căldură și adăpost, în casa de alături, în timp ce Egwene era chinuită. Frecându-se la ochi, își potrivi mantia pe umeri și o apucă în josul străzii. De câte ori își ștergea lacrimile, acestea începeau din nou să curgă. Nu era obișnuita să plângă în văzul tuturor, dar nici să se simtă atât de neajutorată și de prisos. Nu știa unde merge, doar că trebuia să fugă cât mai departe de strigatele lui Egwene.

— Min!

Chemarea înfundată o făcu să tresară. La început, nu văzu cine o strigase. Era foarte aproape de locuințele păstrate pentru damane, așa că pe stradă nu erau mulți trecători. În afară de un bărbat, care încerca să-i convingă pe doi soldați Seanchani să-l plătească pentru a le face portretele, cu cretă colorată, toți localnicii încercau să treacă iute, fără să pară ca o luau de-a dreptul la fugă. Pe lângă ea trecură și două sul’dam, urmate de damane, cu privirile țintă în pământ. Femeile Seanchan vorbeau despre câte marath’damane se așteptau să mai găsească, înainte să plece cu corăbiile. Privirile lui Min alunecară chiar pe deasupra celor două femei cu mantale lungi din blană de oaie, apoi se întoarseră uimite la ele, când veniră mai aproape.

— Nynaeve? Elayne?

— Chiar noi, zâmbi încordată Nynaeve; ambele erau schimbate la față, de parcă se luptau cu îngrijorarea și mânia, dar Min se gândi că nu fusese niciodată mai fericită. Îți vine bine culoarea, continuă Nynaeve. De mult trebuia să te îmbraci așa. Cu toate că eu m-am gândit la pantaloni, de când te-am văzut. Ce-i cu tine? întrebă ea, ascuțindu-și glasul, după ce se apropie îndeajuns ca să-i vadă fața.

— Ai plâns, spuse Elayne. S-a întâmplat ceva cu Egwene?

Min tresări și se uită peste umăr. O sul’dam și o damane coborâră pe scările pe care venise și ea, apoi o luară în cealaltă parte, către grajduri și curțile pentru cai. Altă femeie cu rochia brodată cu fulgere stătea în capul scărilor, vorbind cu cineva rămas înăuntru. Min își apucă prietenele de braț și le duse iute în josul străzii, către port.

— Pentru voi două e primejdios să fiți aici. Pe Lumină, e primejdios până și să rămâneți în oraș. Peste tot sunt damane și dacă vă găsesc… Știți ce sunt astea? Of, e așa de bine să vă văd… Nici nu vă dați seama.

— Pentru noi e încă și mai bine, spuse Nynaeve. Știi unde e Egwene? Într-una din casele alea, cumva? E bine?

— Da… atât cât se poate, răspunse Min, șovăind.

Știa foarte bine că, dacă le spunea ce i se întâmpla lui Egwene, chiar în clipa aceea, Nynaeve putea să izbucnească și să dea năvală înăuntru, încercând să pună capăt chinurilor. „Lumină, fă să se fi terminat. Fă să-și plece gâtul ăla îndărătnic măcar o dată, înainte să ajungă cineva să i-l frângă.”

— Dar nu știu cum să fac s-o scot de-acolo. Am găsit un căpitan de corabie care cred că o să ne ia, dacă ajungem până în port cu ea – mai înainte nu o să ne ajute, și nu pot să-l învinovățesc – dar nici asta nu știu cum s-o fac.

— O corabie, spuse gânditoare Nynaeve. Eu mă gândisem să plecam spre răsărit, călare, dar trebuie să mărturisesc că eram îngrijorată. Din câte îmi dau seama, ar trebui să lăsam mult în urmă Capul Toman, ca să scăpăm de patrulele Seanchanilor. Iar în Șesul Almoth este război, din câte am auzit. La corăbii nu mă gândisem. Avem cai, dar nu și bani pentru călătorie. Cât vrea omul asta?

— N-am ajuns să vorbim de asta, zise Min, ridicând din umeri. Nici noi nu avem bani. Credeam că pot să amân discuția despre plată până după plecare. Și dacă ne debarcă, nu cred că ne-ar fi lăsat într-un port unde erau Seanchani. Așa că nu putea să ne fie mai rău decât aici. Greutatea e să-l convingem să plece. Vrea s-o facă, dar patrulele umblă și prin port, și n-avem de unde știi dacă pe una din corăbii nu se află vreo damane, decât când e prea târziu. „Dacă aș avea și eu o damane la bord, aș pleca în clipa asta”, mi-a spus. Apoi a început să bodogăne despre curenți și stâncile de sub apă și maluri. N-am înțeles nimic, dar am observat că atâta vreme cât îi zâmbesc și dau din când în când din cap, el îi dă înainte cu vorba. Până la urmă, tot vorbind așa, o să se convingă singur să plece, mai spuse ea, apoi trase aer în piept, tremurând; ochii începuseră iarăși s-o usture. Numai că mi se pare că nu mai avem răgaz să-l lăsăm să vorbească, Nynaeve. Egwene va fi trimisă în Seanchan, și încă repede.

— Dar de ce? întrebă cu sufletul la gură Elayne.

— Poate găsi minele în pământ, răspunse Min, nefericită. Mi-a spus că plecarea va fi în câteva zile și nu știu dacă asta e îndeajuns pentru ca omul meu să se lase convins să ridice pânzele. Și chiar și așa, cum să facem să-i scoatem zgarda aia blestemată? Și cum să o scoatem din casă?

— De ce nu-i Rand aici? oftă Elayne; celelalte o priviră mirate, iar ea roși și spuse repede: Are o sabie, nu? Aș vrea s-avem alături pe cineva cu o sabie. Vreo zece bărbați. O sută.

— Nu de săbii și de brațe puternice avem acum nevoie, zise Nynaeve, ci de minte. De cele mai multe ori, bărbații gândesc cu părul de pe piept. Unii dintre ei, cel puțin, mai spuse ea, pipăindu-și fără să-și dea seama pieptul, ca și cum căuta ceva pe dedesubtul mantalei.

— Ne-ar trebui o armată, grăi Min. O armată numeroasă. Seanchanii erau puțini când au înfruntat soldații din Tarabon și din Doman și au câștigat cu ușurință toate bătăliile, din câte am auzit.

Când o sul’dam și o damane se apropiară de ele, venind din josul străzii, le trase iute la o parte pe Nynaeve și Elayne, dar văzu cu bucurie că nu era nevoie să le prevină. Se uitau la cele două femei legate una de alta la fel de bănuitoare ca și ea.

— De vreme ce nu avem armata, va trebui să ne descurcam noi trei. Sper ca uneia dintre voi să-i vină în minte ceva la care eu nu m-am gândit. Mi-am stors creierii, dar când ajung la a’dam, lesa și zgarda acelea, mă împiedic. Nici o sul’dam nu te lasă să te uiți de-aproape la ea, atunci când îl deschide. Dar cred că va pot strecura înăuntru, măcar pe una din voi, dacă v-ajută. Pe mine mă privesc ca pe-o slujnică, dar și slujnicele pot primi pe cineva la ele, câta vreme nu ies din încăperile care le-au fost hărăzite.

Nynaeve se încruntă gânditoare, dar chipul i se lumină aproape imediat. Părea hotărâtă.

— Nu te îngrijora, Min. M-am gândit la mai multe lucruri. N-am stat degeaba de când suntem aici. Du-mă la omul ăsta. Dacă se arată mai încăpățânat și se lasă mai greu decât cei din Sfatul Satului, am să-mi mănânc mantaua.

Elayne încuviință, rânjind. Pentru prima dată de când venise în Faime, Min simți o umbră de nădejde. Se trezi încercând să vadă ce-i spuneau imaginile celor două femei. Primejdie, dar asta era de așteptat – precum și câteva lucruri noi, pe lângă cele văzute și înainte; se mai întâmpla și asta, câteodată. Pe deasupra capului lui Nynaeve se rotea un inel mare și greu, din aur, iar la Elayne văzu un fier încins la roșu și o secure. Asta nu era de bine, era convinsă, dar părea ceva îndepărtat, din viitor. Totul ținu doar o clipă, apoi le văzu în fața ochilor numai pe Elayne și pe Nynaeve, care-o priveau nerăbdătoare.

— E jos, aproape de port, le spuse.

Strada în pantă deveni din ce în ce mai plină de oameni, pe măsură ce coborau. Neguțătorii ambulanți mergeau cot la cot cu cei sosiți din satele din împrejurimi, cu căruțele, care n-aveau să mai plece până după sfârșitul iernii sau cu boccegii cu tăvile agățate de gât, chemați de colo colo de vreun trecător. Oamenii din Faime, cu mantiile lor brodate, se strecurau printre familii întregi de țărani, în mantale grele din blană de oaie. Mulți fugiseră aici din satele aflate în josul coastei. Min nu vedea rostul – scăpaseră de posibilitatea unei invazii de-a Seanchanilor, dar acum erau înconjurați de aceștia. Auzise, totuși, ce făceau Seanchanii mai întâi de toate, când soseau într-un sat, și nu-i putea învinovăți pe săteni pentru că se temeau. Cu toții făceau plecăciuni atunci când vreun Seanchan trecea pe lângă ei, sau vreun palanchin cu perdelele trase era purtat în sus, pe strada abruptă. Min se bucură să observe că Nynaeve și Elayne știau totul despre obiceiul închinării. Nici cărătorii dezbrăcați până la brâu, nici soldații făloși în armură nu dădeau atenție celor care se plecau în fața lor, dar cei care n-o făceau le-ar fi sărit cu siguranță în ochi.

În timp ce mergeau, schimbară câteva vorbe. Cu uimire, Min află că și cele două sosiseră în oraș doar la câteva zile după ea și Egwene. Cu toate astea, își dădu seama că nu era de mirare că nu se întâlniseră, prin atâta mulțime de oameni. Ea, una, își petrecuse alături de Egwene cât de multă vreme fusese cu putință; se temea mereu că, ducându-se s-o vadă așa cum i se îngăduise, avea s-o găsească plecată. „Iar acum așa va fi, dacă Nynaeve nu se gândește la vreo soluție.”

Mirosul de sare și smoală deveni mai puternic, iar pescărușii începură să se rotească pe deasupra capetelor lor, țipând. Își făcură apariția și marinarii. Mulți erau încă desculți, în ciuda frigului.

Hanul fusese botezat la repezeala Cele trei flori de prun, dar pe firmă, printre dârele de vopsea nouă, se mai vedea încă o parte din cuvântul Neadormiți. În ciuda mulțimii de afară, sala mare era numai pe jumătate plină. Totul era scump, așa că oamenii nu-și îngăduiau să piardă vremea cu câte o bere în față. Încăperea era încălzită de flăcările care trosneau în cele două cămine, câte unul în fiecare capăt, iar hangiul cel gras era numai în cămașă. Le privi încruntat pe cele trei femei; Min avu impresia că numai rochia sa, croită aidoma cu ale Seanchanilor, îl împiedica să le dea afară. Nynaeve și Elayne, cu mantalele lor țărănești, nu păreau oricum să aibă bani de cheltuială.

Bărbatul pe care-l căuta era singur la o masă din colț, în locul său obișnuit, bând vin și bombănind ca pentru sine.

— Ai vreme să schimbi câteva vorbe cu noi, Căpitane Domon? întrebă ea.

El ridică ochii, trecându-și o mână prin barbă când observă că nu era singură. Min nu se obișnuise încă cu barba, care i se părea ciudată, dat fiind că nu avea și mustață.

— Deci zici că ți-ai adus și prietenele să-mi bea banii, așa? Păi, Seniorul ăla Seanchan mi-a cumpărat încărcătura, așa că bani zic că am. Ședeți. Hangiu! mugi el, fără veste, iar Elayne tresări. Adu niște vin dres!

— Stai liniștită, îi spuse Min lui Elayne, așezându-se la capătul uneia dintre băncile de lângă masă. Arată ca un urs și rage tot așa, dar nu e.

Elayne, părând neîncrezătoare, se așeză la celalalt capăt.

— Un urs zici c-aș fi? râse Domon. Poate că da. Dar tu, fato? Ai renunțat la visurile de plecare? Rochia ta zic că-mi pare Seanchan.

— Niciodată! răspunse aprig Min; apropierea unei slujnice care aducea vinul dres, aburind, o făcu însă să tacă. Domon era la fel de atent. Plăti și așteptă ca fata să plece, și de-abia atunci spuse:

— Bătu-m-ar Soarta, fato, nu voiam să te jignesc. Cei mai mulți oameni doresc să-și vadă de viețile lor, fie că sunt sub Seanchani sau sub alții.

— Și noi vrem asta căpitane, zise Nynaeve, aplecându-se spre el, cu coatele pe masă, dar fără Seanchani. Înțeleg că vrei să pleci curând.

— Aș pleca și azi, dac-aș putea, spuse mohorât Domon. Dar la fiecare două sau trei zile, zic că Turak ăla trimite după mine să-i povestesc despre lucrurile vechi pe care le-am văzut. Arăt eu a Menestrel? Credeam că după ce-i depănam vreo două povești avea să mă lase să plec, dar acum zic că, atunci când n-o să-l mai pot distra, e cu putință să mă alunge sau să-mi ia capul. Moale, zic, mai arăta bărbatul ăla dar pe dinăuntru e tare ca fierul și n-are inimă.

— Și corabia dumitale poate să scape de Seanchani? întrebă Nynaeve.

— Bătu-m-ar Soarta, dac-aș putea să ies din port fără ca vreo damane să facă Picătura fărâmițe, atunci da. Și dacă nu las nici o corabie Seanchan, cu damane cu tot, să se apropie, după ce ies în larg. De-a lungul coastei e plin de locuri cu apă mică, iar Picătura mea zic că se descurcă pe-acolo, unde corăbiile alea mari ale Seanchanilor nu pot pătrunde. La vremea asta, trebuie să se păzească de vânturi, atunci când sunt aproape de țărm, iar după ce ajung cu Picătura…

— Atunci vom merge cu dumneata, căpitane, îl întrerupse Nynaeve. O să fim patru și m-aștept să fii gata să plecăm de îndată ce urcăm la bord.

Domon își frecă buza de sus și își aținti privirea în fundul cănii cu vin.

— Mda, cât despre asta, zic că mai e și mica problemă de-a ieși din port, vedeți. Cu o damane de-asta…

— Și dacă-ți spun că vei avea cu dumneata ceva mai bun decât o damane? întrebă încet Nynaeve; Min făcu ochii mari, dându-și seama ce avea de gând. Elayne murmură, aproape în șoaptă:

— Și tocmai mie îmi spuneai să am grijă.

— Ce vrei să spui dumneata? șopti Domon, bănuitor; avea ochi numai pentru Nynaeve.

Aceasta își desfăcu mantia și scoase la iveală o panglică de piele pe care-o ținea la gât, sub rochie. De ea atârnau două inele de aur. Min rămase cu gura căscată la vederea unuia dintre ele – era cel bărbătesc, masiv, pe care-l observase și în stradă, cu darul ei misterios. Domon făcu și el ochii mari, dar probabil că din pricina celuilalt, mai mic, croit pentru degetul unei femei, în formă de șarpe care-și înghițea coada.

— Știi ce înseamnă, spuse Nynaeve, dând să-l scoată de pe panglică, dar Domon îl acoperi cu palma.

— Ascunde-l, șopti, privind neliniștit în jur; nimeni nu se uita la ei, din câte vedea Min, dar căpitanul arăta de parcă se gândea că toți se holbau. Zic că inelul ăsta e primejdios. Zic că dacă-l vede cineva…

— Câtă vreme știi ce înseamnă…, făcu Nynaeve; Min o invidia pentru cât era de calmă. Smulse panglica din mâna lui Domon și și-o legă din nou la gât.

— Știu, răspunse răgușit bărbatul. Zic că știu foarte bine. Poate că, zic, voi s-aveți o șansă… Patru, da? Fata care zice că-i place să-mi asculte palavrele, înțeleg că e și ea parte. Și dumneata, și…, se încruntă el la Elayne. Că doar n-o fi și copila asta… ca dumneata.

Elayne se încordă mânioasă, dar Nynaeve îi puse o mână pe braț și-i zâmbi dulce lui Domon.

— Călătorește cu mine, căpitane. Ai fi uimit să știi ce putem face, chiar înainte să ne câștigăm inelul. După ce plecăm, vei avea la bord trei femei care le pot înfrunta pe damane, dacă-i nevoie.

— Trei, îngână el. Păi zic că s-ar putea face… E cu putință… O clipă, chipul i se lumină, dar uitându-se la ele se posomorî iarăși.

— Ar trebui să vă duc chiar acum la Picătura și să ridic pânzele, dar bătu-m-ar Soarta dacă nu vă zic cu ce-o să aveți de-a face aici dacă rămâneți, și poate chiar și dacă plecați cu mine. Ascultați-mă și luați aminte.

Mai privi o dată în jur, îngrijorat, își coborî vocea și mai mult și-și alese vorbele cu grijă:

— Zic c-am văzut o… o femeie care purta un inel ca ăsta, prinsă de Seanchani. Una drăguță, zveltă, cu un ditamai Stră… un ditamai bărbatul cu ea care zic că arată ca unul priceput să folosească sabia. Probabil că nu au fost atenți, pentru că zic că Seanchanii i-au luat prin surprindere. Bărbatul a culcat șase sau șapte soldați la pământ, înainte să moară și el. Iar… femeia… vă zic că au trimis șase damane s-o înconjoare. Au ieșit dintr-odată de după colțuri. Am crezut că avea să… să facă ceva – știți ce – dar… eu nu mă pricep la asta. Acum părea hotărâtă să-i facă bucăți pe toți, apoi zic că pe chip i s-a așternut spaima și a început să țipe.

— Au silit-o să dea drumul Adevăratului Izvor, spuse Elayne, albă la față.

— N-are a face, răspunse netulburată Nynaeve. N-o să le îngăduim să ne facă și nouă la fel.

— Mda, poate c-așa o fi cum spuneți. Dar n-o să uit până mor. „Ajută-mă, Ryma”, așa a țipat. Iar una dintre damane a căzut la pământ plângând, și zic că i-au pus până la urmă și… femeii zgarda de gât și zic că eu am fugit, sfârși Domon, frecându-și nasul și lăsând ochii în jos. Am văzut trei femei prinse și mi-a ajuns. Ca să plec de-aici, mi-aș lăsa-o și pe maica mare pe chei, dar zic că trebuia să vă spun.

— Egwene mi-a povestit că au două prizoniere, rosti încet Min. Ryma, o Galbenă – iar pe cealaltă nu știa cum o cheamă.

Nynaeve îi aruncă o privire aprigă, iar ea tăcu, roșind. După cum arăta Domon, nu le fusese deloc de ajutor vestea că Seanchanii aveau două Aes Sedai, nu doar una. Cu toate astea el își aținti dintr-odată ochii la Nynaeve și trase o gură strașnică de vin.

— Adică zici că de-asta ești și dumneata aici? Să le eliberezi pe… cele două? Că doar mi-ai zis că veți fi trei.

— De-acum știi tot ce trebuie să știi, îi răspunse scurt Nynaeve. Trebuie să fii gata să ridici pânzele de îndată ce-ți spunem. N-o să treacă mai mult de două, trei zile. Ai s-o faci, sau ai să rămâi aici să vezi dacă-ți taie sau nu capul? Mai sunt și alte corăbii, căpitane, și am de gând ca astăzi să-mi găsesc una.

Min își ținu răsuflarea și-și încrucișă degetele pe sub masă. În cele din urmă, Domon încuviință:

— Am să fiu gata.

Când ieșiră din nou în stradă, Min o văzu cu uimire pe Nynaeve sprijinindu-se de zidul hanului, de îndată ce ușa se închise în urma ei.

— Nynaeve, ți-e rău? întrebă ea îngrijorată.

Nynaeve inspiră adânc, apoi se ridică, trăgându-și mantaua.

— Când ai de-a face cu unii oameni, spuse ea, trebuie să te arăți sigură pe tine. Dacă le arăți o umbra de îndoială, cât de mică, au să te ducă undeva unde nu vrei s-ajungi. Pe Lumină, ce frică mi-a fost să nu-l aud spunând nu! Haideți, mai avem unele lucruri de vorbit. Au mai rămas vreo două, trei piedici mici de care trebuie să trecem.

— Sper că nu te supără mirosul de pește, Min, spuse Elayne.

„Două, trei piedici mici?” se gândi Min, luându-se după ele. Nădăjduia din tot sufletul că Nynaeve era cu adevărat sigură pe sine și nu doar se prefăcea.

Загрузка...