27 Umbra din noapte

— Nu înțeleg, spuse Loial. De cele mai multe ori am câștigat. Apoi a venit Dena și m-a bătut de fiecare dată. La fiecare aruncare de zaruri. Mi-a zis că îmi dă o lecție. Ce-o fi vrut să spună cu asta?

Rand și Ogierul își croiau drum prin Talpă, după ce lăsaseră Ciorchinele de struguri în urmă. Soarele apunea, o minge roșie pe jumătate sub linia orizontului, aruncând umbre lungi în spatele lor. Ulița era pustie; doar ici și colo se mai vedeau câte o păpușă uriașă, un troloc cu coarne de țap și sabie la brâu, îndreptându-se spre ei cu cinci bărbați care mânuiau prăjinile, dar veselia zgomotoasă se auzea din alte părți ale Tălpii, unde erau tractirele și tavernele. Aici, ușile erau deja ferecate și ferestrele închise.

Rand încetă să mai mângâie cu degetele cutia de lemn în care era flautul și și-o puse în spate. „Nu mă așteptam să renunțe la tot și să mă urmeze, dar măcar ar fi putut să stea de vorbă cu mine. Lumină, ce bine ar fi dacă ar apărea Ingtar.” Își vârî mâinile în buzunar și simți răvașul lui Selene.

— Doar nu crezi că Selene… Loial făcu o pauză, stingherit. Doar nu crezi că te-a păcălit, nu-i așa? Toată lumea rânjea de parcă făcea cine știe ce șmecherie.

Rand ridică din umeri. „Trebuie să iau Cornul și să plec. Dacă îl așteptăm pe Ingtar, se poate întâmpla orice. Mai devreme sau mai târziu, Fain o să ajungă aici. Nu trebuie să mă prindă din urmă.” Bărbații cu păpușa ajunseseră lângă ei.

— Rand, zise deodată Loial, nu cred că e…

Pe neașteptate, oamenii lăsară prăjinile din mână; în loc să se prăbușească, trolocul se repezi la Rand cu mâinile întinse.

Nu avea timp să stea pe gânduri. Într-o clipă, scoase sabia din teacă. Luna se ridică deasupra lacurilor. Trolocul se dădu în spate, împleticindu-se, cu spume la gură, mârâind chiar și atunci când căzu la pământ.

Toată lumea încremeni. Apoi bărbații – Iscoade ale Celui Întunecat, de bună seamă – se uitară la trolocul care zăcea pe uliță, apoi la Rand, cu sabia în mână și la Loial, care stătea lângă el. Se întoarseră și o luară la fugă.

Rand se zgâia la troloc. Hăul îl împresurase chiar înainte să pună mâna pe plăselele sabiei; saidinul strălucea în mintea lui, chemându-l, făcându-i greață. Izbuti să facă golul să piară și își umezi buzele. Fără hău, începea să îl cuprindă frica.

— Loial, trebuie să ne întoarcem la han. Hurin e singur și… Scoase un geamăt când fu ridicat în aer de un braț gros. O mână păroasă îl apucă de gât. Zări un rât cu colți chiar deasupra capului lui. O duhoare îi ajunse la nări, un miros deopotrivă acru, dulceag și de porc.

Mâna de la gâtul lui fu smulsă la fel de iute cum îl apucase. Uluit, Rand privi degetele groase ale Ogierului care erau încleștate pe încheietura trolocului.

— Ține-te bine, Rand. Loial părea foarte încordat. Ogierul prinse cu cealaltă mână brațul de care era încă agățat Rand. Ține-te bine.

Rand fu scuturat dintr-o parte în alta cât timp Ogierul și trolocul se luptară. Dintr-odată fu eliberat. Făcu doi pași, poticnindu-se, apoi se întoarse spre troloc, cu sabia ridicată.

Loial stătea lângă trolocul cu bot de porc mistreț; îl prinsese de încheieturi și îl ținea cu brațele desfăcute, răsuflând anevoie din pricina efortului. Trolocul mârâia în limba lui aspră, aruncându-și capul pe spate, încercând sa îl prindă pe Loial cu colții. Călcâiele li se afundau în țărână.

Rand se căzni să găsească un loc unde să-l poată lovi cu sabia pe troloc fără să-l rănească și pe Loial, dar Ogierul și trolocul se tot învârteau în dansul lor ciudat și nu izbutea.

Cu un grohăit, trolocul își smulse brațul drept din strânsoarea lui Loial, însă, înainte să apuce să se elibereze de tot, Ogierul îl apucă de după gât, ca într-o îmbrățișare. Trolocul duse mâna la sabie; lama în formă de seceră era pe partea dreaptă, însă metalul întunecat începu, puțin câte puțin, să iasă din teacă. Se tot răsuceau, așa că Rand nu cuteza să lovească, de teamă să nu-l nimerească pe Loial.

„Puterea.” Avea să-i fie de folos. Cum, nu știa nici el, dar nu știa ce altceva să mai încerce să facă. Trolocul scosese pe jumătate sabia din teaca. Când lama curbată avea să iasă de tot, Loial avea să fie omorât.

Fără tragere de inima, Rand se învălui în hău. Saidinul licărea, îl ademenea spre el. Părea să-și aducă aminte, ca prin ceață, de o vreme când îi cânta, dar acum doar îl ispitea, așa cum parfumul unei flori ispitește albinele, cum mirosul de bălegar ispitește muștele. Încercă să-l atingă. Nu era nimic acolo. Era ca și cum ar fi încercat să pună mâna pe aer. Murdăria alunecă spre el, îngălându-l, dar lumina nu se revărsa înăuntrul lui. Împins de o disperare îndepărtată, încercă din nou, iar și iar. Și de fiecare dată nu dădea decât peste murdărie.

Opintindu-se, Loial îl aruncă pe troloc într-o parte, cu atâta putere încât îl proiectă direct în peretele unei case. Trolocul se lovi și își zdrobi capul, apoi se prelinse pe lângă zid, rămânând cu gâtul strâmb. Loial rămase pe loc, uitându-se la el, cu răsuflarea întretăiată.

Rand avu nevoie de puțin timp înainte să își dea seama ce se petrecuse, imediat după aceea, lăsă hăul și lumina mânjită să dispară și veni în grabă lângă Loial.

— N-am mai… omorât pe nimeni până acum, Rand. Loial tremura.

— Te-ar fi omorât el pe tine dacă nu ai fi făcut-o, îi răspunse Rand. Tulburat, privi la ulițe, la ferestrele închise și ușile ferecate. Nu se putea să fie doar doi troloci. Îmi pare rău că a trebuit să-l omori, dar altfel ne-ar fi omorât el pe noi, sau chiar mai rău.

— Știu. Însă tot nu-mi place. Chiar dacă e vorba de un troloc. Ogierul arătă spre soarele care apunea și îl apucă pe Rand de braț. Uite, încă unul.

Cu fața la soare, Rand nu vedea prea limpede, dar părea că alți câțiva bărbați cu o păpușă uriașă se îndreptau spre Loial și spre el. Doar că acum știa la ce să se uite: „păpușa” își mișca prea firesc picioarele, iar capul cu bot de animal se ridica să adulmece aerul fără ca vreunul dintre oameni să clintească prăjina. Nu credea că trolocii și Iscoadele Celui Întunecat l-ar putea zări prin umbrele înserării sau că ar putea baga de seamă ce era în jurul lui; se mișcau prea încet. Însă era neîndoielnic că urmăreau ceva și că se apropiau din ce în ce mai mult.

— Fain știe că sunt pe-aici pe undeva, zise el, ștergându-și grabnic sabia de un troloc mort. El i-a trimis după mine. Cu toate astea, îi e teamă ca lumea să nu vadă trolocii, altminteri nu i-ar fi deghizat așa. Dacă izbutim să ajungem la o uliță unde să fie oameni, o să fim la adăpost. Trebuie să ne întoarcem la Hurin. Dacă Fain îl găsește singur cu Cornul…

Îl trase pe Loial după el și se îndreptă spre cele mai apropiate râsete și cântece, dar, cu mult înainte să ajungă acolo, un alt grup de bărbați apăru în fața lor pe ulița pustie, ducând o păpușă care nu era păpușă. Rand și Loial cotiră pe altă ulicioară. Ducea spre răsărit.

De fiecare dată când Rand încerca să meargă spre cântece și râsete, se ivea un troloc care adulmeca aerul. Unii troloci te urmăreau după miros. Câteodată, acolo unde nu erau ochi care să vadă, un troloc umbla singur. I se părea adesea ca îl mai văzuse, îi înconjurau din toate părțile, ca să se încredințeze că el și Loial nu izbuteau să iasă de pe ulițele părăsite, cu ferestrele închise. Încetul cu încetul, fură siliți s-o ia spre răsărit, departe de oraș și de Hurin, departe de ceilalți oameni, de-a lungul unor drumeaguri din ce în ce mai înguste și mai întunecoase, care o duceau în toate direcțiile, în sus și în jos. Rand cerceta cu tristețe casele pe lângă care treceau, case înalte, zăvorâte pentru noapte. Chiar de ar fi bătut la o ușă până când cineva avea să deschidă, chiar de i-ar fi primit cineva înăuntru, nici o ușa nu i-ar fi putut opri pe troloci. Ar fi fost și mai multe victime.

— Rand, zise Loial în cele din urmă, nu mai avem unde să ne ducem.

Ajunseseră la marginea dinspre răsărit a Tălpii, la ultimele case. Luminile din ferestrele de la caturile de sus parcă îl zeflemiseau, dar jos era totul închis. În față se întindeau dealurile, învăluite în lumina amurgului și fără nici o casă. Totuși, nu erau pe deplin golașe. Deslușea niște ziduri palide care împrejmuiau unul din dealurile mai mari, cam la o milă depărtare, și, înăuntrul zidurilor, niște case.

— Dacă ne împing afară de aici, spuse Loial, nu mai au a se teme de cine îi vede.

Rand îi arătă zidurile din jurul dealului.

— Alea ar trebui să-i oprească pe troloci. Probabil că e conacul vreunui Senior. Poate o să ne lase să intrăm.

— Un Ogier și un Senior străin?

— Haina asta trebuie să servească la ceva, mai devreme sau mai târziu. Se uită în spate. Nu se zărea încă nici un troloc, dar, oricum, îl trase pe Loial după colț.

— Cred că este breasla Artificierilor, Rand. Artificierii își păstrează cu strășnicie secretele. Nu cred că l-ar lăsa nici pe Galldrian să intre.

— Ce necaz mai ai acum? grai un glas cunoscut de femeie. Deodată se simți un parfum înțepător în aer.

Rand făcu ochii mari de uimire: de după colț apăru Selene, cu rochia ei albă care strălucea în lumina slabă.

— Cum ai ajuns aici? Ce faci aici? Trebuie să pleci numaidecât. Fugi! Ne urmăresc niște troloci.

— Da, am văzut. Vocea îi era rece, dar liniștită. Am venit după tine și te găsesc lăsându-i pe troloci să te mâne ca pe o oaie. Oare bărbatul în mâinile căruia se găsește Cornul lui Vaiere poate îngădui așa ceva?

— Nu-l am la mine, se răsti Rand și nici nu știu cum mi-ar putea fi de ajutor dacă l-aș avea. Eroii din morminte nu trebuie să vina să mă salveze pe mine de troloci. Selene, trebuie să pleci. Acum! Se uită după colț.

La nici o sută de pași de el, un troloc își vârî capul cu coarne pe uliță, cu băgare de seamă, adulmecând. Umbra mare de lângă el era probabil un alt troloc și erau și niște umbre mai mici. Iscoade.

— Prea târziu, murmură Rand. Mută cutia în care era flautul ca să-și scoată mantia și să i-o dea lui Selene. Era suficient de lungă ca să îi acopere în întregime rochia, ba chiar matura pământul. Va trebui să o ridice ca să fugi, îi spuse. Loial, dacă nu ne lasă să intrăm, va trebui să găsim o cale să ne furișam înăuntru.

— Dar, Rand…

— Preferi cumva să îi aștepți pe troloci? Îi dădu brânci lui Loial și o apucă pe Selene de mână. Loial, găsește un drum pe care să nu ne frângem gâturile. Loial.

— Te lași tulburat, zise Selene. Nu părea să îi fie la fel de greu ca lui Rand să îl urmeze pe Loial în lumina slabă. Caută Contopirea și stăpânește-te. Cel care va să fie slăvit trebuie să știe să se stăpânească.

— S-ar putea să te audă trolocii, îi spuse Rand. Nu vreau să fiu slăvit. I se păru că aude un mormăit nemulțumit venind dinspre Selene.

Uneori călcau pe bolovani, dar, în pofida umbrelor amurgului, drumul peste dealuri nu era anevoios. Copacii, până și tufele, fuseseră de mult tăiate pentru foc. Nu mai creștea nimic în afară de iarba până la genunchi care foșnea ușor în jurul picioarelor lor. Se iscă un vânt slab. Rand își făcea griji că le-ar putea duce mirosul până la troloci.

Loial se opri când ajunse în fața zidurilor; erau de două ori mai înalte decât Ogierul, iar peste pietre era un soi de tencuială alburie. Rand aruncă o privire spre Talpă. Șiruri de ferestre luminate porneau de la marginea orașului, ca spițele unei roți.

— Loial, îi vezi? întreba el încetișor. Sunt pe urmele noastre?

Ogierul se uită spre Talpă și dădu din cap, nefericit.

— Nu văd decât câțiva, dar vin încoace. Fugind. Rand, nu cred că…

Selene îl întrerupse.

— Dacă vrea să intre, alantin, îi trebuie o ușă. Ca aceea de acolo. Arată spre o pată întunecată din zid. Rand nu era convins că e o ușă, însă când Selene trase de ea, se deschise.

— Rand, începu Loial.

Rand îl împinse spre ușă.

— Mai târziu, Loial. Și încetișor. Ne ascundem, n-ai uitat, nu? Intrară toți și închiseră ușa. Erau locașuri pentru bare de fier, dar ușa nu era zăbrelită. Nu avea cum să oprească pe cineva, însă poate că trolocii vor șovăi să intre.

Erau pe un drum care ducea în susul dealului, printre două case lungi, scunde și fără ferestre. La început crezu că sunt și ele tot din piatră, dar apoi își dădu seama că era lemn acoperit cu tencuială albă. Acum deja se întuneca, iar luna care se reflecta în ziduri dădea impresia de lumină.

— Mai bine să ne prindă Artificierii decât să încăpem pe mâna trolocilor, șopti Rand, începând să urce dealul.

— Dar tocmai asta mă căzneam să-ți spun. Am auzit că Artificierii îi omoară pe nepoftiți. Își păstrează cu strășnicie secretele, Rand.

Rand rămase țintuit locului și se uită la ușa pe care o lăsaseră în urmă. Trolocii erau încă acolo. Oricum ar fi fost, era mai bine să ai de-a face cu oameni decât cu troloci. Poate că va izbuti să îi înduplece pe Artificieri să îi lase sa plece; trolocii te omorau pur și simplu.

— Îmi pare rău ca te-am amestecat în așa ceva, Selene.

— Primejdia aduce un plus de farmec, zise ea cu blândețe. Și până acum te-ai descurcat bine. Vrei să vedem ce e mai încolo? Trecu pe lângă el. Rand o urmă; mirosul ei înțepător îl copleșea.

În vârful dealului, drumul se deschidea, preschimbându-se într-o întindere de lut netezit cu grijă, înconjurată de alte case albe, fără ferestre, cu alei înguste între ele, dar la dreapta lui Rand se înălța o casă cu ferestre, din care lumina se revărsa pe lutul deschis la culoare. Se trase înapoi în umbră în clipa în care un bărbat și o femeie apărură pe spațiul deschis, mergând agale.

Veșmintele lor nu aduceau defel cu cele din Cairhien. Bărbatul purta niște pantaloni largi, o cămașă cu mâneci la fel de largi, amândouă de un galben-stins și cu broderie. Rochia femeii, lucrată cu migală pe piept, părea a fi verde-pal, iar părul îi era strâns într-o mulțime de codițe scurte.

— Totul este pregătit, zici? întrebă femeia. Ești încredințat, Tammuz? Totul?

Bărbatul își desfăcu brațele.

— Mereu te îndoiești de mine, Aludra. Totul este pregătit. Am putea începe chiar acum.

— Porțile și ușile sunt toate ferecate? Toate?… Vocea era din ce în ce mai slabă pe măsură ce se îndepărtau.

Rand cercetă spațiul deschis, fără să recunoască mai nimic. În mijloc erau câteva zeci de tuburi verticale, fiecare de înălțimea lui și de vreun pas în curmeziș, așezate pe niște bucăți mari de lemn. Din fiecare tub ieșea o bucată întunecată și răsucită de funie, care apoi mergea până în spatele unui zid scund, vizavi de locul în care stătea Rand. De jur împrejur era o învălmășeală de rastele de lemn cu tot felul de covate și tuburi și bețe cu vârful despicat și o sumedenie de alte lucruri.

Toate artificiile pe care le văzuse el până atunci încăpeau într-o mână și nu știa prea multe despre ele, doar că pocneau cu mare zgomot sau se învârteau zbârnâind pe jos în spirale de scântei sau uneori zburau în aer. Întotdeauna Artificierii le trimiteau vorba să nu le deschidă înainte, că s-ar putea să se aprindă. Oricum, artificiile erau scumpe, iar Sfatul Satului nu ar fi lăsat pe oricine să le deschidă. Își amintea când Mat încercase să facă așa ceva; în afară de mama lui, nu mai vorbise nimeni cu el aproape o săptămână. Singurul lucru care îi era cunoscut erau funiile – fitilele. Știa că acolo trebuie să dai foc.

Aruncând o privire în spate, la ușa nezăvorâtă, le făcu semn celorlalți să vină după el și începu să ocolească tuburile. Dacă aveau să găsească un loc unde să se ascundă, voia să fie cât mai departe cu putință de ușa aceea.

Asta însemna să-și croiască drum printre rastele, iar Rand își ținea răsuflarea de fiecare dată când atingea vreunul. Lucrurile așezate acolo se clătinau la cea mai ușoara atingere, zăngănind. Toate păreau făcute din lemn, fără nici o urmă de metal. Își închipuia ce harmalaie ar fi produs dacă ar fi dat ceva jos. Se uită cu băgare de seama la tuburi; își aducea aminte ce bubuit scosese unul mare doar cât degetul lui. Dacă erau într-adevăr artificii, nu voia să stea pe lângă ele.

Loial mormăia necontenit, mai ales când atingea un rastel, apoi tresărea atât de tare încât se lovea de altul. Ogierul înainta încet, zdrăngănind și bombănind.

Selene nu era atât de speriată. Mergea nepăsătoare, de parcă ar fi fost pe o stradă din oraș. Nu se lovea de nimic, nu scotea nici un sunet, dar nici înfășurată în mantie. Albul rochiei părea mai strălucitor decât toate zidurile la un loc. Rand privi iscoditor spre ferestrele luminate, așteptându-se să se ițească vreun cap. Dacă ar fi apărut doar unul, Selene ar fi fost numaidecât văzută și s-ar fi dat alarma.

Cu toate acestea, nu era nimeni la ferestre. Rand tocmai răsufla ușurat, căci se apropiau de zidul scund – lăsând în urmă aleile și casele – când Loial se izbi de un alt rastel, chiar de lângă zid. În el erau zece bețe din ceva moale, lungi cât brațul lui Rand, din vârfurile cărora se înălțau fuioare subțiri de fum. Rastelul abia de făcu zgomot, însă bețele care ardeau mocnit căzură peste un fitil. Șuierând, fitilul luă foc, iar flacăra porni spre unul din tuburile înalte.

Rand făcu ochii mari, apoi încercă să le șoptească celorlalți:

— În spatele zidului!

Selene se arătă nemulțumită când Rand o culcă la pământ în spatele zidului, dar lui nu-i păsa. Încercă să o acopere cu trupul lui; Loial veni lângă ei. Așteptând să pocnească tubul, se întreba dacă avea să mai rămână ceva din zid. Se auzi o lovitură înfundată, pe care mai mult o simți în tremuratul pământului de sub el. Se ridică puțin, cu mare grijă, cât să se uite pe după marginea zidului. Selene îl lovi tare cu pumnii în coaste, și se smulse de sub el, blestemând într-o limbă necunoscută lui Rand, însă el aproape că nici nu-și mai dădea seama.

Un firișor de fum ieșea din vârful unuia dintre tuburi. Asta era tot. Scutură din cap, neîncrezător. „Dacă asta e tot…” Cu un bubuit ca de tunet, o floare uriașă, roșu cu alb, se deschise în înaltul cerului, după care începu să se mistuie în scântei. Rand se zgâi la ea; tocmai atunci casa luminată se umplu de larmă. Bărbați și femei care strigau se iviră la ferestre, uitându-se afară și arătând cu degetul.

Rand privi cu părere de rău la aleea întunecată, la doar câțiva pași depărtare. Ar fi fost văzuți de la primul pas. Oamenii ieșeau din casă bocănind.

Îi lipi pe Loial și pe Selene de zid, nădăjduind că aveau să pară doar niște umbre.

— Nu vă mișcați și nu vorbiți, le șopti el. E singura noastră șansă.

— Câteodată, zise Selene încetișor, dacă stai nemișcat, nimeni nu te poate vedea. Nu părea deloc îngrijorată.

De cealaltă parte a zidului se auzeau tropăituri și glasuri furioase. Cu precădere cel al Aludrei.

— Tammuz, netrebnicule! Porcule! Maică-ta era o capră! Într-o bună zi o să ne omori pe toți!

— Nu e vina mea, Aludra, se împotrivi bărbatul. Eu le-am pus pe toate la locul lor, iar iasca era…

— Nici să nu îndrăznești să deschizi gura, Tammuz! Un porc mare ca tine nu merită să stea de vorba cu oamenii! Glasul i se îmblânzi când răspunse altcuiva. Nu mai e vreme să facem altul. Galldrian trebuie să se mulțumească astă-seară cu ce a rămas. Și cu unul mai devreme. Iar tu, Tammuz! Rânduiește totul pe aici, iar mâine dimineață pleci cu căruțele să cumperi bălegar! Iar de mai faci vreo prostie astă-seară, n-o să te mai las să te îngrijești nici de bălegar!

Pașii se îndreptară spre casa luminată, însoțiți de bombănelile Aludrei. Tammuz rămase pe loc, mormăind în barbă că nu era drept.

Rand își ținu răsuflarea când bărbatul se apropie ca să ridice rastelul căzut. Din locul în care se afla, lipit de zid, Rand vedea spinarea și umerii lui Tammuz. Bărbatul nu trebuia decât să întoarcă capul și i-ar fi văzut. Încă văicărindu-se, Tammuz potrivi bețele care ardeau mocnit pe rastel, apoi se îndreptă spre casa unde erau și ceilalți.

Rand răsuflă ușurat și aruncă o privire după Tammuz, după care se trase la loc în umbră. Mai erau câțiva oameni la ferestre.

— Mai mult noroc de-atât nu ne putem aștepta să avem astă seară, zise el cu voce scăzută.

— Se spune că oamenii de seamă își fac singuri norocul, spuse Selene încetișor.

— Încetează, îi răspunse Rand, ostenit. Ar fi vrut să nu-i mai simtă atât de puternic mirosul; îi era greu să gândească limpede. Își aducea aminte și de cum îi era trupul când o culcase la pământ – moliciune și forță într-un amestec tulburător – și nici asta nu-l făcea să se simtă mai bine.

— Rand? Loial se uita după zid, în partea opusă casei luminate. Cred că mai avem nevoie de puțin noroc.

Rand veni să se uite peste umărul Ogierului. Dincolo de spațiul deschis, pe aleea care ducea la ușa fără zăbrele, trei troloci priveau cu băgare de seamă din umbră la ferestrele luminate. La o fereastră era o femeie; nu părea să-i vadă pe troloci.

— Așa deci, spuse Selene. Devine o capcană. Oamenii ăia s-ar putea să te omoare dacă te prind. Trolocii precis o vor face. Dar poate că o să izbutești să îi spinteci pe troloci înainte să apuce să țipe. Poate că apoi oamenii nu te vor mai ucide ca să-și păstreze secretele. Se prea poate să nu vrei mărire, însă doar un om de seamă ar putea izbândi acum.

— Nu ai de ce să fii așa de bucuroasă, îi zise Rand. Încerca să nu se mai gândească la cum mirosea, cum îi era pielea și aproape că fu împresurat de hău. Îl alungă. Trolocii nu păreau să-i fi zărit încă. Se întoarse și începu să se uite la cea mai apropiată alee cufundată în întuneric. De îndată ce aveau să facă o mișcare, trolocii aveau să-i vadă și avea să-i vadă și femeia de la fereastră. Trolocii și Artificierii or să se întreacă, încercând fiecare să pună primii mâna pe ei.

— Slava ta va fi motiv de bucurie pentru mine. În pofida vorbelor ei, Selene părea mânioasă. Poate că ar trebui să te las să te descurci singur o vreme. Dacă nu vrei să ai parte de slavă nici când este atât de aproape de tine, poate că meriți să mori.

Rand se feri să o privească.

— Loial, mai vezi și o alta ușă pe aleea aia?

Ogierul clătină din cap.

— E prea multă lumină aici și prea întuneric acolo. Dacă aș fi pe alee, mi-aș da seama dacă mai e.

Rand duse mâna la plăselele sabiei.

— Ia-o pe Selene cu tine. De îndată ce vezi o ușă – dacă o să vezi – strigă și o să vin și eu. Dacă nu e nici o ușă, va trebui să o ridici peste zid ca să treacă dincolo.

— Bine, Rand. În voce, i se ghicea îngrijorarea. Dar dacă ne mișcăm, trolocii or să vină după noi. Chiar de este o ușă acolo, or să fie pe urmele noastre.

— Lasă trolocii în grija mea. „Trei. Cu hăul, s-ar putea să izbutesc.” Gândul la saidin îl făcu să se hotărască. Prea multe lucruri ciudate se întâmplaseră de când îngăduise jumătății bărbătești a Adevăratului Izvor sa vină mai aproape de el. O să vin și eu de îndată ce pot. Duceți-vă. Se întoarse ca să se uite la troloci.

Zări cu colțul ochiului silueta mătăhăloasă a lui Loial, rochia albă a lui Selene, acoperită în parte de mantia lui. Unul din trolocii de dincolo de tuburi arătă agitat spre ei, însă cei trei șovăiau în continuare, aruncând priviri spre fereastra la care era femeia. „Trei. Trebuie să existe o cale. Nu hăul. Nu saidinul.”

— E o ușă! spuse slab Loial. Unul din troloci ieși din umbră, iar ceilalți doi îl urmară îndeaproape. Rand auzi ca de la mare depărtare cum femeia de la fereastră scoate un țipăt, iar Loial strigă ceva.

Fără să mai stea pe gânduri, Rand sări în picioare. Trebuia să-i oprească cumva pe troloci, altminteri aveau să-l prindă și pe el, și pe Loial și pe Selene. Înșfăcă unul din bețele fumegânde și îl aruncă spre cel mai apropiat tub. Tubul se înclină, aproape să cadă, apoi rămase prins în bucata de lemn pe care stătea; vârful era îndreptat spre troloci. Aceștia își încetiniră pașii, nepricepând ce se petrece – femeia de la fereastră țipa – iar Rand duse vârful aprins al bățului la fitil, chiar acolo unde intra în tub.

Se auzi numaidecât o lovitură înfundată, iar bucata de lemn zbură prin aer, doborându-l la pământ. Un bubuit ca de tunet răsună în noapte și o lumina orbitoare risipi întunericul.

Clipind, Rand făcu câțiva pași, împleticindu-se, tușind de la fumul gros și acru; îi țiuiau urechile. Se uita în jur, uluit. Jumătate din tuburi și toate rastelurile erau dărâmate, iar un colț al casei lângă care stătuseră trolocii fusese pur și simplu mistuită de flăcări. Nu se vedea nici urmă de troloc.

Rand auzi strigătele Artificierilor din casă. O rupse la fugă, poticnindu-se, și intră pe alee. Pe la jumătatea drumului se împiedică de ceva și își dădu seama că era mantia lui. O înhăță fără să se oprească. În spatele lui se auzeau vocile puternice ale Artificierilor.

Loial se foia nerăbdător în fața ușii deschise. Și era singur.

— Unde e Selene? întrebă Rand.

— S-a dus înapoi. Am încercat s-o prind, dar mi-a scăpat printre degete.

Rand se întoarse spre locul de unde veneau zgomotele. Îi vuiau urechile și de-abia putea desluși ce se spunea. Acum era lumină de la flăcări.

— Gălețile de nisip! Aduceți iute gălețile de nisip!

— E prăpăd! Prăpăd!

— Unii au luat-o pe acolo!

Loial îl apucă pe Rand de umăr.

— Nu-i poți fi de ajutor, Rand. Or să te prindă și pe tine. Trebuie să plecăm. Cineva se ivi în capul aleii, o umbră desenată de strălucirea focului din spate, și arătă spre ei.

— Vino, Rand!

Rand ieși pe ușă și pași în beznă. Vâlvătaia deveni din ce în ce mai palidă, până când ajunse doar o licărire în noapte, iar luminile din Talpă erau din ce în ce mai aproape. Rand mai că își dorea să apară și alți troloci, ceva cu care să se lupte. Dar nu era decât vântul nopții care unduia iarba.

— Am încercat s-o opresc, spuse Loial. Se lăsă o tăcere lungă. N-am fi putut face nimic. Ne-ar fi prins și pe noi.

Rand oftă.

— Știu, Loial. Ai făcut tot ce se putea. Merse puțin cu spatele, zgâindu-se la lumina din zare. Părea mai slabă; probabil că Artificierii începuseră să stingă pălălaia. Trebuie să o ajut cumva. „Cum? Saidinul? Puterea?” Se înfioră. Trebuie.

Trecură prin Talpă, pe ulițele luminate, învăluiți într-o tăcere care nimicea bucuria din jurul lor.

Când ajunseră la Apărătorul Zidului Dragonului, hangiul îi întinse lui Rand o tavă cu un pergament sigilat pe ea.

Rand îl luă și se holbă la pecetea de ceară alba. Stele și o semilună.

— Cine l-a adus? Când?

— O bătrână, Seniore. Acum nici un sfert de ceas. O slujnică, deși n-a zis de la ce Casă. Cuale zâmbi, ca și cum l-ar fi poftit să îi destăinuie mai multe.

— Mulțumesc, zise Rand, cu ochii încă ațintiți asupra peceții. Hangiul se uită după ei cum urcă scările, cu o privire gânditoare.

Hurin își scoase pipa din gură în clipa în care Rand și Loial intrară în odaie. Își pusese sabia scurtă și pumnalul cu lama zimțată pe masă și le ștergea cu o pânză înmuiată în ulei.

— Ai stat mult cu Menestrelul, Seniore. O duce bine?

Rand tresări.

— Ce? Thom? Da. Rupse pecetea cu degetul și citi.

Când cred că știu ce ai de gând să faci, faci cu totul altceva. Ești un bărbat primejdios. Poate ca nu va trece multă vreme înainte să fim din nou împreună. Gândește-te la Corn. Gândește-te la slavă. Și gândește-te la mine, căci ești al meu pentru totdeauna.

Din nou, nu era nici o semnătură, doar scrisul acela curgător.

— Oare toate femeile sunt nebune? întrebă Rand, uitându-se în tavan. Hurin ridică din umeri. Rand se așeză pe celalalt scaun, cel făcut pe măsura unui Ogier; picioarele nu îi ajungeau la podea, însă nu-i păsa. Privi sipetul acoperit cu pătură de sub patul lui Loial. „Gândește-te la slavă.” Aș vrea să vină Ingtar.

Загрузка...