22 Neadormiții

— Nimic nu se întâmplă așa cum credeam eu, mormăi Moiraine, fără să aștepte un răspuns de la Lan.

Masa cea mare, bine lustruită, din fața ei era plină de cărți și de hârtii, pergamente și manuscrise, multe dintre ele prăfuite din pricină că fuseseră ținute la păstrare prea multă vreme și mâncate de timp. Din altele rămăseseră numai bucăți. Încăperea în care se aflau părea alcătuită aproape în întregime din cărți și manuscrise. Peste tot erau rafturile pline; doar ușile, ferestrele și căminul erau libere. Scaunele erau niște jilțuri înalte și moi, dar jumătate dintre ele, la fel ca și cele mai multe măsuțe mici, erau acoperite cu cărți. Ba unele aveau grămezi de cărți și manuscrise și pe dedesubt. Însă numai câteva dintre ele, o grămăjoară pe care și-o așezase în față, erau ale lui Moiraine.

Femeia se ridică și se duse la fereastră, ațintindu-și privirile prin întuneric către luminile din sat, aflate nu prea departe. Aici nu erau în primejdia de a fi urmăriți. Nimeni nu s-ar fi așteptat s-o găsească aici. „Trebuie să-mi limpezesc gândurile și s-o iau de la început, se gândi ea. Nu-mi rămâne altceva de făcut.”

Nici unul dintre săteni nu bănuia că cele două surori în vârstă care locuiau în acea casă micuța și cochetă erau Aes Sedai. Asemenea bănuieli nu-și aveau locul într-un locșor precum Tifan’s Wells, o așezare de fermieri, pierdută printre câmpiile din Arafel. Sătenii veneau la cele două să le ceară sfaturi pentru problemele lor și leacuri pentru boli, și le prețuiau ca pe niște femei binecuvântate de Lumină, dar nu mai mult de-atât. Adeleas și Vandene plecaseră împreună în pribegie, de bună voie, și asta se întâmplase cu atâta vreme în urmă încât nici măcar în Turnul Alb nu mai existau multe Aes Sedai care să-și amintească de ele și să știe că încă mai erau în viață.

Trăiau în pace, împreună cu un Străjer, la fel de în vârstă, singurul care le rămăsese. Nu renunțaseră la planul de a scrie o istorie a lumii începând cu Frângerea, și cu cât mai multe fapte puteau aduna din vremea dinaintea ei. Cândva. Între timp, însă, aveau multe cunoștințe de dobândit, multe taine de pătruns. Casa lor era locul cel mai potrivit în care Moiraine putea afla ceea ce căuta. Numai că nu găsise nimic.

Prinzând cu coada ochiului o mișcare, se întoarse. Lan se sprijinea de căminul din cărămidă galbenă, netulburat ca o stâncă.

— Lan, ți-aduci aminte când ne-am întâlnit?

Se aștepta la un răspuns, la un semn, altfel nu ar fi izbutit să zărească scurta tresăltare a uneia dintre sprâncenele lui. Nu se întâmpla de multe ori să-l ia prin surprindere – dar întrebarea ei se referea la ceva de care nu pomenea de obicei nici unul dintre ei. Cu aproape douăzeci de ani în urmă ea îi spusese – cu toată mândria neabătută a cuiva încă îndeajuns de tânăr pentru a se putea numi așa, din câte își amintea – că n-avea să mai vorbească vreodată despre asta și că aștepta și din partea lui același lucru.

— Mi-aduc aminte, îi răspunse el simplu.

— Și tot n-ai de gând să-ți ceri scuze, pare-mi-se. M-ai aruncat într-un iaz, spuse Moiraine, fără să zâmbească, deși de-acum amintirea începuse s-o amuze. Eram udă până la piele. Și asta se întâmpla în acel anotimp pe care voi, oamenii de la Hotare, îl numiți „primăvară timpurie”. Aproape că am înghețat.

— Mi-aduc aminte și că am făcut focul și ți-am atârnat niște pături ca să te poți încălzi fără să se uite cineva la tine, răspunse el, răsturnând buștenii aprinși cu vătraiul, înainte să-l atârne la loc în cui; până și nopțile de vară erau răcoroase la Hotare. Mi-aduc aminte și că în noaptea aceea, în timp ce dormeam, mi-ai turnat în cap jumătate din apa din iaz. Ar fi fost mult mai simplu dacă-mi spuneai că erai Aes Sedai, în loc să-mi arăți. Și amândoi am fi tremurat mai puțin. Și nu trebuia să încerci să-mi iei sabia. Nu este calea potrivită de a te înfățișa unui om de la Hotare, nici măcar pentru o femeie tânără.

— Dar chiar eram tânără și singură, iar tu la fel de mare așa cum ești și acum și parcă și mai fioros. Nu voiam să-ți spun că sunt Aes Sedai. La vremea aceea, mi se părea că aveai să-mi răspunzi mai liber la întrebări dacă nu știai asta, începu Moiraine, apoi tăcu o clipă, cu gândul la anii care trecuseră de la acea întâlnire; fusese un lucru bun să întâlnească un tovarăș care s-o ajute în căutările ei. Dar ți-a trecut vreodată prin minte, în săptămânile care au urmat, că aveam să-ți cer să te legi de mine? Chiar din prima zi am fost sigură că tu aveai să fii alesul.

— Nici vorbă, răspunse el sec. Mă gândeam numai la cum să fac să te duc până în Chachin și să rămân cu pielea întreagă. În fiecare noapte aveam parte de alte și alte surprize. Furnicile nu le-am uitat nici acum. Cred că n-am dormit așa cum trebuia nici măcar o noapte.

Amintindu-și, Moiraine își îngădui un zâmbet slab.

— Eram tânără, repetă ea. Și acum, după atâția ani, cum te simți? Legătura dintre noi a început să te apese? Nu ești tu omul care să stea de buna voie cu lațul de gât, nici măcar cu unul atât de subțire ca al meu.

Era o remarcă înțepătoare. Așa și intenționase să fie.

— Nu, rosti Lan, cu glasul netulburat, însă în același timp luă iarăși vătraiul de la locul lui și răscoli focul cu o asprime de care nu era nevoie; pe coș se înălță un vârtej de scântei. Am ales, nesilit de nimeni, știind ce urma să am de făcut. E o cinste pentru mine să te slujesc, Moiraine Sedai, adaugă el, agățând cu zgomot vătraiul la loc și făcând o plecăciune solemnă. Așa a fost și așa va fi mereu.

— Atunci când faci pe umilul, Lan Gaidin, pufni femeia, te porți cu mai multă trufie decât cei mai mulți dintre regii aflați în fruntea armatelor. Așa a fost din clipa în care te-am întâlnit.

— Și ce-i cu toată vorbăria asta despre vremurile trecute, Moiraine?

Pentru a suta oară – din câte i se părea – ea se gândi ce cuvinte să folosească.

— Înainte să plecam din Tar Valon, am pus la cale un lucru. Dacă mi se va întâmpla ceva, legătura dintre mine și tine va trece la alta.

El o privi în tăcere.

— Atunci când vei simți că am murit, asta te va sili să pleci imediat în căutarea ei. Nu vreau să fii luat prin surprindere.

— Silit, șuieră el, printre dinți, cu mânie. Niciodată până acum nu te-ai folosit de legătura noastră ca să mă obligi să fac. Credeam că o asemenea faptă nu-ți este pe plac.

— Dacă n-aș fi făcut-o, la moartea mea ai fi fost liber și nici cele mai aprige porunci pe care ți le-aș fi dat n-ar mai fi stat în picioare. Nu am să-ți dau voie să mori într-o încercare zadarnică de a mă răzbuna. Și nici n-am să-ți îngădui să te întorci la acel război, la fel de zadarnic, pe care-l purtai, în Mană, de unul singur. Ținta noastră este aceeași, numai să poți să înțelegi asta. Iar eu am să fac tot ce pot ca să te văd luptând cu folos. Nu vreau nici răzbunare și nici să te știu murind degeaba în Mană.

— Și crezi că asta se va întâmpla curând? întrebă el, cu glasul netulburat, cu chipul lipsit de orice expresie, ca o stâncă în bătaia viscolului din miez de iarnă; îl văzuse purtându-se așa de multe ori, în general atunci când era pe punctul de a comite fapte sângeroase. Ai pus ceva la cale, fără mine, ceva care să te ducă la moarte?

— Am ajuns să mă bucur că aici înăuntru nu este nici un iaz, murmură ea, apoi ridică brațele, văzând că tonul ei nepăsător îl supărase și-l făcuse să se încordeze. Fiecare zi îmi poate aduce moartea, la fel ca și ție. Cum altfel, când de-atâția ani ne-am luat pe umeri o asemenea povară? Acum, că totul a început să se întâmple, trebuie să mă împac cu acest gând chiar mai mult decât înainte.

O vreme, el rămase cu ochii ațintiți la mâinile sale mari și pătrate.

— Nici o clipă nu m-am gândit, rosti încet, că tu ai putea muri înaintea mea. Cumva, chiar și în clipele cele mai rele, mi se părea că… Dar, adăugă el, dintr-odată, frecându-și palmele, dacă se poate întâmpla să fiu luat pe sus și oferit în dar ca un cățeluș de salon, aș vrea măcar să știu pe mâinile cui am să ajung.

— Nu te-am privit niciodată ca pe un animal, răspunse aspru Moiraine, și nici Myrelle.

— Myrelle, se strâmbă Lan. Da, înțeleg. Trebuia să fie cineva de-a Verzilor, sau vreo fetișcană de-abia ajunsă soră în toată puterea cuvântului.

— Myrelle știe să țină în frâu trei Gaidin, așa că poate se va descurca și cu tine. Și, cu toate că știu că i-ar plăcea să te țină pentru ea, a făgăduit că, atunci când va găsi pe cineva care ți se potrivește mai bine, îi va trece aceleia legătura.

— Așa, deci. Nu un cățeluș, ci un pachet. Iar Myrelle va fi pentru mine… îngrijitoarea. Moiraine, nici măcar Verzile nu se poarta așa cu Străjerii lor. Nici o Aes Sedai nu a încredințat alteia legătura Străjerului său de patru sute de ani, și totuși tu vrei s-o faci nu o dată, ci de două ori!

— Am și făcut-o, și nu am de gând să schimb asta.

— Lumina să mă trăsnească, și dacă tot urmează să fiu trecut din mână în mână, știi măcar cât de cât la cine am să ajung?

— Este pentru binele tău, să știi, și s-ar putea să fie și pentru binele alteia. S-ar putea ca Myrelle să găsească o fetișcană, de-abia ajunsă soră în toată puterea cuvântului – nu tu spuneai așa? – care are nevoie de un Străjer călit în luptă și cunoscător al tainelor lumii, o fetișcană care poate să aibă și ea nevoie de cineva s-o arunce într-un iaz. Ai multe de dăruit, Lan. Dacă te-aș lăsa să te irosești într-un mormânt fără nici un însemn, sau sfâșiat de corbi, în loc să-i fii de folos unei femei care ar putea avea nevoie de tine, aș păcătui mai rău decât aceia despre care tot vorbesc Mantiile Albe. Da, și cred că va avea nevoie de tine.

Lan făcu ochii ușor mai mari – în locul lui, altul ar fi rămas cu gura căscată de uimire și tulburare. Moiraine nu-l văzuse niciodată atât de stânjenit. Deschise gura de două ori și de-abia a treia oară izbuti să vorbească.

— Și ce gânduri ai cu această…

— Ești sigur, Lan Gaidin, îl întrerupse ea, că legătura nu te apasă? Să fie acum prima data când îți dai seama până unde poate să ajungă și cât este de tare? Ai putea să nimerești pe mâna unei surori Albe în floarea vârstei, toată numai rațiune, fără pic de inimă, sau a unei tinere Brune care să vadă în tine doar doua brațe menite să-i care cărțile și desenele de colo-colo. Te pot trimite unde poftesc, ca pe un pachet – sau ca pe un cățeluș – iar tu trebuie să te supui. Ești convins că nu te apasă?

— Deci, asta era? mârâi el, cu ochii aprinși ca două flăcări albastre și cu gura strâmbată; era mânios – pentru prima dată de când îl cunoștea, pe chip i se oglindea limpede mânia. Toată discuția asta nu a fost decât o încercare – o încercare! – ca să vezi dacă legătura noastră se poate rupe? După atâta vreme? Din ziua în care ți-am jurat, am călărit acolo unde mi-ai spus să călăresc, chiar și atunci când mi s-a părut o nerozie, chiar și când aveam motive să fug în altă parte. Niciodată n-a trebuit să te folosești de ceea ce ne lega ca să mă silești. Bizuindu-mă pe cuvântul tău, te-am lăsat să pășești de una singură în calea primejdiei și mi-am oprit brațul, atunci când nu doream nimic altceva decât să scot sabia și să-ți croiesc un drum care să te scoată la liman. Și după atâta vreme, mă pui la încercare?

— Nu-i asta, Lan. Am vorbit pe șleau, fără ascunzișuri, și am făcut întocmai după cum ți-am spus. Numai că, în Fal Dara, am început să mă întreb dacă mai ești încă de partea mea, cu totul.

Căutătura lui deveni mai ascunsă, mai neîncrezătoare. „Iartă-mă, Lan, n-aș fi lovit așa de aprig, dar trebuie să aflu.”

— De ce-ai făcut ce-ai făcut pentru Rand?

Lan clipi; era limpede că nu la asta se așteptase. Cât despre Moiraine, ea știa la ce se așteptase, dar nu voia să aducă vorba tocmai acum, când îl vedea prins pe picior greșit.

— L-ai adus în fața Supremei, și l-ai învățat să se poarte și să vorbească precum un Senior de la Hotare, soldat din născare. Într-un fel, asta se potrivea cu ceea ce voiam și eu, dar nu-mi amintesc să fi discutat vreodată despre așa ceva. De ce, Lan?

— Mi s-a părut că… așa trebuia. Și un câine de vânătoare trebuie, mai devreme sau mai târziu, să-i iasă în cale primului lup din viața lui, dar dacă lupul vede în el numai un cățeluș, dacă se poartă așa, o să piară cu siguranță. Câinele de vânătoare trebuie să arate ceea ce este mai întâi în ochii lupului, și nu ai săi, dacă este să scape cu viață.

— Așa le consideri tu pe Aes Sedai? Pe Supremă? Pe mine? Ca pe niște lupi stârniți să-l ucidă pe tânărul tău câine de vânătoare? Știi ce este el, Lan. Știi ce trebuie să ajungă. Trebuie. Pentru asta m-am luptat încă din ziua în care ne-am cunoscut, și chiar și înainte. Oare pui la îndoială ceea ce fac?

— Nu, nu, protestă el, clătinând din cap; era pe cale să-și revină din tulburare, să se închidă iar între ziduri de apărare – dar încă nu le clădise până sus. De câte ori nu mi-ai spus că ta’veren îi atrag pe cei din jurul lor ca pe niște firicele de iarbă prinse într-un vârtej? Poate că și eu am fost atras. Nu știu să-ți spun altceva decât că așa mi s-a părut că trebuie să fie. Sunt oameni de la țară – aveau nevoie de cineva care să fie de partea lor. Dacă nu toți, măcar Rand. Moiraine, cred în ceea ce faci, chiar și acum când nu știu nici jumătate; cred, așa cum cred și în tine. Nu ți-am cerut să mă eliberezi și nici n-am de gând s-o fac. Orice gânduri ai avea să mori și astfel să mă… pui la păstrare… în siguranță, am să mă dau și peste cap să te țin în viață și să văd că măcar planurile astea eșuează.

Ta’veren, oftă Moiraine. Poate că într-adevăr asta a fost. Eu cred că am de călăuzit o bărcuță care plutește în josul unui pârâiaș, și când colo este un buștean care trebuie să străbată vârtejurile. De câte ori îl împing, mă împinge și el și se face din ce în ce mai mare cu cât înaintăm. Și totuși trebuie să duc totul la bun sfârșit, adăugă ea, râzând slab. N-am să fiu nefericită, vechiul meu prieten, dacă izbutești să-mi dejoci acele planuri. Dar acum lasă-mă, te rog. Trebuie să fiu singură ca să pot să gândesc.

El șovăi, o clipă doar, înainte de a se întoarce către ușă. Cu toate acestea, în ultimul moment, ea nu-i putu îngădui să plece fără o ultimă întrebare.

— Visezi vreodată la altceva, Lan?

— Toți oamenii visează. Dar eu știu să recunosc ceea ce este vis. Asta, răspunse el, atingându-și mânerul sabiei, este aievea.

Zidurile se înălțaseră la loc, la fel de mari și de groase ca întotdeauna. După plecarea lui, Moiraine rămase o vreme în jilț, cu ochii la foc. Se gândi la Nynaeve și la crăpăturile din zid. Fără nici un efort, fără să se gândească la ce făcea, tânăra sfărâmase zidurile de apărare ale lui Lan și plantase în fiecare crăpătură semințele unor plante cățărătoare. Lan se credea în siguranță, ferecat în fortăreața lui de soartă și propriile-i dorințe, dar încet, cu răbdare, rădăcinile plantelor făceau zidurile să se prăbușească, pentru a-l scoate la iveală pe omul dinăuntru. Începuse deja să creadă în lucrurile în care credea și Nynaeve; la început, nici nu-i păsa de cei din Emond’s Field, cu excepția celor care-o interesau pe Moiraine. Nynaeve făcuse ca totul să se schimbe, așa cum îl schimbase și pe el. Spre mirarea sa, Moiraine simți înțepătura geloziei. Nu i se mai întâmplase niciodată așa ceva – oricum nu din pricina vreuneia dintre femeile care-și aruncaseră inimile la picioarele lui sau a celor care i se urcaseră în pat. La urma urmei, nu se gândise vreodată la el ca la un motiv de gelozie. Nici la el, nici la vreun alt bărbat. Ea, una, era căsătorită cu lupta pe care-o purta – la fel și el. Dar trecuse atât de multă vreme de când deveniseră tovarăși în această luptă… Fusese o vreme când el omorâse un cal, apoi aproape că era să moară la rândul său, purtând-o în brațe, până să ajungă s-o ducă Anaiyei, pentru Tămăduire. Și ea îi îngrijise rănile de mai multe ori, salvând, cu meșteșugul său, viața pe care el fusese gata s-o jertfească pentru a i-o scăpa pe a ei. Dintotdeauna Lan îi spusese că era logodit cu moartea. Acum, însă, o altă mireasă îi atrăsese privirile, cu toate că nu-și dădea încă seama. Se credea încă puternic, ascuns în spatele zidurilor, numai că Nynaeve își împletise flori de nuntă în păr. Avea el oare să mai fie în stare să pețească moartea cu atâta ușurință și nepăsare? Moiraine se întreba când avea să-i ceară să-l elibereze din laț. Și ce-avea să facă ea, în clipa aceea… Cu o grimasă, se ridică. Erau lucruri mai importante de făcut. Mult mai importante. Privirile i se opriră asupra cărților deschise și a hârtiilor care umpleau încăperea. Atâtea indicii, dar nici un răspuns. Atunci intră Vandene, cu o tavă pe care se aflau un ceainic și câteva căni. Era o femeie zveltă și grațioasă, cu spatele drept și cu părul strâns cu grijă la ceafă, aproape alb. Chipul ei nu îngăduia să i se precizeze vârsta, dar purta urmele multor, multor ani.

— L-aș fi pus pe Jaem să aducă asta, ca să nu te deranjez eu însămi, dar este afară în hambar. Face exerciții cu sabia, spuse Vandene, chicotind ușor, în timp ce dădea la o parte un manuscris ferfenițit ca să așeze tava pe masă. Venirea lui Lan l-a făcut să-și amintească de menirea lui – că e mai mult decât un grădinar și un om bun la toate. Gaidinii sunt atât de încăpățânați. Credeam că e și Lan aici, de-asta am mai adus o cană. Ai găsit ce căutai?

— Nici măcar nu sunt convinsă că știu ce caut, răspunse Moiraine, încruntându-se, cu ochii la cealaltă; Vandene alesese Ajah Verde, nu cea Brună ca sora ei, cu toate că ele două studiaseră atât de multă vreme împreună încât ajunsese să știe la fel de multă istorie ca Adeleas.

— Oricum ar fi, s-ar zice că nu știi nici măcar unde să cauți, rosti Vandene, răsfoind cărțile și manuscrisele de pe masă și clătinând din cap. Tot felul de lucruri – Războaiele Troloce, Neadormiții care străjuiesc apele, Legenda Reîntoarcerii. Două tratate despre Cornul lui Vaiere. Trei despre profețiile întunericului și, pe Lumină, uite și cartea Santhrei despre Rătăciți. Ce lucrare tulburătoare. La fel ca și cea despre Shadar Logoth. Uite și profețiile Dragonului – trei traduceri și originalul? Moiraine, ce cauți, la urma urmei? Profețiile, da, asta înțeleg – chiar și aici, așa retrase cum suntem, tot mai aflăm ceva vești. Am auzit ce se petrece în Illian. Se zvonea prin sat că s-a și găsit Cornul, adaugă ea, fluturând un manuscris și tușind din pricina prafului ridicat dintre pagini. Firește, eu nu cred așa ceva. Zvonuri sunt mereu. Dar ce?… A, nu. Ai spus că vrei să fii lăsată singură, așa că n-am să te mai bat la cap.

— Stai puțin, spuse Moiraine, oprind-o pe cealaltă Aes Sedai să iasă. Poate că poți să afli dumneata răspunsul la câteva întrebări.

— Am să încerc, zâmbi dintr-odată Vandene. Adeleas spune că ar fi trebuit să aleg Brunul. Întreabă-mă.

Și turnă două căni de ceai, dându-i una lui Moiraine, apoi se așeză într-un jilț lângă foc. Moiraine căzu pe gânduri, alegându-și cu grijă întrebările, în timp ce aburii se ridicau în spirale deasupra cănilor. „Trebuie să aflu răspunsurile, fără să dezvălui prea multe.”

— Cornul lui Vaiere nu este pomenit în Profeții, dar este cumva legat de Dragon?

— Nu. În afară de faptul că trebuie găsit înainte de Tarmon Gai’don, și că acea Ultima Bătălie trebuie purtată de însuși Dragonul Renăscut, nu există nici o legătură, răspunse femeia cu părul alb, sorbind din ceai și așteptând următoarea întrebare.

— Dar între Dragon și Capul Toman?

— Da și nu, șovăi Vandene. Aici Adeleas și cu mine nu am căzut de acord, continuă ea, pe un ton sfătos care chiar o făcea să semene cu o Brună. Există în original un vers care se traduce literal așa: „Cinci pornesc călare și patru se întorc. Deasupra Neadormiților se va da la iveală, flamura crucii, cerul în flăcări…” Și așa mai departe. Important este că se spune ma’vron, iar eu nu cred că trebuie tradus doar „neadormiți”, căci atunci ar fi a’vron. Ma’vron e ceva mai mult. Eu cred că înseamnă „Neadormiții care străjuiesc apele”, cu toate că ei își spun Do Miere A’vron, firește, nu M’avron. Adeleas îmi spune mereu că despic firul în patru. Dar eu cred că asta vrea să însemne că Dragonul Renăscut va apărea undeva deasupra Capului Toman, în Arad Doman sau Saldaea. Chiar dacă Adeleas mă crede neroadă, am început de la o vreme să ascult toate veștile care sosesc din Saldaea. Aud că Mazrim Taim poate conduce Puterea, iar surorile noastre nu au izbutit încă să-l prindă. Dacă Dragonul renaște și dacă se găsește Cornul lui Vaiere, înseamnă că Ultima Bătălie se apropie. S-ar putea să nu avem vreme să ne sfârșim de scris istoriile, mai zise ea, înfiorându-se, apoi râzând pe neașteptate. Ciudat lucru – să-mi fac griji din pricina asta. Cred că într-adevăr încep să semăn din ce în ce mai mult cu o Brună. Înspăimântător gând. Ia să auzim – ce mai vrei să știi?

— Nu cred că ai de ce să-ți faci griji din pricina lui Taim, spuse Moiraine, cu gândurile aiurea; găsise o legătura cu Capul Toman, oricât ar fi fost de slabă și de încâlcită. Va păți și el ce-a pățit Logain. Dar cu Shadar Logoth cum e?

— Shadar Logoth! pufni Vandene. Pe scurt, orașul a fost distrus de propria sa ură. Toate făpturile au pierit, în afară de Mordeth, sfetnicul de la care a început totul, folosindu-se de căile Iscoadelor Celui Întunecat, chiar împotriva lor. Acum, el este ferecat înăuntru, așteptând un suflet pe care să-l fure. Cei care intră sau ating ceva din oraș sunt în primejdie. Dar orice novice care e pe cale să devină Aleasa știe asta. Dacă vrei să afli și altele, va trebui să rămâi o lună de zile cu noi și să asculți predicile lui Adeleas – ea e cea care a cercetat lucrurile în amănunțime – dar până și eu pot să-ți spun că n-are nici o legătură cu Dragonul. Locul acela era mort deja cu o sută de ani înainte ca Yurian Arc-de-Piatră să se ridice din cenușa Războaielor Troloce. Dintre toți falșii Dragoni, el este cel mai apropiat de vremurile acelea.

— Nu m-am făcut înțeleasă, spuse Moiraine, ridicând brațul. Nu vorbesc de Dragon, acum, fie el fals sau adevărat. Cunoști vreo pricină pentru care un Pierit să ia cu sine ceva provenit din Shadar Logoth?

— Nici vorbă, dacă știa ce e. Ura care-a dus la pieire Shadar Logoth era ura pe care oamenii sperau s-o folosească împotriva Celui Întunecat. Un asemenea lucru ar ucide Făpturile Umbrei la fel de ușor ca și pe cei care pășesc în Lumină. Și ei se tem de Shadar Logoth la fel de mult ca și noi, și pe bună dreptate.

— Și despre Rătăciți ce poți să-mi spui?

— Cum mai sari de la una la alta… Prea multe nu pot să-ți spun, în afară de ce-ai învățat ca novice. Aproape nimeni nu știe altceva despre cei fără nume. Vrei să încep acum să-ți repet ce-am învățat amândouă în tinerețe?

O clipă, Moiraine rămase tăcută. Nu voia să dezvăluie prea mult, dar Vandene și Adeleas aveau mai multe cunoștințe în degetele lor mici decât oricare alta dintre femeile rămase în Turnul Alb, acolo unde, deocamdată, apele erau prea tulburi pentru ca ea să-și îngăduie să se întoarcă, așa că lăsă un nume să-i scape de pe buze, ca și cum l-ar fi rostit fără voia sa.

— Lanfear.

— Uite, oftă cealaltă, de data asta nu știu nici o iotă mai mult decât știam când eram novice. Fiica nopții rămâne o taină, ca și cum într-adevăr s-ar fi pierdut în bezna. Lanfear, începu ea din nou, după câteva clipe de tăcere, în care-și lăsase privirile în jos, înspre cana de ceai; când ridică ochii, însă, și-i aținti pe chipul lui Moiraine. Numele lui Lanfear a fost legat de cel al lui Lews Therin Telamon. Spune-mi, Moiraine, știi ceva despre locul în care Dragonul Renăscut va apărea din nou? Sau s-a-ntâmplat deja?

— Dacă aș ști, răspunse netulburată Moiraine, crezi oare că aș mai fi aici și nu în Turnul Alb? Suprema știe la fel de multe ca și mine, jur. Ați fost cumva chemate la ea?

— Nu, și cred că am fi, dacă s-ar întâmpla ceva. Când va veni vremea să-l înfruntăm pe Dragonul Renăscut, Suprema va avea nevoie de toate surorile, de toate Alesele, de toate novicele care pot aprinde o lumânare fără ajutor, replica Vandene, coborând vocea, cufundată în gânduri. Va avea atât de multă putere, încât va trebui să-l doborâm înainte să aibă prilejul s-o folosească împotriva noastră, înainte să înnebunească și să distrugă lumea. Dar mai întâi de toate trebuie să-l lăsăm să-l înfrunte pe Cel Întunecat, râse ea, aspru, văzând schimbarea de pe chipul lui Moiraine. Nu sunt Roșie. Mi-am petrecut îndeajuns de multă vreme cu Profețiile ca să știu că nu putem avea îndrăzneala de a-l domoli înainte de luptă. Poate că nici nu-l vom putea domoli vreodată. Știu la fel de bine ca tine sau ca orice alta sora căreia îi pasă de asta că pecețile care-l țin pe Cel Întunecat ferecat în Shayol Ghul slăbesc. În Illian se proclamă o nouă căutare a Cornului. Falșii Dragoni sunt peste tot. Doi dintre ei, Logain și individul asta din Saldaea, pot conduce Puterea. Când s-a-ntâmplat ultima dată ca Roșiile să găsească doi bărbați de felul ăsta în mai puțin de un an? Și unul la cinci ani, și tot era mult. Eu n-am trăit să văd așa ceva, deși sunt cu mult mai bătrână decât tine. Semnele sunt peste tot. Tarmon Gai’don se apropie. Cel Întunecat va scăpa. Iar Dragonul va renaște. Probabil că de-asta mă temeam că tu știi ceva, încheie ea, așezându-și ceașca la loc, cu un zgomot surd.

— O să vină, spuse brusc Moiraine, iar noi o să facem ceea ce trebuie.

— Dacă aș crede că e de vreun folos, aș scoate-o pe Adeleas cu nasul din cărți și aș trimite-o în Turnul Alb. Dar am ajuns să-mi dau seama că sunt fericită aici. Poate că vom avea vreme să terminăm de scris istoria.

— Nădăjduiesc să aveți, Soră.

— Ei, mai am și alte treburi înainte de culcare, zise Vandene, ridicându-se. Dacă nu mai ai să-mi pui nici o întrebare, am să te las să-ți vezi de ale tale.

Dar nu plecă imediat, ci mai stătu puțin, lăsând să se vadă că, oricât de multă vreme și-ar fi petrecut printre cărți, făcea încă parte din Ajah Verde.

— Ar trebui să faci ceva cu Lan, Moiraine. Se frământă mai ceva ca Piscul Dragonului. Mai devreme sau mai târziu, o să erupă. Am cunoscut îndeajuns de mulți bărbați ca să-mi dau seama când unul dintre ei e tulburat din pricina unei femei. Voi doi ați fost împreună mult timp. Poate că, în cele din urmă, a ajuns să observe că ești și femeie, nu doar Aes Sedai.

— Lan mă vede așa cum sunt, Vandene Sedai. Aes Sedai. Și o bună prietenă, sper.

— Voi, Albastrele… Sunteți mereu gata să salvați lumea, dar vă pierdeți pe voi înșivă.

După ce plecă Vandene, Moiraine își luă mantia și, vorbind în sinea ei, se duse în grădină. Ceva din ce-i spusese cealaltă nu-i dădea pace, dar nu-și putea aminti ce era. Un răspuns, sau umbra unui răspuns la o întrebare pe care n-o rostise – dar nici întrebarea nu-i venea în minte. Grădina era mică, la fel ca și casa, dar arăta frumos chiar și la lumina lunii, ajutată și de strălucirea galbenă care se revărsa pe ferestre, cu alei așternute cu nisip printre straturile frumos rânduite de flori. Moiraine își așeză mantia pe umeri, fără s-o strângă. Noaptea era răcoroasă. „Care era răspunsul și care era întrebarea?” Nisipul scârțâi în spatele ei. Se întoarse, crezând că era Lan.

La câțiva pași de ea se înălță o umbră, de-abia întrezărită. Părea un bărbat foarte înalt, învăluit în mantie. Dar razele lunii se oglindiră pe chipul său, cu obrajii supți, palid, cu ochii negri, foarte mari, deasupra unei guri schimonosite, roșie ca sângele. Mantia se desfăcu, preschimbându-se în aripi mari ca de liliac.

Știind că era prea târziu, femeia se întinse spre saidar, dar Draghkarul începu să-și tânguie descântecul al cărui ecou slab o copleși, frângându-i voința. Saidarul îi scăpă printre degete. Pășind spre arătare, nu simțea decât o ușoară urmă de tristețe; tânguiala înfundată care-o atrăgea din ce în ce mai aproape îi ștersese totul din suflet. Mâinile albe, albe – mâini de bărbat, dar cu gheare la vârf – se întinseră către ea, iar buzele de culoarea sângelui se răsuciră într-un zâmbet prefăcut, lăsând să se vadă colții ascuțiți, dar puțin, foarte puțin, astfel încât ea își dădu seama că nu aveau să muște sau să sfâșie. Teme-te de sărutul Draghkarului. După ce buzele aveau să le atingă pe-ale ei, avea să fie ca și moartă, pierzându-și sufletul înainte să-și dea viața. Dacă o găsea cineva, fie și în clipa în care Draghkarul avea s-o lase să-i cadă din brațe, ar fi găsit doar un leș fără urmă de rană, rece, ca și cum ar fi zăcut de două zile. Iar dacă ajungea cineva la ea înainte să moară, ar fi găsit ceva și mai rău, ceva care n-ar mai fi fost ea. Tânguiala o atrăgea, până ce mâinile palide o ajunseră, iar capul Draghkarului începu să se încline ușor către ea. Văzând cu coada ochiului o sabie care veni plutind prin aer, peste umărul său, și străpunse pieptul arătării, și o alta care o urmă într-o clipă și se înfipse alături, nu simți decât o slabă urmă de uimire. Amețită, clătinându-se, văzu, ca de la mare depărtare, cum făptura era împinsă departe de ea, în spate. Apărură Lan, apoi Jaem, Străjerul cel cărunt, care ținea sabia în brațele sale osoase la fel de dreaptă și neclintită ca și celalalt, mai tânăr. Draghkarul încercă să se apere de tăișurile de oțel, însângerându-și palmele palide și vânturând văzduhul cu aripile, creând niște vârtejuri care-i loveau pe cei doi bărbați. Dintr-odată, rănit, sângerând, începu iarăși să se tânguie, de data asta către Străjeri.

Adunându-și toate puterile, Moiraine se pregăti; se simțea aproape la fel de istovită ca și cum făptura ar fi reușit s-o sărute. „Dar nu-i vreme pentru slăbiciune.” Într-o clipă, ea își deschise sufletul către saidar, și, în timp ce se umplea de Putere, se chinui să găsească o cale pentru a lovi direct în Făptura Umbrei. Cei doi bărbați erau prea aproape; trebuia să aibă grija să nu-i vatăme și pe ei. Chiar și folosind Puterea Supremă, știa că avea să se simtă murdărită de atingerea Draghkarului.

Dar, tocmai când ea se pregătea, Lan strigă:

— Lasă-te morții!

La fel de aprig, Jaem îi repetă strigătul, iar cei doi bărbați se apropiară de Draghkar și își înfipseră săbiile în el, până la plasele. Dându-și capul pe spate, făptura urlă, un urlet ascuțit care parcă-i înfigea lui Moiraine mii de ace în tâmple. Chiar și învăluită și apărată de saidar, tot îl simțea. Ca un copac care se prăvălește, Draghkarul căzu, răsturnându-l și pe Jaem cu o aripă. Lan se prăbuși la rândul său, parcă stors de puteri. Din casă veniră în fugă Vandene și Adeleas, cu câte un felinar.

— Ce-a fost zgomotul ăsta? întreba Adeleas, care semăna, aproape ca două picături de apă, cu sora ei. Doar nu s-a apucat Jaem să…

Raza de lumină căzu pe trupul Draghkarului, iar glasul femeii se stinse. Vandene luă mâinile lui Moiraine.

— A apucat să?…

Dar nu-și mai duse întrebarea până la capăt. Moiraine o văzu, dintr-odată, înconjurată de o aură. Simțind puterea care i se revărsa în trup, venind dinspre cealaltă, își dori, nu pentru prima dată, ca femeile Aes Sedai să se poată ajuta pe sine la fel de mult ca pe cei din jur.

— N-a apucat, spuse ea recunoscătoare. Vezi de Gaidin.

Lan o privi cu o umbră de încordare în jurul gurii.

— Dacă nu m-ai fi supărat atât de tare încât să mă faci să mă duc să fac exerciții cu Jaem, și-apoi să las totul baltă ca să mă întorc spre casă…

— Dar am făcut-o, spuse ea. Fiecare pas, cât de mic, se țese în Pânză.

Jaem bombănea ceva, dar îi îngădui lui Vandene să-i cerceteze umărul. Era tot numai oase și mușchi, dar arata puternic ca o rădăcină bătrână.

— Dar cum de-a putut o făptură a Umbrei să se apropie atât de mult, fără s-o simțim? întrebă Adeleas.

— Umbla ascuns, răspunse Moiraine.

— Cu neputință, se răsti Adeleas. Numai o soră ar putea…

Se opri, iar Vandene își luă ochii de la Jaem ca s-o privească pe Moiraine. Aceasta rosti cuvintele pe care nici una dintre ele nu voia să le audă:

— Ajah Neagră. Mai bine ascundeți asta, adăugă ea, auzind strigatele care veneau din sat, arătând spre Draghkarul prăvălit peste un strat de flori. Și repede. O să vină să întrebe dacă aveți nevoie de ajutor, dar dacă îl văd, o să se nască niște povești nedorite.

— Da, firește, spuse Adeleas. Jaem, ieși în întâmpinarea lor. Spune-le că nu știi de unde-a venit zgomotul, dar că aici totul e bine. Ține-i de vorbă.

Străjerul cel cărunt se pierdu iute în noapte, înspre sătenii care se apropiau. Adeleas se întoarse să privească Draghkarul, ca și cum ar fi dat peste un fragment nelămurit într-una din cărțile sale.

— Că sunt sau nu Aes Sedai la mijloc, ce l-o fi adus încoace?

Vandene o privi pe Moiraine în tăcere.

— Mi-e teamă că trebuie să plecam, zise aceasta din urmă. Lan, te ocupi tu de cai? Am să vă las niște scrisori care trebuie trimise în Turnul Alb, dacă vreți să mă ajutați, adăugă ea, după plecarea bărbatului.

Adeleas încuviință, cu gândurile aiurea, fără să-și ia ochii de la făptura întinsă pe jos.

— Și crezi că acolo unde te duci ai să-ți găsești răspunsurile? întrebă Vandene.

— Se prea poate să fi găsit deja unul pe care nu știam că-l căutăm. Nădăjduiesc numai că n-am întârziat prea mult. O să am nevoie de pergament și de un toc.

Și plecă spre casa, împreună cu Vandene, lăsând-o pe Adeleas să se ocupe de Draghkar.

Загрузка...