41 Gâlcevi

Tunetul bubuia pe cerul plumburiu al după-amiezii. Rand își trase și mai mult gluga mantiei peste ochi, sperând să se ferească cât de cât de ploaia rece. Roșcatul pășea cu hotărâre prin bălțile mâloase. Gluga atârna udă pe capul lui Rand, ca și mantia care îi învelea umerii, iar haina lui neagră și frumoasă era la fel de udă și de rece. Nu ar fi trebuit să fie cu mult mai frig până când ploaia să se preschimbe în zăpadă sau lapoviță. Curând avea din nou să ningă; oamenii din satul prin care trecuseră ziceau că anul acesta avuseseră deja parte de două ninsori. Zgribulit, Rand mai că își dorea să ningă. Cel puțin atunci nu ar mai fi fost muiat până la piele.

Coloana înainta anevoie, mereu cu ochii în patru la ținutul vălurit. Bufnița cenușie a lui Ingtar era grea de apă și nici măcar rafalele de vânt nu o mai clinteau. Hurin își dădea câteodată gluga la o parte ca să adulmece aerul; spunea că nici ploaia, nici frigul nu slăbeau urma, în orice caz nu urma pe care o căuta el, însă până acum amușinarul nu găsise nimic. Rand îl auzi pe Uno mormăind o sudalmă în spatele lui. Loial își tot cerceta desagii; nu-i păsa că e ud, dar își făcea tot timpul griji pentru cărți. Toți erau abătuți, mai puțin Verin, care părea prea cufundată în gânduri ca să-și dea măcar seama că îi alunecase gluga și că ploaia i se prelingea pe față.

— Nu poți face nimic? o întrebă Rand. O voce stinsă îi spunea ca ar putea să facă chiar el ceva. Nu trebuia decât să îmbrățișeze saidinul. Chemarea saidinului era atât de dulce. Să primească în el Puterea Supremă, să fie una cu furtuna. Să aducă soarele pe cer sau să încalece furtuna dezlănțuită, să o biciuiască și să curețe Capul Toman, de la mare până la câmpie. Să îmbrățișeze saidinul. Alungă fără milă aceasta jinduire.

Femeia Aes Sedai tresări.

— Ce? Ah. Da, cred că da. Ceva. N-aș putea opri singură o furtună atât de puternică – se întinde prea departe – dar aș mai putea-o potoli. Cel puțin aici, unde suntem noi. Își șterse picăturile de ploaie de pe față, păru să bage de seamă abia acum că îi alunecase gluga și o trase la loc, distrată.

— Atunci de ce n-o faci? spuse Mat. După chipul care se ițea de sub glugă ai fi zis ca e la un pas de moarte, însă glasul îi era puternic.

— Pentru că, dacă m-aș servi de atâta Putere, orice Aes Sedai, chiar și cele aflate la cincisprezece mile depărtare, ar ști că cineva a condus Puterea. Nu trebuie să ne trezim pe cap cu Seanchani și damane. Strânse din buze, mânioasă.

Aflaseră câte ceva despre năvălitori din satul acela, Atuan’s Mill, dar mai tot ce auziseră isca și mai multe întrebări. Oamenii bolboroseau ceva și în clipa următoare își puneau lacăt la gură, tremurând și aruncând priviri speriate peste umăr. Toți se temeau că Seanchanii se vor întoarce cu monștrii și cu damane. Femeile acelea, care ar fi trebuit să fie Aes Sedai, însă erau ținute în lanț ca niște animale, îi înfricoșau pe săteni mai mult decât lighioanele ciudate ale Seanchanilor, creaturi despre care oamenii din Atuan’s Mill spuneau în șoaptă că ar coborî din coșmaruri. Iar pildele pe care le dăduseră Seanchanii înainte să plece încă le mai înghețau sângele în vene. Își îngropaseră morții, dar le era frică să curețe acea bucată mare, pârjolită, din piața satului. Nici unul nu voia să spună ce se întâmplase acolo, însă Hurin vărsă de îndată ce pătrunseră în sat și nu se apropie defel de acel loc înnegrit.

Atuan’s Mill era pe jumătate părăsit. Unii fugiseră în Faime, crezând probabil că Seanchanii nu vor fi atât de necruțători într-un oraș care era în stăpânirea lor, iar alții porniseră spre răsărit. Mai mulți le ziseseră că și ei se gândeau să plece. Se dădeau lupte pe Șesul Almoth, se spunea că oamenii din Tarabon se băteau cu cei din Doman, însă măcar acolo casele și hambarele care ardeau fuseseră aprinse de torțe ținute de mâini omenești. Până și războiul era mai ușor de înfruntat decât ceea ce făcuseră Seanchanii, decât ceea ce ar fi putut face.

— Oare de ce a adus Fain Cornul aici? murmură Perrin. Toți se întrebaseră la un moment dat acest lucru, dar și nimeni nu cunoștea răspunsul. E război și mai sunt și acești Seanchani cu monștrii lor. De ce aici?

Ingtar se întoarse în șa ca să se uite la ei. Era aproape la fel de tras la față ca și Mat.

— Sunt întotdeauna oameni care știu să tragă foloase de pe urma vâltorii războiului. Fain e unul dintre ei. Nu mă îndoiesc că se gândește să mai fure o dată Cornul, de data asta de la Cel Întunecat, spre propriul lui câștig.

— Părintele Minciunii nu urzește niciodată planuri simple, spuse Verin. S-ar putea să fi vrut ca Fain să aducă Cornul aici din pricini știute numai în Shayol Ghul.

— Monștri, pufni Mat. Avea obrajii scofâlciți și ochii înfundați în orbite. Doar vocea îi părea sănătoasă, ceea ce era și mai cumplit. Au văzut de bună seama niște troloci sau un Pierit. La urma urmei, de ce nu? Dacă Seanchanii au femei Aes Sedai care luptă de partea lor, de ce nu ar avea și Pieriți sau troloci? Zări privirea lui Verin ațintită asupra lui și se cutremură. Pai așa e, fie că sunt înlănțuite, fie că nu. Știu să conducă Puterea, iar asta le face Aes Sedai. Se uită la Rand și râse răgușit. Asta te face și pe tine Aes Sedai, să ne ajute Lumina.

Masema se apropie în galop de ei, prin nămol și ploaie.

— Mai e un sat în față, Seniore, zise când ajunse lângă Ingtar. Privirea îi alunecă doar peste Rand, însă i se înăspri și nu se mai uită la Rand a doua oară. E gol, Seniore. Nu sunt nici săteni, nici Seanchani, nimeni. Toate casele sunt în picioare, mai puțin două sau trei care… ei bine, nu mai sunt, Seniore.

Ingtar ridică mâna și le făcu semn să o ia la trap.

Satul pe care îl găsise Masema era pe un deal, iar în vârf, în jurul unor ziduri de piatră, era o piață pavată. Casele erau din piatră, toate cu acoperișuri teșite și cele mai multe cu un singur cat. Din trei dintre ele, ceva mai mari, care fuseseră pe o latură a pieței, nu mai rămăseseră decât niște mormane de moloz înnegrit; bucăți de piatră sfărâmată și grinzi de la acoperiș erau împrăștiate peste tot. Câteva obloane se izbeau când sufla vântul.

Ingtar descălecă în fața singurei case mari care mai era încă în picioare. Semnul care se legăna scârțâind deasupra ușii înfățișa o femeie jonglând cu stele, dar nu era scris nici un nume; ploaia se scurgea pe la colțuri. Verin intră iute, iar Ingtar spuse:

— Uno, cercetează fiecare casă. Dacă a mai rămas cineva, poate aflăm ce s-a petrecut aici și chiar și câte ceva despre Seancheani. Dacă găsești mâncare, adu-o aici. Și pături. Uno dădu din cap a încuviințare și începu să le spună soldaților ce au de făcut. Ingtar se întoarse spre Hurin. Ce simți? Fain a trecut pe aici?

Hurin își frecă nasul și clatină din cap.

— El nu, Seniore, și nici trolocii. Însă cine a fost aici a lăsat în urmă o duhoare. Arătă spre casele năruite. Au fost omoruri, Seniore. Au fost oameni aici.

— Seanchani, mârâi Ingtar. Hai să intram. Ragan, găsește un loc unde să adăpostim caii.

Verin aprinsese deja focul în cele două cămine dintr-o parte și alta a sălii mari și își încălzea mâinile; își întinsese mantia îmbibată cu apă pe una din mese. Găsise și câteva lumânări, care ardeau acum pe o masă, înfipte în propriul seu. Pustietatea și liniștea, sfâșiată câteodată de bubuitul tunetului, împreună cu umbrele pâlpâitoare, dădeau încăperii un aer de grotă. Rand își aruncă și el mantia și haina pe o masă și se duse lângă Verin. Numai Loial părea mai preocupat să vadă ce se întâmplase cu cărțile decât să se încălzească.

— Așa n-o să găsim niciodată Cornul lui Vaiere, spuse Ingtar. Au trecut trei zile de când… De când am ajuns aici – se înfioră și își trecu o mână prin păr; Rand se întrebă ce văzuse în celelalte vieți – și mai avem cel puțin două până la Faime, iar noi n-am zărit nici picior de Fain sau de Iscoade. Sunt zeci de sate pe țărm. A avut vreme să se ducă în oricare dintre ele și să ia o corabie. Dacă a fost vreodată aici.

— A fost aici, zise Verin cu glas liniștit, și a plecat spre Faime.

— Și e încă aici, spuse Rand. „Mă așteaptă pe mine. Lumină, fă să mă mai aștepte.”

— Hurin încă nu i-a dat de urmă, spuse Ingtar. Amușinarul ridică din umeri, ca și cum se simțea vinovat că nu izbutise. De ce ar alege Faime? Dacă e să le dăm crezare sătenilor din Atuan’s Mill, Faime e în mâinile acestor Seanchani. Aș da orice să știu cine sunt și de unde vin.

— N-are importanță cine sunt. Verin îngenunche și își desfăcu desagii, scoțând haine uscate. Măcar avem camere în care să ne schimbam, cu toate că n-o să ne fie prea de folos, dacă vremea rămâne la fel. Ingtar, se prea poate ca sătenii să ne fi spus adevărul, că sunt urmașii soldaților din oștirile lui Artur Aripă-de-Șoim care se întorc. Ce contează e că Padan Fain a plecat spre Faime. Scrierile din temnița din Fal Dara…

— …Nu pomeneau nimic de Fain. Iartă-mă, Aes Sedai, dar se poate să fi fost un vicleșug și nu o profeție întunecată. Nu-mi vine să cred că fie și trolocii ar putea fi atât de proști încât să ne spună tot ce au de gând să facă.

Verin se răsuci să se uite la el.

— Și ce vrei să faci, dacă te încăpățânezi să nu îmi urmezi sfatul?

— Vreau să pun mâna pe Cornul lui Vaiere, grai Ingtar cu hotărâre în glas. Îmi cer iertare, dar trebuie să mă încred în judecata mea și nu în niște vorbe scrijelite de un troloc…

— Un Myrddraal, de bună seamă, șopti Verin, însă Ingtar nu se opri.

— …Sau de o Iscoadă a Celui Întunecat ce pare să se dea singură de gol. Vreau să scotocesc toată lumea până când Hurin le dă de urmă sau îl găsim pe Fain în carne și oase. Trebuie să redobândesc Cornul, Verin Sedai. Trebuie!

— Nu aceasta este calea, spuse Hurin încetișor. Nu „trebuie”. Ce va fi va fi. Nimeni nu-l băgă în seamă.

— Toți trebuie, murmură Verin, căutând în desagi, însă unele lucruri sunt mai importante decât altele.

Nu mai adăugă nimic, dar Rand făcu o grimasă. De-abia aștepta să scape de ea și de spusele ei cu două înțelesuri. „Nu sunt Dragonul Renăscut. Lumină, cât aș vrea să scap pentru totdeauna de femeile Aes Sedai!”

— Ingtar, eu cred că o să merg la Faime. Fain e acolo – sunt convins – iar dacă nu ajung curând, o să le facă rău celor din Emond’s Field. Nu mai adusese niciodată vorba de asta.

Toți se holbară la el: Mat și Perrin încruntați, tulburați, dar chibzuind, Verin de parcă tocmai primise răspuns la încă o întrebare. Loial părea uluit, iar Hurin nedumerit. Ingtar era pur și simplu neîncrezător.

— De ce ar face așa ceva? zise Ingtar.

— Nu știu, minți Rand, dar așa spunea mesajul pe care i l-a lăsat lui Barthanes.

— Și Barthanes ți-a zis că Fain se duce la Faime? îl întrebă Ingtar. Nu. Oricum n-are importanță. Râse amar. Iscoadele Celui Întunecat mint la fel de firesc precum respiră.

— Rand, spuse Mat, dacă aș ști cum să îl împiedic pe Fain să le facă rău celor din Emond’s Field, n-aș pregeta nici o clipă. Dacă aș ști că asta are de gând. Dar am nevoie de pumnal, Rand, iar Hurin este singurul care poate să-l găsească.

— Eu merg unde mergi și tu, Rand, zise Loial. Acum că se convinsese că toate cărțile sunt uscate, își scotea de pe el haina udă. Însă nu văd în ce fel câteva zile în plus ar putea schimba lucrurile, încearcă să fii ceva mai puțin repezit.

— Mie nu-mi pasă dacă mergem la Faime acum, sau mai târziu, sau niciodată, zise Perrin, ridicând din umeri, dar dacă Fain chiar pune în primejdie Emond’s Field… Mat are dreptate. Hurin e cel care ne poate ajuta să îi dăm de urmă.

— O să-l găsesc, Senior Rand, adaugă Hurin. Numai o dată să-l miros și te duc drept la el. Nimeni, niciodată, n-a mai lăsat o urmă ca a lui.

— Trebuie să alegi, Rand, spuse Verin cu băgare de seamă, dar nu uita că Faime e în mâinile acelor cotropitori despre care nu știm aproape nimic. Dacă te duci singur la Faime, s-ar putea să fii luat prizonier sau chiar mai rău, iar asta nu o să servească la nimic. Sunt convinsă că o să faci alegerea potrivită.

Ta’veren, tună Loial.

Rand își dădu brațele în laturi.

Uno intra și el, venind dinspre piață și își scutură apa de pe mantie.

— Nu am găsit pe nimeni, Seniore. Cred că au zbughit-o ca porcii. Nu mai e nimic de mâncare și nici urma de căruță. Jumătate de case au fost golite de tot. Pun rămășag pe solda mea că i-am putea urmări doar după nenorocita de mobilă pe care au azvârlit-o pe marginea drumului când și-au dat seama că le îngreuna căruțele.

— Dar haine? întrebă Ingtar.

Uno clipi, mirat, din singurul lui ochi.

— Doar niște zdrențe, Seniore. Numai ce nu li s-a părut că merită să ia cu ei.

— O să ne mulțumim cu atât. Hurin, vreau ca tu și alți câțiva să vă îmbrăcați ca oamenii locului, să nu bateți la ochi. Vreau să mergeți în toate părțile, până dați de urma lor. Alți și alți soldați intrau în han și toți se adunară în jurul lui Ingtar și al lui Hurin ca să asculte.

Rand se sprijini cu mâinile de polița de deasupra căminului și rămase cu privirea ațintită la foc. Flăcările îi aduceau aminte de ochii lui Ba’alzamon.

— N-a mai rămas mult timp, spuse el. Simt… ceva… care mă trage spre Faime, și n-a mai rămas mult timp. O văzu pe Verin uitându-se la el și se grăbi să adauge, cu asprime: Nu aia. Trebuie să-l găsesc pe Fain. Nu are nimic de-a face cu… aia.

Verin dădu din cap.

— Roata țese după cum îi este voia și facem cu toții parte din Pânză. Fain a ajuns aici cu săptămâni în urmă, poate chiar luni. Câteva zile în plus nu mai contează.

— Mă duc să mă culc, murmură el, luându-și desagii. Nu se poate să fi plecat cu toate paturile.

Sus găsi niște paturi, dar numai câteva mai aveau saltele și acelea atât de pline de cocoloașe, încât își zise ca era mai comod să doarmă pe jos. În cele din urmă alese un pat unde salteaua era doar lăsată la mijloc. În odaie nu mai erau decât un scaun de lemn și o masă cu un picior șubred.

Își scoase hainele ude și își puse o cămașă și o pereche de pantaloni uscați înainte să se întindă pe pat, căci nu erau nici cearșafuri, nici paturi; își rezemă sabia la capul patului. Îi veni în minte că singurul lucru uscat cu care se putea înveli era flamura Dragonului, dar nu o scoase din desagi.

Ploaia răpăia pe acoperiș, se auzea bubuitul tunetului și, din când în când, câte un fulger lumina ferestrele. Zgribulit, se foia de pe o parte pe alta, căutând să-și găsească locul, întrebându-se dacă nu cumva ar trebui să folosească flamura ca pătură, întrebându-se dacă ar trebui să pornească spre Faime.

Se întoarse pe partea cealaltă și îl văzu pe Ba’alzamon stând în picioare lângă scaun, ținând în mână flamura albă ca neaua a Dragonului. Încăperea părea mai întunecată acolo, ca și cum Ba’alzamon ar fi stat pe marginea unui nor de fum negru și uleios. Fața îi era brăzdată de arsuri aproape vindecate și, când Rand se uită la el, ochii lui negri ca noaptea dispărură o clipă, preschimbându-se în două grote nesfârșite de foc. Desagii lui Rand îi zăceau la picioare, cu cataramele desfăcute, iar buzunarul în care ascunsese flamura era acum deschis.

— Se apropie vremea, Lews Therin. O mie de fire se întind, și curând o să fii legat, prins în capcană și o să pornești pe un drum fără întoarcere. Nebunie. Moarte. Înainte să mori, o să mai ucizi o dată tot ce iubești?

Rand privi spre ușă, însă nu făcu nici o mișcare; doar se ridică în capul oaselor. La ce bun să încerce să fugă de Cel Întunecat? Parcă avea nisip în gură.

— Nu sunt Dragonul, Părinte al Minciunii! zise el cu glas răgușit.

Bezna din spatele lui Ba’alzamon se tulbură, iar încăperea vui de hohotele lui de râs.

— Îmi faci o mare cinste. Și te umilești. Te cunosc prea bine. Te-am înfruntat de o mie de ori. De o mie de ori o mie de ori. Îți cunosc sufletul netrebnic, Lews Therin, Ucigașule-de-Neam. Râse din nou; Rand își duse mâna la față ca să se ferească de dogoarea gurii aceleia în flăcări.

— Ce vrei de la mine? N-o să te slujesc. N-o să fac nimic din ce vrei tu. Mai bine mor!

— O să mori, vierme! De câte ori n-ai murit, de-a lungul Vârstelor, și la ce bun? Mormântul e rece și pustiu; nu e nimic în afară de viermi. Mormântul e al meu. De data asta nu vei mai renaște. De data asta Roata Timpului se va frânge și lumea va fi făurită după chipul Umbrei. De data asta vei muri pentru totdeauna! Ce alegi? Moartea nesfârșită? Sau viața veșnică și puterea?

Rand abia dacă își dădu seama că era în picioare. Hăul îl împresurase, saidinul era acolo, iar Puterea Supremă se prelingea înăuntrul lui. Acest lucru aproape că risipi golul. Era aievea? Era vis? Era cu putință să conducă Puterea în vis? Dar puhoiul care năvăli peste el îi alungă îndoielile. Aruncă înspre Ba’alzamon Puterea Supremă, forța care făcea Roata Timpului să se învârtească, forța care putea face mările să ardă și munții să se năruie.

Ba’alzamon se dădu o jumătate de pas în spate, ținând strâns flamura la piept. Văpăile de foc dănțuiau în gura și ochii lui mari, iar întunericul părea să îl învăluie în umbră. În Umbră. Puterea se afundă în acea negură neagra și dispăru, precum apa înghițita de nisipul uscat.

Rand se agăță de saidin, încercă să dobândească mai multă, tot mai multă. Carnea de pe el era atât de rece, încât, la cea mai mică atingere, s-ar fi făcut țăndări; ardea de parcă fierbea pe dinlăuntru. Oasele stăteau să i se preschimbe în cenușa rece de cleștar. Nu-i păsa; era ca și cum ar fi sorbit însăși viața.

— Neghiobule! urlă Ba’alzamon. O să te nimicești!

„Mat.” Gândul pluti undeva dincolo de iureșul care îl mistuia. „Pumnalul. Cornul. Fain. Emond’s Field. Nu pot încă să mor.”

Nu știa prea bine ce făcuse, însă deodată Puterea pieri, împreuna cu saidinul și cu hăul. Dârdâind, se lăsă în genunchi lângă pat, cu brațele în jurul trupului, ca să nu mai zvâcnească.

— Așa-i mai bine, Lews Therin. Ba’alzamon azvârli flamura pe podea și își puse mâinile pe spătarul scaunului; fuioare subțiri de fum i se ridicau dintre degete. Nu mai era învăluit în umbră. Uite-ți flamura, Ucigașule-de-Neam. O să-ți prindă bine. O mie de fire întinse peste o mie de ani te-au adus aici. Zece mii de fire țesute de-a lungul Vârstelor te leagă ca pe o oaie dusă la tăiat. Roata însăși te face prizonierul propriei ursite, Vârstă după Vârstă. Eu însă te pot elibera. Mișelule, doar eu te pot învață cum să stăpânești Puterea. Doar eu te pot împiedica să te omori înainte să apuci chiar să înnebunești. Doar eu pot opri nebunia. Mai m-ai slujit și înainte. Slujește-mă din nou, Lews Therin, sau vei fi răpus pe vecie!

— Numele meu, se căzni Rand să spună, clănțănind din dinți, este Rand al’Thor. Înfiorarea îl făcu să închidă ochii, iar când îi deschise iar, era singur.

Ba’alzamon plecase. Umbra dispăruse. Desagii erau lângă scaun, cum îi lăsase; cataramele erau închise, iar buzunarul în care se afla flamura era ceva mai umflat. Dar pe spătarul scaunului, fuioare subțiri de fum încă se mai înălțau din urmele înnegrite de degete.

Загрузка...