Cavernele de oţel

13. Comutare asupra maşinii

— Nu a fost aşa, spuse R. Daneel fără grabă.

— Serios? Să-l lăsăm pe expert să decidă. Dr. Gerrigel?

— Da, domnule Baley.

Roboticianul, a cărui privire se deplasase alert între detectiv şi robot, pe măsură ce aceştia vorbeau, se întoarse spre detectiv.

— V-am cerut să veniţi pentru ca să analizaţi acest robot în calitate de expert. Vă pot aranja să folosiţi laboratorul Biroului de Standarde al Oraşului. Dacă aveţi nevoie de un echipament care nu există acolo, vă voi face rost de el. Doresc însă un răspuns rapid şi definitiv, pentru a pune capăt cheltuielilor şi necazurilor.

Baley se ridicase în picioare. Rostise cuvintele destul de calm, dar percepea cum înapoia lor creştea isteria. În clipa aceea simţea că dacă l-ar fi putut înhăţa pe Gerrigel de beregată, obţinând de la el declaraţiile necesare, s-ar fi lipsit de toată ştiinţa.

— Ei bine, dr. Gerrigel? făcu el.

Gerrigel ţâţâi nervos şi răspunse:

— Stimate domnule Baley, nu voi avea nevoie de un laborator.

— De ce? întrebă Baley suspicios.

Stătea nemişcat, cu muşchii încordaţi, simţind cum se crispează.

— Legea 1 nu este dificil de testat. De fapt, eu unul n-am testat-o niciodată, dar principiul de lucru este destul de simplu.

Detectivul inspiră adânc, expiră lent, apoi rosti;

— Vreţi să-mi explicaţi ce vreţi să spuneţi prin asta? Afirmaţi că-l puteţi testa aici?

— Da, sigur că da. Să vă ofer o analogie, domnule Baley. Dacă aş fi medic şi ar trebui să testez glicemia unui pacient, aş avea nevoie de un laborator chimic. Dacă ar trebui să-i determin viteza metabolică de bază, să-i testez funcţia corticală, sau să-i verific genele pentru a depista o disfuncţie congenitală, aş necesita echipamente complexe. Pe de altă parte, aş putea verifica dacă este orb trecându-mi pur şi simplu mâna prin faţa ochilor săi, sau aş putea testa dacă este mort doar luându-i pulsul.

Cu cât o proprietate este mai importantă, mai fundamentală, cu atât echipamentul necesar testării ei este mai simplu. Acelaşi lucru este valabil şi pentru roboţi. Legea 1 este fundamentală. Ea afectează totul. Dacă ar fi absentă, robotul n-ar putea reacţiona corespunzător în vreo două duzini de modalităţi evidente.

În timp ce vorbea, scoase un obiect plat, negru, pe care-l deplie, obţinând un minilector pentru cărţi. Introduse în recipient o bobină destul de uzată, apoi luă un cronometru şi câteva benzi de plastic alb pe care le montă laolaltă, obţinând ceva similar unei rigle de calcul cu trei glisoare ce se puteau deplasa independent. Notaţiile de pe acestea nu-i erau familiare lui Baley.

Gerrigel bătu cu degetul în lector şi surâse scurt, de parcă ideea unei activităţi practice îl binedispunea.

— Manualul de robotică de care nu mă despart niciodată. Face parte din uniforma mea.

Apropie ochii de ocularul lectorului şi acţionă delicat comenzile. Ocularul bâzâi şi se opri, bâzâi şi se opri din nou.

— Index încorporat, anunţă mândru roboticianul cu glasul uşor înăbuşit din cauza felului în care ocularul îi acoperea gura. L-am realizat personal. Economiseşte foarte mult timp. Dar nu acesta este subiectul, nu? Ia să vedem… Hm-m-m, vreţi să-ţi tragi scaunul lângă mine, Daneel?

R. Daneel se supuse. În timpul pregătirilor roboticianului, îl privise atent şi lipsit de emoţii.

Baley îl urmări cu ţeava blasterului.

Cele ce urmară îl derutară şi dezamăgiră pe detectiv. Gerrigel începu să-i pună întrebări lui R. Daneel şi să efectueze acţiuni ce păreau lipsite de sens, punctate de consultări ale riglei triple şi, ocazional, ale lectorului.

La un moment dat, întrebă:

— Dacă am doi veri între care există o diferenţă de cinci ani şi cel mai mic este o fată, care este sexul celui mai mare?

Daneel replică (firesc, după opinia lui Baley):

— Este imposibil de răspuns pe baza informaţiilor căpătate. Singurul răspuns al lui Gerrigel, exceptând consultarea cronometrului, fu de a-şi întinde complet braţul drept şi de a spune:

— Vrei să-mi atingi vârful degetului mijlociu cu vârful celui de-al treilea deget al tău de la mâna stângă?

Daneel se conformă, prompt şi fără probleme.

În numai cincisprezece minute, Gerrigel terminase. Folosi rigla pentru o ultimă determinare silenţioasă, apoi o demontă, prin pocnete seci. Puse cronometrul în buzunar, extrase Manualul din lector şi-l plie pe acesta din urmă.

— Asta-i tot? se încruntă Baley.

— Da.

— E ridicol! Nu l-aţi întrebat nimic referitor la Legea 1.

— Stimate domnule Baley, când un medic vă loveşte genunchiul cu un ciocănel de cauciuc şi piciorul tresare, nu acceptaţi faptul că gestul reflex oferă informaţii referitoare la prezenţa sau absenţa unei boli nervoase degenerescente? Atunci când se uită de aproape în ochii dumneavoastră şi apreciază reacţia irisului faţă de lumină, vă surprinde că vă poate spune ceva despre o posibilă dependenţă faţă de utilizarea unor alcaloide?

— Ei bine, şi atunci care este decizia dumneavoastră?

— Daneel este complet echipat cu Legea 1, declară roboticianul încuviinţând din cap cu un gest apăsat.

— Nu se poate, rosti detectivul răguşit.

Baley nu ar fi crezut că Gerrigel putea adopta o rigiditate chiar mai mare decât postura sa obişnuită. O făcu însă şi foarte vizibil. Ochii roboticianului se mijiră şi uitătura lui se înăspri.

— Mă învăţaţi să-mi fac meseria?

— Nu vreau să spun că sunteţi incompetent, zise repede Baley ridicând mâna în semn de împăciuire, dar nu s-ar putea să vă înşelaţi? Aţi spus chiar dumneavoastră că nimeni nu ştie nimic despre teoria roboţilor non-Asenion. Un orb ar putea citi folosindu-se de alfabetul Braille sau de un lector audio. Să presupunem că n-aţi şti nimic despre existenţa alfabetului Braille sau a lectorului audio. N-aţi putea atunci să afirmaţi, cu deplină onestitate, că orbul vede, deoarece a demonstrat că ştie conţinutul unei anumite cărţi-film — şi astfel să vă înşelaţi?

— Da, încuviinţă Gerrigel redevenind binevoitor, vă înţeleg ipoteza. Totuşi, un orb n-ar putea citi prin folosirea propriilor săi ochi şi acesta este aspectul pe care-l testez eu, dacă îmi permiteţi să vă preiau analogia. Credeţi-mă pe cuvânt: indiferent ce ar putea sau nu să facă un robot non-Asenion, este absolut sigur că R. Daneel are încorporată Legea 1.

— N-ar fi putut falsifica răspunsurile?

Baley se agăţa de orice pai şi o ştia prea bine.

— Nici vorbă! Aceasta este diferenţa dintre robot şi om. Creierul uman, sau al oricărui mamifer, nu poate fi complet analizat de nici o disciplină matematică cunoscută în prezent şi de aceea nici un răspuns nu poate fi considerat o certitudine. Creierul robotului este complet analizabil, deoarece altfel nu ar putea fi construit. Noi ştim cu exactitate care trebuie să fie răspunsurile la anumiţi stimuli. Nici un robot nu poate falsifica răspunsurile. Ceea ce numiţi „falsificare” pur şi simplu nu există în orizontul mental al robotului.

— Să revenim atunci la cazurile concrete. R. Daneel a îndreptat realmente blasterul spre o mulţime de oameni. Am văzut-o cu ochii mei, fiind prezent. Chiar dacă n-a tras, Legea 1 ar fi trebuit să-i determine un fel de nevroză. N-a fost însă vorba despre nimic de felul acesta, iar el s-a comportat perfect normal după aceea.

Roboticianul ridică mâna şovăitor spre bărbie.

— Asta este o anomalie.

— Câtuşi de puţin, interveni R. Daneel pe neaşteptate. Partenere Elijah, vrei să te uiţi la blasterul pe care l-ai luat de la mine?

Baley privi arma cu care rămăsese în mâna stângă.

— Deschide încărcătorul, îl îndemnă R. Daneel, şi inspectează-l.

Baley îşi cântări şansele, apoi puse încet propriul său blaster pe masa de alături. Cu o mişcare scurtă, deschise blasterul robotului.

— Este gol, anunţă el sec.

— Nu are încărcătură, încuviinţă R. Daneel. Dacă îl vei examina mai atent, vei vedea că nu a avut niciodată încărcătură. Blasterul nu are buton de contact şi nu poate fi utilizat.

— Ai ameninţat mulţimea cu un blaster descărcat? întrebă Baley.

— Pentru a fi perfect real în rolul de detectiv, trebuia să am blaster, zise R. Daneel. În acelaşi timp, dacă purtam asupra mea un blaster încărcat şi funcţionabil, aş fi putut răni un om în mod accidental, ceea ce este, desigur, de neconceput. Ţi-aş fi explicat toate acestea atunci, dar erai furios şi nu vroiai să mă asculţi.

Baley privi mohorât spre blasterul inutil şi rosti cu glas scăzut:

— Cred că asta-i tot, dr. Gerrigel. Vă mulţumesc pentru ajutor.

Baley trimise să-i fie adus prânzul, dar când acesta sosi (prăjitură cu nucă de enzime şi o bucată imensă de pui fript cu pesmeţi), rămase privindu-l.

Gândurile i se roteau întruna prin minte. Trăsăturile chipului său prelung erau săpate într-o posomorâre profundă.

Trăia într-o lume ireală, crudă şi răsturnată cu susul în jos.

Cum se întâmplase totul? Trecutul imediat se întindea în urma lui ca un vis înceţoşat şi improbabil, începând din clipa când intrase în biroul lui Julius Enderby şi se trezise pe neaşteptate afundat într-un coşmar de crime şi robotică.

Sfinte Iosafat! Totul începuse cu numai cincizeci de ore în urmă.

În mod insistent, el căutase soluţia în Oraşul Spaţial. În două rânduri îl acuzase de crimă pe R. Daneel, o dată ca om deghizat, iar o dată ca robot recunoscut şi admis ca atare. În ambele rânduri, acuzaţiile fuseseră demontate şi anulate.

Era silit să bată în retragere. În ciuda voinţei sale, era silit să-şi îndrepte gândurile spre Oraşul New York, iar după noaptea anterioară nu mai îndrăznea s-o facă. Anumite întrebări îi asaltau conştientul, însă nu voia să le dea ascultare; simţea că n-o poate face. Dacă le asculta, n-ar fi putut decât să le răspundă şi -Dumnezeule! — nu voia să afle răspunsurile.

— Lije! Lije!

O mână îl zgâlţâi cu brutalitate.

Baley se foi şi întrebă:

— Ce-i, Phil?

Philip Norris, detectiv C-5, se aşeză, îşi puse palmele pe genunchi şi se aplecă spre Baley, privindu-l atent.

— Ce-i cu tine? Ai luat-o pe anestezic în ultima vreme? Stăteai nemişcat, cu ochii holbaţi şi, din câte-mi dădeam seama, puteai să fii mort.

Îşi trecu palma peste părul rar, blond spălăcit, şi ochii săi apropiaţi evaluară cu lăcomie prânzul lui Baley, care se răcise.

— Pui! exclamă el. A ajuns de nu-l mai poţi căpăta fără reţetă de la medic.

— Serveşte-te, făcu Baley indiferent.

Buna cuviinţă învinse şi Norris spuse:

— Ah, nu, tocmai plecam şi eu la masă. Păstrează-l… Auzi, care-i treaba cu comisarul?

— Poftim?

Norris adoptă o atitudine nepăsătoare, dar îşi trădă curiozitatea prin agitaţia mâinilor.

— Haide, haide, zise el. Ştii bine la ce mă refer. De când s-a-ntors, vă consultaţi întruna. Care-i treaba? O avansare, ceva?

Baley se încruntă şi simţi realitatea revenind sub forma intrigilor de la birou. Norris avea aproximativ aceeaşi vechime ca el şi era firesc să fie atent la orice semn de preferinţă a superiorilor faţă de Baley.

— Nu-i vorba de nici o avansare, crede-mă, răspunse Baley. Nu-i nimic, absolut nimic. Iar dacă ţi-l doreşti pe comisar, îmi pare rău că nu ţi-l pot face cadou. Sfinte Iosafat, ia-l tu!

— Nu mă-nţelege greşit, mormăi celălalt. Nu-mi pasă dacă te-avansează. Vreau doar să zic că dac-ai vreo influenţă pe lângă el, n-ar fi rău să-i dai o mână de ajutor puştiului.

— Care puşti?

Norris nu mai fu nevoit să răspundă. Vincent Barrett, tânărul care fusese eliberat din funcţie pentru a-i face loc lui R. Sammy, se apropia dintr-un colţ al sălii. Îşi răsucea nervos şapca între degete, iar pielea feţei întinsă peste pomeţii înalţi tresărea înaintea tentativelor sale de zâmbet.

— Bună ziua, domnule Baley.

— Salut, Vince. Cum merge treaba?

— Nu prea grozav, domnule Baley.

Privea în jur cu un aer flămând şi Baley se gândi: „Pare pierdut, pe jumătate mort… declasificat”.

Apoi, brusc, aproape gata să vorbească cu glas tare din cauza intensităţii sentimentelor, se întrebă: „Ce vrea de la mine?”.

— Îmi pare rău, puştiule, zise el neştiind ce altceva ar fi putut spune.

— Mă gândeam… că poate s-a ivit ceva…

Norris se apropie de Baley şi-i şopti la ureche:

— Cineva trebuie să pună capăt chestiei ăsteia. Acum o să-l dea afară pe Chen-low.

— Cum?

— N-ai auzit?

— Nu, n-am auzit. La naiba, el e C-3. Are zece ani de experienţă.

— Absolut de acord cu tine, dar o maşină cu picioare poate să facă tot ce face şi el. Cine-i următorul?

Vince Barrett le auzise schimbul de replici şi interveni:

— Domnule Baley?

— Da, Vince.

— Ştiţi ce se spune? Că Lyrane Millane, dansatoarea de pe subeter, este de fapt un robot.

— Asta-i o prostie!

— Credeţi? Se spune că pot construi roboţi care să arate exact ca oamenii, cu pielea dintr-un fel de plastic special.

Baley se gândi vinovat la R. Daneel şi constată că nu-şi mai găsea cuvintele. Se mulţumi să clatine din cap.

— Credeţi că deranjează pe cineva dacă mă plimb niţel pe-aici? întrebă tânărul. Îmi face bine să mai văd locurile astea.

— Dă-i drumul, puştiule.

Băiatul se îndepărtă, iar cei doi detectivi priviră după el.

— Se pare că medievaliştii au dreptate, comentă Norris.

— La ce te referi? La întoarcerea la sol?

— Nu, mă refer la roboţi. Înapoi la sol, ha! Bunul şi bătrânul Pământ are un viitor nelimitat. Atât doar că n-avem nevoie de roboţi.

— Opt miliarde de locuitori, mormăi Baley, şi uraniul pe ducă! Ce ţi se pare nelimitat?

— Şi ce dacă uraniul se va termina? O să-l importăm. Sau vom descoperi alte procese nucleare. Lije, omenirea nu poate fi oprită. Trebuie să fii optimist în privinţa ei şi să ai încredere în bunul şi bătrânul creier uman. Resursa noastră cea mai de preţ este ingeniozitatea şi ea nu se va termina niciodată!

Norris era de acum stârnit şi continuă:

— În primul rând, putem utiliza energia solară, care nu se va termina miliarde de ani. Putem construi staţii spaţiale în interiorul orbitei lui Mercur, care să acţioneze ca acumulatori energetici, de unde energia să fie transmisă spre Pământ prin fascicul direct.

Proiectul respectiv nu constituia o noutate pentru Baley. Zona speculativă a ştiinţei dezvoltase ideea aceasta de cel puţin o sută cincizeci de ani, dar transpunerea ei în practică fusese oprită de imposibilitatea, cel puţin deocamdată, de a obţine un fascicul suficient de îngust pentru a ajunge la o depărtare de optzeci de milioane de kilometri fără a se dispersa şi risipi în mod inutil. Baley îi reaminti colegului său acest lucru.

— Când va fi nevoie, se va rezolva, zise Norris. De ce-ţi faci griji?

Baley îşi imagină un Pământ care ar fi beneficiat de energie nelimitată. Populaţia ar fi putut continua să sporească. Fermele de enzime s-ar fi extins, iar culturile hidroponice s-ar fi intensificat. Energia era singura resursă indispensabilă. Minereurile puteau fi aduse din asteroizii nelocuiţi ai Sistemului Solar, iar dacă apa ar fi constituit vreodată o problemă, putea fi transportată de la sateliţii lui Jupiter. Ce naiba, chiar şi oceanele terestre puteau fi îngheţate şi ridicate pe orbită ca sateliţi de gheaţă! Acolo ar fi fost permanent la îndemână, gata de utilizat, iar fostele platforme oceanice s-ar fi transformat în suprafeţe de uscat ce puteau fi exploatate şi populate. Până şi carbonul şi oxigenul puteau fi păstrate în concentraţiile dorite pe Pământ, prin utilizarea atmosferei de metan a lui Titan[4] şi a oxigenului îngheţat de pe Umbriel[5].

Populaţia Pământului ar fi putut ajunge la un trilion sau două de locuitori. De ce nu? într-un timp, actuala cifră de opt miliarde fusese considerată o imposibilitate. Existase o vreme când o populaţie de numai un miliard ar fi fost considerată o imposibilitate. Dintotdeauna existaseră profeţi ai catastrofei malthusianiste, în toate generaţiile, începând din epocile medievale, şi de fiecare dată se dovedise că se înşelaseră.

Oare ce ar fi spus Fastolfe? O planetă cu un trilion de locuitori? Sigur că da, poate să existe, dar locuitorii ar fi dependenţi de aerul şi apa importate şi de rezervele de energie din stocatoarele aflate la optzeci de milioane de kilometri depărtare. Cât de instabil ar fi fost totul! Pământul ar fi fost şi ar fi rămas la un fir de păr de o catastrofa completă, ce putea fi declanşată la cea mai mică defecţiune a oricărei componente din mecanismul extins prin tot Sistemul Solar.

— Eu cred c-ar fi mai simplu ca o parte din surplusul de populaţie să emigreze, zise Baley.

Fusese mai degrabă un răspuns la tabloul pe care şi-l imaginase decât la spusele lui Norris.

— Cine ne-ar accepta? întrebă Norris cu amărăciune.

— Orice planetă nelocuită.

Celălalt detectiv se ridică şi-l bătu pe Baley pe umăr.

— Lije, mănâncă-ţi puiul şi revino-ţi. Sunt sigur că trăieşti cu pilule.

Se îndepărtă, chicotind.

Baley îl privi şi se strâmbă fără chef. Norris va răspândi vestea şi vor trece săptămâni bune până ce ironiştii de la birou (în toate birourile există câţiva) vor înceta cu glumele la adresa lui. Cel puţin scăpase de subiectele tânărului Vince, roboţilor sau declasificării.

Suspină şi împunse cu furculiţa în puiul rece şi destul de aţos.

Termină ultima firimitură de prăjitură cu nucă de enzime şi abia atunci R. Daneel îşi părăsi propriul birou (care îi fusese alocat în cursul dimineţii) şi se apropie de el.

— Care-i treaba? îl privi stingherit Baley.

— Comisarul Enderby nu s-a înapoiat, îl anunţă R. Daneel, şi nici nu se ştie când se va întoarce. I-am spus lui R. Sammy că ne vom folosi de cabinetul lui şi să nu permită intrarea nimănui cu excepţia comisarului.

— Pentru ce-l vom folosi?

— Pentru confidenţialitate. Sunt sigur că eşti de acord că trebuie să ne plănuim următoarea mişcare. La urma urmelor, nu intenţionezi să abandonezi ancheta, nu?

Era exact ceea ce Baley ar fi dorit cel mai mult să facă, dar în mod evident n-o putea spune. Se ridică şi porni spre cabinetul lui Enderby. După ce intrară, vorbi:

— Ce s-a-ntâmplat, Daneel?

— Partenere Elijah, începu robotul, încă de aseară nu te mai comporţi ca de obicei. Aura ta mentală a suferit o modificare evidentă.

Un gând îngrozitor înflori brusc în mintea lui Baley.

— Eşti telepat? exclamă el.

Era o posibilitate care, într-un moment mai puţin agitat, nici nu i-ar fi trecut prin minte.

— Nu, desigur, răspunse R. Daneel.

Panica lui Baley se risipi.

— Atunci ce naiba vrei să spui prin referirea la aura mea mentală?

— Este o expresie pe care o utilizez pentru a descrie o senzaţie pe care nu o împărtăşeşti alături de mine.

— Ce senzaţie?

— Este dificil de explicat, Elijah. Aminteşte-ţi că, iniţial, am fost proiectat pentru a studia psihologia umană pentru oamenii noştri din Oraşul Spaţial.

— Da, ştiu. Ai fost adaptat la munca detectivistă prin simpla instalare a unui circuit de dorinţă justiţiară.

Baley nu se sinchisi să-şi ascundă sarcasmul din glas.

— Aşa este, Elijah, dar designul meu rămâne în esenţă nemodificat. Am fost construit pentru cerebro-analiză.

— Pentru analizarea undelor cerebrale?

— Exact. Analiza se poate efectua prin măsurători ale câmpului cerebral, fără necesitatea contactului direct cu electrozii, dacă există un receptor corespunzător. Mintea mea este un asemenea receptor. Principiul acesta nu se aplică pe Pământ?

Baley nu ştia. Ignoră întrebarea şi întrebă precaut:

— Ce obţii din măsurarea câmpului cerebral?

— Nu citesc gândurile, Elijah, ci percep emoţii şi, în primul rând, pot analiza temperamentul, impulsurile de bază şi atitudinile unui om. De exemplu, am stabilit incapabilitatea de a ucide a comisarului Enderby, ţinând seama de circumstanţele din momentul crimei.

— Şi pe baza afirmaţiei tale, spaţialii au fost de acord să-l elimine din rândul suspecţilor?

— Da. Era perfect sigur să o facă. În această privinţă, sunt o maşinărie foarte precisă.

Un alt gând îl fulgeră pe detectiv.

— Stai puţin! Comisarul Enderby n-a ştiut că este cerebro-analizat, aşa-i?

— Nu era necesar să îi fie rănite sentimentele.

— Vreau să zic… ai stat pur şi simplu şi l-ai privit, nu? Fără aparate, electrozi, ace sau grafice?

— Bineînţeles. Sunt o maşinărie autonomă.

Baley îşi muşcă buza inferioară, furios şi întristat. Fusese singura nepotrivire rămasă, unica ambiguitate prin care s-ar mai fi putut încerca o tentativă disperată de a atribui crima celor din Oraşul Spaţial.

R. Daneel afirmase despre comisar că fusese cerebro-analizat, iar după o oră, Enderby însuşi, aparent inocent, negase orice cunoştinţă despre termenul respectiv. În tot cazul, nici un om care trecuse prin experienţa zguduitoare a unor encefalografii realizate cu electrozi şi aparate înregistratoare sub bănuiala de crimă n-ar fi putut să nu rămână cu o impresie clară despre cerebro-analiză.

Acum însă discrepanţa respectivă se evaporase. Comisarul fusese cerebro-analizat şi habar nu avusese. Atât R. Daneel cât şi Enderby spuseseră adevărul.

— Ei bine, rosti Baley, ce-ţi spune cerebro-analiza despre mine?

— Faptul că eşti tulburat.

— Asta-i o mare descoperire, nu? Este firesc să fiu tulburat.

— Se poate specifica totuşi că tulburarea ta se datorează unui conflict de motivaţii interioare. Pe de o parte, devotamentul faţă de principiile profesiunii te impulsionează să examinezi cu atenţie conspiraţia pământenilor care ne-au urmărit aseară. O altă motivaţie, la fel de puternică, te împinge în direcţia opusă. Toate aceste sentimente sunt clar vizibile în câmpurile electrice ale celulelor tale cerebrale.

— La naiba cu celulele mele cerebrale! O să-ţi zic de ce n-are nici un rost să investigăm aşa-zisa ta conspiraţie. Pentru că n-are nici o legătură cu crima. Am crezut că s-ar putea să aibă, recunosc asta. Ieri, în cantină, am crezut că eram în primejdie. Dar ce s-a-ntâmplat? Ne-au urmărit, i-am pierdut repede pe benzi… şi gata! N-a fost în nici un caz acţiunea unor oameni bine organizaţi şi disperaţi.

Propriul meu fiu a descoperit destul de uşor unde înnoptam. A sunat pur şi simplu la Departament. N-a fost nevoie nici măcar să se identifice. Aşa-zişii noştri conspiratori ar fi putut proceda la fel, dacă ar fi dorit realmente să ne facă rău.

— Şi nu au procedat la fel?

— În mod evident, nu. Dacă ar fi dorit răzmeriţe, ar fi putut declanşa una la magazinul de pantofi, totuşi s-au retras cu coada între picioare din faţa unui om cu un blaster. De fapt, a unui robot cu un blaster, despre care ar fi trebuit să ştie că-i incapabil să-l utilizeze, după ce ţi-ar fi recunoscut identitatea. Ei sunt medievalişti, nişte ţicniţi. Tu n-aveai de unde să ştii asta, dar eu trebuia să-mi fi dat seama. Şi ar fi trebuit să-mi fi dat seama, dacă întreaga situaţie nu m-ar fi făcut să gândesc în termenii cei mai idiot de melodramatici.

Îţi repet, eu cunosc genul de oameni care devin medievalişti. Sunt indivizi slabi, visători, care descoperă că viaţa este prea dură pentru ei şi se pierd într-o lume ideală a trecutului, care n-a existat, de fapt, niciodată. Dacă ai putea să cerebro-analizezi o întreagă mişcare aşa cum faci cu un individ, ai descoperi că, la fel ca Julius Enderby, nici medievaliştii nu sunt capabili de crimă.

— Nu pot accepta afirmaţia ta, spuse fără grabă R. Daneel.

— Ce vrei să zici?

— Convertirea ta la această ipoteză este prea bruscă. În plus, există anumite discrepanţe. Ai stabilit întâlnirea cu dr. Gerrigel cu câteva ore înainte de cină. La momentul respectiv nu ştiai despre sacul meu alimentar şi nu m-ai fi putut suspecta ca asasin. Atunci, de ce ai apelat la el?

— Te suspectam de pe atunci.

— Iar în noaptea trecută ai vorbit în somn.

Baley holbă ochii.

— Ce-am spus?

— Doar un singur cuvânt, Jessie”, pe care l-ai repetat de câteva ori. Bănuiesc că te refereai la soţia ta.

Baley îşi lăsă muşchii încordaţi să se relaxeze şi murmură Zguduit:

— Am avut un coşmar. Ştii ce-nseamnă asta?

— Desigur nu pot să ştiu din experienţă personală. Conform definiţiei dicţionarului, este un vis urât.

— Şi ştii ce-i un „vis”?

— Şi în acest caz, cunosc numai definiţia oferită de dicţionar. Este o iluzie a realităţii care se petrece în timpul suspendării temporare a gândirii conştiente pe care o numiţi „somn”.

— Bun, sunt de acord cu asta. O iluzie… Uneori, iluziile pot părea al naibii de reale. Ei bine, am visat că soţia mea se găsea în pericol. Este un gen de vis pe care oamenii îl au frecvent. Am strigat-o în somn — lucru care se poate întâmpla în asemenea circumstanţe. În privinţa asta, mă poţi crede pe cuvânt.

— Cu multă plăcere. Dar toate acestea ridică o întrebare: Cum a aflat Jessie că sunt robot?

Detectivul simţi că-i asudă din nou fruntea.

— Vrei s-o luăm iar de la capăt? Zvonul…

— Scuză-mă că te întrerup, partenere Elijah, dar nu există nici un zvon. Dacă ar fi existat, azi întregul Oraş New York ar fi fost pradă agitaţiei. Am verificat rapoartele sosite în Departament şi nu este cazul de aşa ceva. Practic, nu există un asemenea zvon. Prin urmare, cum a descoperit soţia ta?

— Sfinte Iosafat! Ce vrei să spui? Crezi că nevastă-mea este membru al… al…

— Da, Elijah.

Baley îşi încleştă mâinile, strângându-le cu putere.

— Ei bine, nu este, şi nu vom mai discuta ipoteza asta.

— Reacţia aceasta nu te caracterizează, Elijah. În cursul misiunii m-ai acuzat de două ori de crimă.

— Şi ăsta-i modul prin care mi-o plăteşti acum?

— Nu sunt sigur că înţeleg ce anume vrei să spui. Desigur, apreciez promptitudinea ta în a mă suspecta. Aveai motivele tale. Ele erau greşite, dar puteau foarte bine să fi fost corecte. Dovezi la fel de puternice indică acum spre soţia ta.

— Ca ucigaşă? Ce dracu', Jessie nu i-ar face rău nici duşmanului ei celui mai mare. N-ar fi putut pune piciorul în exteriorul Oraşului. N-ar fi… Auzi, dac-ai fi fost făcut din carne şi oase, te-aş fi…

— Nu fac altceva decât să afirm că ea este membru al conspiraţiei. Cred că ar trebui anchetată.

— Nici nu poate fi vorba despre aşa ceva! Ascultă-mă cu atenţie. Medievaliştii nu vor să ne facă felul. Ei nu-şi rezolvă problemele în felul ăsta. Doresc totuşi să te scoată din Oraş şi asta-i evident. Şi caută s-o facă printr-un fel de atac psihologic. Caută să ne facă viaţa grea amândurora. Ar fi putut foarte uşor să descopere că Jessie este soţia mea şi ar fi fost o mişcare evidentă din partea lor să-i strecoare zvonul că eşti robot. Jessie este ca orice alt pământean — nu-i plac roboţii. N-ar fi dorit să mă asociez cu un robot, mai ales dacă ar fi apreciat că asta implica pericole… şi implică, fără doar şi poate. Îţi spun că medievaliştii au avut succes. Ea m-a implorat toată noaptea să abandonez cazul ori să te scot cumva din Oraş.

— Eşti probabil animat, replică R. Daneel, de un impuls foarte puternic de a îţi proteja soţia împotriva unui interogatoriu. Mi se pare evident că ai construit această argumentaţie fără a crede realmente în ea.

— Cine dracu' te crezi? explodă Baley. Nu eşti detectiv! Eşti o maşină de cerebro-analiză, ca encefalografele pe care le avem chiar în clădirea asta. Ai braţe, picioare şi cap, poţi vorbi, dar nu eşti cu nimic mai presus de o maşină. Montarea unui nenorocit de circuit nu face din tine un detectiv, aşa că la ce te pricepi tu? Ţine gura-nchisă şi lasă-mă pe mine să raţionez.

— Cred că ar fi mai bine să cobori nivelul glasului, Elijah, rosti încet robotul. Recunosc că nu sunt un detectiv în sensul în care eşti tu, totuşi aş dori să îţi supun atenţiei un mic amănunt.

— Nu mă interesează să te-ascult.

— Te rog, fă-o! Dacă greşesc, spune-mi şi nu va fi nimic rău. Aseară ai plecat din garsonieră pentru a o suna pe Jessie de la telefonul din coridor. Am propus să îl laşi pe fiul tău să telefoneze, dar mi-ai spus că la pământeni nu există obiceiul ca tatăl să îşi trimită fiul în pericol. Dar există obiceiul ca mama să o facă?

— Nu, bineîn…, începu Baley apoi se opri.

— Ai înţeles ce vreau să spun, continuă R. Daneel. În mod normal, dacă Jessie s-ar fi temut pentru siguranţa ta şi ar fi dorit să te prevină, şi-ar fi riscat propria viaţă, nu şi-ar fi trimis fiul. Faptul că l-a trimis pe Bentley poate să însemne doar că a considerat că el este în siguranţă, însă ea nu este. Dacă această conspiraţie ar fi fost alcătuită din persoane necunoscute pentru Jessie, situaţia nu ar fi stat în felul acesta, sau cel puţin Jessie nu ar fi avut nici un motiv să creadă aşa ceva. Pe de altă parte, dacă ea însăşi ar fi fost un membru al conspiraţiei, ar fi ştiut că va fi supravegheată şi recunoscută, pe când Bentley ar fi putut trece neobservat.

— Aşteaptă, făcu Baley străbătut de un fior neplăcut, deducţia este ingenios construită, dar…

Aşteptarea nu mai fu necesară. Semnalizatorul de pe biroul comisarului clipi violent. R. Daneel aşteptă ca Baley să răspundă, dar pământeanul îl privea neajutorat. Robotul apăsă tasta de contact.

— Ce este?

Glasul neclar al lui R. Sammy rosti:

— A venit o doamnă care doreşte să-l vadă pe Lije. I-am spus că este ocupat, dar nu vrea să plece. Spune că se numeşte Jessie.

— Dă-i voie să intre, replică R. Daneel calm şi ochii săi căprui se înălţară lipsiţi de emoţie, întâlnind privirea panicată a lui Baley.