Cavernele de oţel

4. Prezentarea unei familii

Iniţial pe Elijah Baley îl atrăsese la Jessie numele fetei. O cunoscuse în '02, la petrecerea de Crăciun a Secţiunii, în faţa unui bol imens cu punci. El de abia terminase şcoala, se angajase în Oraşul New York şi se mutase recent în Secţiunea respectivă. Locuia într-una dintre nişele burlacilor din Sala Comună 122A. Nu tocmai rău pentru o nişă de burlac.

Ea distribuia punci.

— Eu sunt Jessie, îi spusese. Jessie Navodny. Nu te cunosc.

— Mă numesc Baley, îi răspunsese el. Lije Baley. De abia m-am mutat în Secţiune.

Luase paharul de punci şi îi zâmbise automat. Fata îi lăsase impresia unei persoane vesele şi prietenoase, aşa că rămăsese în preajma ei. Era nou-venit şi încerca binecunoscutul sentiment de stânjeneală de a participa la o petrecere şi a urmări cum se formează grupuleţe cărora nu le aparţinea. Mai târziu, când gâtlejurile aveau să fie îmbibate cu suficient alcool, situaţia se putea îmbunătăţi.

Deocamdată rămăsese în apropierea bolului cu punci, sorbind gânditor şi privindu-i pe oamenii care veneau şi plecau.

— Şi eu am ajutat la prepararea punciului, rostise fata întrerupându-i reveria. Pot băga mâna în foc pentru el. Mai vrei?

Baley îşi dăduse seama că păhăruţul îi era gol. Zâmbise şi încuviinţase din cap.

— Da.

Fata avea un chip oval, nu deosebit de frumos, în principal din cauza nasului niţel cam mare. Purta o rochie modestă, iar părul castaniu-deschis îi cobora în bucle pe frunte.

I se alăturase la următorul pahar şi Baley se simţise ceva mai bine.

— Jessie, rostise el şi plescăise din limbă ca şi cum i-ar fi degustat prenumele. Este un nume drăguţ. Te superi dacă-ţi spun Jessie?

— Câtuşi de puţin, dacă-ţi face plăcere. Este diminutivul de la… ia să văd dacă ghiceşti!

— Jessica?

— N-o să ghiceşti niciodată.

— Altceva nu-mi vine-n minte.

Ea chicotise şi anunţase cu superioritate:

— Prenumele meu este Jezebel.

În clipa aceea, interesul bărbatului crescuse brusc. Pusese pe masă paharul de punci şi întrebase preocupat:

— Vorbeşti serios?

— Pe cuvânt, nu glumesc! Jezebel, ăsta-i numele meu aşa cum apare în toate actele. Părinţilor mei le-a plăcut cum sună.

Era destul de mândră de asta, deşi probabil că în lume nu exista o Jezebel mai improbabilă.

— Prenumele meu, zisese Baley serios, este Elijah. Lije este doar un diminutiv.

Fata rămăsese nedumerită, aşa că el continuase:

— Elijah a fost cel mai mare duşman al lui Jezebel.

— Chiar aşa?

— Sigur că da. În Biblie[1].

— Da? Nu ştiusem… Asta chiar că-i amuzant. Sper că nu-nseamnă că va trebui să-mi fii duşman în realitate.

Din capul locului, nici nu se pusese problema respectivă. Coincidenţa dintre numele lor făcuse din Jessie mai mult decât o fetişcană plăcută în spatele unui bol cu punci, iar cu timpul Baley descoperise că era o persoană voioasă, cu inimă bună şi, în cele din urmă, chiar drăguţă. Îi apreciase mai cu seamă buna dispoziţie. Propria sa viziune, caustică, asupra vieţii avea nevoie de un antidot.

Jessie nu părea totuşi să fie niciodată deranjată de chipul lui lung şi grav.

— Ce naiba, spusese ea, ce dacă arăţi ca şi cum ai fi înghiţit o lămâie întreagă? Ştiu că lucrurile nu stau de fapt aşa şi bănuiesc că dac-ai fi tot timpul cu zâmbetul pe buze, aşa ca mine, probabil că am exploda dacă am sta împreună. Rămâi aşa cum eşti, Lije, şi opreşte-mă să nu mă pierd cu capul printre nori.

Pe de altă parte, ea îl oprea pe Baley să se afunde prea mult. Bărbatul făcuse o cerere pentru un apartament micuţ în zona Cupluri şi obţinuse o autorizaţie condiţionată, până la căsătorie. I-o arătase lui Jessie şi-i zisese:

— Vrei să-l aranjezi, ca să pot pleca de la Burlaci? Nu-mi place acolo.

Poate că nu fusese cea mai romantică cerere de căsătorie cu putinţă, dar lui Jessie îi plăcuse.

Baley îşi putea reaminti un singur episod în care obişnuita ei veselie o părăsise complet, iar ocazia aceea implicase numele femeii. Era în primul lor an de căsătorie, iar copilul încă nu apăruse. De fapt, fusese chiar luna când îl concepuseră pe Bentley. (Clasificarea lor CI[2], statutul valorilor genetice şi poziţia bărbatului în Departament îi dădeau dreptul la doi urmaşi, dintre care primul putea fi conceput în primul an de căsătorie.) Poate că, aşa cum se gândise Baley retrospectiv, sarcina incipientă ar fi putut explica parţial neobişnuita nervozitate a lui Jessie.

Femeia fusese niţel nemulţumită din cauza faptului că Baley întârzia mult peste orele de program.

— Este jenant, îi spusese, să cinez singură la cantină în fiecare seară.

Baley se simţea obosit şi indispus.

— De ce? replicase el. Cu ocazia asta poţi cunoaşte diverşi celibatari foarte simpatici.

Desigur, ea replicase imediat:

— Ce crezi, Lije Baley, că nu i-aş putea atrage să-mi facă curte? Poate că motivul fusese oboseala lui, sau poate faptul că Julius Enderby, un fost coleg de şcoală, urcase încă o treaptă pe scara C a clasificărilor, în vreme ce el rămăsese pe loc… Sau poate că motivul fusese pur şi simplu plictiseala de a o vedea pe Jessie străduindu-se să se comporte ca personajul biblic al cărui nume îl purta, în ciuda faptului că avea cu totul alt caracter, pe care nu şi l-ar fi putut schimba niciodată.

În tot cazul, Baley răspunsese muşcător:

— Cred că ai putea, dar nu cred că vei încerca. Aş prefera să-ţi dai uitării numele şi să fii tu însuţi.

— O să fiu aşa cum îmi place!

— A încerca să fii Jezebel nu-ţi va aduce nici un câştig. Şi dacă vrei să ştii adevărul, numele nu înseamnă deloc ceea ce pari să crezi. Izabela din Biblie a fost o soţie credincioasă şi virtuoasă. Nu se ştie să fi avut amanţi, nu participa la orgii şi nici nu încălca morala epocii.

Jessie îl privise furioasă.

— Nu-i adevărat! Am auzit expresia „o Izabelă sulemenită”[3] şi ştiu prea bine Ce-nseamnă.

— Poate că aşa crezi tu, dar ar fi mai bine să m-asculţi. După ce soţul Izabelei, regele Ahab, a murit, fiul lor, Ioram, a devenit rege. Una dintre căpeteniile oştirii sale, Iehu, s-a revoltat împotriva lui şi l-a asasinat. După aceea, Iehu a mers la Izreel, unde locuia bătrâna regină-mamă, Izabela. Izabela a auzit de venirea lui şi ştia că voia s-o ucidă. Mândră şi curajoasă, s-a fardat şi s-a îmbrăcat cu hainele cele mai bune, pentru ca să-l poată întâmpina ca o regină sfidătoare şi arogantă. Iehu a poruncit să fie azvârlită de la fereastra palatului şi omorâtă, dar, după părerea mea, ea şi-a întâmpinat moartea cu demnitate. De aceea oamenii folosesc expresia „o Izabelă sulemenită”, chiar dacă nu ştiu la ce se referă.

În seara următoare, Jessie îl interpelase cu glas scăzut:

— Am citit Biblia, Lije.

— Poftim?

Pentru o clipă, Baley fusese cu adevărat surprins.

— Părţile legate de Izabela.

— Ah… Jessie, iartă-mă dacă te-am jignit. M-am comportat ca un copil.

— Nu, nu. (Ea împinsese braţul cu care bărbatul vrusese să-i cuprindă talia şi se aşezase pe canapea, băţoasă şi severă, păstrând un spaţiu evident între ei.) Am dorit să ştiu adevărul. Nu vreau să fiu păcălită fiindcă nu-l ştiu. De aceea am citit despre Izabela. A fost o femeie rea, Lije.

— Ei bine, capitolele acelea au fost scrise de inamicii ei. Nu cunoaştem şi reversul medaliei.

— I-a ucis pe toţi proorocii Domnului pe care i-a putut găsi.

— Aşa susţin ei…

Baley îşi pipăise buzunarele în căutarea unei lame de gumă de mestecat. În ultima vreme abandonase obiceiul acela, deoarece Jessie îi spusese că, asociat feţei lui prelungi şi ochilor căprui şi trişti, îl făcea să semene cu un cal bătrân care se înecase cu un smoc de iarbă pe care nu-l putea nici înghiţi, nici scuipa afară.

— Dacă vrei să auzi poziţia apărării, urmase el, îţi pot oferi unele argumente. Izabela preţuia religia strămoşilor ei, care se stabiliseră în regiunea aceea cu mult înainte de sosirea evreilor. Evreii aveau propriul lor Dumnezeu, care era o divinitate exclusivă. Ei nu se mulţumeau să-L venereze, ci voiau ca toţi din jur să facă la fel.

Izabela era conservatoare şi susţinea vechile tradiţii în faţa celor noi. Noile credinţe aveau un conţinut moral superior, dar cele vechi erau mai satisfăcătoare din punct de vedere afectiv. Faptul că a ucis preoţi nu dovedeşte decât că aparţinea epocii ei. Pe atunci, aceea era metoda obişnuită de face prozeliţi. Dacă ai citit Cartea Regilor, îţi aminteşti că Ilie (cel care are acelaşi nume cu al meu) s-a întrecut cu 850 de prooroci ai lui Baal, pentru a vedea care poate să pogoare foc din ceruri. Ilie a câştigat şi imediat a poruncit mulţimii de privitori să-i ucidă pe cei 850 de baaliţi. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Jessie îşi muşcase uşor buza inferioară şi replicase:

— Dar ce părere ai despre via lui Nabot, Lije? Nabot nu supăra pe nimeni, dar a refuzat să-şi vândă via regelui. Atunci Izabela a pus martori să jure strâmb şi să susţină că Nabot a comis blasfemie sau aşa ceva.

— I-a „hulit pe Dumnezeu şi pe rege”, cită Baley.

— Da. Aşa că l-au executat şi i-au confiscat via.

— A fost un lucru rău. Desigur, în epoca modernă, cazul lui Nabot ar fi fost soluţionat mult mai simplu. Dacă Oraşul i-ar fi dorit proprietatea, sau chiar dacă vreuna dintre naţiunile medievale i-ar fi dorit-o, tribunalul ar fi decis evacuarea lui, cu forţa dacă ar fi fost necesar, plătindu-i preţul pe care l-ar fi considerat de cuviinţă. Regele Ahab nu deţinea asemenea soluţii, totuşi varianta Izabelei n-a fost corectă. Singura ei scuză poate fi că Ahab era furios şi nefericit din cauza situaţiei, iar ea a considerat că dragostea faţă de soţ era mai presus de bunăstarea lui Nabot. Îţi repet, a fost arhetipul soţiei credincioa…

Jessie se trăsese şi mai departe de el, învăpăiată la faţă şi mânioasă.

— Eşti rău şi răutăcios!

Bărbatul o privise de-a dreptul stupefiat.

— Ce-am făcut? Ce-i cu tine?

Ea părăsise apartamentul fără să-i răspundă şi-şi petrecuse seara şi jumătate din noapte la nivelurile video subeterice, trecând bosumflată de la un spectacol la altul şi utilizându-şi raţiile pe două luni (plus pe a soţului ei, numai ca să-i facă în ciudă).

Când revenise în apartament, Lije nu dormea, însă ea nu-i adresase nici un cuvânt.

Târziu, mult mai târziu, Baley îşi dăduse seama că el distrusese complet o parte importantă din viaţa lui Jessie. Numele Izabela semnificase pentru femeie ceva aţâţător de imoral, constituind o contrabalansare minunată pentru trecutul ei puritan şi mai mult decât respectabil. Îi conferea un parfum de licenţiozitate pe care-l adora.

Acum însă senzaţia aceea fusese spulberată. Jessie nu-şi mai pomenise niciodată prenumele real faţă de Lije, faţă de prietenii ei şi, poate, din câte ştia Baley, nici faţă de ea însăşi. Se numea Jessie şi se iscălea ca atare.

O dată cu trecerea zilelor, reîncepuse să-i vorbească, iar după vreo săptămână relaţia lor redevenise normală şi, în ciuda inevitabilelor dezacorduri ce mai apăruseră ocazional, nimic nu mai atinsese vreodată intensitatea aceea neplăcută.

O singură dată existase o referire indirectă la incidentul respectiv, pe când Jessie era însărcinată în luna a opta. Îşi părăsise postul de asistentă dietetician la cantina A-23 a Secţiunii şi, beneficiind de mult timp liber, şi-l umplea cu speculaţii şi pregătiri pentru naşterea copilului.

Într-o seară se adresase soţului ei:

— Ce părere ai despre Bentley?

— Scuză-mă, n-am fost atent, răspunsese Baley ridicând ochii de la teancul de documente pe care îl luase ca să lucreze acasă.

Era nevoit să muncească suplimentar, deoarece în curând avea să mai existe o gură de hrănit, salariul lui Jessie nu mai exista, iar propria lui promovare la nivelurile de non-funcţionar părea la fel de îndepărtată ca şi până atunci.

— Ce părere ai despre numele „Bentley”, dacă vom avea un băiat?

Baley îşi curbase în jos colţurile gurii.

— Bentley Baley? Nu crezi că numele şi prenumele sunt cam asemănătoare?

— Nu ştiu… Mie mi se pare că au un ritm… În plus, îşi va putea alege singur al treilea nume, care să-i convină, când va fi mai mare.

— Din partea mea, n-am nimic împotrivă.

— Eşti sigur? Vreau să zic… Poate că voiai să-i spui tot Elijah.

— Ca să fie numit Junior? Nu cred că-i o idee prea grozavă. Dacă va dori, poate să-şi numească fiul Elijah.

— Mai este ceva, începuse Jessie, apoi amuţise.

După un timp, Baley ridicase ochii.

— Ce anume?

Fără să-l privească în ochi, ea rostise destul de apăsat:

— Bentley nu este un nume biblic, aşa-i?

— Nu este, sunt sigur în privinţa asta.

— Atunci este bine. Nu mai vreau nume biblice.

Aceea fusese singura aluzie la incidentul din trecut, până în ziua când Baley veni acasă cu robotul Daneel Olivaw. La momentul acela, erau căsătoriţi de peste optsprezece ani, iar fiul lor Bentley Baley (încă nu-şi alesese un al treilea nume) împlinise deja şaisprezece ani.

Baley se opri în faţa uşii duble mari pe care sclipea cu majuscule PERSONAL-BĂRBAŢI. Tot cu majuscule, dar ceva mai mici, se preciza: SUBSECŢIUNILE 1A-1E. În sfârşit, cu litere şi mai mici, imediat deasupra fantei pentru cheie, exista anunţul: „În caz de pierdere a cheii, contactaţi imediat 27-101-51.”

Un bărbat trecu pe lângă ei, introduse un card dreptunghiular micuţ de aluminiu în fanta cheii şi intră. Închise uşa după el, neîncercând s-o ţină deschisă pentru Baley. Dacă ar fi procedat aşa, detectivul ar fi fost grav ofensat. Conform tradiţiei împământenite, bărbaţii se ignorau complet atât în interiorul, cât şi în exteriorul Personalelor. Baley îşi amintea că una dintre cele mai interesante confidenţe conjugale fusese să afle de la Jessie că situaţia diferea complet în Personalele pentru femei.

Ea spunea mereu „M-am întâlnit cu Josephine Greely în Personal şi zicea că…”.

Unul dintre dezavantajele avansării civice fusese că viaţa socială a lui Jessie suferise atunci când familiei Baley i se acordase permisiunea de a-şi activa chiuveta micuţă din dormitor.

Fără a-şi masca pe deplin stânjeneala, Baley spuse:

— Te rog să aştepţi aici, Daneel.

— Intenţionezi să te speli? întrebă R. Daneel.

Baley se foi, blestemându-l în gând. „Dacă l-au informat despre tot ce se petrece sub oţel, de ce nu l-au învăţat şi care sunt manierele? Eu voi fi răspunzător, dacă mai zice aşa ceva şi altora.”

— O să-mi fac un duş, îi răspunse. Spre seară se aglomerează şi pierd timp. Dacă fac duş acum, vom putea profita de toată seara.

Chipul lui R. Daneel îşi menţinu inexpresivitatea.

— Eticheta socială cere ca eu să aştept afară? Stânjeneala lui Baley se accentuă.

— De ce să intri… dacă n-ai nici un motiv?

— Aha, am înţeles. Da, desigur. Totuşi, Elijah, şi eu mă murdăresc pe mâini şi trebuie să mi le spăl.

Îşi ridică palmele în faţa detectivului. Erau trandafirii şi plinuţe, cu toate liniile normale ce brăzdează palmele unei fiinţe umane. Purtau marca unei lucrături excelente şi meticuloase, şi erau suficient de curate.

— Avem o chiuvetă în apartament, spuse Baley pe un ton indiferent înţelegând că snobismul nu-l putea impresiona pe un robot.

— Mulţumesc pentru amabilitate, dar cred că ar fi preferabil să folosesc locul acesta. Dacă va trebui să trăiesc printre voi, pământenii, este mai bine să adopt cât mai multe dintre obiceiurile şi atitudinile voastre.

— Atunci, haide înăuntru.

Interiorul luminos şi vesel contrasta evident cu utilitarismul oficial din majoritatea Oraşului, dar de data aceasta efectul nu mai fu înregistrat de Baley.

— S-ar putea să dureze vreo jumătate de oră, îi şopti lui Daneel. Aşteaptă-mă.

Porni, apoi reveni lângă robot şi adăugă:

— Fii atent, nu vorbi cu nimeni şi nu privi spre nimeni. Nici un cuvânt, nici o uitătură! Este o etichetă socială.

Privi iute în jur, ca să se asigure că propria sa discuţie concisă nu fusese remarcată şi nu i se aruncau căutături şocate. Din fericire, nimeni nu se găsea în antecoridor şi la urma urmelor era de abia antecoridorul.

Îl străbătu grăbit, simţindu-se vag murdar, trecu pe lângă sălile comune şi se îndreptă către cabinele private. Trecuseră cinci ani de când fusese răsplătit cu o asemenea cabină — îndeajuns de mare ca să conţină un duş, o maşină de spălat şi alte utilităţi. Exista chiar şi un miniproiector, care putea fi programat pentru filmele noi.

„Un cămin departe de cămin”, glumise el când îi fusese acordată facilitatea. Acum însă se întreba frecvent cum avea să suporte revenirea la existenţa mai spartană a sălilor comune, dacă privilegiile cabinei i-ar fi fost anulate vreodată.

Apăsă butonul care activa maşina de spălat şi cadranul lucios al contorului se aprinse.

Când reveni proaspăt spălat, cu lenjeria şi cămaşa curate, şi, în general, cu un sentiment mult mai plăcut de confort, Baley îl găsi pe R. Daneel aşteptându-l răbdător.

— Nici o problemă? întrebă el după ce se îndepărtaseră suficient de uşă şi puteau vorbi.

— Nici una, Elijah.

Jessie le deschise, surâzând nervos. Baley o sărută.

— Jessie, mormăi el, fă cunoştinţă cu noul meu partener, Daneel Olivaw.

Femeia întinse mâna, iar R. Daneel i-o strânse scurt. Ea se întoarse către Baley, apoi privi timid la R. Daneel.

— Nu vrei să iei loc, domnule Olivaw? spuse ea. Trebuie să discut cu soţul meu câteva probleme de familie. Va dura cel mult un minut. Sper că nu te superi.

Îl prinse pe Baley de mânecă şi bărbatul o urmă în camera alăturată.

— N-ai păţit nimic? şopti ea grăbită. Mi-am făcut o mulţime de griji după comunicat.

— Care comunicat?

— Acum vreo oră a fost difuzat un comunicat despre răzmeriţa de la un magazin de pantofi. Au spus că a fost stopată de doi detectivi civili. Ştiam că vii acasă cu un partener şi că magazinul este în subsecţiunea noastră, şi tocmai când te întorceai tu, şi m-am gândit că n-au spus totul, că de fapt ai fost…

— Te rog, Jessie! După cum vezi, n-am nici o zgârietură. Femeia se stăpâni cu un efort vizibil. Rosti cu glas tremurat:

— Partenerul tău nu-i din divizia voastră, aşa-i?

— Nu, răspunse Baley nefericit. Este… complet străin.

— Cum să-l tratez?

— Ca pe toţi ceilalţi. Este pur şi simplu partenerul meu, atât şi nimic mai mult.

Vorbise pe un ton atât de neconvingător, încât Jessie miji imediat ochii.

— Ce s-a-ntâmplat?

— Nimic. Haide înapoi în sufragerie, altfel va părea cam ciudat.

Baley se simţea acum oarecum nesigur în privinţa apartamentului. Până în clipa aceea nu avusese nici un fel de griji, ba chiar fusese întotdeauna mândru de el. Se compunea din trei camere spaţioase; sufrageria, de exemplu, avea nu mai puţin de treizeci de metri pătraţi. În fiecare odaie exista un dulap mare îngropat în perete, deasupra căruia trecea una dintre principalele conducte de ventilaţie. Aceasta însemna câte un vuiet ocazional, dar, pe de altă parte, asigura controlul perfect al temperaturii şi un aer condiţionat de calitate. În plus, nu era situat departe de nici unul dintre Personale, ceea ce reprezenta un atu real.

Acum însă, când în mijlocul său se afla o creatură venită de pe planete îndepărtate, Baley nu mai era la fel de sigur. Apartamentul i se părea sărăcăcios şi strâmt.

Cu o veselie uşor artificială, Jessie întrebă:

— Tu şi domnul Olivaw aţi mâncat, Lije?

— De fapt, replică iute Baley, Daneel n-o să mănânce cu noi. Mie însă mi-e foame.

Jessie acceptă situaţia ca atare. Alimentele fiind controlate şi raţionalizate mai strict ca oricând, era un gest de politeţe să refuzi ospitalitatea altuia.

— Sper că n-o să te deranjeze că mâncăm, domnule Olivaw, zise ea. În general, Lije, Bentley şi eu cinăm la cantina comună. Este mult mai convenabil, există mai multă varietate şi, între noi fie vorba, porţiile sunt mai mari. Totuşi Lije şi eu avem permisiunea de a mânca în apartament de trei ori pe săptămână, dacă o dorim — Lije este bine privit la serviciu şi avem un statut bunicel -, şi mă gândisem că, doar cu ocazia aceasta, dacă doreşti să ni te alături, am putea avea o cină intimă, deşi eu cred că persoanele care exagerează cu privilegiile lor de intimitate sunt niţel antisociale, ştii…

R. Daneel asculta politicos.

— Jessie, interveni Baley fluturându-şi discret degetele pentru a-i cere soţiei să tacă, mi-este foame.

— Doamnă Baley, spuse R. Daneel, încalc o etichetă dacă te tutuiesc?

— Nu, nici vorbă. (Jessie deplie masa din perete şi cuplă încălzitorul în cavitatea centrală a tăbliei acesteia.) Dă-i drumul şi spune-mi Jessie, dacă aşa doreşti… ăăă… Daneel.

Izbucni în râs.

Baley simţea că-şi ieşea din sărite. Situaţia devenea rapid grotescă: Jessie credea că R. Daneel era om şi ar fi avut în felul acesta un subiect despre care să se laude în Personalul femeilor. R. Daneel era arătos, deşi destul de ţeapăn în mişcări, iar pe Jessie o încânta politeţea lui. Oricine putea să vadă asta.

Detectivul se întrebă ce credea R. Daneel despre soţia sa. Jessie nu se schimbase prea mult în cei optsprezece ani de când erau căsătoriţi, cel puţin nu în ochii lui Baley. Desigur, se mai împlinise la trup, iar chipul îşi pierduse din vigoarea tinereţii. În colţurile gurii îi apăruseră cute şi pomeţii îi deveniseră mai masivi. Adoptase o coafură clasică, iar castaniul părului se decolorase.

„Toate astea sunt însă lipsite de importanţă”, gândi Baley. Pe Lumile Exterioare, femeile erau înalte, zvelte şi aveau aceeaşi ţinută regală ca bărbaţii. Cel puţin aşa le prezentau cărţile-film şi probabil acela era genul de femei cu care se obişnuise R. Daneel.

Robotul părea însă netulburat de conversaţia lui Jessie, de aspectul ei sau de faptul că îl tutuia.

— Nu comit o impoliteţe? întrebă el. Jessie mi se pare un diminutiv. Poate că utilizarea lui este restricţionată la membrii familiei şi de aceea ar fi mai cuvenit să îţi folosesc prenumele complet.

Femeia, care tocmai desfăcea ambalajul izolator al raţiilor pentru cină, plecă fruntea, brusc concentrată.

— Jessie e foarte bine, răspunse ea cu glas încordat. Toţi îmi spun aşa. Nu folosesc alt nume.

— Perfect, Jessie.

Uşa se deschise şi un băiat intră precaut. Ochii săi îl descoperiră aproape imediat pe R. Daneel.

— Tată? rosti băiatul nesigur.

— Acesta este fiul meu, Bentley, făcu prezentările Baley cu glas scăzut. Ben, dânsul este domnul Olivaw.

— Este partenerul tău, nu, tată? Bună seara, domnule Olivaw, spuse Ben şi ochii i se lărgiră, scânteind. Tată, ce s-a-ntâmplat la magazinul de pantofi? Buletinul de ştiri…

— Fără întrebări acum, Ben, i-o reteză Baley.

Băiatul se bosumflă şi privi spre mama sa, care-i făcu semn să se aşeze.

— Ai făcut ce te-am rugat? îl întrebă ea după aceea.

Îl mângâie uşor pe părul negru ca al tatălui său; avea să fie de aceeaşi înălţime ca Baley, dar acelea erau singurele asemănări dintre cei doi. Bentley moştenise de la Jessie chipul oval, ochii căprui şi atitudinea veselă faţă de viaţă.

— Sigur că da, răspunse Bentley aplecându-se puţin ca să privească în recipientul dublu din care începuseră să se înalţe aburi aromaţi. Ce-avem de mâncare? Sper că nu iarăşi zimoviţel, mamă! Mamă?

— Zimoviţelul este foarte bun, replică ea strângând din buze. Te rog să mănânci ce ţi se pune în farfurie, fără alte comentarii!

Era evident că aveau zimoviţel.

Baley se aşeză pe scaunul său. El însuşi ar fi preferat altceva decât zimoviţel, cu izul pătrunzător şi gustul ce persista mult timp pe limbă, dar Jessie îi explicase de mult cum stăteau lucrurile.

— Pur şi simplu, nu se poate, Lije, spusese ea. Eu stau toată ziua aici, la nivelurile astea şi nu-mi pot face duşmani, altfel viaţa mi-ar fi insuportabilă. Se ştie foarte bine că am fost asistentă dieteticiană şi dacă aş lua săptămânal cotlete sau pui, când la nivelul ăsta nu ştiu dacă mai există cineva care să aibă privilegiul de a mânca în intimitate, nici chiar duminica, s-ar zice că am influenţă sau prieteni în bucătării. S-ar duce vorba de colo-colo şi n-aş putea nici măcar să mai scot capul pe uşă, ori să mă duc liniştită la Personal. Aşa cum sunt, zimoviţelul şi protolegumele sunt foarte bune. Reprezintă o alimentaţie echilibrată, fără risipă şi, de fapt, conţin toate vitaminele, mineralele şi celelalte elemente de care avem nevoie. Dacă dorim pui, putem mânca oricât vrem atunci când ne ducem la cantină, în zilele de marţi cu pui.

Baley cedase fără multe comentarii. Lucrurile stăteau aşa cum le prezentase Jessie; prima problemă de convieţuire era reducerea la maximum a fricţiunilor cu mulţimile care te înconjurau din toate părţile. Bentley fusese ceva mai greu de convins.

— Ce naiba, mamă, exclamă băiatul, de ce nu pot folosi tichetul tatei şi să cinez singur la cantină? Prefer mâncarea de acolo, decât aşa ceva.

— Mă surprinzi, Bentley, clătină Jessie nemulţumită din cap. Ce-ar zice oamenii dacă te-ar vedea că mănânci singur, de parcă propria ta familie n-ar fi de nasul tău, sau de parcă te-ar fi dat afară din apartament?

— Păi… la urma urmelor, nu-i treaba lor.

— Bentley, rosti Baley cu o undă de iritare în voce, fă cum îţi spune mama!

Băiatul strânse din umeri, nefericit.

Pe neaşteptate, din cealaltă parte a încăperii, se auzi glasul lui R. Daneel:

— Am permisiunea familiei de a viziona aceste cărţi-film, în timp ce mâncaţi?

— Sigur că da, încuviinţă Bentley şi se ridică de la masă cu o expresie de interes brusc. Sunt ale mele. Le-am luat de la bibliotecă, cu autorizaţia specială a şcolii. Să vă aduc lectorul meu. E destul de bun. L-am primit cadou de la tata, la ultima mea aniversare.

Îl aduse, apoi îl întrebă pe R. Daneel:

— Vă interesează roboţii, domnule Olivaw?

Baley scăpă lingura din mână şi se aplecă s-o ridice.

— Da, Bentley, spuse R. Daneel, mă interesează destul de mult.

— Atunci o să vă placă astea. Toate sunt despre roboţi. Trebuie să scriu despre ei o lucrare pentru şcoală, aşa că mă documentez. Este un subiect destul de complicat, se împăună băiatul. Şi eu sunt împotriva lor.

— Stai jos, Bentley, făcu Baley disperat, şi nu-l mai deranja pe domnul Olivaw.

— Nu mă deranjează, Elijah. Mi-ar plăcea să discut cu tine despre problema aceasta, Bentley, dar altă dată. Tatăl tău şi cu mine vom fi foarte ocupaţi în noaptea aceasta.

— Mulţumesc, domnule Olivaw.

Bentley se aşeză la masă şi, aruncând o privire nemulţumită spre Jessie, rupse cu furculiţa o bucată din zimoviţelul roz şi sfărâmicios.

„Ocupaţi în noaptea aceasta”? se întrebă Baley.

Apoi, cu un şoc real, îşi aminti de cazul său. Îşi reaminti de crima din Oraşul Spaţial şi-şi dădu seama că de câteva ore bune fusese atât de implicat în propriile sale probleme încât uitase de realitatea teribilă a asasinatului.