Cavernele de oţel

2. Călătorie în expres

În expres era obişnuita aglomeraţie, perfect normală: călătorii în picioare de pe nivelul inferior şi cei cu locuri rezervate la nivelul de sus. Un flux continuu de oameni ieşea din expres, peste benzile de decelerare, îndreptându-se către benzile locale sau către staţionarele ce duceau pe sub arcade ori peste poduri în labirinturile interminabile ale Secţiunilor Oraşului. Un alt flux, la fel de constant, se deplasa în sens contrar, venind din partea opusă, peste benzile de accelerare, pentru a sui în expres.

Luminile erau omniprezente: pereţii şi plafoanele luminoase ce păreau să picure o fosforescenţă rece şi egală, reclamele pâlpâitoare care căutau să atragă atenţia cu orice preţ, strălucirea violentă şi continuă a „şerpilor luminoşi” care direcţionau: SPRE SECŢIUNILE JERSEY, URMAŢI SĂGEŢILE SPRE NAVETA EAST RIVER, NIVELUL SUPERIOR PENTRU TOATE RUTELE SPRE SECŢIUNILE LONG ISLAND.

Cu adevărat impresionant era însă vacarmul, care nu putea fi separat de viaţa însăşi: milioane de oameni care vorbeau, râdeau, tuşeau, strigau, fredonau, răsuflau.

„Nicăieri nu există nici un indicator spre Oraşul Spaţial”, gândi Baley.

Păşi de pe o bandă pe alta cu uşurinţa practicii de o viaţă. Copiii jucau „şotronul pe benzi” imediat ce învăţau să umble. Baley de abia simţi smucitura acceleraţiei, pe măsură ce viteza lui crescu cu fiecare pas. Nu era nici măcar conştient de faptul că se apleca uşor înainte, împotrivindu-se inerţiei. Peste treizeci de secunde ajunse la ultima bandă, cea cu viteza de 95 km/h, şi putu să păşească la bordul expresului — platforma mişcătoare cu balustrade şi pereţi de sticlă.

„Nici un indicator spre Oraşul Spaţial”, îşi repetă el.

Nu era nevoie de indicatoare. Dacă aveai treabă acolo, Cunoşteai drumul. Dacă nu Cunoşteai drumul, n-aveai treabă acolo. Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, când Oraşul Spaţial fusese construit, existase tendinţa evidentă de a-l transforma într-un loc de pelerinaj. Hoardele din Oraş se înghesuiseră într-acolo.

Spaţialii puseseră capăt obiceiului. Politicos (erau întotdeauna politicoşi), dar fără să recurgă la compromisuri cu delicateţea, instalaseră o barieră de forţă între ei şi Oraşul New York, apoi stabiliseră o combinaţie de birou vamal şi serviciu de imigrări. Dacă aveai afaceri cu ei, te identificai, te lăsai percheziţionat şi investigat medical, după care erai supus unei dezinfectări de rutină.

Măsura trezise nemulţumiri. Evident. Mai multe nemulţumiri decât merita. Suficiente pentru a băga beţe serioase în roţile programului de modernizare. Baley îşi amintea de Revoltele Barierei. El însuşi făcuse parte din gloata care se agăţase de balustradele expresului, se înghesuise pe scaune, ignorând privilegiile clasificării, alergase în sus şi în jos pe benzi, riscând în orice clipă să se aleagă cu fracturi, şi rămăsese imediat în exteriorul Oraşului Spaţial, scandând lozinci şi distrugând bunurile Oraşului New York, pur şi simplu din frustrare.

Dacă se străduia, Baley îşi mai putea reaminti unele dintre cântecelele de pe atunci. De pildă „Omul s-a născut pe Pământ, s-aude?”, care se cânta pe melodia unui vechi cântec folk, al cărui refren stupid era: „Hinchi-dinchi-parlei-vu”.

Omul pe Pământ s-a născut,

s-aude?

Pe Pământ a fost făcut,

s-aude?

Spaţiali, căraţi-vă de pe Pământ,

în spaţiul care vă este mormânt.

Spaţiali murdari, s-aude?”

Existau sute de strofe, câteva inteligente, majoritatea idioate, multe obscene. Toate se sfârşeau însă cu refrenul „Spaţiali murdari, s-aude?”. „Murdar” era o inutilă azvârlire a insultei pe care pământenii o resimţeau cel mai acut: insistenţa spaţialilor de a-i considera pe nativii Terrei ca dezgustător de bolnavi.

Bineînţeles, spaţialii nu plecaseră. Nu fusese nici măcar nevoie să-şi utilizeze vreuna dintre armele lor teribile. Învechita flotă spaţială a Pământului învăţase de mult că aventurarea în preajma unei nave a Lumilor Exterioare ar fi însemnat un act sinucigaş. Avioanele terestre care survolaseră zona Oraşului Spaţial în primele zile după construirea acestuia dispăruseră pur şi simplu. În cazul cel mai fericit, câte un vârf rupt dintr-o aripă mai căzuse pe sol.

Şi nici o gloată nu putuse fi atât de înnebunită încât să uite efectul disruptoarelor subeterice manuale utilizate asupra pământenilor în războaiele de la care trecuse un secol.

Drept urmare, spaţialii rămăseseră îndărătul barierei, ea însăşi produsul ştiinţei lor avansate, pe care n-o putea străpunge nici o metodă cunoscută pe Pământ. Aşteptaseră impasibili de cealaltă parte a barierei, până ce autorităţile Oraşului New York potoliseră gloata cu somno-vapori şi gaze vomitive. Penitenciarele de la nivelul inferior fuseseră ticsite după aceea cu conducătorii de bande, nemulţumiţii şi pietonii care fuseseră arestaţi pur şi simplu fiindcă se aflaseră în preajmă. După un timp, toţi fuseseră puşi în libertate.

După trecerea unei perioade pe care o apreciaseră drept corespunzătoare, spaţialii îşi slăbiseră restricţiile. Bariera fusese îndepărtată, Poliţia urbană preluase protecţia izolării Oraşului Spaţial şi, lucrul cel mai important dintre toate, examinarea medicală devenise mult mai discretă.

„Acum”, gândi Baley, „situaţia poate cunoaşte o răsturnare cu o sută optzeci de grade.” Dacă spaţialii credeau realmente că un pământean pătrunsese în Oraşul Spaţial şi comisese o crimă, bariera putea să se ridice din nou. N-ar fi fost deloc bine.

Sui pe platforma expresului şi se strecură printre călătorii în picioare, spre rampa spirală strânsă ce ducea la nivelul superior, unde se aşeză. Nu-şi afişă biletul de clasificare decât după ce trecu de ultima dintre secţiunile Hudson. La est de Hudson şi la vest de Long Island, un C-5 nu avea dreptul la scaun şi, chiar dacă în clipa aceea ar fi fost destule locuri libere, unul dintre paznicii expresului l-ar fi ridicat imediat. Oamenii erau tot mai nemulţumiţi de privilegiile clasificării şi, cu toată onestitatea, Baley li se alătura.

Curentul de aer scotea ţiuitul specific, datorat fricţiunii cu parbrizele paravânt montate pe spătarele scaunelor. Zgomotul perturba serios tentativele de conversaţie, dar nu te împiedica să te gândeşti, atunci când te obişnuiseşi cu el.

Într-un fel sau altul, cei mai mulţi pământeni erau medievalişti. Nu era deloc greu să fie aşa, fiindcă asta însemna glorificarea unei epoci în care Pământul fusese singura lume, nu doar una dintre cele cincizeci de planete populate. Ba mai exact, oaia neagră a turmei. Baley întoarse brusc capul spre dreapta, auzind un ţipăt. O femeie îşi scăpase poşeta şi detectivul o zări fugar — o pată roz-pastelat profilată pe cenuşiul mat al benzilor. Probabil că un pasager care coborâse grăbit din expres o lovise fără să vrea cu piciorul în direcţia decelerării şi acum geanta se îndepărta rapid de proprietara ei.

Un colţ al gurii îi zvâcni uşor. Femeia ar fi putut s-o ajungă din urmă, dacă era îndeajuns de inteligentă ca să se grăbească pe o bandă care se deplasa mai lent, şi dacă poşeta nu era lovită accidental şi de alte picioare. Baley însă n-avea să ştie niciodată cum se încheiase episodul. Scena rămăsese deja cu aproape un kilometru înapoia lui.

Exista o probabilitate însemnată ca femeia să nu reuşească recuperarea poşetei. Se calculase că, în medie, la fiecare trei minute un locuitor al Oraşului scăpa pe benzi un obiect pe care nu-l mai putea ajunge. Departamentul Obiecte Găsite rămânea doar o utopie complexă, încă una dintre complicaţiile vieţii moderne.

„Era mai simplu cândva”, gândi Baley. „Totul era mai simplu. Din cauza asta au apărut medievaliştii.”

Medievalismul cunoştea diverse forme. Pentru Julius Enderby cel lipsit de imaginaţie, însemna adoptarea arhaismelor. Ochelari! Ferestre!

Pentru Baley, însemna studiul istoriei şi în mod special studiul obiceiurilor şi comportărilor tradiţionale.

De exemplu, Oraşul! New York, în care trăia şi muncea el, era mai întins decât oricare alt Oraş, excepţie făcând Los Angeles. Mai populat decât oricare, în afară de Shanghai. Iar vârsta sa de abia atingea trei sute de ani.

Desigur, în aceeaşi zonă geografică existase ceva şi înainte — o aşezare care purtase numele New York. Respectiva aglomerare primitivă de populaţie avusese vechimea de trei mii de ani, nu doar de trei sute, însă nu fusese un Oraş.

În timpurile străvechi nu existaseră Oraşe, ci doar îngrămădiri de locuinţe, mari şi mici, aflate direct sub cerul liber, care semănau întrucâtva cu domurile spaţialilor, deşi, evident, fuseseră mult diferite. Asemenea aglomerări (dintre care cea mai mare de abia atinsese o populaţie de zece milioane, iar majoritatea nu ajunsese niciodată la un milion) existaseră cu miile pe Pământ. Conform criteriilor moderne, ele fuseseră complet ineficiente din punct de vedere economic.

Eficienţa îi fusese impusă Pământului de explozia demografică. Două, trei, ba chiar şi cinci miliarde de oameni puteau fi suportate de planetă, prin reducerea progresivă a standardului de trai, dar atunci când populaţia ajunge la opt miliarde, cvasi-inaniţia devine cât se poate de reală. O transformare radicală trebuia să aibă loc în societatea umană, mai ales după ce se dovedise că Lumile Exterioare (care cu un mileniu în urmă fuseseră simple colonii ale Pământului) tratau cu foarte multă seriozitate restricţiile impuse imigrării.

Transformarea radicală fusese formarea treptată a Oraşelor pe parcursul unui mileniu terestru. Eficienţa implică enormitate, aspect care fusese perceput, poate subconştient, chiar şi în epoca medievală. Atelierele meşteşugăreşti lăsaseră loc uzinelor, iar uzinele dispăruseră în faţa industriilor continentale.

O sută de mii de locuinţe pentru o sută de mii de familii erau complet ineficiente prin comparaţie cu o Secţiune care avea o sută de mii de unităţi de locuit; o colecţie de cărţi-film în fiecare casă era complet ineficientă prin comparaţie cu centralizarea filmelor în Secţiune, iar un aparat video pentru fiecare familie era complet ineficient prin comparaţie cu videosistemele globale!

Ce să mai spui apoi despre nebunia absolută a nesfârşitei duplicări a bucătăriilor şi băilor, comparativ cu cantinele şi sălile de baie realmente eficiente care deveniseră posibile graţie societăţii Oraşelor.

Tot mai multe dintre satele, aşezările şi „oraşele” Pământului dispăruseră, fiind înghiţite de Oraşe. Nici chiar ameninţările timpurii ale războiului nuclear nu încetiniseră tendinţa. Prin inventarea câmpului de forţă, respectiva tendinţă devenise o cursă impetuoasă.

Societatea Oraşului însemna distribuirea optimă a hranei, utilizarea extinsă a fermelor de enzime şi a culturilor hidroponice. Oraşul New York se întindea pe o suprafaţă de peste 5 000 de kilometri pătraţi, iar la ultimul recensământ populaţia lui depăşise binişor douăzeci de milioane de oameni. Pe Pământ existau aproape opt sute de Oraşe care aveau o populaţie medie de zece milioane de suflete.

Fiecare Oraş devenise o unitate semiautonomă, independentă din punct de vedere economic. Îşi putea ridica un acoperiş deasupra, se putea înconjura de pereţi, se putea îngropa ca într-un adăpost subteran. Devenise o cavernă de oţel şi beton, gigantică şi autonomă.

Se putea organiza perfect ştiinţific. În centru se găsea enormul complex al birourilor administrative. Secţiunile rezidenţiale uriaşe, ordonate cu atenţie una faţă de cealaltă şi toate faţă de ansamblul general, se conectau reciproc prin benzi locale şi expresuri. La periferie se aflau fabricile, uzinele hidroponice, cuvele în care se cultivau enzime şi centralele energetice. În toată aglomerarea aceea existau conducte de apă şi canalizare, şcoli, închisori şi magazine, cabluri de înaltă tensiune şi fascicule pentru comunicaţii.

Nu exista nici cea mai mică îndoială: Oraşul reprezenta apogeul triumfului omenirii asupra mediului ambiant. Oraşul — nu zborul spaţial sau cele cincizeci de planete colonizate, care între timp îşi proclamaseră trufaş independenţa.

Practic nici unul dintre locuitorii Pământului nu trăia în exteriorul Oraşelor. În exteriorul acestora se afla sălbăticia, cerul liber pe care puţini oameni îl puteau suporta cu calm. Desigur, spaţiile deschise aveau utilitatea lor. Acolo se găseau întinderile de apă absolut necesară existenţei, cărbunii şi lemnul ce constituiau materii prime de bază pentru materialele plastice şi enzimele care creşteau veşnic. (Rezervele de petrol secătuiseră de mult, însă speciile de enzime bogate în uleiuri reprezentau un substituent adecvat.) Terenurile dintre Oraşe continuau să fie exploatate în subteran, dar şi la suprafaţă, chiar într-o măsură mai extinsă decât bănuia majoritatea oamenilor, pentru cultivarea recoltelor şi creşterea animalelor. Activităţile respective aveau o eficienţă redusă, dar carnea de porc şi de vită, ca şi cerealele îşi găseau întotdeauna desfacere pe piaţa produselor de lux şi puteau fi, de asemenea, exportate.

Totuşi, puţini oameni erau necesari pentru a lucra în mine şi ferme, pentru a exploata culturile sau a asigura distribuirea apei, iar respectivii se limitau la supravegherea de la distanţă. Roboţii munceau mai bine şi aveau mai puţine doleanţe.

Roboţii! Aceasta era cea mai mare ironie a sorţii. Creierul pozitronic fusese inventat pe Pământ şi tot pe Pământ roboţii fuseseră utilizaţi întâia dată în scopuri productive.

Nu pe Lumile Exterioare, deşi, bineînţeles, ele se comportaseră dintotdeauna ca şi cum roboţii ar fi fost produsele culturii lor.

Nu se putea desigur nega faptul că, dintr-un punct de vedere, apogeul economiei bazate pe roboţi se consemnase pe Lumile Exterioare. Pe Pământ utilizarea roboţilor fusese mereu limitată la minerit şi agricultură. De abia în ultimul sfert de secol, sub imboldurile spaţialilor, roboţii pătrunseseră lent în Oraşe.

Oraşele erau perfecte. Toţi oamenii, mai puţin medievaliştii, ştiau că nu exista un substituent al lor, cel puţin nu unul de calitate. Singura problemă era că nu aveau să rămână de-a pururi perfecte. Populaţia Pământului continua să crească şi, într-o bună zi, în ciuda eforturilor Oraşelor, numărul de calorii disponibile pe cap de locuitor avea pur şi simplu să coboare sub nivelul de subzistenţă.

Situaţia era cu atât mai neplăcută cu cât se ţinea seama de existenţa spaţialilor, urmaşii primilor emigranţi de pe Pământ, care trăiau în huzur pe planetele lor slab populate, dar abundând în roboţi. Spaţialii erau decişi să-şi păstreze confortul rezultat din subpopulare şi din acest motiv menţineau o rată scăzută a natalităţii şi nu acceptau imigranţi din furnicarul Pământului. Iar asta…

Se apropia Oraşul Spaţial!

Subconştientul lui Baley îi dădu un ghiont, avertizându-l că ajunsese lângă secţiunea Newark. Dacă mai întârzia mult, avea să se trezească gonind spre sud-vest, către secţiunea Trenton, abătându-se de la destinaţie, prin inima ţinutului cald şi cu izuri grele al fermelor de enzime.

Totul era o chestiune de sincronizare. Coborârea pe rampă, strecurarea printre călătorii în picioare, care mormăiau nemulţumiţi, apoi drumul în lungul balustradei până la cea mai apropiată ieşire, şi în sfârşit trecerile rapide pe benzile deceleratoare.

Când termină, Baley se afla exact la ramificaţia spre staţionara corectă. Nu-şi supraveghease nici măcar o clipă paşii, ci lăsase totul în seama subconştientului. Probabil că dacă ar fi încercat să-şi calculeze fiecare mişcare, ar fi nimerit cu totul în altă parte.

Detectivul se pomeni într-o semi-izolare neobişnuită. Doar un poliţist se găsea cu el în staţionară şi, cu excepţia zumzetului expresului, domnea o linişte aproape inconfortabilă.

Poliţistul se apropie şi Baley îşi arătă legitimaţia cu un gest scurt, nerăbdător. Poliţistul ridică braţul şi-i permise să treacă.

Coridorul se îngustă şi coti de trei-patru ori, sub unghiuri strânse într-o configuraţie evident deliberată. Gloatele de pământeni nu se puteau înghesui cu succes pe aici, iar asaltul direct devenea imposibil.

Baley se simţi recunoscător pentru faptul că întâlnirea cu partenerul său fusese stabilită în partea aceasta a Oraşului Spaţial. Nu-l încânta defel ideea unei examinări medicale, în ciuda reputatei politeţi cu care se desfăşura aceasta.

Un spaţial aştepta în locul în care mai multe uşi duceau spre cerul liber şi domurile Oraşului Spaţial. Era îmbrăcat conform modei pământene, cu pantaloni strânşi pe talie, largi la glezne şi cu vipuşti colorate. Purta o cămaşă Textron obişnuită, cu fermoar, avea gulerul descheiat şi mânecile suflecate, dar era un spaţial. Ceva anume din postura sa, ţinuta capului, trăsăturile calme şi lipsite de emoţie ale chipului cu pomeţi înalţi, părul arămiu tuns scurt, perfect aranjat, pieptănat peste cap şi fără cărare, îl deosebeau imediat de pământenii nativi.

Baley se apropie rigid şi rosti cu glas inexpresiv:

— Sunt detectiv Elijah Baley, Departamentul poliţie, Oraşul New York, clasificare C-5.

Îşi arătă legitimaţia şi continuă:

— Am fost instruit să mă prezint la poarta de acces în Oraşul Spaţial pentru a mă întâlni cu R. Daneel Olivaw. (Îşi privi ceasul.) Am ajuns mai devreme. Pot cere să-mi fie anunţată sosirea?

Încerca un fior lăuntric. După o vreme, se obişnuise cu modelele terestre de roboţi, dar cele spaţiale aveau să fie diferite. Nu văzuse nici unul deocamdată, însă pe Pământ erau la ordinea zilei poveşti teribile, transmise în şoaptă, despre roboţi formidabili şi înspăimântători care acţionau cu forţe supraumane pe îndepărtatele şi scânteietoarele Lumi Exterioare. Fără să vrea, încleştă dinţii.

Spaţialul îl ascultă politicos şi răspunse:

— Nu va fi necesar. Te aşteptam.

Baley ridică automat mâna, apoi o lăsă să cadă. Maxilarul inferior îi căzu de asemenea, alungindu-i şi mai mult chipul. Nu izbuti să pronunţe nici un cuvânt. Gândurile îi încremeniseră în minte.

— Permite-mi să mă prezint, urmă spaţialul. Sunt R. Daneel Olivaw.

— Da? Greşesc cu ceva? Crezusem că prima iniţială…

— Perfect adevărat. Sunt un robot. Nu ai fost anunţat?

— Ba da… (Baley îşi ridică palma transpirată spre păr şi îl netezi în mod inutil. După aceea întinse mâna.) îmi cer scuze, domnule Olivaw. Nu ştiu ce mi-am imaginat. Bună ziua. Sunt Elijah Baley, partenerul dumitale.

— Perfect. (Palma robotului o strânse pe a sa cu o forţă ce spori lent, atingând un maximum confortabil şi prietenos, apoi se reduse treptat.) Par totuşi să detectez o anumită tulburare. Pot să te rog să fii deschis cu mine? într-o relaţie ca a noastră, este cel mai bine să ne împărtăşim toate faptele relevante. De asemenea, pe planeta mea se obişnuieşte ca partenerii să se tutuiască. Sper că nu este contrar obiceiurilor voastre.

— Atât doar, ştii…, făcu Baley disperat, …nu semeni cu un robot.

— Asta este ceea ce te tulbură?

— Cred că n-ar trebui. Da… Daneel. Pe planeta ta, toţi sunt ca tine?

— Ca şi în cazul oamenilor, Elijah, există anumite diferenţe individuale.

— Roboţii noştri… Ei bine, în cazul lor îţi dai seama imediat că sunt roboţi. Tu însă semeni cu un spaţial.

— Am înţeles. Te aşteptai la un model primitiv şi ai fost surprins. Este însă logic ca în acest caz să fie utilizat un robot cu caracteristici umanoide pronunţate, dacă se doreşte evitarea neplăcerilor. Nu este adevărat?

Avea perfectă dreptate. Prezenţa în Oraş unui robot cu evidente caracteristici mecanice ar fi atras rapid necazuri.

— Aşa-i, încuviinţă Baley.

— Atunci, să pornim, Elijah.

Reveniră spre expres. R. Daneel înţelese imediat scopul benzilor acceleratoare şi le parcurse iute şi abil. Baley, care începuse prin a-şi micşora viteza, se pomeni grăbindu-se iritat.

Robotul îi imită ritmul fără să trădeze vreo urmă de dificultate şi Baley se întrebă dacă nu cumva R. Daneel se mişca în mod deliberat mai lent decât ar fi putut. Ajunse la şirul nesfârşit de vagoane ce formau expresul şi sui într-unui, de-a dreptul imprudent. Robotul îl urmă cu uşurinţă.

Baley era roşu la faţă. Înghiţi două noduri şi spuse:

— O să rămân cu tine, aici, jos.

— Aici? Aparent indiferent atât la zgomot, cât şi la legănarea ritmică a platformei, robotul urmă: Să fi fost informat greşit? Mi s-a spus că, în anumite circumstanţe, o persoană care deţine clasificarea C-5 are dreptul la un loc pe nivelul superior.

— Aşa este. Eu pot urca acolo, dar tu nu poţi.

— De ce nu te pot însoţi?

— Trebuie să fii C-5, Daneel.

— Ştiu asta.

— Tu nu eşti un C-5.

Conversaţia era dificilă. Ţiuitul produs de frecarea cu aerul era mai puternic la nivelul inferior, mai puţin ecranat, şi în mod evident detectivul dorea să păstreze un ton scăzut.

— De ce n-aş putea fi un C-5? întrebă R. Daneel. Sunt partenerul tău şi, ca atare, am acelaşi rang. Mi s-a dat acest ID.

Dintr-un buzunar interior al cămăşii, scoase un card de legitimare dreptunghiular, absolut original, pe care figura numele Daneel Olivaw, fără iniţiala „R” cea extrem de importantă. Clasificarea era C-5.

— Haide sus, rosti rigid Baley.

După ce se aşeză, detectivul rămase cu privirea aţintită drept înainte, furios pe sine şi extrem de conştient de robotul care stătea alături. Se lăsase surprins de două ori. În primul rând, nu-şi dăduse seama că R. Daneel era robot, iar în al doilea rând nu ghicise logica firească ce impunea ca robotului să i se acorde clasificarea C-5.

Desigur, necazul real provenea din faptul că Baley nu era detectivul din legendele îndrăgite, individul care nu putea fi surprins nicicând, cu trăsături imperturbabile, adaptabilitate infinită şi deducţii fulgerătoare. El nu presupusese niciodată că ar fi un asemenea erou arhetipal, dar până atunci nici nu regretase acest lucru.

Ceea ce-l făcea să-l regrete acum era faptul că, după toate aparenţele, R. Daneel Olivaw reprezenta întruparea acelui personaj de legendă.

Aşa şi trebuia să fie. El era un robot.

Baley începu să-şi găsească scuze. Era obişnuit cu roboţi ca R. Sammy, de la birou. Se aşteptase la o creatură cu epidermă din plastic dur şi lucios, având aproape albeaţa cadavrelor. Crezuse că va zări o expresie facială fixată la un nivel ireal de bună dispoziţie prostească. Anticipase gesturi sacadate, vag nesigure.

R. Daneel nu corespundea nici uneia dintre acele ipoteze.

Detectivul trase scurt cu coada ochiului spre robot. R. Daneel se răsuci în aceeaşi clipă, îl privi în ochi şi încuviinţă cu gravitate din cap. Buzele i se mişcaseră natural, atunci când vorbise şi nu rămăseseră pur şi simplu întredeschise precum cele ale roboţilor pământeni. Se întrezărise chiar şi o limbă articulată.

„De ce oare”, se întrebă Baley, „trebuie să stea atât de calm? Toate astea trebuie să fie complet inedite pentru el… Zgomotele, luminile, mulţimile!”

Se ridică, trecu pe lângă R. Daneel şi rosti:

— Urmează-mă!

Coborâră din expres, apoi pe benzile deceleratoare.

„Dumnezeule”, gândi detectivul, „ce-o să-i zic lui Jessie?”

Întâlnirea cu robotul îi alungase din minte întrebarea aceea, care revenea cu o insistenţă îngrozitoare acum, când se îndreptau spre banda locală ce ducea în adâncurile secţiunii Lower Bronx.

— Ştii, Daneel, zise Baley, toată aceasta este o singură clădire — tot ceea ce vezi, întregul Oraş. În el locuiesc douăzeci de milioane de oameni. Expresul funcţionează continuu, zi şi noapte, cu viteza de aproape 100 km/h. Lungimea lui totală este de 400 de kilometri, la care se adaugă sutele de kilometri ale benzilor locale.

„Dintr-o clipă în alta”, se gândi el „o să încep să recit câte tone de produse pe bază de enzime se consumă zilnic în New York, câţi metri cubi de apă bem şi câţi megawaţi pe oră livrează centralele atomo-electrice.”

— În informarea primită, răspunse Daneel, mi s-au adus la cunoştinţă aceste date şi altele similare.

„Ei bine”, îşi spuse detectivul, „bănuiesc că datele similare se referă la hrană, băutură şi energie. De ce aş încerca să impresionez un robot?”

Ajunseseră la East 182nd Street şi peste nici două sute de metri aveau să fie în faţa bateriei de ascensoare care alimenta nivelurile de oţel şi beton ce adăposteau apartamente identice cu al său.

Baley tocmai se pregătea să spună „Pe aici”, când se opri, zărind un pâlc de oameni adunat înaintea uşii de câmp puternic luminată a unuia dintre multele magazine înşiruite la parterul Secţiunii.

Pe un ton automat de autoritate, se adresă celei mai apropiate persoane:

— Ce se-ntâmplă aici?

— Habar n-am, replică bărbatul respectiv, care se ridicase pe vârful picioarelor ca să poată vedea mai bine. De-abia am sosit.

Altcineva răspunse aţâţat:

— Aici lucrează R-ii ăia nenorociţi. Poate c-o să-i arunce afară. Măiculiţă, ce mi-ar plăcea să-i fac bucăţi!

Baley privi nervos spre Daneel, însă dacă partenerul său înţelesese semnificaţia cuvintelor sau măcar le auzise, nu trădă lucrul acesta prin nici o reacţie exterioară.

Detectivul se năpusti în mulţime:

— Lăsaţi-mă să trec! Lăsaţi-mă să trec! Poliţia!

Oamenii se dădură în lături şi Baley auzi cuvintele din urma lui:

— …bucăţi-bucăţele. Şurub cu şurub. Să-i despic încetişor pe-mbinări…

Altcineva chicoti răutăcios.

Baley simţi că-l trece un fior. Oraşul reprezenta apogeul eficienţei, dar în acelaşi timp impunea restricţii locuitorilor săi. Le cerea să trăiască conform unei rutine rigide şi să-şi ordoneze vieţile după un control strict şi ştiinţific. Ocazional, acumularea inhibărilor determina răbufniri.

Îşi reaminti Revoltele Barierei.

Motive pentru revolte antiroboţi existau cu siguranţă. Oamenii care, după o jumătate de viaţă de trudă, se trezeau confruntaţi cu posibilitatea minimumului necesar existenţei pe care o determina declasificarea nu puteau decide obiectiv că vina nu aparţinea roboţilor individuali. Cel puţin în roboţi puteai lovi cu pumnul sau piciorul.

Pe de altă parte, nu puteai lovi în noţiunea abstractă de „politică administrativă” sau într-o lozincă de genul „Producţii superioare prin muncă robotizată!”.

Guvernanţii le considerau „suferinţe inevitabile”. Clătinau cu tristeţe din capete şi ofereau asigurări că după o inevitabilă perioadă de ajustări, pe toţi îi va aştepta o viaţă nouă, mai bună.

Mişcarea medievalistă sporea însă o dată cu procesul de declasificare. Oamenii deveneau disperaţi şi frontiera dintre frustrarea amară şi distrugerea sălbatică era uneori încălcată cu uşurinţă.

În clipa aceea, doar câteva minute puteau separa ostilitatea înăbuşită a mulţimii de o baie de sânge dublată de vandalisme.

Baley îşi croi drum cu disperare spre uşa de forţă.