Cavernele de oţel

7. Călătorie în Oraşul Spaţial

Comisarul de poliţie Julius Enderby îşi lustrui cu grijă ochelarii şi-i aşeză pe nas.

„Nu-i rău trucul”, îşi spuse Baley. „Te face să pari preocupat în timp ce te gândeşti ce să răspunzi şi nici nu te costă vreun ban, aşa cum se întâmplă când îţi aprinzi pipa.”

Şi pentru că tot îşi amintise de asta, scoase pipa şi-şi deschise tabachera. Tutunul constituia unul dintre puţinele produse de lux care mai erau cultivate pe Pământ, dar sfârşitul epocii lui se apropia în mod vizibil. Preţurile crescuseră întruna şi nu scăzuseră niciodată, de când îşi amintea detectivul, iar raţiile scăzuseră întruna şi nu crescuseră niciodată.

După ce-şi aranjă ochelarii, Enderby se întinse spre comanda din capătul biroului său şi comută pentru o clipă uşa în modul de transparenţă unidirecţională.

— El unde-i acum?

— Mi-a spus că vrea să viziteze Departamentul şi l-am lăsat pe Jack Tobin să facă pe ghidul.

Baley îşi aprinse pipa şi reduse cu atenţie diafragma filtrului. Ca majoritatea puritanilor, comisarul nu agrea fumul de pipă.

— Sper că nu i-ai spus că Daneel este robot.

— Bineînţeles că nu.

Comisarul nu se relaxă. Se juca absent cu calendarul automat de pe birou.

— Cum merge? întrebă el fără să-l privească pe Baley.

— Suficient de greu.

— Îmi pare rău, Lije.

— M-ai fi putut avertiza, spuse apăsat Baley, că are un aspect complet uman.

— Nu ţi-am spus? păru surprins Enderby, apoi continuă brusc iritat: Ce naiba, ar fi trebuit să-ţi dai seama! Doar nu ţi-aş fi cerut să-l găzduieşti la tine, dacă ar fi arătat ca R. Sammy. Zi şi tu dacă nu-i aşa?

— Aşa este, comisare, dar eu nu văzusem în viaţa mea un robot ca el, pe când tu ai mai întâlnit astfel de creaturi. Nici măcar nu ştiusem că aşa ceva este posibil. Pur şi simplu, ţi-aş fi fost recunoscător dacă ai fi făcut-o, asta-i tot.

— Ai dreptate, Lije — ar fi trebuit să te avertizez şi-mi cer scuze că n-am făcut-o. Adevărul este însă că misiunea asta, întregul caz, mă stresează în asemenea hal încât aproape tot timpul mă răstesc fără motiv la oameni. El — vreau să spun R. Daneel — este un tip nou de robot. Nu-i deocamdată decât un prototip, o etapă experimentală.

— Mi-a explicat el însuşi totul.

— Ah, da? Atunci, asta-i situaţia.

Baley se încordă puţin. Deci asta era situaţia… Strângând între dinţi muştiucul pipei, rosti inexpresiv:

— R. Daneel mi-a obţinut permisiunea unei vizite în Oraşul Spaţial.

— În Oraşul Spaţial?! îl privi brusc indignat Enderby.

— Da, este următoarea acţiune logică, comisare. Vreau să văd locul crimei, să pun nişte întrebări…

Enderby clătină din cap cu fermitate.

— Lije, nu cred că-i o idee bună. Noi am cercetat terenul şi mă-ndoiesc că ai putea afla lucruri noi. În plus, spaţialii sunt indivizi ciudaţi. Trebuie trataţi cu toată grija, cu mănuşi, iar tu nu ai experienţă în privinţa asta.

Ridică palma dolofană spre frunte şi adăugă cu o intensitate neaşteptată:

— Îi urăsc!

Baley îşi strecură un ton de ostilitate în voce:

— La naiba, robotul a venit aici, iar eu trebuie să merg acolo. Şi-aşa e destul de neplăcut că trebuie să stau alături de un robot — nu-mi convine deloc să stau pe bancheta din spate. Desigur însă dacă nu mă consideri capabil să conduc ancheta…

— Nici vorbă despre aşa ceva, Lije. Problema n-o reprezinţi tu, ci spaţialii. Habar nu ai cum sunt ei.

— În cazul acesta, comisare, se încruntă şi mai mult detectivul, ce-ar fi să vii şi tu?

În acelaşi timp, fără să fie văzut de şeful său, încleştă pumnii în mod instinctiv, ţinându-şi răsuflarea în aşteptarea răspunsului. Ochii comisarului se lărgiră.

— Nu, Lije, eu nu intru acolo. Să nu mi-o ceri!

În mod vizibil, păru că se străduieşte să-şi controleze cuvintele care îi ieşeau de pe buze fără voia sa. Surâzând neconvingător, adăugă ceva mai calm:

— Nu-mi văd capul de treabă aici. Am rămas cu câteva zile în urmă.

Baley îl scrută gânditor.

— Atunci, uite ce-ţi propun. De ce să nu intri, mai târziu, prin trimensiune? Doar temporar, înţelegi? în caz că am nevoie de o mână de ajutor.

— Da, cred că asta se poate, aprobă Enderby fără entuziasm.

— Perfect. (Baley se uită la ceasul mural, încuviinţă din cap şi se sculă în picioare.) Ţinem legătura, atunci.

În clipa când ieşi din birou, întârzie o fracţiune de secundă în prag şi privi iute în urmă. Zări fruntea comisarului începând să coboare spre antebraţul pe care-l ţinea pe birou. Detectivul fu aproape convins că auzise un icnet.

„Sfinte Iosafat!” gândi el realmente şocat.

Se opri în sala comună şi se aşeză pe colţul unui birou din apropiere, ignorându-l pe ocupantul acestuia, care ridică ochii, murmură un salut scurt şi reveni la munca sa.

Baley demontă filtrul pipei şi suflă în el. Răsturnă pipa deasupra miniaspiratorului de pe birou şi lăsă să dispară scrumul alb şi fin de tutun. Privi cu regret spre pipa goală, montă filtrul la loc şi strecură instrumentul în buzunar. Altă doză dispărută pe vecie!

Rederulă în minte conversaţia purtată cu Enderby. Dintr-un punct de vedere, comisarul nu-l surprinsese. Se aşteptase la împotrivire faţă de orice tentativă din partea sa de a intra în Oraşul Spaţial, deoarece îl auzise vorbind adesea despre dificultăţile relaţiilor cu spaţialii, despre pericolul de a permite altor persoane decât unor negociatori experimentaţi să intre în legătură cu aceştia, chiar şi în privinţa unor chestiuni minore.

Pe de altă parte, nu se aşteptase ca Enderby să cedeze atât de uşor. Bănuise că va insista cel puţin pentru a-l însoţi pe Baley. Toate celelalte cazuri erau neînsemnate în comparaţie cu acesta.

Iar Baley nu dorise aşa ceva, ci dorise exact ceea ce obţinuse. Voise ca Enderby să fie prezent graţie receptorului trimensional, pentru a fi martor la discuţii dintr-o poziţie sigură şi protejată.

Siguranţa era elementul principal aici. Baley avea nevoie de un martor care să nu poată fi scos imediat din joc. Acesta constituia o garanţie minimă a propriei sale siguranţe.

În privinţa respectivă, comisarul îşi dăduse acordul fără şovăială. Baley îşi aminti de icnetul pe care-l surprinsese din prag şi se gândi: „Sfinte Iosafat, este realmente afectat!”

Un glas voios, dar neclar, se auzi înapoia sa, şi detectivul tresări fără să vrea.

— Ce dracu' vrei? se răsti el iritat.

Zâmbetul de pe chipul lui R. Sammy rămase afişat nătâng.

— Jack spune să te anunţ că Daneel este gata, Lije.

— Bine. Acum, şterge-o de-aici!

Se încruntă spre spinarea robotului care se îndepărta. Nimic mai iritant decât o maşinărie metalică şi stângace care să te tutuiască senin. Se plânsese în sensul acesta, încă de la apariţia lui R. Sammy, dar comisarul ridicase din umeri şi replicase:

— Asta-i situaţia, Lije. Publicul insistă ca roboţii Oraşului să aibă încorporat un circuit puternic de atitudine prietenoasă. Perfect, aşa s-a făcut. El este atras de tine şi te tutuieşte, pentru că utilizarea prenumelui este un act de prietenie.

„Circuit de atitudine prietenoasă!” Nici un robot, indiferent de model, nu putea pricinui vreun rău unei fiinţe umane. Aceea era însăşi prima lege fundamentală a roboticii:

„Robotul n-are voie să pricinuiască vreun rău omului sau să îngăduie, prin neintervenţie, să i se întâmple ceva vreunei fiinţe umane.”

Nu fusese construit nici un creier pozitronic care să nu aibă instrucţiunea aceasta introdusă la un nivel atât de fundamental al circuitelor sale de bază încât să nu poată fi anulată de nici o defecţiune imaginabilă. Ca atare, nu erau necesare circuite specializate de atitudine prietenoasă.

În acelaşi timp, comisarul avusese dreptate. Neîncrederea pământenilor faţă de roboţi era un sentiment iraţional şi circuitele de atitudine prietenoasă trebuia să fie încorporate, la fel cum toţi roboţii trebuia să poarte zâmbete pe chipuri. Cel puţin aşa stăteau lucrurile pe Pământ. . Pe de altă parte, R. Daneel nu zâmbea niciodată.

Oftând, Baley se ridică de pe birou. „Următoarea escală”, îşi spuse el, „sau poate ultima: Oraşul Spaţial!”

Forţele de poliţie ale Oraşului şi anumiţi factori de conducere puteau încă utiliza automobile individuale prin coridoarele Oraşului, ba chiar şi pe străvechile autostrăzi subterane care erau interzise traficului pietonal. Liberalii solicitau întruna ca autostrăzile să fie transformate în terenuri de joacă pentru copii, în noi zone comerciale, ori în extensii ale expresurilor sau benzilor locale.

De fiecare dată însă invocarea energică a siguranţei civile anula orice interpelare. În cazurile unor incendii prea mari pentru a fi rezolvate de echipamentele locale, în cazurile de avarii majore ale sistemelor de ventilaţie sau de alimentare cu energie electrică, dar în primul rând în cazurile unor tulburări civile grave, trebuia să existe modalităţi prin care forţele Oraşului să fie mobilizate în cel mai scurt timp posibil în locaţia afectată. Pentru autostrăzi nu exista şi nici nu putea exista alternativă.

Baley călătorise de câteva ori până atunci pe autostrăzi şi fusese de fiecare dată deprimat de pustietatea lor indecentă. Păreau situate la milioane de kilometri depărtare de pulsaţia vie şi caldă a Oraşului. Acum, conducând maşina de poliţie, autostrada se întindea în faţa ochilor săi aidoma interiorului unui vierme orb şi cav, deschizându-se permanent în alte secţiuni, cu fiecare curbă pe care o descria lin. Fără să se uite, Baley ştia că în urma lui un alt vierme orb şi cav se contracta şi închidea. Autostrada era excelent iluminată, dar luminile erau lipsite de sens în pustietate şi tăcere.

R. Daneel nu contribuia cu nimic la întreruperea tăcerii sau la umplerea golului aceluia. Privea drept înainte, neimpresionat de autostrada pustie, la fel cum fusese neimpresionat de expresul supraaglomerat.

Apoi, brusc, însoţiţi de şuierul ascuţit al sirenei, ieşiră de pe autostradă şi pătrunseră pe banda de vehicule a unui coridor din Oraş.

Din respect pentru trecut, benzile de vehicule continuau să fie marcate pe fiecare coridor important, deşi în prezent nu se putea vorbi despre alte vehicule decât maşinile de poliţie şi pompieri şi despre camioanele de aprovizionare, pietonii circulând perfect liniştiţi pe benzile respective. Acum se împrăştiară, fugind indignaţi, dinaintea sirenei lui Baley.

Detectivul însuşi răsuflă mai destins, când vacarmul mulţimii se abătu asupra sa, dar uşurarea fu doar temporară. După mai puţin de două sute de metri, cotiră pe alte coridoare mute, care duceau la poarta de acces în Oraşul Spaţial.

Erau aşteptaţi. În mod evident, gardienii îl cunoşteau pe R. Daneel din vedere şi, deşi ei înşişi oameni, încuviinţară din capete fără şovăială spre el.

Unul dintre gardieni se apropie de Baley şi-l salută cu politeţe militară perfectă, chiar dacă îngheţată. Era înalt şi grav, deşi nu un exponent perfect al fizicului spaţial pe care-l reprezenta R. Daneel.

— Cardul dumneavoastră de identitate, domnule, vă rog, rosti el.

Îi cercetă rapid, dar meticulos, documentul. Baley observă că gardianul purta mănuşi de culoarea pielii şi filtre nazale abia sesizabile.

Îl salută din nou şi-i restitui cardul.

— Dacă doriţi să faceţi un duş, urmă el, aici există un Personal pentru bărbaţi pe care îl puteţi utiliza.

Baley dori să răspundă că nu era necesar, dar R. Daneel îl trase uşor de mânecă, imediat ce gardianul îşi reluă postul.

— Partenere Elijah, spuse robotul, locuitorii Oraşului New York obişnuiesc să facă duş înainte de a pătrunde în Oraşul Spaţial. Îţi spun lucrul acesta deoarece ştiu că nu doreşti ca, din cauza lipsei de informaţii în această privinţă, să te pui pe tine sau pe noi într-o situaţie inconfortabilă. Te sfătuiesc, de asemenea, să te îngrijeşti de orice necesităţi fiziologice pe care le consideri cuvenite. În interiorul Oraşului Spaţial nu vor exista facilităţi de asemenea natură.

— Nu vor exista facilităţi de asemenea natură?! Imposibil!

— Mă refer, desigur, răspunse Daneel, la cele care pot fi utilizate de locuitorii Oraşului New York.

Pe chipul detectivului apăru o expresie de uimire evident ostilă.

— Regret situaţia, continuă R. Daneel, dar este vorba despre obiceiurile spaţiale.

Fără un cuvânt, Baley intră în Personal. Îl simţi, mai degrabă decât îl văzu, pe Daneel urmându-i.

„Mă controlează?” se întrebă el. „Se asigură dacă spăl de pe mine praful Oraşului?”

Pentru un moment se simţi furios şi fu de-a dreptul încântat de şocul pe care-l pregătea Oraşului Spaţial. Pe neaşteptate i se părea lipsit de importanţă că, practic, îndrepta un blaster spre propriul său piept.

Incinta Personalului era micuţă, dar bine echipată şi de-a dreptul antiseptică din punctul de vedere al curăţeniei. În aer se simţea un iz pişcător. Baley inspiră atent, derutat pentru moment.

„Ozon!” înţelese el brusc. „Incinta este scăldată în radiaţii ultraviolete.”

Un indicator luminos micuţ clipi de câteva ori, apoi rămase aprins, afişând textul: „Vizitatorul este rugat să-şi scoată toate hainele şi pantofii şi să le depună în recipientul de dedesubt”.

Baley se conformă. Îşi scoase blasterul şi centura lui, pe care o fixă pe pielea goală. Simţi arma grea şi inconfortabilă.

Recipientul se închise şi hainele sale dispărură. Indicatorul se stinse, dar altul se aprinse ceva mai departe, anunţând: „Vizitatorul este rugat să-şi satisfacă necesităţile fiziologice şi apoi să utilizeze duşul indicat de săgeată”.

Baley se simţi aidoma unei piese modelate de la distanţă de marginile câmpurilor de forţă pe o linie de asamblare.

Primul său gest după ce intră în cabina micuţă pentru duş fu să deplieze capacul impermeabil al tocului blasterului şi să-l fixeze atent. În conformitate cu testele şi antrenamentele, ştia că-l putea scoate şi utiliza în mai puţin de cinci secunde.

În cabină nu exista nici un cuier sau o proeminenţă de care să-şi agaţe blasterul. Nu se zărea nici măcar stropitorul duşului. Aşeză tocul armei în colţul opus uşii cabinei.

Un alt indicator luminos se aprinse şi-l înştiinţă: „Vizitatorul este rugat să îndepărteze braţele de corp şi să stea în cercul central, cu tălpile în poziţia indicată”.

În clipa când îşi plasă tălpile în adânciturile respective, indicatorul se stinse şi, instantaneu, un spray efervescent şi înţepător îl izbi pe bărbat dinspre plafon, podea şi cei patru pereţi. Baley simţi apa acoperindu-i labele picioarelor. Duşul dură un minut întreg; pielea bărbatului se înroşi sub efectul combinat al presiunii şi apei fierbinţi, iar plămânii săi aspirară disperaţi aer în umiditatea caldă. Urmă apoi un minut de duş cu presiune şi temperatură mai scăzute şi în cele din urmă un minut cu jet de aer cald, lăsându-l uscat şi înviorat.

Detectivul îşi luă arma şi observă că şi aceasta era caldă şi uscată. Îşi prinse tocul la mijloc şi ieşi din cabină la timp pentru a-l vedea pe R. Daneel părăsind duşul vecin. Evident! R. Daneel nu era locuitor al Oraşului New York, dar acumulase praf în decursul vizitei sale.

În mod reflex, Baley îşi feri ochii. Apoi, gândindu-se că, la urma urmelor, obiceiurile lui R. Daneel nu erau cele din Oraş, îşi sili privirea şovăitoare să se întoarcă pentru o clipă. Buzele îi tresăriră într-un surâs insesizabil. Asemănarea lui R. Daneel cu oamenii nu se limita la chip şi palme, ci fusese menţinută cu o acurateţe meticuloasă pe întregul trup.

Baley avansă după aceea în direcţia pe care o urmase din clipa intrării în Personal. Îşi găsi hainele aşteptându-l, împăturite ordonat. Degajau un iz călduţ de curăţenie.

Un indicator anunţa: „Vizitatorul este rugat să se îmbrace şi să-şi aşeze mâna în adâncitura indicată”.

Pământeanul urmă indicaţia şi, când plasă palma pe suprafaţa lăptoasă, simţi o înţepătură scurtă în buricul degetului mijlociu. Ridică brusc mâna şi zări o picătură micuţă de sânge, prelingându-se. Chiar pe când privea, sângerarea se opri.

Şterse picătura de palmă, apoi strânse locul înţepăturii cu două degete de la cealaltă mână. Nici aşa nu mai apăru vreun strop de sânge.

În mod evident, era vorba despre o analiză sanguină. Baley simţi un fior evident de anxietate. Era convins că examinarea anuală de rutină efectuată de medicii Departamentului nu deţinea meticulozitatea sau, poate, cunoştinţele acestor făuritori glaciali de roboţi din exteriorul Pământului. Nu era sigur că dorea o examinare prea amănunţită a stării sănătăţii sale.

Aşteptarea i se păru lungă, dar când indicatorul se aprinse din nou, anunţă simplu: „Vizitatorul este rugat să continue”.

Baley răsuflă adânc, uşurat. Avansă şi trecu pe sub o arcadă. Două braţe metalice coborâră în faţa lui şi în aer apăru un mesaj luminos: „Vizitatorul este avertizat să nu mai înainteze”.

— Ce dracu'…, începu Baley uitând în furia sa că încă nu ieşise din Personal.

Imediat dinapoia lui se auzi glasul lui R. Daneel.

— Bănuiesc că detectoarele au depistat o sursă energetică. Ai asupra ta blasterul, Elijah?

Baley se întoarse brusc, stacojiu la faţă. După două tentative nereuşite, izbuti să articuleze:

— Poliţistul poartă permanent blasterul asupra sa, ori îl are în imediata vecinătate, atât în misiune, cât şi în afara acesteia.

De la vârsta de zece ani, acum era prima dată că vorbea într-un Personal. Atunci o făcuse în prezenţa unchiului Boris, când, de fapt, se plânsese în mod reflex pentru că se lovise la degetul de la picior. Unchiul Boris îi aplicase o corecţie severă acasă şi-i ţinuse o predică îndelungată asupra necesităţii comportamentului decent în public.

— Nici un vizitator nu poate să poarte arme, zise R. Daneel. Acesta este obiceiul nostru, Daneel. Până şi comisarul vostru îşi lasă blasterul la intrare, când ne vizitează.

În aproape orice alte circumstanţe, Baley s-ar fi răsucit pe călcâie şi ar fi plecat imediat, abandonând Oraşul Spaţial şi pe robot. Acum însă era aproape înnebunit de dorinţa de a-şi urma planul şi de a-şi duce răzbunarea la capăt.

„Asta”, gândi el „este examinarea medicală discretă, care a înlocuit-o pe cea mai amănunţită din primele zile.” Prin însuşi clocotul său interior putea înţelege foarte bine indignarea şi mânia care duseseră la Revoltele Barierei din tinereţea lui.

Întunecat la faţă, îşi descheie centura blasterului. R. Daneel i-o luă şi o aşeză într-o nişă din perete. Un oblon metalic subţire glisă peste ea.

— Pune degetul mare în adâncitură, spuse R. Daneel, şi numai amprenta ta va mai deschide compartimentul acesta.

Baley se simţea parcă dezbrăcat, ba chiar într-o măsură mai mare decât fusese sub duş. Trecu de punctul în care accesul îi fusese barat de braţele metalice şi ieşi finalmente din Personal.

Se afla tot într-un coridor, dar acesta părea cumva straniu. Lumina ce se întrevedea în depărtare deţinea o caracteristică nefamiliară. Simţi un curent de aer pe obraz şi, în mod reflex, se gândi că trecuse o maşină de poliţie.

Probabil că robotul îi descifrase nesiguranţa de pe chip, deoarece explică:

— Practic, acum te găseşti în aer liber, Elijah. Coridorul nu mai este climatizat.

Detectivul simţi că-l apucă ameţeala. Cum puteau spaţialii să fie atât de exigenţi faţă de un trup omenesc, numai pentru că venea din Oraş, pentru ca după aceea să respire aerul impur al spaţiilor deschise? îngustă nările, de parcă, apropiindu-le mai mult, ar fi putut filtra mai eficient aerul inspirat.

— Sunt sigur, urmă R. Daneel, că vei constata că aerul liber nu este dăunător sănătăţii omului.

— Bine, şopti slab Baley.

Curenţii de aer îi atingeau iritant chipul. Fără să fie puternici, erau aleatorii şi asta îl deranja.

Lucrurile neplăcute nu se opriră acolo. Coridorul se termina printr-o lumină albastră care, pe măsură ce se apropiau de ea, era înlocuită treptat de o lumină albă foarte intensă. Baley văzuse lumina soarelui. Fusese odată într-un Solariu, în interes de serviciu, dar acolo locul era înconjurat de sticlă protectoare şi imaginea Soarelui în sine fusese refractată într-o strălucire generală. Aici, totul era deschis.

În mod automat, privi spre Soare, apoi întoarse capul. Lăcrimă şi clipi repede din ochii orbiţi.

Un spaţial se apropie şi Baley încercă o undă de suspiciune.

R. Daneel înaintă pentru a-l saluta pe bărbat, strângându-i mâna. Spaţialul privi spre Baley şi spuse:

— Vreţi să mă urmaţi, domnule? Sunt dr. Han Fastolfe.

Situaţia era incomparabil mai bună în interiorul unui dom. Baley se trezi holbându-se la dimensiunile încăperilor şi la modul neglijent de alocare a spaţiului, dar fu recunoscător senzaţiei de aer condiţionat.

Fastolfe se aşeză, încrucişându-şi picioarele lungi, şi spuse:

— Presupun că preferaţi climatizarea în locul adierilor din exterior.

Părea destul de prietenos. Fruntea îi era brăzdată de cute fine, iar pielea de sub ochi şi bărbie începuse să atârne în pungi. Părul i se rărea, dar nu se zăreau fire grizonate. Urechile mari erau clăpăuge, ceea ce-i conferea o înfăţişare amuzantă şi modestă, care-l liniştea pe Baley.

În decursul dimineţii, detectivul privise din nou fotografiile făcute de Enderby în Oraşul Spaţial. R. Daneel tocmai aranjase întâlnirea aceasta şi Baley se pregătea psihic pentru ideea de a-i întâlni pe spaţiali în carne şi oase. Cumva, situaţia diferea considerabil de conversaţiile purtate cu ei prin intermediul kilometrilor de linii telefonice, aşa cum se întâmplase în câteva rânduri.

În general, spaţialii din fotografii semănau cu aceia prezentaţi ocazional în cărţile-film: înalţi, roşcovani, gravi şi chipeşi într-un mod distant. Ca R. Daneel, de exemplu.

Robotul îi arătase pe spaţiali lui Baley, iar la un moment dat pământeanul îl arătase brusc pe unul şi rostise:

— Ăsta eşti tu, nu-i aşa?

— Nu, Elijah, răspunsese R. Daneel, acesta este dr. Sarton, cel care m-a proiectat.

Glasul lui nu trădase nici cea mai mică undă de emoţie.

— Ai fost construit după chipul şi asemănarea creatorului tău? întrebase Baley sarcastic, dar nu i se răspunsese şi, de fapt, nici nu se aşteptase la o replică.

Din câte ştia, Biblia era extrem de puţin cunoscută pe Lumile Exterioare.

Acum detectivul îl privea pe Han Fastolfe, un bărbat care se abătea considerabil de la normele înfăţişării spaţialilor, şi pentru aceasta îi era extrem de recunoscător.

— Doriţi să mâncaţi ceva? întrebă Fastolfe şi indică masa care-i despărţea pe el şi R. Daneel de pământean.

Pe masă se afla doar un bol cu sferoide multicolore şi Baley se simţi uşor surprins. Crezuse că erau ornamente.

— Sunt fructele unor plante naturale care cresc pe Aurora, explică R. Daneel. Îţi sugerez să îl încerci pe cel din specia aceasta. Se numeşte „măr” şi are reputaţia unui gust plăcut.

— Desigur, zâmbi Fastolfe, R. Daneel nu ştie lucrul acesta din experienţă proprie, însă are dreptate.

Baley luă un măr şi-l duse la gură. Suprafaţa fructului era roşie şi verde. O simţea răcoroasă în palmă şi avea un miros slab, dar plăcut. Cu un efort, muşcă din el şi neaşteptatul gust acrişor al conţinutului cărnos îi strepezi limba.

Mestecă încet, cu grijă. Bineînţeles, locuitorii Oraşului consumau alimente naturale, ori de câte ori le-o permiteau raţiile. El însuşi mâncase deseori carne naturală şi pâine, totuşi întotdeauna alimentele respective fuseseră prelucrate într-un mod sau altul -gătite, măcinate, amestecate sau combinate. Cât despre fructe, acestea existau numai sub formă de bulion sau marmeladă. Ceea ce ţinea el acum în mână provenea probabil direct de pe solul murdar al unei planete.

„Sper că măcar l-au spălat”, îşi spuse în gând şi se miră din nou de modul bizar în care percepeau spaţialii igiena.

— Permiteţi-mi să mă prezint mai complet, continuă Fastolfe. Sunt însărcinat cu anchetarea morţii doctorului Sarton din partea Oraşului Spaţial, având o poziţie similară cu cea a comisarului Enderby în Oraşul New York. Dacă vă pot ajuta în vreun fel, sunt gata s-o fac. Suntem la fel de doritori ca şi dumneavoastră, cei din Oraşul New York, pentru o soluţionare discretă a cazului şi prevenirea unor incidente viitoare de aceeaşi natură.

— Vă mulţumesc, dr. Fastolfe, replică Baley, şi vă apreciez atitudinea.

„Cam atâta”, îşi spuse el „cu politeţurile.” Muşcă din miezul mărului şi simţi în gură nişte ovoide dure. Le scuipă în mod automat. Ovoidele, mici şi închise la culoare, zburară în toate părţile şi aterizară pe podea, unul fiind cât pe ce să lovească piciorul lui Fastolfe, dacă spaţialul nu l-ar fi retras grăbit.

Baley se înroşi la faţă şi se aplecă să le culeagă.

— Nu-i nimic, domnule Baley, spuse politicos Fastolfe. Lăsaţi-le, vă rog.

Detectivul se îndreptă în scaun şi aşeză cu grijă mărul pe masă. Avea senzaţia inconfortabilă că, după plecarea sa, micuţele ovoide pierdute vor fi căutate şi absorbite prin sucţiune, că bolul cu fructe va fi incinerat sau înlăturat din Oraşul Spaţial şi chiar odaia în care se aflau ei va fi dezinfectată cu virusocid.

Îşi camuflă stânjeneala prin bruscheţe.

— Aş dori permisiunea ca discuţiei noastre să i se alăture comisarul Enderby, prin prezenţă trimensională, rosti el.

Fastolfe ridică din sprâncene.

— Evident, dacă asta doriţi. Daneel, vrei să faci legătura?

Baley rămase tăcut, într-un inconfort evident, până ce suprafaţa sclipitoare a paralelipipedului mare din colţul încăperii dispăru, prezentându-l pe comisarul Julius Enderby şi o parte a biroului său. În clipa aceea, inconfortul dispăru şi Baley simţi pur şi simplu dragoste pentru figura familiară, dublată de dorinţa de a reveni în siguranţă, în cabinetul acela sau, de fapt, oriunde în Oraş. Chiar şi în zona cel mai puţin atrăgătoare a districtelor Jersey, unde se cultivau enzimele.

Acum, când avea martorul dorit, Baley nu mai vedea nici un motiv pentru a mai tărăgăna lucrurile.

— Cred, zise el, că am soluţionat misterul morţii lui Sarton.

Cu coada ochiului, îl zări pe Enderby sărind în picioare şi prinzându-şi disperat (dar cu succes) ochelarii care-i zburaseră de pe nas. Deoarece stătea în picioare, capul îi ieşea din limitele receptorului trimensionial şi comisarul fu nevoit să se reaşeze, roşu la faţă şi incapabil să articuleze un cuvânt.

Cu capul înclinat spre un umăr, Fastolfe părea şi el surprins, deşi nu se manifestase atât de vădit. Numai R. Daneel rămăsese neclintit.

— Vreţi să spuneţi, întrebă spaţialul, că ştiţi cine a comis crima?

— Nu, răspunse Baley, vreau să spun că n-a existat nici o crimă.

— Ce?! răcni Enderby.

— O clipă, comisare Enderby, interveni Fastolfe ridicând o mână. Privindu-l fix pe Baley, întrebă: Vreţi să spuneţi că dr. Sarton este viu?

— Da, dr. Fastolfe, şi cred că ştiu unde este.

— Unde?

— Chiar aici, spuse Baley şi indică ferm spre R. Daneel Olivaw.