Halta

1

Vacarmul încetase. Fumul se răspândea în vălătuci cenuşii subţiri peste pământul torturat, peste gardurile dărâmate şi piersicii sfârtecaţi de explozii. Acum, liniştea stăpânea locul unde, cu puţină vreme în urmă, oamenii strigaseră, se sfâşiaseră între ei cu ură, se înfruntaseră în numele unui ideal demult uitat şi se prăbuşiseră.

Preţ de nesfârşite clipe, de la o zare la alta, se rostogoliseră tunete asurzitoare, pământul se repezise în ţăndări către cer, se auziseră ţipetele cailor şi răcnetele răguşite ale oamenilor, şuieratul plumbului şi zgomotul înfundat când acesta atingea ţinta; sclipiseră focurile de armă şi oţelul, fâlfâiseră curajos culorile stindardelor.

Apoi totul se sfârşise şi liniştea cotropise pământul.

Dar liniştea nu avea ce căuta aici, nu avea nici un drept asupra locului şi zilei, şi fugi din calea gemetelor de durere, strigătelor după apă şi rugilor de moarte care se auziseră ore întregi sub soarele de vară. Mai târziu, formele chircite se potoliseră şi o duhoare bolnăvicioasă se lăsase peste mormintele de suprafaţă.

Fuseseră nume mândre — Brigada de Fier, A 5-a New Hampshire, A 2-a Minnesota, A 16-a Mâine — acum, însă zăceau toate în ţărână.

Mai puţin Enoch Wallace.

El încă mai ţinea muscheta sfărâmată în mâinile băşicate. Faţa îi era mânjită cu praf de puşcă şi încălţările spoite cu noroi şi sânge.

Era încă în viaţă.