Halta

12

Enoch se îndepărtă de container şi ridică de jos lemnul. O baltă mică de lichid se scursese de pe el şi lucea pe podea.

Îl duse lângă una din ferestre şi-l cercetă. Era greu, negru şi dens şi mai păstrase puţină coajă la un colţ. Fusese tăiat la o dimensiune potrivită cu rezervorul în care se odihnea thubanul.

Îşi aminti un articol citit într-un ziar, chiar cu o zi sau două în urmă, în care un savant trăgea concluzia că într-o lume lichidă nu se puteau dezvolta inteligenţe superioare.

Individul se înşela, deoarece rasa thubanilor era teribil de dezvoltată şi multe alte lumi lichide erau membre ale frăţiei galactice. Sunt multe lucruri, îşi spuse Enoch, pe care omul trebuie să le uite şi altele pe care trebuie să le înveţe, dacă va trebui vreodată să afle de civilizaţia galactică.

De exemplu, limitarea la viteza luminii.

Dacă nimic nu s-ar fi deplasat mai iute ca lumina, sistemul de transport galactic ar fi fost imposibil.

Însă oamenii nu trebuiau acuzaţi pentru că îşi alesese viteza luminii drept limită. Toate deducţiile lor se bazau pe observaţii şi, de vreme ce ştiinţa nu descoperise deocamdată nimic care să se deplaseze mai repede ca lumina, era firesc să presupună că acesta era adevărul. Rămânea totuşi o simplă presupunere.

Însă matricile de impulsuri care transportau creaturile între stele erau aproape instantanee, indiferent de distanţă.

Trebuia să admită că aşa ceva nu putea fi crezut cu uşurinţă.

Cu câteva clipe în urmă, creatura din Thuban se odihnise într-un alt container, în alta staţie, şi materializatorul închegase o matrice a sa, nu numai a trupului, ci şi a forţei sale vitale, cea care îi dădea viaţă. Apoi, matricea de impulsuri se deplasase prin spaţiu aproape instantaneu către staţia de primire, unde dăduse naştere unui duplicat al trupului, minţii, memoriei şi vieţii acelei creaturi care acum zăcea moartă la mulţi ani-lumină distanţă. O nouă fiinţă apăruse aproape instantaneu în cuvă, o fiinţă pe de-a-ntregul nouă, dar identică celei vechi, cu aceeaşi identitate şi conştiinţă (întrerupte doar pentru o clipă).

Existau limitări ale matricei, dar fără nici o legătură cu distanţa, fiindcă impulsurile puteau traversa într-o clipă, întreaga galaxie. În anumite condiţii însă, matricea avea tendinţa să se denatureze şi de aceea era nevoie de atâtea staţii. Norii de praf şi de gaz sau zonele de ionizare puternică păreau să degradeze matricile şi în asemenea sectoare ale galaxiei salturile între staţii trebuiau scurtate. Alte zone trebuiau ocolite din pricina marii concentraţii de gaz şi praf distorsionant.

Enoch se întrebă câte trupuri moarte ale creaturii zăceau acum în containerele lăsate în urmă prin alte staţii, aşa cum şi acest corp, după câteva ore, urma să rămână mort în staţia lui, după ce avea să trimită modelul thubanului pe trenul de impulsuri.

Un lung şir de cadavre, gândi el, lăsat printre stele, fiecare urmând să fie dizolvat în acid şi vărsat în bazine îngropate adânc. Iar în acest timp, creatura îşi continua călătoria până la destinaţie, spre a-şi îndeplini misiunea.

Ce fel de misiuni puteau avea atâtea făpturi care treceau prin staţiile răspândite în spaţiu? Stând de vorbă cu una sau cu alta dintre ele, aflase câte ceva, dar de la cele mai multe nu reuşise, nici nu avea vreun drept. La urma urmei el era doar un îngrijitor.

Un fel de gazdă, deşi multe creaturi aveau nevoie doar de cineva care să pună în funcţiune staţia, s-o pregătească pentru ele şi să le trimită mai departe la momentul cuvenit. Şi care să le facă mici servicii.

Privi blocul de lemn şi îşi închipui cât de mulţumit ar fi fost Winslowe să-l aibă. Un lemn atât de negru şi cu o granulaţie atât de fină era o adevărată raritate.

Ce-ar fi crezut Winslowe dacă ar fi ştiut că lemnul statuetelor pe care le cioplea provenea de pe planete necunoscute, aflate la mulţi ani-lumină depărtare? Enoch ştia că poştaşul se întrebase de multe ori de unde venea lemnul şi cum îl căpăta prietenul lui. Dar pe el nu-l întrebase niciodată. Cu siguranţă, îşi dădea seama de ciudăţenia omului care ieşea zilnic să-l întâmpine la cutia poştală. Totuşi nici despre asta nu-l întrebase.

„Asta înseamnă prietenie adevărată”, îşi spuse Enoch.

Bucata aceea de lemn pe care o ţinea în mâini constituia o altă dovadă a prieteniei, prietenia stelelor pentru umilul îngrijitor al unei îndepărtate şi neînsemnate halte, departe de centrul galaxiei, într-unul din braţele spiralei.

Probabil, de-a lungul anilor, se răspândise zvonul că acel îngrijitor colecţiona lemn exotic şi de aceea îi aduceau felurite esenţe. Nu numai acele rase pe care le considera prietene, ci până şi străinii, aşa cum era masa gelatinoasă din container.

Puse lemnul pe masă şi se apropie de frigider. Scoase o felie de brânză pe care Winslowe i-o cumpărase cu câteva zile în urmă şi un mic pachet cu fructe adus de un călător din Sirrah X.

— Au fost analizate, îi spusese, şi le poţi mânca fără griji. N-o să-i facă rău metabolismului tău. Ai mai mâncat? Nu? Păcat. Sunt delicioase. Dacă îţi plac, îţi mai aduc data viitoare.

Din dulapul de lângă frigider, luă o felie mică de pâine, parte din raţia trimisă regulat de Centrala Galactică. Pâinea, făcută dintr-o cereală necunoscută pe Pământ, avea o aromă distinctă de nucşoară şi un gust vag de mirodenii stranii.

Lăsă mâncarea pe masa din bucătărie, aşa o numea el, deşi nu mai exista nici o bucătărie. Apoi puse ibricul de cafea pe plită şi se aşeză din nou la birou.

Scrisoarea rămăsese acolo, desfăcută. O împături şi o aruncă într-un sertar.

Scoase ziarele din hârtie maronie în care erau împachetate şi le aşeză într-un teanc din care alese New York Times, apoi se aşeză pe scaunul lui preferat ca să citească.

NOUA CONFERINŢĂ DE PACE ACCEPTATĂ ÎN CELE DIN URMĂ, spunea titlul de pe prima pagină.

Criza mocnea de mai bine de o lună, ultima din lungul şir de crize care ţinuseră lumea pe muchie, de cuţit vreme de ani de zile. Partea proastă, îşi spuse Enoch, era că toate situaţiile acelea se menţineau în mod artificial, pentru ca una sau alta din părţi să poată obţine un avantaj în nemilosul joc de şah al puterii, dezlănţuit la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Articolele din Times referitoare la conferinţă păreau mai degrabă disperate, aproape fataliste, de parcă cei care le scriseseră — poate şi diplomaţii şi toţi ceilalţi implicaţi — ar fi ştiut că această conferinţă nu urma să ducă la nimic bun, ba dimpotrivă să servească la adâncirea crizei.

Ibricul stătea să dea în foc. Enoch aruncă ziarul şi se grăbi spre plită. Luă din dulap o cană şi reveni cu ea la masă.

Dar înainte să înceapă să mănânce, deschise un sertar şi scoase graficul pe care îl întinse pe masă. Se întreba încă o dată cât de valabil era, deşi pe alocuri părea să aibă un oarecare sens.

Se bazase pe teoria statistică Mizar şi fusese forţat, datorită naturii subiectului, să schimbe câţiva factori, să înlocuiască nişte valori. Se întrebă acum, pentru a mia oară, dacă greşise pe undeva. Oare modificările şi substituţiile distruseseră validitatea sistemului?

Aici, factorii erau: rata naşterilor şi populaţia totală a Pământului, rata mortalităţii, valoarea monetară, costul vieţii, locurile de muncă, progresul medicinii, dezvoltarea tehnologică, indicii industriali, piaţa muncii, cotele comerţului — şi încă multe altele, printre care unele ce nu păreau relevante la prima vedere: preţul de licitaţie al obiectelor de artă, preferinţele locurilor de vacanţă şi de locuit, viteza transportului, incidenţa tulburărilor mintale.

Metoda statistică dezvoltată de matematicienii de pe Mizar putea fi aplicată oriunde şi la orice, dacă se folosea corect. Enoch însă fusese nevoit să o modifice ca s-o adapteze situaţiei Pământului, dar după această adaptare, mai era oare valabilă?

Îl trecu un fior privind-o. Dacă nu greşise, dacă totul fusese corect calculat, dacă modificările nu afectaseră esenţa, atunci Pământul se îndrepta spre alt război: un holocaust nuclear.

Dădu drumul hârtiei, care se strânse sul. Întinse mâna după unul dintre fructele de pe Sirrah şi muşcă din el. Îl plimbă prin gură, savurând gustul delicat. Recunoscu că era la fel de bun pe cât îl lăudase fiinţa ciudată cu chip de pasăre.

Fusese o vreme când sperase ca graficul construit pe teoria Mizar să-i arate, dacă nu o cale de a pune capăt războiului, măcar una de a păstra pacea. Inexorabil, fără încetare, arătase doar calea războiului.

Câte războaie mai putea îndura lumea?

Nimeni nu-i putea răspunde, dar poate că următorul avea să fie şi ultimul, întrucât armele ce urmau să fie folosite în conflict nu fuseseră încă testate şi nimeni nu putea să prevadă efectele lor.

Războiul fusese destul de rău şi în vremurile când oamenii se înfruntaseră faţă în faţă cu armele în mâini. Într-un război modern însă, încărcăturile distrugătoare vor spinteca văzduhul pentru a înghiţi oraşe întregi — ţintind nu obiective militare, ci aglomerările urbane.

Întinse din nou mâna către grafic, apoi o retrase. Nu mai era nevoie să-l privească. Îl cunoştea pe dinafară. Nu mai avea speranţe. Ar fi putut să-l studieze şi să-şi stoarcă creierii până în ziua de apoi, fără să poată schimba ceva. Nu exista absolut nici o speranţă. Lumea pornea încă o dată, cu o furie oarbă şi inutilă, pe drumul războiului.

Pe măsură ce mânca, fructul se făcea tot mai gustos. „Data viitoare”, spusese creatura, „îţi mai aduc”. Dar va mai trece mult până să revină, ori poate că nici n-avea să se întoarcă vreodată. Majoritatea treceau o singură dată, deşi erau câţiva care se arătau săptămânal, călători vechi, obişnuiţi, care îi deveniseră prieteni buni.

Îşi amintea şi de grupul mic de Luminoşi care, cu ani în urmă, îşi aranjaseră opriri de durată la staţie ca să poată sta chiar la masa ceea şi să discute ore întregi. Soseau întotdeauna încărcaţi de coşuri cu mâncare şi băutură, de parcă ar fi venit la un picnic.

După un timp încetaseră să mai vină. Trecuseră ani de când nu mai văzuse pe nici unul din ei şi îi părea rău, pentru că fuseseră cei mai buni tovarăşi.

Bău încă o cană de cafea, relaxându-se în scaun şi gândindu-se la zilele când venea ceata de Luminoşi.

Urechile îi prinseră un susur slab şi ridică iute privirile către femeia de pe sofa, îmbrăcată în rochia sobră, cu corset, după moda anilor 1860.

— Mary, rosti el surprins, sculându-se în picioare.

Ea îi zâmbi în felul ei deosebit. Îi părea atât de frumoasă, cum nu fusese vreodată o femeie.

— Mary, mă bucur atât de mult să te văd aici!

Sprijinit de poliţa căminului, îmbrăcat în uniforma albastră a Uniunii, cu sabie la cingătoare şi mustaţă neagră, apăru un alt prieten.

— Bună Enoch, spuse David Ransome. Sper că nu te deranjăm.

— Nici vorbă, se apără Enoch. Cum să mă deranjeze doi prieteni?

Trecutul era acum cu el, trecutul cel bun şi plăcut, cu aromă de trandafiri, trecutul care nu-l părăsise niciodată.

Undeva departe se auzeau flautul şi toba şi larma băieţilor care mergeau la război, cu colonelul glorios în uniforma lui impecabilă, pe armăsarul cel mare şi negru, iar stindardele regimentului fâlfâiau în adierea caldă de iunie.

Se apropie de sofa şi făcu o mică plecăciune către Mary.

— Cu permisiunea dumneavoastră, doamnă.

— Te rog, răspunse ea. Dacă erai cumva ocupat…

— Deloc, replică Enoch. Chiar speram să veniţi.

Se aşeză pe sofa, nu prea aproape de femeie, privindu-i mâinile ţinute delicat în poală. Ar fi vrut să le ia şi să le prindă o clipă între palmele lui, dar ştia că nu se poate.

Pentru că ea nu era cu adevărat acolo.

— A trecut aproape o săptămână de când nu te-am văzut, spuse Mary. Cum merge treaba?

Enoch clătină din cap.

— Am în continuare aceleaşi probleme. Spionii sunt tot acolo, iar graficul arată război.

David se îndepărtă de cămin şi se aşeză într-un scaun, aranjându-şi cu grijă sabia.

— Războiul de azi e o afacere tristă, declară el. Nu mai e ca pe vremea când luptam noi, Enoch,

— Aşa-i recunoscu bărbatul. Războiul e destul de rău oricum, dar ăsta ar fi groaznic. Dacă Pământul va mai avea parte de un război, vom fi ţinuţi departe — dacă nu pentru totdeauna, oricum multe secole — de confreria galactică.

— Poate că asta nu-i atât de rău, remarcă David. Poate că nu suntem pregătiţi să ne alăturăm celor din spaţiu.

— E adevărat, admise Enoch. Eu sunt chiar convins de asta. Deşi intr-o buna zi am putea fi pregătiţi. Însă ziua asta ar fi amânată mult dacă vom fi loviţi de un război. Trebuie măcar să pari civilizat ca să te alături altor rase.

— Poate că nici nu vor afla vreodată, spuse Mary. Mă refer la război. Ei nu ies în exteriorul staţiei.

Enoch clătină din cap.

— Vor ştii. Cred că ne urmăresc. Şi, oricum, vor citi ziarele.

— Ziarele la care eşti tu abonat?

— Le păstrez pentru Ulise. Teancul acela din colţ… Le ia la Centrala Galactică, de fiecare dată când vine. Ştii, îl interesează foarte mult Pământul, de pe vremea când a trebuit să-şi petreacă aici câţiva ani. Iar după ce le citeşte, bănuiesc că le trimite în toată galaxia.

— Îţi dai seama, întrebă în glumă David, ce-ar spune departamentul de reclamă al acestor ziare dacă ar şti pe unde circulă ele?

Enoch zâmbi la acest gând.

— Uite, publicaţia asta din Georgia, spuse David, care poartă o vechitură de nume, Dixie. Ar trebui să se gândească la ceva potrivit pentru galaxie.

— Mănuşa, sări Mary, pentru că acoperă galaxia ca o mănuşă. Ce părere ai?

— Excelent, surâse David,

— Săracul Enoch, făcu Mary cu remuşcare. Noi facem glume şi el are probleme.

— Nu sunt probleme pe care să le pot eu rezolva, vorbi Enoch. Atât doar că mă îngrijorează. Dacă aş sta înăuntrul staţiei, nu m-ar durea capul. Odată ce am închis uşa, sunt complet ferit de grijile lumii de afară.

— Dar tu nu vrei asta.

— Nu, nu vreau, recunoscu paznicul staţiei.

— Cred că ai dreptate când spui că celelalte rase ne urmăresc, remarcă David. Poate că acum o fac aşa, într-o doară, pentru ca într-o zi să ne invite să ne alăturăm lor. Altfel, de ce ar fi dorit să instaleze o staţie pe Pământ?

— Îşi lărgesc reţeaua, răspunse Enoch. Aveau nevoie de o haltă în acest sistem solar, ca să se extindă în braţul nostru al spiralei.

— Da, e adevărat, încuviinţă David, dar nu aveau nevoie anume de Pământ. Puteau s-o construiască pe Marte şi să folosească un exter drept îngrijorător. Ar fi fost acelaşi lucru.

— M-am gândit deseori la asta, interveni Mary. Au vrut într-adins o staţie pe Pământ şi un pământean drept îngrijitor. Trebuie să fi avut un motiv.

— Am sperat să fie aşa, spuse Enoch, dar mi-e teamă c-au venit prea devreme. Nu suntem încă destul de maturi.

— Păcat, se întristă Mary. Avem atâtea de învăţat. Ei ştiu atât de multe faţă de noi. De pildă, religia lor…

— Nu ştiu dacă e cu adevărat o religie. Pare să aibă câteva lucruri în comun cu ceea ce numim noi religie. Dar nu are la bază credinţa. Nu e nevoie. Se sprijină pe cunoaştere. Vezi tu, ei nu mai cred, ei ştiu deja.

— Te referi la forţa spirituală.

— E o forţă la fel de reală ca oricare alta din univers. Există o forţă spirituală aşa cum există timpul şi spaţiul, gravitaţia şi toţi ceilalţi vectori impalpabili ai universului. Forţa asta există, şi ei pot lua legătura cu ea…

— Dar nu crezi, întrebă David, că şi oamenii o pot simţi? Ei n-o cunosc, dar o simt şi încearcă să o atingă. Nu au cunoaşterea, dar se ajută de credinţă. Iar credinţa aceea vine de demult, poate din vremuri preistorice, de când nu era decât o bănuială, un embrion.

— Aşa cred, Enoch. Deşi nu mă gândeam numai la forţa spirituală. Există şi alte lucruri, metode, filozofii pe care oamenii le-ar putea folosi. Aproape în orice ramură a ştiinţei ne aşteaptă câte ceva care depăşeşte ceea ce avem noi.

Gândul îi zbură la ciudata forţă spirituală şi la maşina şi mai stranie construită cu ani în urmă, prin care poporul galactic putea stabili contactul cu forţa aceea. Maşina avea un nume, dar în graiurile pământene nu exista nici un cuvânt cât de cât similar. „Talisman” era termenul cel mai apropiat, însă părea mult prea grosolan. Mai exista o denumire folosită de Ulise cu câţiva ani în urmă, când discutaseră despre asta.

In galaxie erau o mulţime de lucruri şi concepte care nu-şi găseau exprimarea în nici o limbă terestră. Talismanul însemna mai mult decât un simplu talisman, iar maşina cu acest nume nu era doar o biată maşină. În afară de conceptele mecanice, intervenea şi unul psihic, poate un fel de energie psihică necunoscută pe Pământ. Desigur şi multe altele. Citise câte ceva despre forţa spirituală şi despre Talisman şi îşi dăduse seama cât de neştiutor era, cât de greu de înţeles pentru oameni.

Talismanul putea fi controlat numai de fiinţele cu o anume gândire şi încă altceva (poate — se întrebase Enoch — un anume fel de suflet?). În traducerea lui mintală, aceste creaturi se numeau „senzitivi”, dar iarăşi nu putea fi sigur dacă se apropia de adevăratul sens. Talismanul era dat în custodia celui mai capabil, ori celui mai eficient, ori celui mai devotat (oricare ar fi fost) dintre senzitivii din galaxie. Alesul îl purta din stea în stea, într-un soi de procesiune eternă. Şi pe fiecare planetă, lumea lua contact personal cu forţa spirituală prin Talisman şi custodele acestuia.

Tremura la gândul extazului pur de a atinge spiritualitatea ce curgea prin galaxie şi, fără îndoială, prin întregul univers. Era un fel de asigurare că viaţa avea un loc aparte în marea schemă a existenţei, că oricine, indiferent cât de mic, slab sau neînsemnat, conta în curgerea spaţiului şi timpului.

— Care-i necazul, Enoch? întrebă Mary.

— Nici unul, căzusem pe gânduri. Iartă-mă… Am să fiu atent de-acum înainte.

— Vorbeai de cunoştinţele galactice, îi aminti David. De pildă, matematica aceea ciudată… Ne-ai povestit odată despre ea şi a fost…

— Te referi la matematica de pe Arcturus. Nu ştiu mai multe decât ceea ce v-am spus atunci. E prea complicată. Se bazează pe simbolismul comportamentului.

Într-un fel, se îndoia că asta se putea numi matematică, deşi, prin analiza pe care o făcea, cam asta era. Cu ajutorul ei, savanţii de pe Pământ ar fi fost în stare să imagineze o inginerie a ştiinţelor sociale, logică şi eficientă, la fel cum folosiseră matematica obişnuită în tehnica de zi cu zi.

— Şi biologia rasei din Andromeda, completă Mary. Cea care a colonizat planetele acelea nebune.

— Pământul ar trebui să se maturizeze puţin înainte să se aventureze s-o folosească la fel ca andromedanii. Totuşi, cred c-ar avea aplicaţiile ei şi aici.

Amintindu-şi cum o utilizau andromedanii, Enoch se simţi cuprins de un fior interior. Reacţia lui dovedea că era încă un om al Pământului, legat de toate înclinaţiile, prejudecăţile şi obiceiurile omeneşti. Pentru că ceea ce făceau andromedanii era doar logic. Dacă nu poţi coloniza o planetă în forma ta fizică obişnuită, atunci, firesc, nu trebuie decât să-ţi schimbi înfăţişarea. Te transformi într-o fiinţă care poate rezista în condiţiile planetei, apoi pui stăpânire pe ea. Dacă e nevoie să fii un vierme, atunci devii vierme, sau insectă, ori crustaceu, sau orice altceva este nevoie. Şi nu-ţi schimbi doar trupul, ci şi mintea, ca să te integrezi total.

— Apoi sunt medicamentele şi leacurile, adăugă Mary. Ştiinţa medicală care se poate, aplica aici, pe Pământ. Uite, pachetul acela mic trimis de Centrala Galactică.

— Nişte medicamente care pot vindeca aproape orice boală pământeană, recunoscu Enoch. Astă, probabil, mă doare cel mai mult. Să le ştiu închise în dulapul meu, pe planeta asta, când atâţia oameni au nevoie de ele.

— Ai putea să trimiţi eşantioane la asociaţii medicale sau la vreun concern de medicamente, sugeră David.

Enoch clătină din cap.

— Bineînţeles, m-am gândit la asta. Dar nu pot să nu iau în seamă galaxia. Am o obligaţie către Centrala Galactică. Au luat mari precauţii ca staţia să nu fie cunoscută. Apoi, mai trebuie să ţin seama şi de Ulise şi de toţi ceilalţi. Nu le pot strica planurile, nu pot să-i trădez. Centrala Galactică şi misiunea ei sunt mai importante decât Pământul.

— Loialitate împărţită, făcu David cu uşoară ironie în glas.

— Exact asta e. Cu mulţi ani în urmă, mă gândisem să trimit articole, la unele publicaţii ştiinţifice. Nu la reviste medicale, fireşte pentru că nu cunosc mare lucru despre medicină. Medicamentele sunt acolo, pe raft, cu indicaţii de utilizare, dar nu sunt decât nişte pilule sau alifii. Mai cunosc o mulţime de lucruri despre ele destul cât să dau nişte idei celor ce s-ar apuca să le cerceteze.

— Oricum, n-ar ieşi nimic, spuse David. Nu ai nici o bază tehnică de cercetare, nici titluri ştiinţifice. Nu ai legături cu şcoli sau colegii. Revistele nu te publică până nu dovedeşti cine eşti.

— Mi-am dat şi eu seama, de aceea n-am scris niciodată articolele. Ştiam că era inutil. Nu poţi da vina pe reviste. Au şi ele o responsabilitate, nu-şi deschid paginile chiar oricui. Şi chiar dac-ar fi apreciat articolele mele destul cât să le publice, ar fi vrut să afle cine le-a scris. Iar asta i-ar fi condus direct la staţie.

— Dar şi dacă ai fi scăpat de urmărire, obiectă David, tot nu ai fi fost liniştit. Acum o clipă ai spus că trebuie să fii credincios Centralei Galactice.

— Nu, în acest caz n-ar fi nici o problemă, se apără Enoch. Dacă arunci doar o idee şi laşi savanţii s-o dezvolte, nu periclitezi Centrala Galactică. Cel mai important lucru este, fireşte, să nu dezvălui sursa.

— Chiar şi aşa, puţine ar fi lucrurile pe care le-ai putea spune, insistă David. Ştiinţa galactică este foarte departe de căile bătătorite de aici.

— Ştiu. De pildă, ingineria mentală de pe Menkalinen III. Dacă Pământul ar cunoaşte-o, ar putea fără îndoială să vindece tulburările mintale. Am putea goli toate spitalele, pe care apoi le-am folosi la altceva. Dar cei de pe Menkalinen III ar fi singurii care ne-ar putea învăţa. Eu ştiu doar că sunt cunoscuţi pentru ingineria lor. Nu am nici cea mai mică idee despre cum funcţionează. Asta trebuie s-o înveţi de la ei.

— De fapt tu vorbeşti de ştiinţele fără nume, cele la care nici un om nu s-a gândit, interveni Mary.

— Şi noi suntem rezultatul unor astfel de ştiinţe, făcu David.

— David! exclamă Mary.

— Nu are nici un sens să pretextăm că suntem oameni, se mânie David.

— Dar sunteţi, spuse încordat Enoch. Pentru mine sunteţi oameni. Sunteţi singurii pe care îi am. Ce te necăjeşte, David?

— Cred că a venit vremea să spunem lucrurilor pe nume. Să recunoaştem că suntem nişte iluzii, că am fost creaţi pentru a fi folosiţi, că existăm doar pentru un singur scop: să stăm de vorbă cu tine şi astfel să ţinem locul oamenilor adevăraţi la care tu nu poţi ajunge.

— Mary, strigă Enoch, tu să nu crezi asta!

Întinse mâinile spre ea, apoi le lăsă să cadă, dându-şi seama îngrozit ce fusese pe cale să facă. Era prima oară când încerca să o atingă, prima oară în toţi aceşti ani când uitase.

— Îmi pare rău, Mary. N-ar fi trebuit să fac asta.

În ochii ei sclipeau lacrimi.

— Aş fi dorit să poţi, spuse ea. O, cât aş fi dorit să poţi!

— David! strigă Enoch fără să-şi întoarcă privirea.

— David a plecat, murmură Mary.

— N-o să se mai întoarcă.

Femeia clătină din cap.

— Ce s-a întâmplat, Mary? Ce-i asta? Ce-am făcut?

— Nimic, şopti stins Mary, doar că ne-ai făcut să semănăm prea mult cu oamenii. Cu timpul, am devenit din ce în ce mai umani, până ce am fost în întregime oameni. Am încetat să mai fim păpuşi. Cred că David regretă, nu faptul că nu este om, ci pentru că, om fiind, a rămas totuşi o umbră. Pe vremea când eram marionetele tale, nu avea nici o importanţă, fiindcă nu aveam sentimente omeneşti.

— Mary, te rog, imploră el. Te rog să mă ierţi. Ea se apropie, cu chipul luminat de o tandreţe profundă.

— Nu am de ce să te iert. Mai degrabă cred c-ar trebui să-ţi mulţumim pentru asta. Ne-ai creat pentru că ne iubeai şi aveai nevoie de noi. Este minunat să te ştii iubit şi dorit.

— Dar am încetat de mult să vă influenţez, ripostă Enoch. Acum veniţi la mine din proprie voinţă.

Câtă vreme trecuse? Cu siguranţă, mai mult de cincizeci de ani. Mary fusese prima, apoi David. Dintre toţi, ei fuseseră cei mai apropiaţi şi mai dragi.

Ca să-i creeze, studiase timp de un an ştiinţa nenumită a taumaturgilor din Alphard XXII.

Odată, asta s-ar fi numit magie neagră, dar nu era decât o simplă manevrare a unor forţe universale, fireşti, dar oarecum nebănuite de oameni. Forţe pe care omul poate că nu avea să le descopere niciodată.

— David a simţit că nu putem continua la nesfârşit în joaca noastră, Vine o vreme când trebuie să recunoaştem ce suntem cu adevărat.

— Şi ceilalţi?

— Îmi pare rău, Enoch. Şi ceilalţi.

— Dar tu? Tu ce-ai să faci?

— Nu ştiu, şopti ea. Cu mine se întâmplă altceva. Te iubesc foarte mult.

— Şi eu…

— Nu, nu asta am vrut să spun. Chiar nu înţelegi? M-am îndrăgostit de tine!

Enoch rămase împietrit, cu privirea aţintită asupra femeii, de parcă ar fi fost singurul punct nemişcat din univers, iar lumea şi timpul ar fi trecut în goană pe lângă el.

— Măcar de-ar fi rămas totul ca la început, continuă ea, Atunci eram fericiţi că existam şi emoţiile noastre erau atât de superficiale, ca nişte copii care se jucau. Însă de atunci am crescut. Şi cred că eu m-am schimbat cel mai mult.

Îi zâmbi cu lacrimi în ochi.

— N-o lua atât de tragic, Enoch. Putem…

— Draga mea, te-am iubit din prima zi când te-am văzut. Poate chiar de mai înainte.

Întinse o mână către femeie apoi o trase înapoi, încurcat.

— Nu am ştiut că şi tu…, spuse ea. Nu trebuia să-ţi mărturisesc. Puteai trăi foarte bine şi fără să afli de sentimentele mele.

Enoch clătină din cap, pierdut.

Mary îşi plecă fruntea.

— Doamne, nu merităm asta. Nu am făcut nimănui nici un rău ca să ne pedepseşti.

Femeia îşi ridică din nou privirea către el.

— Măcar de aş putea să te ating…

— Putem să continuăm ca şi până acum, bâigui el. Poţi veni să mă vezi oricând doreşti. Putem…

— N-o să meargă. Nici unul din noi n-ar suporta.

Ştia că Mary avea dreptate, că totul se sfârşise. Vreme de cincizeci de ani, ea şi ceilalţi veniseră la el. Acum, toţi îl părăsiseră. Magia se destrămase. Era din nou singur, mai singur ca niciodată.

Ea nu va mai răspunde la chemarea lui, iar lumea umbrelor şi singura lui iubire va pleca pentru totdeauna.

— Adio, draga mea, şopti Enoch.

Dar era prea târziu. Ea dispăruse deja.

Şi de departe, mai mult ca o părere, auzi şuieratul tânguitor al unui mesaj din centrală,