Halta

31

Într-un colţ al bucătăriei, Enoch găsi nişte cutii goale de carton pe care le folosise Winslowe să-i aducă alimente din oraş. Începu să împacheteze.

Jurnalele, stivuite în ordine, umplură o ladă mare şi o parte din alta. Luă câteva ziare vechi, înveli cu grijă cele douăsprezece sticle de diamant de pe poliţă şi le aşeză în altă cutie, fixându-le bine, ca să le protejeze de şocuri. Din comodă scoase caseta muzicală vegană şi o împachetă cu atenţie. Literatura exteră îşi găsi locul în a patra cutie. Cotrobăi prin birou, dar nu mai găsi decât lucruri fără importanţă împrăştiate pe ici, pe colo, prin sertare. Mototoli graficul şi-l aruncă în coşul de hârtii de lângă birou.

Aranjă cutiile lângă uşă, la îndemână. Putea să mai treacă ceva timp până ce Lewis ajungea cu camionul, dar dacă toate lucrurile importante erau împachetate, le putea scoate el însuşi din staţie.

„Lucrurile importante”, se gândi Enoch. Cine le putea judeca importanţa? Jurnalele şi literatura exteră erau, bineînţeles valoroase. Dar restul? Fiecare obiect avea importanţa lui şi trebuia luat. Dacă avea timp şi nu mai apăreau alte complicaţii, putea căra totul din cameră şi din pivniţă. Îi aparţineau şi avea dreptul la ele, pentru că îi fuseseră dăruite. Asta nu însemna însă că Centrala Galactică urma să fie de acord.

Iar dacă aşa stăteau lucrurile, era vital să poată scăpa cu cele mai importante. Poate ar fi trebuit să coboare în pivniţă şi să le aducă pe aceea împachetate, al căror rost îl cunoştea. Sau poate ar fi fost mai bine să ia câteva materiale despre care ştia câte ceva, decât o mulţime complet necunoscute.

Privi nehotărât prin încăpere. Mai rămăseseră obiectele de pe măsuţă şi piramida de globuri lucitoare pusă în funcţiune de Lucy.

„Vietatea” se târâse din nou pe masă şi căzuse pe podea. Se aplecă şi o luă în mâini. De când o văzuse ultima oară îi crescuse încă un mugure sau doi şi-şi schimbase culoarea, din roz delicat şi palid în albastru-cobalt.

Poate că greşea când îi spunea „Vietatea”. Poate nu era vie. Însă dacă era, el nu-şi putea imagina felul acela de viaţă. Obiectul nu era nici din metal şi nici din piatră, pila nu lăsa nici o urmă şi, în vreo două rânduri, fusese ispitit să-l lovească cu un ciocan să-i vadă reacţia, deşi putea să parieze că nu avea nici un efect. Creştea încet şi se mişca, dar nu reuşise să afle cum o făcea. Dacă îl lăsa nesupravegheat o vreme, constata că se deplasase. Cât timp se ştia privit, nu se clintea, Până acum nu mâncase şi nu lăsase deşeuri. Îşi modificase culoarea, totuşi fără să aibă un ciclu, ori vreun motiv aparent.

I-l dăruise doar cu un an sau doi în urmă, o fiinţă de undeva dinspre Săgetător, un fel de plantă fusiformă de care atârnau o mulţime de cerculeţe ce zornăiau precum clopoţei din argint.

Încercase să afle ce fel de dar era, dar planta mergătoare îşi clătinase clopoţeii fără să răspundă.

Enoch lăsase cadoul pe o margine a biroului, iar după câteva ore, mult după ce creatura plecase, îl găsise la capătul celălalt. Ideea ca un obiect să se poată deplasa i se păruse nebunească şi îşi spusese că se înşelase asupra locului unde îl pusese. Abia după mai multe zile se convinsese că într-adevăr mişca.

Trebuia să ia şi „Vietatea”, laolaltă cu piramida şi cubul care arăta imagini din alte lumi.

Rămase cu „Vietatea” în mâini şi, pentru prima oară, se întrebă de ce anume împacheta.

Acţiona de parcă s-ar fi decis să părăsească staţia, ca şi cum ar fi ales Pământul în locul galaxiei. Dar când şi cum, se întreba, se hotărâse? Ar fi trebuit să judece decizia, însă el n-o făcuse. Nu cântărise avantajele şi neajunsurile. Nu se gândise să o facă. Cumva i se strecurase în minte această idee care odată i s-ar fi părut imposibilă, dar pe care o luase acum atât de uşor.

Absorbise oare, în mod inconştient, etica exteră, evoluând fără să-şi dea seama la un nou mod de a gândi, letargic până în acea clipă?

Mai ştia vreo două cutii goale în baracă şi avea de gând să le ia, să termine de împachetat lucrurile din cameră, apoi să încarce pachetele din pivniţă. Aruncă o privire spre fereastră şi-şi dădu seama, surprins, că trebuia să se grăbească, deoarece soarele era aproape la asfinţit. Curând avea să se întunece.

Îşi aminti că sărise peste masa de prânz, dar deocamdată nu avea timp să mănânce. Putea s-o facă mai târziu.

Când se întoarse să aşeze „Vietatea” pe masă auzi un sunet slab care îl îngheţă.

Era semnalul materializatorului în funcţiune. Nu se putea înşela; auzise sunetul prea des ca să mai aibă vreo îndoială.

Cu siguranţă era materializatorul oficial, pentru că nimeni nu putea călători prin celălalt fără să trimită un mesaj prealabil.

Ulise, gândi el, se întorcea Ulise. Sau mai degrabă un alt membru al Centralei Galactice, pentru că şi Ulise ar fi trimis un mesaj.

Din colţul umbrit, o siluetă zveltă şi întunecată, părăsea cercul de ţintă.

— Ulise! strigă Enoch, dar realiză iute că se înşela.

Pentru o clipă avu impresia că zăreşte o creatură elegantă, cu joben, cravată albă şi frac, apoi îşi dădu seama că are dinainte un fel de şobolan ridicat pe picioarele din spate, cu blana întunecată, linsă, şi o faţă ascuţită de rozător. Când creatura îşi întoarse capul spre el, îi surprinse o lucire roşie în ochi. Apoi făptura scoase un obiect cu luciri metalice dintr-un toc de piele prins la brâu.

Lui Enoch ceva i se păru în neregulă. Exterul ar fi trebuit să-l salute şi să-i vină în întâmpinare. În loc de asta, abia dacă îi aruncase o privire sângerie şi se întorsese din nou către colţ.

Obiectul metalic nu putea fi decât o armă.

În felul ăsta, gândi Enoch, voiau ei să închidă staţia? Trimiteau pe cineva care să-l execute, altcineva decât Ulise, pentru că nu-l puteau obliga să-şi ucidă un prieten vechi?

Nu avea timp să ajungă la puşca de pe birou. Totuşi creatura nu se întorsese spre el — privea doar spre colţul încăperii, cu arma lucind în mână.

Brusc alarmat, Enoch răcni şi aruncă „Vietatea” într-acolo.

Şobolanul nu avea de gând să ucidă îngrijitorul, ci să distrugă halta. Singurul obiect din colţul respectiv era complexul de control, centrul nervos al staţiei. Dacă acela cădea, staţia era moartă. Ca să poată fi repus în funcţiune, ar fi trebuit să se trimită o echipă de tehnicieni cu o navă spaţială de la staţia cea mai apropiată, călătorie care ar fi durat ani mulţi.

La strigătul lui Enoch, făptura tresări şi se întoarse. „Vietatea” care zbura spre el, rostogolindu-se în aer, îl lovi în burtă şi-l izbi de perete.

Enoch se năpusti cu braţele întinse ca să placheze creatura. Arma zbură şi zăngăni pe podea. Enoch căzu peste exter şi nările i se umplură cu duhoarea trupului îmblănit.

Prinse şobolanul în braţe şi-l ridică. Nu era atât de greu pe cât se aşteptase. Îl azvârli puternic, departe de colţ.

Creatura alunecă pe podea, se lovi de un scaun şi se opri, dar în clipa următoare sări ca un arc de oţel şi se repezi după armă.

Enoch făcu doi paşi, îl apucă de gât şi-l scutură atât de sălbatic încât pistolul îi căzu din nou din mână, iar sacul de pe umăr, legat cu o curea, i se lovi de coaste.

Mirosul devenise atât de greu, încât pământeanului i se păru că devenise vizibil; apoi, brusc simţi că pieptul îi ia foc. Dădu drumul şobolanului şi dădu înapoi, se încovoie de mijloc şi vomită. Îşi duse mâinile la faţă şi încercă, să împingă duhoarea deoparte, să-şi cureţe nările şi gura, să-şi limpezească ochii.

Îşi văzu, ca prin ceaţă, adversarul ridicându-se smulgând arma şi grăbindu-se către uşă. Nu auzi ceea ce rostise, dar uşa se deschise şi creatura dispăru dincolo de ea.