Halta

2.

Doctorul Erwin Hardwicke îşi răsucea enervant creionul între palme, privind cu oarecare calcul la bărbatul din partea cealaltă a biroului.

— Nu înţeleg, spuse Hardwicke, de ce a trebuit să vii la mine.

— Păi, dumneata reprezinţi Academia Naţională…

— Iar dumneata — Securitatea Naţională.

— Uite ce-i, doctore, hai să spunem că vizita asta e neoficială. Să spunem că sunt un cetăţean nedumerit care a venit aici să caute îndrumare.

— Vreau să te ajut, dar nu văd cum. Toată afacerea e atât de neclară şi de prezumtivă…

— La naiba, omule, făcu Claude Lewis, nu poţi nega dovezile, atâtea câte sunt.

— Bine, atunci hai s-o luăm încet de la capăt. Ziceai de omul ăsta…

— Îl cheamă Enoch Wallace, începu Lewis. E în vârstă de o sută douăzeci şi patru de ani. S-a născut la o fermă la câteva mile de oraşul Millville în Wisconsin, pe 22 aprilie 1840, singurul copil al lui Jedediah şi Amanda Wallace. La chemarea lui Abe Lincoln s-a înrolat voluntar printre primii. A luptat în Brigada de Fier, ştearsă de pe faţa pământului la Gettysburg în 1863. Dar Wallace a reuşit cumva să ajungă într-o altă unitate combatantă şi a continuat să lupte în Virginia sub comanda lui Grant. Făcea parte din compania lui când a fost nimicită la Appomattox…

— Bănuiesc că ai verificat toate datele de care vorbeşti.

— I-am văzut dosarul. Actul de înrolare este la State Capitol în Madison. Restul, inclusiv actul de lăsare la vatră, este aici, la Washington.

— Spuneai că arată de treizeci de ani.

— Nici o zi mai mult. Poate chiar mai puţin.

— Dar n-ai vorbit cu el.

Lewis clătină din cap.

— S-ar putea să te înşeli asupra persoanei. Dacă am fi avut amprentele lui…

— Pe vremea Războiului Civil, replică Lewis, nu se gândeau la amprente.

— Ultimul veteran din Războiul Civil a murit acum câţiva ani, insistă Hardwicke. Cred că fusese un toboşar al Confederaţiei. Trebuie să fie o greşeală pe undeva.

— Aşa am crezut şi eu când am primit misiunea, făcu Lewis clătinând din cap.

— Şi cum de-ai primit-o? Cum de s-a implicat Securitatea într-o asemenea afacere?

— Recunosc, se apără Lewis, este puţin neobişnuit. Dar sunt atâtea implicaţii…

— De pildă nemurirea, nu?

— Ne-a trecut şi asta prin minte. Ne-am gândit că ar fi posibil, dar asta numai în treacăt. Există şi alte considerente. E o afacere ciudată, în care merită să arunci o privire.

— Dar Securitatea…

Lewis făcu o grimasă.

— Vrei să mă întrebi de ce nu s-au ocupat de asta savanţii? Logic, cred că ar fi trebuit. Dar unul din oamenii noştri s-a băgat, ca un idiot, în afacere. Era în concediu. Are rude în Wisconsin, nu chiar în zonă, la vreo treizeci de mile depărtare. A auzit un zvon, abia o părere, o vorbă în treacăt şi, imediat, şi-a vârât nasul. N-a descoperit mare lucru, dar destul cât să bănuiască o afacere.

— E ceva care mă nedumereşte, se miră Hardwicke. Cum poate trăi cineva o sută douăzeci şi patru de ani într-un singur loc fără să devină o celebritate pentru întreaga lume? Îţi dai seama ce-ar scoate ziarele din asta?

— Mă cutremur la aşa gând, spuse Lewis.

— Tot nu mi-ai explicat.

— E ceva mai complicat, oftă Lewis. Ar trebui să cunoşti ţinutul şi lumea de acolo. Partea de sud-vest a statului Wisconsin este cuprinsă între două râuri, Mississippi către apus şi Wisconsin către nord. Departe de râuri se întinde o prerie largă, netedă, cu pământ bogat, ferme prospere şi oraşe. Dar terenul de lângă râu este accidentat şi bolovănos, cu dealuri abrupte şi faleze, cu stânci şi prăpăstii. Unele locuri sunt izolate într-un soi de golfuri, de buzunare. La ele se ajunge pe drumuri proaste, iar fermele — mici şi sărace — sunt locuite de oameni mai aproape, poate, de zilele de pionierat de acum o sută de ani decât de secolul douăzeci. Fireşte, au maşini, aparate de radio şi poate, într-o zi, au să aibă chiar şi televizoare. Dar au rămas de modă veche şi cu spirit de clan, dacă nu toţi, măcar cei izolaţi.

Au existat multe ferme odată, dar azi cu greu se mai poate trăi acolo. Cu timpul, oamenii s-au văzut nevoiţi să părăsească zona. Şi-au vândut fermele pe nimica toată şi s-au mutat în altă parte, cei mai mulţi în oraş, unde puteau, să-şi facă un rost.

Hardwicke clătină din cap.

— Şi cei care au rămas, fireşte, sunt cei mai conservatori.

— Exact. Mai tot pământul aparţine unora care nu trec pe-acolo şi nici nu au pretenţia să-l îngrijească. Poate că-i ţin câteva cirezi, dar nimic mai mult. Nu-i rău să fii scutit de taxe. În zilele astea, o mulţime de pământ e „depus” în bănci.

— Încerci să-mi spui că sălbaticii ăştia — parcă aşa le spuneai, nu? — sunt angajaţi într-o conspiraţie a tăcerii?

— Nu cred că şi-au impus-o, replică Lewis. Asta-i felul lor de a fi, bine înfipţi în trecut şi cu filozofia pionieratului. Îşi văd de ale lor. Nu au chef să vadă pe cineva vârându-şi nasul în treburile lor şi nici ei nu se amestecă în ale altora. Dacă cineva vrea să trăiască o sută de ani, mă rog, e o minune, dar e treaba lui. Iar dacă vrea să trăiască singur şi să fie lăsat în pace, şi asta e tot treaba lui. Poate că vorbesc despre asta între ei, dar nu-şi dau drumul la gură printre străini. Dacă altcineva ar încerca să-i provoace, s-ar preface că n-au habar de nimic.

După un timp, cred că şi-au dat seama că Wallace continuă să fie tânăr în vreme ce ei îmbătrânesc. S-au obişnuit cu minunea şi probabil că n-o mai discută nici măcar între ei. De vreme ce bătrânii nu mai văd nimic neobişnuit în asta, tinerii au luat lucrurile aşa cum sunt. Oricum, nimeni nu-l vede prea des pe Wallace, pentru că e foarte retras.

Prin împrejurimi, fenomenul s-a preschimbat în legendă, o poveste din aceea trăznită cu care nu merită să-ţi pierzi vremea. O istorie fără pic de adevăr, pe care ar fi ridicol să te apuci s-o cercetezi.

— Dar omul tău a făcut-o.

— Da, şi nu mă întreba de ce.

— Cu toate astea, nu a primit el misiunea.

— Au avut nevoie de el în altă parte. Pe deasupra, mai era şi cunoscut prin partea locului.

— Şi tu?

— Mi-au trebuit doi ani de muncă.

— Dar acum ştii povestea în amănunt.

— Nici pe departe. Acum am mai multe întrebări ca la început.

— L-ai văzut pe omul ăsta?

— De multe ori, răspunse Lewis. Dar nu i-am vorbit niciodată. Nu cred să mă fi observat. În fiecare zi merge să se plimbe şi să-şi ridice poşta. Nu-şi părăseşte niciodată pământul. Toate lucrurile de care are nevoie i le aduce poştaşul: un sac de făină, o livră de şuncă, o duzină de ouă, ţigări şi ceva băutură.

— Bine, dar o asemenea cantitate e împotriva regulamentelor poştale.

— Fireşte, dar poştaşul face asta de ani de zile. Nu se întâmplă nimic până ce nu reclamă cineva. Şi n-o s-o facă nimeni. Poştaşii sunt, probabil, singurii prieteni pe care i-a avut vreodată.

— Înţeleg că Wallace ăsta nu se prea ocupă de fermă.

— De loc. Are o grădină de legume, şi-atât. Locul e sălbăticit cu totul.

— Dar trebuie să trăiască din ceva. Trebuie să capete bani de undeva.

— Se descurcă, spuse Lewis. La fiecare cinci sau zece ani, trimite câte un pumn de pietre preţioase la un negustor din New York.

— Legal?

— Nu cred să fie marfă furată, dar dacă cineva s-ar apuca să facă un caz din asta, cred că ar descoperi ceva nereguli. Face asta de multă vreme şi, la început, totul a fost cinstit. Dar legile se mai schimbă şi se pare că nici el, nici cumpărătorul, nu se sinchisesc prea mult.

— Şi ai făcut ceva?

— Când i-am verificat pe cei din oraş, i-am găsit cam agitaţi, răspunse Lewis. Îl fură pe Wallace ca-n codru. Le-am spus să continue să cumpere şi să mă anunţe imediat dacă le pică cineva în control. Le-am mai spus să-şi ţină gura şi să lase lucrurile aşa cum sunt.

— Nu vrei să-l bagi la bănuieli pe Wallace, spuse Hardwicke.

— Nici nu ştii câtă dreptate ai. Vreau ca poştaşul să continue s-o facă pe comisionarul, iar firma din New York să cumpere pietrele. Vreau ca totul să rămână aşa cum a fost. Şi înainte să mă întrebi de unde vin pietrele, am să-ţi spun că nu ştiu.

— Poate are vreo mină.

— Ar fi o mină a dracului de grozavă. Diamante, rubine şi smaralde, toate dintr-un singur loc.

— Bănuiesc că, fie şi la preţul pe care îl capătă pe ele, pune de un venit bunicel.

Lewis aprobă din cap.

— Vinde numai când rămâne fără bani. N-are nevoie de prea mulţi. Duce o viaţă simplă, dacă mă gândesc la sărăciile pe care le cumpără. În schimb, e abonat la o mulţime de reviste şi ziare, precum şi zeci de reviste de ştiinţă. Cumpără o groază de cărţi.

— Tehnice?

— Unele, da. Însă cele mai multe sunt de actualitate ştiinţifică. Fizică, biologie, chimie, de-al-de astea.

— Dar eu nu…

— Bineînţeles că tu nu. Nici eu. Nu-i un savant. Nu are nici măcar pregătirea ştiinţifică de bază. Pe vremea când mergea el la şcoală, nu prea se învăţa aşa ceva, oricum nu la nivelul de azi. Şi-orice ar fi învăţat atunci, acum n-ar mai valora nimic. A terminat patru clase într-o şcoală de ţară — din aceea prăpădită, cu o singură încăpere — şi a petrecut o iarnă într-un fel de academie care-a funcţionat un an sau doi în orăşelul Millville. Ştii, prin 1850 asta însemna ceva mai mult decât o şcoală medie. Wallace a fost, după câte se pare, un tânăr strălucit.

Hardwicke clătină din cap.

— Pare de necrezut. Ai verificat toate datele?

— Cât m-am priceput mai bine. A trebuit, s-o fac pe ascuns. N-am vrut să se prindă careva. Şi am uitat să-ţi spun un lucru: scrie mult. Cumpără registre mari, în pachete de câte o duzină, şi cerneală cu litrii.

Hardwicke se ridică de la birou şi porni să măsoare camera cu pasul.

— Lewis, spuse el, dacă nu mi-ai fi arătat acreditările şi dacă nu le-aş fi verificat, mi-aş fi închipuit că totu-i o glumă proastă.

Se întoarse şi se aşeză din nou. Luă creionul şi începu iar să-l răsucească între palme.

— Te-ai ocupat de cazul ăsta vreme de doi ani. Nu ţi-ai făcut nici o idee?

— Nici una, spuse Lewis. Sunt năucit cu totul. De aceea mă şi aflu aici.

— Mai povesteşte-mi despre el. Ce s-a întâmplat după război?

— În vreme ce era plecat, începu Lewis, i-a murit mama. Tatăl şi vecinii au îngropat-o la fermă. Aşa făcea multă lume pe atunci. Tânărul Wallace a primit permisia, dar n-a ajuns la timp pentru înmormântare. Pe atunci, priveghiul nu ţinea prea mult, iar călătoriile se făceau încet. S-a întors la război. După câte am aflat, asta a fost singura lui permisie. Bătrânul a trăit singur, a muncit la fermă şi s-a descurcat binişor. Din câte am reuşit să prind, a fost un fermier bun, ba chiar grozav pentru vremea lui. Îl preocupau problemele de rotaţia culturilor şi prevenirea eroziunii. Nu avea o fermă după standardele moderne, însă îi asigura existenţa şi îi mai rămânea şi ceva pe deasupra.

Vreme de un an, după ce Enoch s-a întors de la război, au îngrijit amândoi ferma. Bătrânul a cumpărat o cositoare — o drăcie din aia trasă de cai — pentru fân şi cereale. Asta era un progres, bătea de la distanţă coasa.

Într-o după-amiază, bătrânul a ieşit la secerat pe o păşune. Caii s-au speriat de ceva şi au fugit. Tatăl lui Enoch a fost aruncat de pe capră în faţa secerătoarei. N-a fost o moarte prea plăcută.

— Oribil, spuse Hardwicke cu o grimasă de dezgust.

— Enoch a adus trupul tatălui acasă, apoi a luat o puşcă şi a plecat după cai. I-a găsit într-o margine a păşunii, i-a împuşcat pe amândoi şi i-a lăsat acolo. Exact cum îţi spun. Ani de zile, scheletele lor au zăcut pe păşune, înhămate la cositoare, până ce au putrezit hamurile.

După aceea, Enoch s-a întors acasă şi a făcut toate pregătirile. L-a spălat pe taică-său, l-a îmbrăcat în costumul negru cel bun şi l-a întins pe o scândură, după care s-a dus în grajd şi a meşterit un sicriu. La sfârşit, a săpat o groapă lângă mormântul mamei. A terminat treaba la lumina felinarului şi toată noaptea a rămas să vegheze. Când s-a luminat de ziuă, a plecat să anunţe cel mai apropiat vecin şi acesta a răspândit vestea până ce a ajuns la urechile preotului. Au ţinut înmormântarea târziu în după-amiază, apoi Enoch s-a întors acasă. De atunci trăieşte acolo, dar nu se mai îngrijeşte de fermă. Doar de grădina de zarzavaturi.

— Mi-ai spus că oamenii acela nu vorbesc cu străinii. După câte văd, tu ai aflat o mulţime de lucruri.

— Mi-au trebuit doi ani pentru asta. M-am infiltrat printre ei. Am cumpărat o rablă de maşină, m-am târât cu ea până în Millville şi am lăsat să se înţeleagă că sunt un căutător de ginseng.

— Un ce?

— Un căutător de ginseng. O plantă.

— Asta ştiu, dar de ani de zile nu se mai cere pe piaţă.

— Ba se mai cere, însă puţin şi doar din când în când. Exportatorii mai cumpără uneori. Dar am mai strâns şi alte plante medicinale şi m-am prefăcut că ştiu o mulţime de lucruri despre ele. Da, m-am prefăcut, ăsta-i cuvântul. Am inventat multe.

— Ai vrut să fii un om simplu, pe înţelesul acelor oameni, medită Hardwicke cu glas tare. Un fel de sălbatic inofensiv.

Lewis înclină aprobator din cap.

— A mers chiar mai bine decât mi-am închipuit. Ajungea să mă fâţâi pe-acolo şi lumea se şi apuca să-mi vorbească. Ba chiar am găsit chiar şi niscai ginseng. Cel mai bine m-am lipit de familia Fisher. Ăştia trăiesc lângă râu, mai jos de ferma Wallace. Sunt la fel de vechi în ţinut, dar sunt plămădiţi din alt aluat. Fisher-ii sunt oameni simpli, vânători şi pescari. Au văzut în mine un suflet candid. Eram la fel de învechit şi de rupt de lume ca şi ei. I-am ajutat să facă vinul şi să-l bea, am vânat şi am pescuit cu ei şi mi-au arătat locurile unde puteam găsi ginseng — „sang”, cum îi spun ei. Cred că un sociolog ar descoperi în familia asta o mină de aur. Au o frumuseţe de fată, păcat că e surdo-mută.

— Cunosc felul ăsta de-a fi, spuse Hardwicke. M-am născut şi am crescut în munţii din sud.

— De la ei am aflat povestea cu secerătoarea. Aşa că, într-o zi, m-am dus în colţul acela de păşune şi am săpat. Am găsit un craniu şi câteva oase de cal.

— Dar nu poţi să ştii dacă era unul din caii lui Wallace.

— Poate că nu, răspunse Lewis. Dar am găsit şi bucăţi din cositoare. Nu mare lucru, dar destul cât să o recunosc.

— Hai să ne întoarcem la poveste, sugeră Hardwicke. După ce a murit tatăl, Enoch a rămas la fermă. N-a părăsit-o niciodată?

Lewis scutură din cap.

— Trăieşte în aceeaşi casă. Nu s-a schimbat nimic. Parcă nici casa n-a îmbătrânit mai mult decât omul.

— Ai fost înăuntru?

— M-am apropiat, dar nu am reuşit să intru. Să-ţi povestesc cum a fost.