Halta

16

Enoch se ridică de la birou şi puse registrul înapoi pe raft.

Se întoarse şi rămase şovăind.

Avea o mulţime de lucruri de făcut. Trebuia să citească ziarele, să-şi scrie jurnalul, să se uite peste ultimele două apariţii din Jurnalul Cercetării Geofizice.

Dar nu avea chef de nimic. Îl năpădeau prea multe gânduri, prea multe griji şi prea multă tristeţe.

Era în continuare urmărit, îşi pierduse prietenii-umbre, iar lumea se îndrepta spre un alt război.

Deşi poate nu ar fi trebuit să-l îngrijoreze soarta lumii. Putea renunţa oricând la ea. Dacă n-ar mai fi deschis uşa, puţin i-ar mai fi păsat de cele ce se întâmplau dincolo de aceasta. El avea o lume mai mare decât ar fi visat vreodată cineva. Nu-i trebuia Pământul.

Însă ştia că nu era în stare să renunţe.

Se îndreptă spre ieşire, rosti fraza şi zidul se deschise, îl lăsă să treacă dincolo, în baracă, apoi se închise din nou.

Ocoli casa şi se aşeză pe treptele verandei.

Soarele cobora pe cerul de apus şi în curând avea să fie seară. Deja o briză slabă şi rece risipea căldura zilei. Corbii se roteau în cercuri largi deasupra câmpului din marginea pădurii.

I-ar fi fost greu să închidă uşa, să o ţină închisă, să nu mai simtă soarele şi vântul, să uite mirosul schimbător al anotimpurilor. Omul nu era încă pregătit pentru asta, nu devenise atât de dependent de mediul pe care şi-l crease, ca să se poată rupe complet de planeta natală. Avea nevoie de soare, de pământ şi de vânt.

Ar fi trebuit să iasă şi să stea mai des acolo, pe verandă, nefăcând nimic, doar privind pădurea şi râul către apus şi albastrul dealurilor Iowa peste Mississippi, urmărind corbii rotindu-se pe cer şi porumbeii aşezându-se pe acoperişul grajdului.

Merita oare să îmbătrânească o oră în fiecare zi pentru asta? Deocamdată nu avea nevoie să-şi drămuiască orele, ba chiar putea veni o vreme când, sătul de-atâta viaţă, să-şi cheltuiască timpul la întâmplare.

Auzi sunetul unor paşi fugind dinspre colţul îndepărtat al casei, o goană împiedicată, epuizată

Sări în picioare şi se grăbi în curte în întâmpinarea celei care alerga spre el cu mâinile întinse. Când se apropie destul de mult, o prinse în braţe şi o strânse la piept ca să nu cadă.

— Lucy! strigă el. Lucy! Ce s-a întâmplat, copilă?

Simţi spatele ei cald şi lipicios. Ridică o palmă mânjită de sânge şi văzu ţesătura rochiei umedă şi închisă la culoare.

O apucă de umeri şi o îndepărtă ca să-i poată vedea faţa. Ea îşi trase rochia în jos, dezgolindu-şi spatele pe jumătate. Carnea de pe umeri era sfâşiată de tăieturi lungi, care încă mai sângerau.

Ridicându-şi rochia la loc, Lucy se întoarse către el. Făcu un gest de rugăminte şi arătă spre deal, înspre câmpul de la marginea pădurii.

Zări o mişcare, cineva venea printre copaci. Lucy văzuse şi ea, pentru că se strânse din nou, tremurând, la pieptul lui.

Enoch se aplecă, o luă în braţe şi fugi în baracă. Rosti fraza, peretele se deschise şi intră în staţie.

Ajuns înăuntru, cu Lucy Fisher ghemuită în braţele sale, îşi dădu seama de marea lui greşeală. În momentele de luciditate, n-ar fi făcut-o niciodată.

Acţionase însă din instinct, fără să gândească. Fata ceruse protecţie şi aici o avea, aici nu o putea atinge nimic din lume. Dar era o fiinţă omenească şi, în afară de el, nici una nu ar fi trebuit să-i treacă pragul.

Acum nu se mai putea schimba nimic.

O aşeză pe sofa, apoi se îndepărtă. Ea rămase acolo, privindu-l, surâzând uşor, de parcă n-ar fi fost sigură că are voie să zâmbească în asemenea loc. Ridică o mână şi încercă să-şi şteargă lacrimile de pe obraz, apoi privi iute prin încăpere şi buzele i se rotunjiră a mirare.

Enoch arătă către sofa şi clătină un deget, încercând să-i spună că trebuia să rămână locului, nemişcată. Făcu un gest cuprinzător cu mâna şi scutură din cap cu asprime.

Ea îl privi fascinată, apoi zâmbi şi plecă fruntea în semn că înţelesese.

Bărbatul îi luă una din mâini şi o bătu uşurel, încercând s-o liniştească, să-i spună că totul era bine, dacă nu se clintea din locul ei.

Lucy îi zâmbi fără să fie mirată, întinse mâna liberă şi o flutură uşor către măsuţa cu obiecte extere.

Enoch încuviinţă din cap şi fata luă unul din obiecte, răsucindu-l admirativ în mână.

Enoch se indică şi se îndreptă către puşca agăţată în cui pe perete. O luă şi ieşi să-i înfrunte pe cei care o urmăriseră pe Lucy.