Halta

33

Nu era obişnuit cu un astfel de sentiment. Şi-l dorise întotdeauna şi ar fi vrut să-l aibă la nesfârşit.

Depăşea orice descriere — iubire, mândrie, adoraţie, apropiere — toate astea şi mai mult de-atât. Era un sentiment care apropia şi simplifica totul, care înlătura teama şi tristeţea, deşi în spatele său se ascundea un fel de nostalgie, de parcă ar fi ştiut că nu va, ai cunoaşte în veci un asemenea moment, că după o clipă se va pierde pentru totdeauna. Dar extazul se încăpăţâna să continue.

Lucy păşi printre ei cu sacul în care se afla Talismanul lângă piept, cuprins în braţe, cu înfăţişarea unei fetiţe ducându-şi pisicuţa iubită.

— Niciodată nu a strălucit atât de tare, spuse Ulise. Eu unul nu-mi pot aminti când a mai fost astfel. Este minunat, nu?

— Da, răspunse Enoch. Este minunat.

— Acum vom fi din nou uniţi, şopti Ulise. De acum vom fi iarăşi un singur popor.

— Dar creatura care îi…

— Deşteaptă, spuse Ulise. Îl ţinea pentru răscumpărare.

— Deci fusese furat.

— Nu ştim toate circumstanţele, dar le vom afla, bineînţeles.

Mergeau tăcuţi prin pădure şi undeva spre răsărit printre copaci se zărea prima rază de lună.

— Mai e ceva, spuse Enoch.

— Întreabă-mă.

— Cum putea creatura aceea să-l ducă şi să nu simtă nimic?

— Doar o fiinţă dintr-un milion poate — cum să spun? — să se acordeze cu el. Pentru noi, n-ar fi avut nici un efect. Nu ne-ar fi răspuns. Oricât l-am fi ţinut în mâini, nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar dacă acel animal dintr-un milion îl atinge cu un deget, Talismanul învie. Există un anume raport, o sensibilitate — nu ştiu cum să-i spun — care uneşte acest aparat ciudat şi forţa spirituală cosmică. De fapt, nu instrumentul este cel care atinge forţa, ci mintea, ajutată de el.

O maşină, un mecanism, nu mai mult decât o unealtă înfrăţită cu sapa, cheia sau ciocanul, dar atât de departe de acestea, pe cât era creierul de primul aminoacid. Poţi crede, gândi Enoch, că ai în faţă culmea tehnologiei, ultimul lucru la care poate ajunge o minte genială. Dar nu este aşa, nu poate exista o limită, sau un moment în care să te opreşti şi să spui: „până aici pot merge, nu are rost să încerc mai departe”. Fiecare descoperire deschide nenumărate căi şi fiecare pas înainte dezvăluie tot mai multe. Nimic nu are sfârşit, gândi el, nimic nu are capăt.

Ajunseră la marginea câmpului şi se îndreptară către staţie. De pe drum se auzi zgomot de paşi în alergare.

— Enoch! strigă o voce din întuneric. Enoch, tu eşti?

Bărbatul recunoscu vocea.

— Da, Wins. Ce s-a întâmplat?

Poştaşul apăru din întuneric şi se opri gâfâind.

— Enoch, vin! Două maşini pline. Le-am pus o stavilă. Acolo unde şoseaua coteşte spre câmpul tău — în locul acela strâmt, ştii? Am aruncat două livre de cuie în făgaşurile roţilor. Asta o să-i ţină în loc o vreme.

— Cuie? întrebă Ulise.

— E o poteră, îi spuse Enoch. Mă urmăreşte. Cuiele…

— Ah, înţeleg, ca să dezumfle cauciucurile.

Winslowe făcu încet un pas mai aproape, cu privirea îndreptată spre strălucirea Talismanului acoperit.

— Asta-i Lucy Fisher, nu?

— Fireşte, răspunse Enoch.

— Bătrânul ei a intrat urlând în oraş, ţipând că iar a dispărut. Lucrurile se liniştiseră, dar moş Hank i-a aţâţat din nou. Aşa că am fugit la fierărie, am luat cuiele şi le-am aruncat înaintea lor, pe drum.

— Poteră? întrebă Ulise. Eu nu…

Winslowe îl întrerupse, grăbit să-şi deşerte informaţiile.

— Omul cu ginsengul e acolo, te aşteaptă la casă. A venit cu un camion.

— Ăsta, îi explică Enoch lui Ulise, e Lewis cu trupul Luminosului.

— E cam supărat, spuse Wins. Spunea că trebuia să-l aştepţi.

— Poate că n-ar trebui să stăm aici, sugeră Ulise. După mintea mea slabă, mi se pare că intrăm în criză.

— Auzi, strigă poştaşul, ce se întâmplă aici? Ce duce Lucy acolo şi cine-i tovarăşul tău?

— Îţi spun mai târziu, făcu Enoch. Acum n-avem timp de poveşti.

— Enoch, acolo e o poteră!

— Mă descurc eu cu ei, zise Enoch încruntat, când o să vină timpul. Acum am ceva mai important de făcut.

Alergară, toţi patru, printre buruienile înalte până la brâu. În faţa lor, staţia se înălţa întunecată pe fundalul cerului de seară.

— Au ajuns la cotitură, gâfâi Wins. Lumina aceea de pe culme vine de la farurile maşinilor.

Intrară în curte şi fugiră către casă Silueta camionului lucea în lumina Talismanului. O figură se desprinse din umbră şi se grăbi spre ei.

— Tu eşti, Wallace?

— Da. Îmi pare rău că nu m-ai găsit.

— Am fost un pic supărat, recunoscu Lewis.

— A intervenit ceva neaşteptat, explică Enoch. Ceva de care a trebuit să mă ocup.

— Trupul celui onorat? întrebă Ulise. E-n camion?

Lewis aprobă din cap.

— Mă bucur că putem să reparăm greşeala.

— O să-l ducem prin livadă, spuse Enoch. Nu poţi merge cu maşina pe acolo.

— Data trecută l-ai cărat, făcu exterul.

Enoch încuviinţă.

— Prietene, rosti Ulise, mă-ntreb dacă de data aceasta mi s-ar putea permite onoarea.

— Desigur, se bucură Enoch. I-ar fi plăcut şi lui asta.

Ar fi vrut să-i mulţumească pentru gestul care-l elibera de litera nescrisă a legii vegane, dar tăcu.

— Sosesc! Pot să-i aud! şopti Wins.

Într-adevăr, de pe drum venea sunetul moale de paşi, stârnind praful, fără grabă — mersul batjocoritor al unei fiare sigure de pradă.

Enoch se răsuci şi ridică pe jumătate arma, îndreptând-o într-acolo…

Înapoia lui, Ulise murmură:

— Poate-ar fi mai bine să-l ducem spre mormânt, însoţit de lumina Talismanului regăsit.

— Fata nu te poate auzi, spuse Enoch, Nu uita că e surdă. Va trebui să-i arăţi ce trebuie să facă.

Nu terminase încă de vorbit şi o strălucire orbitoare îi învălui.

Cu un ţipăt târziu, Enoch se întoarse cu faţa spre camion. Sacul gol stătea la picioarele fetei şi Talismanul strălucea în mâinile ei ridicate deasupra capului, răspândindu-şi lumina peste curte, casa veche şi o parte din câmp.

Se lăsă o tăcere de mormânt, ca şi cum întreaga lume îşi ţinu răsuflarea, căzută în adoraţie.

Şi odată cu tăcerea se abătu o pace care părea să se strecoare în fiecare fibră. Nu era o pace artificială, ci una adevărată, pacea amurgului unei zile lungi şi fierbinţi de vară sau cea a unui răsărit scânteietor de primăvară. O pace care pătrundea înăuntrul fiinţei şi se întindea în jur până la infinit.

Încet, Enoch se răsuci către câmp. Sătenii erau acolo, la marginea luminii date de Talisman, un grup cenuşiu, ghemuit, ca o haită de lupi furişată până lângă focul de tabără.

Priveau şi se retrăgeau în întunericul din care veniseră. Doar unul se năpustise spre pădure, urlând înnebunit de groază.

— Uite-l şi pe Hank, spuse Wins. El e ăla care fuge la vale.

— Îmi pare rău că s-a speriat, făcu trist Enoch. Nici un om n-ar trebui să se teamă de asta.

— De el s-a speriat, comentă poştaşul. Hank trăieşte cu groaza înăuntrul lui.

Era adevărat, gândi Enoch. Întotdeauna Omul fusese aşa. Dusese frica în el şi lucrul de care se temea cel mai mult era chiar propria-i persoană.