Halta

34

Cei cinci rămaseră un moment lângă mormântul acoperit, ascultând vântul care foşnea în livada de meri scăldată în lumina lunii. Departe, din cuiburile de deasupra văii râului, se auzea tânguitul rândunicilor de noapte.

Enoch încercă să citească pasajul gravat pe piatra de mormânt neşlefuită, dar lumina nu era suficientă. De fapt, nu avea nevoie să citească, îl ştia pe de rost.

„Aici zace cel de pe o stea îndepărtată, însă pământul nu-i este străin, pentru că, în moarte, el aparţine universului”.

În noaptea dinaintea morţii Luminosul îi spusese că textul acela fuse-se scris de unul de-ai lor. Însă veganul greşise. Şi oamenii aveau aceleaşi sentimente ca şi veganii.

Cuvintele fuseseră săpate stângaci şi cu vreo două greşeli de ortografie, pentru că limba Luminoşilor nu era uşor de stăpânit. Piatra era mai moale decât marmura ori granitul lespezilor de mormânt şi inscripţia nu avea să dureze. Peste câţiva ani, soarele, ploaia şi îngheţul urmau să şteargă literele şi numai asprimea pietrei avea să stea mărturie că acolo fuseseră cândva nişte cuvinte. Dar asta conta prea puţin, gândi Enoch, pentru că epitaful acela urma să dăinuie în memorie mai mult decât piatra însăşi.

Privi peste mormânt, către Lucy. Talismanul se odihnea din nou în sac şi lumina mai blând. Fata continua să-l ţină strâns la piept, cu o expresie exaltată şi absentă, de parcă n-ar mai fi trăit în acea lume, ci într-o altă dimensiune, singură, uitând trecutul.

— Crezi că va merge cu noi? întrebă Ulise. Crezi că o putem lua? Pământul va…

— Pământul nu are nici un cuvânt de spus, îl întrerupse Enoch. Noi, pământenii, suntem liberi. Totul depinde numai de ea.

— Crezi că va merge?

— Da. Cred că ăsta e momentul după care a tânjit toată viaţa. Mă întreb dacă nu avea puterea respectivă chiar şi fără Talisman.

Fata fusese întotdeauna în legătură cu ceva mai presus de puterile omeneşti. Deţinea ceva inexistent în alţi oameni. Nu exista nume pentru acel lucru. Ea încercase să-l folosească fără să ştie cum. Vindecase fluturi şi numai Dumnezeu ştia ce mai făcuse departe de privirile oamenilor.

— Părinţii ei? întrebă Ulise. Cel care urla, fugind?

— Mă descurc eu cu el, îl linişti Lewis. Îl cunosc binişor.

— Vrei să o iei la Centrala Galactică? se interesă Enoch.

— Dacă e de acord, răspunse Ulise. Trebuie să comunicăm Centralei imediat.

— Iar de acolo va merge în toată galaxia?

— Da. Avem mare nevoie de ea.

— Mă întreb dacă n-am putea s-o împrumutăm vreo două zile.

— S-o împrumutaţi?

— Da, încuviinţă Enoch. Pentru că şi noi avem nevoie de ea. Poate mai mult decât oricine.

— Fireşte, acceptă exterul. Dar nu…

— Lewis, făcu Enoch, crezi că guvernul nostru — eventual, secretarul de stat — ar putea fi convins să o numească pe Lucy Fisher drept membru al delegaţiei la conferinţa de pace?

Agentul dădu să spună ceva, se opri, apoi începu din nou:

— Cred că s-ar putea aranja.

— Poţi să-ţi închipui, întrebă Enoch, impactul pe care l-ar avea această fată şi Talismanul la masa conferinţei?

— Cred că pot, spuse Lewis. Însă cu siguranţă, secretarul de stat va dori să vorbească cu tine înainte să ia vreo decizie.

Enoch se întoarse pe jumătate către Ulise, dar nu avu nevoie să rostească întrebarea.

— Bineînţeles, aprobă exterul. Anunţă-mă şi voi participa la conferinţă. I-ai putea spune bunului secretar că nu ar fi o idee rea să înceapă formarea unui comitet mondial.

— Un comitet mondial?

— Ca să punem la punct, continuă Ulise, intrarea Pământului în confreria noastră. Doar nu putem accepta un custode de pe altă planetă nemembră…

Sub razele de lună, stâncile luceau alburiu, precum scheletul unei fiare preistorice.

Enoch stătea sprijinit de un bolovan şi privea în jos către silueta chircită. Sărmanul, gândi el, mort atât de departe de casă şi pentru atât de puţin lucru.

În creierul lui. acum spart şi împrăştiat, sclipise un plan măreţ, un vis de putere, conceput cu cinism, atât de grandios, încât se eliberase de orice morală.

Încercă pentru o clipă să-şi închipuie ce fel de plan fusese acela, dar îşi dădu seama că nu avea nici un rost. Existau cu siguranţă factori pe care nu-i cunoştea şi consideraţii ce-i depăşeau înţelegerea.

Oricum, ceva mersese prost, fiindcă în planul acela Pământul jucase doar rolul de ascunzătoare la vreme de restrişte. Creatura care zăcea acolo fusese disperată, îşi jucase ultima carte şi pierduse.

Şi, culmea ironiei, fugarul pusese Talismanul în braţele custodelui, pe o planetă unde nimeni n-ar fi căutat un senzitiv. Lucy îl simţise şi fusese atrasă de el ca un magnet. Probabil, în acele clipe, fata nu gândea decât că Talismanul era acolo şi că trebuia să-l capete. Îl aşteptase în singurătatea ei, fără să aibă habar ce putea fi şi fără speranţă. Aidoma unui copil vrăjit de un glob strălucitor din pomul de Crăciun, despre care ştie că e lucrul cel mai de preţ de pe Pământ şi că trebuie să-i aparţină.

Creatura ucisă la picioarele lui trebuie să fi fost capabilă şi inventivă ca să poată fura Talismanul, să-l ascundă ani de zile, să pătrundă în secretele şi dosarele Centralei Galactice. Ar fi fost oare posibil aşa ceva, dacă Talismanul ar fi funcţionat efectiv? Ar mai fi fost făptura în stare de atâta imoralitate şi avariţie, încât să continue în planul său?

Acum însă totul se sfârşise. Talismanul fusese recăpătat şi exista un nou custode, o surdo-mută de pe Pământ, cea mai umilă dintre fiinţele omeneşti. Şi avea să fie pace, iar Pământul se îndrepta către confreria galactică.

Toate problemele lui Enoch încetaseră. Nu mai trebuia să ia nici o hotărâre. Lucy luase toată povara asupra ei.

Staţia avea să rămână şi el putea să despacheteze şi să pună jurnalele înapoi pe rafturi. Putea reveni în casă, să se liniştească şi să-şi continue treaba.

„Îmi pare rău”, îi spuse formei chircite dintre bolovani. „Îmi pare rău că a mea a fost mâna care te-a ucis”.

Se întoarse şi se apropie de marginea stâncii suspendate deasupra râului. Ridică puşca, o ţinu o clipă nemişcată, apoi o aruncă, urmărindu-i cu privirea rostogolitoare şi lucirea metalului în luminai unii. Mult mai jos, auzi plescăitul mulţumit al apei înghiţind arma.

Avea să fie pace pe Pământ, gândi el. Războaiele luaseră sfârşit. Atâta timp cât Lucy stătea la masa conferinţei, nimeni nu se mai putea gândi la război. Chiar dacă unii aveau să fugă urlând de frica dinăuntrul lor.

Totuşi mai era cale lungă până ce pacea adevărată urma să trăiască în inima oamenilor.

Până când nimeni să nu mai fugă sălbăticit de teamă (orice fel de teamă), nu putea fi o pace adevărată. Până ce ultimul om nu-şi arunca arma (oricare ar fi fost aceasta), în tribul Omului nu avea să fie pace. Iar puşca lui, îşi spuse Enoch, era un simbol pentru toate celelalte arme.

Rămase pe marginea stâncii şi privi peste râu şi peste umbra întunecată a văii împădurite. Îşi simţea mâinile ciudat de goale fără armă.

Râul se rostogolea sub el nepăsător. Pentru el nimic nu avea importanţă; căra şi fildeşul de mastodont şi craniul de tigru şi toracele de om, copacul mort, ori piatra aruncată, ori puşca. Le înghiţea pe toate, le acoperea cu noroi sau nisip şi se rostogolea peste ele, ascunzându-le privirii.

Enoch se întoarse încet şi se strecură printre bolovani către vale. Auzea foşnetul uşor al micilor vietăţi ascunzându-se pe sub frunzele căzute. Peste întreaga pădure domnea pacea acelei străluciri minunate.

Ieşi dintre copaci, traversă câmpul şi urcă spre casa de pe culme. Clădirea nu-i mai părea doar o staţie. Cu mulţi ani în urmă fusese casa lui, apoi devenise o haltă pentru galaxie. Acum le îmbina, în sfârşit, pe amândouă.