Halta

27

Staţia era la fel de tăcută cum o lăsase. Nu se recepţionase nici un mesaj, iar maşinăria dormea liniştită, fără măcar să zumzăie pentru sine, cum făcea uneori.

Enoch lăsă puşca pe birou şi aruncă alături pachetul de ziare. Îşi scoase haina şi o atârnă pe spătarul scaunului.

Avea ziarele de citit — nu numai de azi, dar şi de ieri — şi de întocmit jurnalul; iar asta, îşi aminti, îi lua multă vreme. Ar fi avut nevoie de câteva pagini, cu tot scrisul lui mărunt, şi trebuia să fie logic şi cronologic, ca şi cum ar fi povestit întâmplările de ieri chiar în timp ce se petreceau şi nu după aceea. Trebuia să prindă fiecare aspect al evenimentelor, propriile sa-le reacţii şi gânduri. Pentru că aşa făcuse întotdeauna şi aşa trebuia s-o facă şi acum. Vreme de un secol, fusese ca un călugăr în chilia sa, un simplu observator, interesat de cele ce vedea şi străduindu-se să-şi aprofundeze observaţiile, dar care rămânea imparţial. În ultimele două zile îşi pierdu-se punctul de vedere obiectiv şi nu mai putea fi sigur de aprecierile pe care le făcea.

Scoase din raftul cu jurnale ultimul volum şi răsfoi paginile. După ultima notiţă mai rămăseseră câteva pagini albe, poate nu destule cât să acopere evenimentele pe care le avea de scris. Mai mult ca sigur, gândi el, o sa ajungă la sfârşitul registrului înainte să termine şi o să trebuiască să înceapă unul nou.

Rămase cu jurnalul în mână şi privirile aţintite pe pagina unde se terminau însemnările făcute cu două zile în urmă. Doar alaltăieri, şi erau deja lucruri vechi; abia îşi mai amintea de ele. Era firesc; le scrisese într-o altă epocă. Fusese ultima notiţă înainte de sfârşitul lumii.

Ce rost mai avea să scrie în continuare? Tot ce era important fusese deja scris. Staţia urma să fie închisă şi propria lui planetă, abandonată. Chiar dacă rămânea aici, ori alegea o staţie pe altă planeta. Pământul era pierdut pentru el.

Furios, închise cu zgomot registrul şi-l aşeză înapoi pe raft.

Pământul era pierdut şi în acelaşi timp şi el — pierdut, furios şi confuz. Furios pe soartă şi prostie. Nu numai pe prostia pământenilor, ci şi pe aceea a galaxiei, pe certurile mărunte care frânau bunul mers al frăţiei. Numărul şi complexitatea instrumentelor, gândul nobil, înţelepciunea şi erudiţia — cu toate astea poţi face o cultură, dar nu o civilizaţie. Civilizaţia are nevoie de ceva mult mai subtil decât tehnica şi gândirea.

Simţea nevoia să acţioneze, să se foiască prin staţie ca o fiară în cuşcă, să fugă afară şi să urle până i se goleau plămânii, să spargă şi să sfărâme, să-şi consume într-un fel furia şi dezamăgirea.

Întinse o mână şi smulse puşca de pe birou. Trase un sertar şi scoase o cutie de gloanţe, îi sfâşie cartonul, golind apoi cartuşele în buzunar.

Rămase o clipă cu puşca în mână şi liniştea în încăpere se prăbuşi peste el. Puse din nou arma pe masă.

Ce copilărie, gândi el, să-şi verse furia pe un lucru ireal.

Râse uşor şi luă iarăşi puşca.

Ireal sau nu, reprezenta ceva cu care să-şi ocupe mintea, să-l smulgă o vreme din noianul de probleme.

Şi avea nevoie de un antrenament de tir. Trecuseră mai bine de zece zile de când nu mai folosise puşca.