Razboi pe Rama

8

Archie știa să facă tot felul de scamatorii cu mingi colorate. Octopăianjenul putea să prindă două mingi deodată și să le arunce în direcții total diferite. Putea chiar să jongleze cu șase mingi simultan, folosind patru tentacule, căci îi ajungeau celelalte patru ca să-și mențină echilibrul. Copiilor le plăcea la nebunie ca el să-i legene pe toți trei în același timp. Archie părea că nu se mai satură să se joace cu puii de om.

La început, firește, copiilor le fusese frică de oaspetele extraterestru. În ciuda asigurărilor repetate că Archie e prietenos, micuța Nikki se arătă extrem de circumspectă, din cauza amintirii terifiante a răpirii mamei sale. Benjy fu primul care-l acceptă pe Archie ca tovarăș de joacă. Gemenii Watanabe era prea mici pentru jocuri complicate, așa că tânărul descoperi cu mare încântare că Archie e bucuros să i se alăture într-un joc activ cu mingea.

Prezența lui Archie îi deranja și pe Max, și pe Robert. De fapt, la o oră după sosirea celor patru oameni și a octopăianjenului, Max îi luase la întrebări pe Nicole și Richard, în dormitorul acestora. Vorbise mânios:

— Eponine mi-a spus că afurisitul de octopăianjen o să locuiască aici, cu noi. V-ați pierdut cu toții mințile?

— Max, consideră-l pe Archie un ambasador, spusese Nicole. Octozii vor să comunice cu noi în mod regulat.

— Dar aceiași octopăianjeni le-au răpit pe fiica ta și pe prietena mea și le-au ținut acolo, împotriva voinței lor, mai mult de o lună… Iar tu îmi spui că trebuie să ignorăm cu totul faptele lor?

— Au existat anumite motive pentru răpiri, răspunsese Nicole schimbând o privire cu Richard. Și s-au purtat bine cu ele… De ce nu vorbești cu Eponine despre asta?

— Eponine n-are decât cuvinte de laudă pentru octopăianjeni. Mai să zici că i s-a spălat creierul… Credeam că voi doi o să dovediți mai multă judecată.

Chiar și după ce Eponine îl informase pe Max că octopăianjenii o vindecaseră de RV-41, el rămase sceptic.

— Dacă e adevărat, atunci e cea mai minunată veste pe care am primit-o de când acei roboței au apărut la fermă și mi-au confirmat că Nicole a ajuns cu bine în New York. Dar mi-e greu să-i consider pe acești monștri cu opt picioare binefăcătorii noștri. Vreau ca doctorul Turner să te consulte cu mare atenție. Dacă el îmi spune că ești vindecată, am să cred.

Încă de la început, Robert Turner fu exagerat de ostil față de Archie. Nimic din ce-i spuseseră Nicole și Ellie nu reuși să neutralizeze mânia pe care încă o simțea legat de răpirea lui Ellie. Mândria sa de profesionist era și ea grav lezată de aparenta ușurință cu care fusese vindecată Eponine.

— Tu te aștepți la prea mult, Ellie, ca întotdeauna, spuse Robert în a doua noapte de când erau iar împreună. Vii aici plină de relatări încântate despre acești extratereștri care te-au smuls de lângă Nikki și de lângă mine și te aștepți ca noi să-i strângem la piept imediat. Nu e corect. Am nevoie de timp să înțeleg și să sintetizez tot ce-mi spui… Nu îți dai seama că răpirea ta ne-a traumatizat și pe Nikki și pe mine? Aceleași creaturi ne-au lăsat cicatrici emoționale adânci; și tu vrei acum ca eu să le consider prietene?… Nu pot să-mi schimb părerea peste noapte.

Pe Robert îl tulbură și informația adusă de Ellie despre modificările genetice făcute în sperma lui Richard, cu toate că acest lucru explica de ce genomul soției sale sfidase orice clasificare cu ocazia testelor făcute de colegul său Ed Stafford în Noul Eden.

— Cum poți să accepți cu atâta calm descoperirea că ești un hibrid? îi spuse el lui Ellie. Nu înțelegi ce înseamnă asta? Când octopăianjenii ți-au modificat ADN-ul ca să le înțelegi mai ușor limba, ei au umblat la un cod genetic robust care a evoluat în mod natural pe parcursul a milioane de ani. Cine știe ce susceptibilități la boală, infirmități sau chiar schimbări negative de fertilitate pot apărea la tine sau la generațiile următoare? Poate că octozii i-au condamnat fără voie pe toți nepoții noștri.

Ellie nu reuși să-și înmoaie soțul. Când Nicole începu să lucreze cu Robert pentru a stabili dacă Eponine era cu adevărat vindecată de RV-41, observă că Robert se zbârlea de fiecare dată când ea spunea ceva favorabil la adresa lui Archie sau a octopăianjenilor.

— Trebuie să-i mai lăsăm timp lui Robert, își sfătui ea fiica la o săptămână după întoarcere. El tot mai consideră că octopăianjenii l-au agresat, nu numai răpindu-te pe tine, ci și contaminând genele fiicei lui.

— Mamă, mai e o problemă… Simt că Robert este gelos într-un mod ciudat. I se pare că petrec prea mult timp cu Archie… Nu acceptă faptul că Archie nu poate să comunice cu nimeni decât dacă sunt eu acolo, ca să traduc.

— Cum spuneam, trebuie să avem răbdare. Până la urmă, Robert va accepta situația.

Dar, în particular, Nicole avea dubii. Robert era hotărât să găsească vreo rămășiță a virusului RV-41 în organismul lui Eponine și, când văzu că nici unul din testele făcute cu echipamentul său portabil relativ nesofisticat n-a dat la iveală nimic, continuă să ceară proceduri suplimentare. Părerea de profesionist a lui Nicole era că nu obțin nimic dacă fac noi testări. Ea era practic sigură că Eponine e vindecată.

Cei doi medici avură o ciocnire la o zi după ce Ellie îi mărturisise mamei sale că Robert e gelos pe Archie. Nicole sugeră să pună capăt testelor și s-o declare pe Eponine sănătoasă, dar își auzi șocată ginerele spunând că propune să-i deschidă cavitatea toracică și să-i ia o mostră din țesuturile din jurul inimii.

— Dar, Robert, ai mai avut vreodată un caz în care rezultatele atâtor teste să fie negative și virusul să rămână totuși activ în regiunea inimii?

— Numai când moartea era iminentă și inima se deteriorase deja, recunoscu el. Dar asta nu exclude posibilitatea ca aceeași situație să se petreacă mai devreme în ciclul bolii.

Nicole era uluită. Nu se certă cu Robert căci își dădu seama, după rigiditatea posturii lui, că s-a hotărât deja asupra pasului următor. Dar orice operație pe cord deschis e riscantă, chiar dacă Robert e foarte priceput se gândi ea. În mediul ăsta, orice accident ar putea provoca moartea. Te rog, Robert, vino-ți în fire. Dacă nu, voi fi nevoită să te împiedic, spre binele lui Eponine.

Max ceru să discute cu Nicole între patru ochi la foarte scurt timp după ce Robert recomandă operația de inimă.

— Eponine e înspăimântată, mărturisi el, și eu la fel… S-a întors din Orașul de Smarald mai plină de viață decât am văzut-o vreodată. Inițial, Robert mi-a spus că testele se vor încheia în două zile… Dar uite că se tărăgănează de aproape două săptămâni și acum el spune că vrea să ia o mostră de țesut din inimă…

— Știu, spuse mohorâtă Nicole. Mi-a spus și mie aseară.

— Te rog să mă ajuți, spuse Max. Vreau să fiu sigur că am înțeles bine. Tu și cu Robert i-ați făcut de mai multe ori analiza sângelui, ca și alte analize ale diverselor țesuturi din corp, și toate rezultatele au fost neîndoielnic negative?

— Corect, spuse Nicole.

— Și nu e adevărat și că de fiecare dată când Eponine a fost examinată, chiar de când a fost diagnosticată ca RV-41 pozitivă, cu ani în urmă, analiza sângelui a indicat prezența virusului?

— Ba da.

— Atunci de ce vrea Robert să o opereze? Pur și simplu nu vrea să creadă că e vindecată? Sau e doar exagerat de precaut?

— Nu pot să răspund în locul lui, spuse Nicole.

Își privi atentă prietenul ei și știu care va fi următoarea lui întrebare și ce-i va răspunde. Toți trebuie să luăm decizii grele în viață, se gândi ea. Când eram mai tânără,am încercat în mod conștient să evit să mă pun într-o situație în care să fiu nevoită să iau astfel de decizii. Acum înțeleg că,evitându-le, le permit altora să decidă în locul meu. Și uneori ei se înșală.

— Dacă tu ai fi medicul răspunzător, Nicole, ai opera-o pe Eponine? întrebă Max.

— Nu, n-aș opera-o, răspunse cu grijă Nicole. După părerea mea, e aproape sigur că octopăianjenii au vindecat-o pe Eponine și că riscul operației nu se justifică.

Max zâmbi și-și sărută prietena pe frunte.

— Mulțumesc, spuse el.

Robert era revoltat. Le aminti tuturor că și-a dedicat mai mult de patru ani din viață studierii acestei boli anume încercând, totodată, să găsească un leac și că, în mod sigur, știe mai mult despre RV-41 decât ei toți la un loc. Cum se putea ca ei să aibă mai multă încredere într-o presupusă vindecare realizată de extratereștri decât în talentul lui de chirurg? Cum îndrăznea soacră-sa, ale cărei cunoștințe despre RV-41 se limitau la ceea ce o învățase el însuși, să expună o opinie diferită față de a lui? Nimeni din grup nu reuși să-l înduplece, nici chiar Ellie, pe care, până la urmă, o izgoni din preajma lui după mai multe schimburi de cuvinte neplăcute.

Timp de două zile, Robert refuză să iasă din camera lui. Nici măcar nu răspunse când fiica sa, Nikki, îi ură „somn ușor, tati”, înainte de culcare. Familia și prietenii erau foarte tulburați de chinul lui, nu știau ce să facă pentru a-i alina durerea. Discutară de mai multe ori problema stabilității mentale a lui Robert. Toată lumea era de acord că Robert păruse „deplasat” chiar de la fuga din Noul Eden și că după răpirea lui Ellie întreg comportamentul lui devenise și mai straniu, și mai imprevizibil.

Ellie îi mărturisi mamei sale că Robert s-a purtat „ciudat” cu ea după recenta lor regăsire.

— Nu s-a apropiat de mine nici măcar o dată, așa cum se apropie un bărbat de o femeie, spuse ea cu tristețe. De parcă l-aș fi putut contamina… Îmi tot spune lucruri ciudate, ca de pildă: „Ellie, ai vrut să fii răpită?”

— Mi-e milă de el, răspunse Nicole. Poartă în suflet o mare povară emoțională, încă de atunci, de demult, din Texas. Toate astea au pus pur și simplu capac. Ar trebui…

— Dar ce putem face acum pentru el? o întrerupse Ellie.

— Nu știu, iubito. Pur și simplu, nu știu.

Ellie încercă să depășească perioada dificilă ajutându-l pe Benjy să învețe limba octopăianjenilor. Tot ce era legat de octopăianjeni îl fascina nespus pe fratele ei, inclusiv tabloul hexagonal adus din Orașul de Smarald. Îl privea de mai multe ori pe zi și nu scăpa nici o ocazie să pună întrebări despre uimitoarele creaturi zugrăvite în tablou. Prin intermediul lui Ellie, Archie răspundea întotdeauna răbdător la toate întrebările lui Benjy.

La scurt timp după ce începu să se joace în mod regulat cu Archie, Benjy hotărâse că vrea să învețe să recunoască cel puțin câteva fraze din lexiconul octopăianjenilor. Benjy știa că Archie poate să interpreteze mișcarea buzelor și voia să-i arate octopăianjenului că până și un om „încet la minte” putea prinde suficient din limba octopăianjenilor pentru a purta o conversație simplă, dacă e motivat corespunzător.

Ellie și Archie începură prin a-i preda elementele de bază. Benjy învăță fără dificultate culorile octopăianjenilor pentru „da”, „nu”, „te rog”, „mulțumesc”. Și numerele erau destul de ușoare, întrucât atât numeralele cardinale, cât și cele ordinale erau în esență combinații a două culori de bază, roșu-sânge și verde-malachit, folosite binar și marcate în propoziție de un clarificator roz-portocaliu. Cel mai mult îi dădu de furcă lui Benjy înțelegerea faptului că nici o culoare nu are nici un înțeles luată separat, ci numai când e însoțită de altele. De exemplu, o bandă de culoare Siena ruginiu reprezenta verbul „a înțelege” dacă era urmată de una mov și apoi de un clarificator; totuși, când combinația siena ruginiu/mov era urmată de purpuriu, înțelesul celor trei benzi era „plantă înflorită”.

De asemenea, culorile individuale nu alcătuiau un alfabet în cel mai strict sens al cuvântului. Uneori, lățimea unei benzi de culoare, comparată cu a celorlalte din secvența ce definea un singur cuvânt, schimba complet înțelesul. Combinația de siena ruginiu și mov însemna „a înțelege” numai dacă cele două benzi aveau lățime aproximativ egală. O bandă siena ruginiu îngustă urmat de una mov dublă însemna „capacitate”.

Benjy se lupta cu limba, făcând toate repetițiile necesare cu un zel ieșit din comun. Ardoarea cu care învăța îi încălzea lui Ellie inima într-o perioadă când era foarte frământată, căci nu știa cum se va rezolva criza lui Robert.

La începutul zilei a treia de exil autoimpus al lui Robert în camera sa, metroul trase la peron, cum era de așteptat, aducându-le provizii de hrană și apă pentru o jumătate de săptămână. Numai că de data asta, în tren erau și doi octopăianjeni. Aceștia coborâră și avură o discuție lungă cu Archie. Familia se adună laolaltă, așteptându-se la noi vești neobișnuite.

— Soldații oameni sunt din nou în New York și sparg zidul de etanșare al adăpostului nostru, relată Archie. E doar o problemă de timp până să descopere tunelele de metrou.

— Și ce trebuie să facem? întrebă Nicole.

— Am vrea să veniți cu noi în Orașul de Smarald, răspunse Archie. Colegii mei au anticipat această posibilitate și au terminat deja proiectarea unei secțiuni speciale în oraș, doar pentru voi. Ar putea fi gata în câteva zile.

— Și ce se întâmplă dacă nu vrem să mergem? întrebă Max.

Archie se sfătui cu ceilalți doi octopăianjeni.

— Atunci puteți să rămâneți aici și să așteptați soldații, spuse el. Noi vă vom furniza câtă mâncare putem, dar vom începe să demontăm sistemul de metrou de îndată ce-i evacuăm pe toți asociații noștri la nord de Marea Cilindrică.

Archie continuă să vorbească, dar Ellie se opri din tradus și-i ceru octopăianjenului să repete de mai multe ori următoarele câteva fraze. Apoi se întoarse, puțin cam palidă, spre familie și prieteni.

— Din păcate, traduse ea, noi octopăianjenii trebuie să ne îngrijim de propria noastră soartă. De aceea, cei dintre voi care decid să nu vină cu noi vor avea memoria de scurtă durată blocată și nu-și vor putea aminti în detaliu nici un eveniment petrecut în ultimele săptămâni. Max fluieră.

— Gata cu prietenia și comunicarea, spuse el. Când e la o adică, toate speciile folosesc forța.

Se duse la Eponine, o luă de mână și o duse în fața lui Nicole. Eponine îl privi mirată.

— Vrei, te rog, să ne căsătorești? întrebă el. Nicole se fâstâci.

— Chiar acum? întrebă ea.

— Chiar în minutul ăsta afurisit, răspunse Max. O iubesc pe femeia asta și vreau să avem o lună de miere orgiastică împreună, în coliba aia iglu de sus, înainte să se dezlănțuie iadul.

— Dar eu nu sunt îndrituită să… protestă Nicole.

— Ești cea mai îndrituită dintre cei de față, o întrerupse Max. Haide, încearcă măcar o versiune aproximativă.

Mireasa fără grai zâmbea. Nicole începu ezitant:

— Max Puckett, o iei de soție pe această femeie, Eponine?

— Da, și trebuia să o fi făcut cu luni în urmă, răspunse Max.

— Și tu, Eponine, îl iei de soț pe acest bărbat, Max Puckett?

— O, da, Nicole, cu plăcere.

Max o trase pe Eponine spre el și o sărută pătimaș.

— Și acum, Ar-chi-bald, spuse el îndreptându-se cu Eponine spre scară, în caz că vrei să știi, franțuzoaica și cu mine intenționăm să mergem cu tine în acel Oraș de Smarald despre care ea vorbește atât de mult. Dar vom fi plecați în următoarele douăzeci și patru de ore, poate mai mult, dacă pe Eponine o țin puterile, și nu vrem să fim deranjați.

Max și Eponine își continuară în pas vioi drumul spre scara cilindrică și-n câteva clipe dispărură. Ellie aproape terminase să-i explice lui Archie ce se petrece cu Max și Eponine când proaspeții căsătoriți ieșiră pe palier și le făcură cu mâna. Toată lumea râse; Max o trase pe Eponine după el pe coridor.

Ellie stătea singură, rezemată de perete, în lumina slabă. Acum sau niciodată, se gândi ea. Trebuie să mai încerc o dată.

Își aminti scena furtunoasă din urmă cu câteva ore.

— Firește că vrei să te duci cu prietenul tău, octopăianjenul Archie, spusese Robert cu amărăciune. Și speri să o iei și pe Nikki cu tine.

— Toți ceilalți or să accepte invitația, răspunsese Ellie fără să mai încerce să-și ascundă lacrimile. Robert, te rog să vii cu noi. Ei sunt o specie foarte blândă, foarte morală.

— V-au spălat creierul tuturor, spusese Robert. V-au făcut să credeți că sunt mai buni chiar decât propria voastră specie.

Apoi se uitase cu dezgust la Ellie.

— Propria voastră specie, repetase el. Ce ironie! Vai, cred că ești octopăianjen tot atât cât ești și om.

— Nu-i adevărat, iubitule, spusese Ellie. Ţi-am spus de mai multe ori că s-au făcut numai schimbări mărunte… Sunt om, ca și tine…

— De ce? De ce? De ce? strigase Robert. De ce m-am lăsat convins de tine să vin în New York? Trebuia să fi rămas acolo unde eram înconjurat de lucruri pe care le înțelegeam…

În ciuda rugăminților ei, Robert rămăsese neînduplecat: nu va merge în Orașul de Smarald. Ba chiar păruse ciudat de încântat că octopăianjenii îi vor bloca memoria de scurtă durată.

— Poate că atunci când o să vă întoarceți, n-o să mai am deloc memorie, spusese el râzând răgușit. N-am să-mi amintesc că soția și fiica mea sunt ființe hibride și că cei mai buni prieteni ai mei nu mă respectă câtuși de puțin ca profesionist… Da, continuase el, voi putea să uit coșmarul acestor ultime săptămâni și să-mi amintesc numai că ai fost furată de lângă mine, la fel ca prima mea soție, pe când eu încă te iubeam cu disperare.

Robert umbla prin cameră mânios. Ellie încercase să îl liniștească.

— Nu, nu! strigase el, ferindu-se de atingerea ei. E prea târziu. Prea multă durere. Nu mai pot suporta.

În primele ore ale serii, Ellie ceruse sfatul mamei sale. Nicole nu găsise nimic care s-o mângâie. Fusese de acord că Ellie nu trebuie să cedeze, dar o atenționase că nimic din comportamentul lui Robert nu sugerează că s-ar putea răzgândi.

La sugestia lui Nicole, Ellie îl abordă pe Archie și îl rugă ca, dacă Robert refuză în continuare să meargă cu ei, Archie sau un alt octopăianjen să-l ducă înapoi în adăpost, unde să fie repede găsit de ceilalți oameni. Archie acceptă, cu oarecare reținere.

Te iubesc, Robert, rosti Ellie în gând ridicându-se în sfârșit. Și Nikki te iubește. Vrem să vii cu noi, pentru că ești soțul meu și tatăl ei. Trase adânc aer în piept și intră în dormitor.

Până și Richard avea lacrimi în ochi când Robert Turner își îmbrățișă pentru ultima oară soția și fiica și-apoi porni ezitant după Archie spre metroul aflat la doar douăzeci de metri depărtare. Nikki plângea încetișor, dar nu-și dădea seama pe deplin ce se petrece. Era prea mică.

Robert se întoarse, le făcu, trist, semn cu mâna și urcă în tren. În câteva clipe, metroul dispăru în tunel. În mai puțin de un minut, atmosfera sumbră fu destrămată de strigăte vesele venind de pe palierul de deasupra lor.

— Hei, voi de colo, ar fi bine să vă pregătiți pentru o mare petrecere! strigă Max.

Nicole ridică ochii spre palierul de sub cupolă; chiar și de la distanță, în lumina slabă, putu să vadă zâmbetele radioase ale proaspeților căsătoriți. Asta e, se gândi ea, cu inima încă grea din cauza pierderii suferite de propria-i fiică. Tristețe și bucurie. Bucurie și tristețe. Oriunde există oameni. Pe Pământ. În lumile noi de dincolo de stele. Acum și în vecii vecilor.