Razboi pe Rama

9

Katie aruncă seringa în chiuvetă și se privi în oglindă.

— Gata, spuse ea cu glas tare. Acum e mai bine… Nu mai tremur.

Purta aceeași rochie pe care o îmbrăcase la audierea tatălui ei. Tot cu o săptămână în urmă luase și decizia asta. Franz știa ce are de gând să facă, îi spusese și lui.

Se întoarse și se studie critic în oglindă. Ce-i umflătura asta de pe brațul meu? se întrebă ea. N-o observase înainte. Pe antebrațul drept, între cot și încheietura mâinii, era o umflătură de mărimea unei mingi de golf. O frecă. Umflătura era moale la pipăit, dar nici n-o durea, nici nu-i provoca mâncărimi decât dacă o atingea direct.

Katie ridică din umeri și intră în camera de zi. Hârtiile pe care le pregătise erau pe masa de cafea. Fumă o țigară în timp ce le puse în ordine, apoi le băgă într-un plic mare.

Apelul telefonic de la biroul lui Nakamura venise în acea dimineață. Vocea dulce de femeie îi spusese că Nakamura poate s-o primească la ora cinci după amiază. Când pusese receptorul în furcă emoțiile o copleșiseră. Aproape că renunțase să mai spere că va să reuși să-l vadă. Cu trei zile în urmă, când sunase să fixeze o întâlnire cu Nakamura pentru „a discuta despre afaceri comune”, secretara îi spusese că e foarte ocupat cu războiul și că nu programează întâlniri care nu au legătură cu acest subiect.

Katie se uită din nou la ceas. Mai era un sfert de oră până la ora cinci. De la apartamentul ei până la palat erau zece minute de mers pe jos. Luă plicul și deschise ușa apartamentului.

Așteptarea îi măcina încrederea în sine. Era deja ora șase și încă nu fusese primită în sanctuarul interior, partea în stil japonez a palatului în care trăia și lucra Nakamura. De două ori se duse la toaletă și, întorcându-se în anticameră, o întrebase pe fata din încăperea alăturată dacă mai are mult de așteptat. Fata îi răspunsese de două ori printr-un gest vag că nu știe.

În forul lăuntric al lui Katie se ducea o luptă. Efectul drogului kokomo începea să treacă și simțea apariția îndoielii. În timp ce fuma la toaletă încercase să-și uite neliniștea, gândindu-se la Franz. Își amintise ultima lor noapte de dragoste. În privirea lui se citea o amărăciune grea când plecase. În felul lui, mă iubește, se gândi Katie.

Fata japoneză stătea în ușă.

— Acum poți intra, spuse ea.

Katie traversă anticamera și intră în partea principală a palatului. Își scoase pantofii, îi puse pe un raft și păși pe tata-mi în ciorapi. Escorta ei, o polițistă pe nume Marge, o întâmpină și-i spuse să o urmeze. Strângând în mână plicul cu hârtii, Katie merse în spatele polițistei zece-cincisprezece metri până la un paravan deschis de pe dreapta.

— Intră, te rog, spuse Marge.

În cameră aștepta altă polițistă, orientală, dar nu japoneză. La șold avea un pistol.

— Securitatea din jurul lui Nakamura-san este deosebit de strictă în seara asta, explică Marge. Te rog să-ți scoți toate hainele și bijuteriile.

— Toate hainele? întrebă Katie. Chiar și chiloții?

— Totul, spuse cealaltă femeie.

Hainele ei fură împăturite cu grijă și puse într-un coș marcat cu numele ei. Bijuteriile fură puse într-o cutie specială. Când Katie rămase complet goală, Marge o inspectă peste tot, inclusiv în părțile intime. Apoi îi dădu un chimono albastru cu alb și o pereche de papuci japonezi.

— Acum poți intra cu Bangorn în ultima anticameră, spuse Marge.

Katie își luă plicul și dădu să plece. Polițista orientală o opri.

— Totul rămâne aici, spuse ea.

— Dar e o întâlnire de afaceri, protestă Katie. Ceea ce vreau să discut cu domnul Nakamura se află în acest plic.

Cele două polițiste deschiseră plicul și scoaseră hârtiile. Ţinură în lumină fiecare hârtie, apoi o trecură printr-un fel de aparat de control. În cele din urmă puseră hârtiile la loc în plic și femeia pe nume Bangorn îi făcu semn lui Katie să o urmeze.

Ultima anticameră era la o distanță de încă cincisprezece metri pe hol. Katie trebui să stea din nou și să aștepte. Simțea că începe să tremure. Cum oi fi crezut că treaba asta ar putea să meargă? își spuse ea. Ce proastă sunt!

În timp ce aștepta, Katie începu să tânjească după puțin kokomo. Tânjea cu disperare. Nu-și amintea să mai fi dorit vreodată ceva cu atâta putere. De teamă că va începe să plângă, o întrebă pe Bangorn dacă poate merge iar la toaletă. Polițista o însoți. Katie a putu măcar să se spele pe față.

Când se întoarseră, în anticameră se afla Nakamura în persoană. Katie crezu că o să-i sară inima din piept. Asta e, îi spuse glasul interior. Nakamura purta un chimono galben cu negru, presărat cu flori în culori vii.

— Bună, Katie, spuse el cu un zâmbet pofticios. Nu te-am mai văzut de mult.

— Bună, Toshio-san, răspunse Katie cu glas sugrumat.

Îl urmă în biroul lui și se așeză cu picioarele încrucișate la o masă scundă. Nakamura stătea în fața ei. Bangorn rămase în cameră, retrasă discret într-un colț. O, nu, își spuse Katie văzând că polițista nu pleacă, ce mă fac acum? Un moment mai târziu i se adresă lui Nakamura, încercând să vorbească normal.

— M-am gândit că se impunea de mult un raport despre afacerea noastră.

Scoase documentul din plic.

— În ciuda faptului că economia merge prost, am reușit să ne creștem profitul cu zece la sută. În acest bilanț, spuse ea întinzându-i o pagină lui Nakamura, poți să vezi că, deși veniturile din Vegas sunt reduse, încasările locale, unde prețurile sunt mai mici, au crescut substanțial. Chiar și în San Miguel…

El se uită repede pe hârtie și apoi o puse pe masă.

— Nu-i nevoie să-mi arăți cifre, spuse Nakamura. Toată lumea știe ce femeie de afaceri grozavă ești.

Întinse mâna și luă din stânga lui o cutie mare, lăcuită.

— Performanța ta este absolut remarcabilă, spuse el. Dacă vremurile n-ar fi atât de grele, ai merita, fără doar și poate, o creștere mare de salariu… Dar în condițiile actuale, aș vrea să-ți ofer acest dar, ca simbol al aprecierii mele.

Nakamura împinse cutia pe masă, către Katie.

— Mulțumesc, spuse ea, admirând munții cu piscuri înzăpezite din intarsia de pe capac. Cutia era într-adevăr frumoasă.

— Deschide-o, spuse el, luând o bomboană învelită din bolul de pe masă.

Katie deschise cutia. Era plină cu kokomo. Un zâmbet autentic de încântare i se așternu pe chip.

— Mulțumesc, Toshio-san, spuse ea. Ești extrem de generos.

— Poți s-o testezi, spuse el, rânjind. Nu mă vei jigni.

Katie puse pe limbă puțin praf. Era de cea mai bună calitate. Fără să ezite, luă cu degetul mic o cantitate mai mare de praf, o duse la nara stângă, și-o acoperi pe cea dreaptă și inspiră adânc. Respiră încet, profund, în timp ce drogul își făcea efectul. Apoi râse.

— Pfiuuu! făcu Katie fără inhibiții. E grozav!

— Mă gândeam eu că o să-ți placă.

Nakamura aruncă neglijent învelitoarea bomboanei în micul coș de hârtii de lângă masă. E pe undeva, pe acolo, îl auzi Katie pe Franz în mintea ei. Într-un loc care nu bate la ochi. Uită-te în coșul de hârtii. Uită-te după draperii.

Dictatorul Noului Eden îi zâmbea peste masă.

— Mai e ceva? întrebă el. Katie inspiră adânc și zâmbi.

— Un singur lucru, spuse ea.

Se aplecă în față, își puse coatele pe masă și-l sărută pe buze. Un moment mai târziu simți pe umeri mâinile dure ale polițistei.

— Ăsta e un mic simbol al mulțumirilor mele pentru kokomo.

Nu-l judecase greșit; în ochi i se citea o poftă inconfundabilă. Nakamura o îndepărtă pe Bangorn cu un gest.

— Poți să ne lași singuri, îi spuse el polițistei ridicându-se. Vino încoace, Katie. Dă-mi un sărut adevărat.

Dând ocol mesei cu pași ca de dans, Katie se uită în micul coș de hârtii. În afară de învelitori de bomboane nu era nimic în el. Bineînțeles, se gândi ea. Ar fi fost prea evident… Acum trebuie să-mi fac bine treaba. Îl ațâță pe Nakamura mai întâi cu un sărut, apoi cu încă unul. Limba ei îi gâdila buzele și limba. Apoi se trase deoparte repede, râzând. Nakamura dădu s-o urmeze.

— Nu, spuse ea, dându-se înapoi cu spatele spre ușă. Nu încă… abia începem.

Nakamura rămase pe loc și rânji.

— Uitasem ce talentată ești, spuse el. Fetele alea sunt norocoase că te au ca mentor.

— Doar un bărbat excepțional poate să scoată la suprafață tot ce e mai bun în mine, spuse Katie încuind și zăvorând ușa.

Ochii ei scotociră repede camera și poposiră pe un alt coș de hârtii, aflat în colțul îndepărtat. Ăla ar fi un loc perfect, își spuse ea emoționată.

— Ai de gând să stai acolo, Toshio, sau îmi dai ceva de băut? întrebă Katie.

— Cum să nu? spuse Nakamura îndreptându-se spre dulăpiorul pentru băuturi, din lemn sculptat, așezat sub singura fereastră. Whisky sec, nu-i așa?

— Ai o memorie fenomenală!

— Te țin minte foarte bine, spuse Nakamura în timp ce pregătea două băuturi. Cum aș putea uita toate jocurile alea, mai ales „prințesa și sclavul”, preferatul meu… Ne-am distrat de minune un timp.

Până ai insistat să aduci și alte femei. Și dușuri aurii. Și lucruri și mai dezgustătoare. Mi-ai spus răspicat că numai eu nu-ți mai sunt de ajuns.

— Băiete, se răsti ea dintr-o dată pe un ton imperios, mi-e sete! Unde-i băutura mea?

Fața lui Nakamura se încruntă o clipă, apoi se destinse într-un zâmbet larg.

— Da, Înălțimea ta, spuse el, aducându-i băutura cu capul plecat.

Se înclină.

— Înălțimea voastră mai dorește ceva? întrebă el slugarnic.

— Da, răspunse Katie.

Luă băutura cu mâna dreaptă și-o băgă pe cea stângă, agresiv, sub chimonoul lui Nakamura. Îl văzu închizând ochii. Îl sărută cu forță, continuând să-l ațâțe. Brusc, se retrase. Sub privirea lui, Katie își scoase încet chimonoul. Nakamura înaintă. Katie întinse brațele.

— Și acum, băiete, ordonă ea, stinge luminile alea și întinde-te pe spate pe rogojină, lângă masă.

Nakamura se supuse. Katie se apropie de el.

— Ei bine, spuse ea pe un ton mai blând, ții minte ce-i trebuie prințesei tale, nu-i așa? Încet, foarte încet, fără nici o grabă.

Se lăsă în jos și îl dezmierdă.

— Cred că Musashi e aproape gata…

Katie îl sărută pe Nakamura, mângâindu-i cu degetele fața și gâtul.

— Acum închide ochii, îi șopti ea la ureche, și numără până la zece, foarte rar.

— Ichi, ni, san… începu el gâfâind.

Cu o iuțeală uimitoare, Katie traversă camera spre celălalt coș de hârtii. Dădu la o parte niște hârtii și găsi revolverul.

— … shi, go, ryoku…

Cu inima bătând cu furie, Katie luă arma, se întoarse și se îndreptă spre Nakamura.

— … shichi, hachi, kyu…

— Asta e pentru ce i-ai făcut tatălui meu, spuse Katie, apăsându-i pe frunte țeava revolverului.

Apăsă pe trăgaci exact în clipa când Nakamura deschidea uimit ochii.

— Și asta e pentru ce mi-ai făcut mie, spuse ea trăgând trei gloanțe în organele lui genitale, într-o succesiune rapidă.

Gărzile sparseră ușa în câteva secunde. Dar ea fu mai rapidă.

— Iar asta, Katie Wakefield, spuse ea cu glas tare vârând în gură țeava revolverului, este pentru ce ți-ai făcut tu singură.

Ellie se trezi când auzi cheia răsucindu-se în lacătul de la celula ei.

— Tu ești, Robert? întrebă ea.

— Da, Ellie.

Robert intră în celulă tocmai când ea se ridica. O cuprinse în brațe și o îmbrățișă impetuos.

— Sunt atât de bucuros că te văd! spuse el. Am venit de îndată ce Hans mi-a spus că paznicii au abandonat secția de poliție.

Robert își sărută soția nedumerită.

— Îmi pare îngrozitor de rău, Ellie. M-am înșelat cum nu se poate mai rău.

Lui Ellie îi trebuiră câteva secunde ca să se adune.

— Au abandonat secția de poliție? De ce, Robert? Ce se petrece?

— E haos total, răspunse el mohorât, părând complet distrus.

— Ce vrei să spui, Robert? întrebă Ellie, brusc înspăimântată. Sper că nu i s-a întâmplat ceva lui Nikki!

— Ei nu i s-a întâmplat nimic… Dar oamenii mor cu duiumul… Și nu știm de ce… Ed Stafford s-a prăbușit acum o oră și a murit înainte să apuc măcar să-l consult… E un fel de epidemie monstruoasă.

Octopăianjenii, se gândi Ellie. În cele din urmă, octopăianjenii au ripostat. Își ținu soțul lipit de ea; el plângea. După câteva secunde se desprinse.

— Îmi pare rău, Ellie… E atâta harababură… Tu te simți bine?

— Da, Robert… Nimeni nu m-a mai interogat sau torturat de câteva zile. Dar unde e Nikki?

— E acasă, cu Brian Walsh. Îl mai ții minte pe Brian, prietenul lui Patrick, nu-i așa? Mă ajută să am grijă de Nikki de când ai plecat… Bietul de el, alaltăieri, când s-a trezit, și-a găsit ambii părinți morți.

Ellie și Robert ieșiră din secția de poliție. Robert vorbea continuu, sărind de la un subiect la altul, dar Ellie reuși să înțeleagă câte ceva din vorbăria lui aproape incoerentă. După spusele lui Robert, doar în ultimele două zile se înregistraseră în Noul Eden peste trei sute de decese inexplicabile. Iar sfârșitul nu se întrezărea.

— E ciudat, bombăni el. Numai un copil a murit… Cele mai multe victime erau în vârstă.

În fața secției de poliție din Beauvois, o femeie disperată, la vreo treizeci și cinci de ani, îl recunoscu pe Robert și se agăță de el.

— Trebuie să vii cu mine, doctore, imediat! țipă ea cu un glas strident. Soțul meu e în stare de inconștiență… Stătea cu mine la masă, mânca și a început să se plângă că îl doare capul. Când m-am întors de la bucătărie zăcea pe podea… Mă tem că a murit.

— Vezi, spuse Robert, întorcându-se spre Ellie.

— Du-te cu ea și apoi la spital, dacă trebuie. Eu mă duc acasă, să am grijă de Nikki. Te așteptăm.

Îl sărută pe obraz. Dădu să-i spună ceva despre octopăianjeni, dar se răzgândi.

— Mami, mami! strigă Nikki. Mi-a fost dor de tine, mami.

Fetița veni în fugă pe hol și sări în brațele lui Ellie.

— Și mie mi-a fost dor de tine, îngerul meu, spus Ellie. Ce făceai?

— Mă jucam cu Brian, răspunse Nikki. E un om foarte bun. Îmi citește și mă învață totul despre numere.

Brian Walsh, un bărbat trecut cu puțin de douăzeci de ani, apăru pe hol ținând în mână o carte pentru copii.

— Bună ziua, doamnă Turner. Nu știu dacă mă mai țineți minte…

— Bineînțeles că te țin minte, Brian. Și spune-mi Ellie… Vreau să-ți mulțumesc că ai avut grijă de Nikki…

— O fac bucuros, Ellie. E un copil grozav… Mă face să uit multe lucruri dureroase…

— Robert mi-a spus de părinții tăi, îl întrerupse Ellie. Îmi pare nespus de rău.

Brian clătină din cap.

— A fost atât de straniu! Amândoi se simțeau perfect în seara precedentă, când s-au dus la culcare. Arătau atât de împăcați…

Ochii i se umeziră. Se întoarse și scoase batista, ca să-și șteargă ochii.

— Mai mulți prieteni de-ai mei spun că epidemia asta, sau ce-o fi, a fost provocată de octopăianjeni. Crezi că s-ar putea să fie așa?

— Posibil, spuse Ellie. I-am împins prea departe.

— Și o să murim toți? întrebă Brian.

— Nu știu, răspunse Ellie. Zău că nu știu.

Preț de câteva clipe domni o tăcere stânjenitoare.

— Ei bine, cel puțin sora ta ne-a scăpat de Nakamura, spuse dintr-o dată Brian.

Ellie fu sigură că n-a auzit bine.

— Ce tot spui, Brian? întrebă ea.

— N-ai auzit?… Acum patru zile Katie l-a asasinat pe Nakamura și apoi s-a sinucis.

Ellie încremeni. Se uită lung la Brian, nevenindu-i să creadă ce auzea.

— Tati mi-a spus ieri de mătușa Katie, îi zise Nikki mamei sale. A spus că a vrut să fie el cel care-mi spune.

Ellie nu putea rosti o vorbă. Capul i se învârtea. După un timp reuși să-i spună la revedere lui Brian și să-i mulțumească încă o dată. Apoi se așeză pe canapea. Nikki se cocoță lângă mama ei și-și puse capul în poala lui Ellie. Stătură mult timp așa, fără să vorbească.

— Cum s-a simțit tatăl tău cât am fost eu plecată? întrebă în cele din urmă Ellie.

— În general bine, răspunse fetița. În afară de gâlmă.

— Care gâlmă?

— De pe umăr. E mare cât pumnul meu. Am văzut-o când se bărbierea, acum trei zile. A spus că e probabil o înțepătură de păianjen.