Razboi pe Rama

8

Nicole mai văzuse de două ori imaginile video. În ciuda ochilor umflați și a epuizării nervoase, întrebă dacă le mai poate vedea o dată. Doctorul Blue îi întinse o cană de apă.

— Ești sigură? întrebă octopăianjenul.

Nicole dădu din cap. Încă o dată nu e prea mult, se gândi ea. Vreau să păstrez veșnic în minte fiecare cadru, oricât de oribil ar fi.

— Te rog să pornești de la audiere, ceru Nicole. Viteză normală până intră bioții în sectorul celulelor. Apoi redu viteza la o optime.

Richard n-a vrut să fie erou, se gândea Nicole în timp ce pe ecran se derula scena audierii. Nu era stilul lui. S-a dus cu Archie numai ca să nu trebuiască să mă duc eu. Se crispă când paznicul îl lovi pe Richard și acesta se prăbuși la podea. Planul a fost lipsit de speranță de la început, își spuse ea în timp ce, pe ecran, polițiștii îi scoteau pe Richard și pe Archie din palatul lui Nakamura. Eu știam. De ce n-am vorbit deschis, după premoniția pe care am avut-o ?

Nicole îl rugă pe doctorul Blue să deruleze mai repede înregistrarea video, până la minutele de la final. Cel puțin s-au sprijinit unul pe altul la sfârșit, se gândi ea în timp ce Richard și Archie purtau ultima lor conversație. Și Archie a încercat să-l apere…Cei patru bioți apărură pe ecran; înregistrarea se derulă mai lent. Nicole văzu cum mirarea din ochii lui Richard se preschimbă în frică la intrarea bioților în celulă.

Când lumina se stinse, calitatea imaginii se schimbă. Imaginile în infraroșu luate de cuadroizi semănau mai mult cu negativele foto, scoțând în evidență nivelurile de căldură din fiecare cadru. Bioții arătau straniu. În imaginile în infraroșu, ochii păreau să le iasă din cap.

În clipa în care celula se cufundă în beznă, un biot Garcia îl apucă pe Richard de gât. Ceilalți trei își scoaseră mănușile, dând la iveală degete cu vârfuri ascuțite și tăioase și palme cu muchia ascuțită ca un pumnal. Patru din puternicele tentacule ale lui Archie se încolăciră în jurul biotului care încerca să-l sugrume pe Richard. În timp ce biotul se prăbușea grămadă pe podeaua celulei, ceilalți trei îl atacară cu furie pe Archie. Richard încercă să-l ajute. Un biot Lincoln își repezi cu sălbăticie mâna în gâtul lui Archie și aproape că-l decapită. Richard țipă când se trezi împroșcat de lichidul din corpul octopăianjenului. După ce-l scoaseră pe Archie din luptă, cei trei bioți rămași se repeziră asupra lui Richard, străpungându-i de nenumărate ori corpul cu vârfurile ca niște pumnale ale degetelor lor. Richard se izbi de gratiile celulei și alunecă pe podea. Sângele lui și sângele lui Archie, de culori diferite în imaginile infraroșii, curgeau laolaltă, formând o baltă pe podeaua celulei.

Înregistrarea video continua, dar Nicole nu mai vedea nimic. Înțelegea pentru prima dată că Richard, soțul ei, singurul prieten adevărat apropiat pe care-l avusese în viața ei de adult, era mort cu adevărat. Pe ecran, Franz o conducea pe coridor pe Katie, zguduită de hohote de plâns, apoi imaginea se întrerupse. Nicole nu se mișcă. Stătea încremenită, privind fix înainte, la ecranul alb. N-avea lacrimi în ochi, corpul ei nu tremura, părea foarte stăpână pe sine. Și totuși nu se putea mișca.

În camera de vizionare se aprinse o lumină slabă. Doctorul Blue era tot lângă ea.

— Nu cred că în primele două dați mi-am dat seama… spuse încet Nicole, mirată că glasul ei părea să vină de foarte departe… adică, eram probabil în stare de șoc… poate că încă mai sunt…

Nu putu să continue. Respira cu greu.

— Ai nevoie de un pahar cu apă și puțină odihnă, spuse doctorul Blue.

Richard a fost ucis. Richard e mort…

— Da, te rog, spuse slab Nicole. N-am să-l mai văd niciodată. N-am să mai vorbesc niciodată cu el. Apă rece, dacă ai. L-am văzut murind. O dată. De două ori. De trei ori. Richard e mort.

Mai era un octopăianjen în camera de vizionare. El și doctorul Blue discutau, dar Nicole nu reuși să le urmărească replicile în culori. Doctorul Blue îi duse paharul cu apă la buze, dar Nicole nu putu să bea. Richard a fost ucis. În jurul ei se făcu beznă.

Cineva o ținea de mână. Era o mână caldă, plăcută, care o mângâia cu blândețe. Deschise ochii.

— Bună, mamă, spuse încetișor Patrick. Te simți mai bine?

Nicole închise iar ochii. Unde sunt? se întrebă ea. Apoi își aminti. Richard e mort. Cred că am leșinat.

— Îhî, îngână ea.

— Vrei puțină apă? întrebă Patrick.

— Da, te rog, șopti ea.

Glasul ei suna ciudat. Încercă să se ridice și să bea apa. Nu reuși.

— Ușurel, spuse Patrick. Nu-i nici o grabă.

Mintea ei începu să lucreze. Trebuie să le spun, se gândi ea. Richard și Archie sunt morți. Vin elicopterele. Trebuie să avem mare grijă să protejăm copiii.

— Richard, reuși ea să spună.

— Știm, mamă, răspunse Patrick.

De unde știu ei? se întrebă Nicole. Eu am rămas singura de aici care știe să citească culorile…

— Octopăianjenii s-au chinuit mult să aștearnă totul în scris. Engleza lor nu e perfectă, dar am înțeles perfect ce vor să ne spună… Ne-au spus și despre război…

Bine, se gândi Nicole. Ei știu. Pot să dorm. De undeva din mintea ei mai răzbătea și acum un ecou. Richard e mort.

— Din când în când aud bombe, dar din câte-mi dau seama, nici una nu a lovit încă domul până acum. Poate că nu și-au dat seama unde e orașul.

Era vocea lui Max.

— De afară, totul pare cufundat în beznă. Au îngroșat cupola, iar pe străzi nu e deloc lumină.

— Probabil că bombele lovesc Domeniul Alternativ, spuse Max. Octozii n-ar avea cum să-i ascundă existența.

— Ce fac octopăianjenii? întrebă Patrick. Știm măcar dacă ripostează contraatacând?

— Nu știm sigur, dar nu-mi vine să cred că încă ard gazu’ și nu fac nimic.

Nicole auzi pași ușori pe hol.

— Băieții au început să manifeste simptome puternice de claustrofobie, spuse Nai. Crezi că ar fi bine să-i las să se joace afară?… Acum o jumătate de oră s-au dat semnale luminoase de încetare a pericolului.

— Nu văd de ce să nu-i lași, spuse Patrick. Dar spune-le să intre în casă dacă văd un semnal sau aud bombe.

— Mă duc și eu afară, cu ei, spuse Nai.

— Nevastă-mea ce face? întrebă Max.

— Citește cu Benjy, răspunse Nai. Marius doarme.

— Spune-i să vină să stea cu noi câteva minute.

Nicole se întoarse pe cealaltă parte. Se gândi să se ridice, dar se simțea foarte obosită. Începu să viseze cu ochii deschiși, amintindu-și frânturi de copilărie. Ce-ți trebuie să fii prințesă? îl întrebă mica Nicole pe tatăl ei. Fie un tată rege, fie un soț prinț, răspunse el; zâmbi și o sărută. Atunci sunt deja prințesă, îi spuse ea. Căci tu, pentru mine, ești rege…

— Cum se simte Nicole? întrebă Eponine.

— Azi dimineață s-a mișcat din nou. Doctorul Blue spunea în bilet c-o să se poată ridica diseară sau mâine. Și mai spune că atacul nu a fost grav, că inima nu i-a fost afectată iremediabil și că răspunde bine la tratament.

— Pot s-o văd acum? întrebă Benjy.

— Nu, Benjy, răspunse Eponine. Încă se mai odihnește.

— Octopăianjenii au fost cu adevărat grozavi, nu-i așa? spuse Patrick. Chiar și-n toiul războiului și-au făcut timp să ne scrie un mesaj atât de complet…

— Au reușit să mă convertească și pe mine, zise Max. N-aș fi crezut vreodată că așa ceva e cu putință.

Așadar, am avut un atac de inimă, se gândi Nicole. Nu m-am prăbușit doar din cauză că Richard… la început nu putu termina fraza… din cauză că a murit. Plutea într-o zonă crepusculară între vis și trezie; auzi un glas cunoscut strigând-o. Tu ești, Richard? întrebă ea emoționată. Da, Nicole, răspunse el. Unde ești? Vreau să te văd, spuse ea și chipul lui apăru dintr-un nor pe ecranul visului ei. Arăți grozav, spuse ea, te simți bine? Da, răspunse Richard, dar trebuie să vorbesc cu tine. Ce este, iubitule? întrebă Nicole. Trebuie să mergi înainte fără mine, spuse el, trebuie să fii un exemplu pentru ceilalți. Chipul lui începu să se modifice o dată cu formele norilor. Bineînțeles, spuse Nicole, dar unde te duci? Nu-l mai vedea. La revedere, spuse glasul. La revedere, Richard, răspunse Nicole.

Când se trezi iar, avea mintea limpede. Se ridică în capul oaselor și se uită în jur. Era întuneric, dar își dădu seama că se află în camera ei din Orașul de Smarald. Nu auzea nici un zgomot. Presupuse că e noapte. Dădu așternutul la o parte și-și trecu picioarele peste marginea patului. Până acum e bine, se gândi ea. Se ridică foarte încet. Își simțea picioarele fără vlagă.

Pe noptieră era un pahar cu suc. Nicole făcu doi pași, ținându-se cu mâna dreaptă de pat, și luă paharul. Sucul era delicios. Mulțumită de sine, porni spre dulap, să-și ia niște haine. Totuși, după câțiva pași ameți și se îndreptă înapoi spre pat.

— Mamă, tu ești? îl auzi pe Patrick și-i văzu silueta în prag.

— Da, Patrick, răspunse ea.

— Ia să facem puțină lumină aici, spuse Patrick. Ciocăni în perete și un licurici zbură în mijlocul camerei.

— Doamne sfinte, de ce te-ai dat jos din pat?

— Nu pot să zac o veșnicie.

— Dar ar trebui s-o iei mai ușor la început, spuse Patrick, venind lângă ea și ajutând-o să ajungă la pat.

Ea îl apucă de braț.

— Ascultă-mă, fiule. N-am nici cea mai mică intenție să fiu invalidă și nici să fiu tratată ca o invalidă. În câteva zile, cel mult o săptămână, am să fiu iarăși ca înainte.

— Da, mamă, spuse Patrick cu un zâmbet îngrijorat.

Doctorul Blue era încântat de felul cum își revenea Nicole. După patru zile reuși să meargă, chiar dacă încet; cu puțin ajutor din partea lui Benjy izbuti să parcurgă tot drumul până la stația de transport și înapoi.

— Nu te forța prea mult, îi spuse doctorul Blue în timpul unei consultații de seară. Te descurci grozav, dar încă-mi mai fac griji…

După ce octopăianjenul termină, chiar pe când se pregătea să iasă din cameră, Max intră și anunță că la ușa din față așteaptă doi octopăianjeni. Doctorul Blue ieși în grabă și se întoarse după câteva minute cu Optimizatorul Șef și un membru al echipei sale.

Optimizatorul Șef își ceru mai întâi scuze pentru faptul că venise pe neașteptate și nu așteptase ca Nicole să-și revină complet.

— Însă acum ne găsim într-o situație de urgență și am considerat că trebuie să luăm imediat legătura cu tine, spuse octopăianjenul lider.

Nicole simți că i se accelerează pulsul și încercă să se calmeze.

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea.

— Probabil ai băgat de seamă că în ultimele câteva zile n-au mai fost bombardamente, spuse Optimizatorul Șef. Oamenii au oprit temporar atacurile cu elicoptere pe perioada cât evaluează ultimatumul nostru… Acum cinci zile am dus același mesaj scris la fiecare din cele trei tabere militare. Mesajul spunea că nu mai putem tolera bombardamentele și că vom face uz de superioritatea noastră tehnologică pentru a lansa un atac decisiv dacă ostilitățile nu încetează imediat… Ca o ilustrare a capacităților noastre tehnice, am inclus în mesaj o relatare amănunțită, nilet cu nilet, a tot ce au făcut Nakamura și Macmillan pe parcursul a două zile lucrătoare din săptămâna trecută… Liderii oamenilor au fost înnebuniți. Au bănuit că am mituit, cumva, un înalt funcționar din guvern și că acum le cunoaștem și toate planurile de război. Macmillan a recomandat acceptarea cererii noastre de încetare a focului și retragerea din teritoriul nostru. Nakamura s-a înfuriat. L-a dat afară pe Macmillan și a reorganizat structura comandamentului. În particular, a recunoscut în fața șefului securității că o retragere i-ar ruina poziția în colonie… Alaltăieri, cineva i-a sugerat lui Nakamura că s-ar putea ca fiica ta Ellie să aibă cunoștință de modul în care ne-am obținut informațiile. A fost dusă la palat și interogată de însuși Nakamura. La început oarecum cooperantă, Ellie a recunoscut că în anumite domenii noi suntem mai avansați decât oamenii. A mai spus că este convinsă că ne stă în putere să obținem informații despre evenimentele din Noul Eden fără să folosim spioni sau alte mijloace convenționale de culegere de informații… Pentru că a fost atât de sinceră, Nakamura a fost convins că Ellie știe mai multe decât a spus. Timp de patru ore i-a pus întrebări despre multe subiecte, inclusiv despre capacitatea noastră militară și geografia domeniului nostru. Ellie a evitat cu istețime să dezvăluie informații vitale — de exemplu, nici n-a pomenit de Orașul de Smarald — și a răspuns în mod repetat că n-a văzut niciodată vreo armă sau vreun soldat. Nakamura n-a crezut-o. În cele din urmă a pus să fie aruncată în închisoare și bătută. De atunci, Ellie tace în mod sfidător, în ciuda tratamentului aspru la care e supusă.

Optimizatorul Șef se opri. Nicole pălise foarte tare când i se descrisese tratamentul aplicat lui Ellie. Se întoarse către doctorul Blue.

— Să continuu? întrebă octopăianjenul lider.

Max și Patrick stăteau în prag. Firește, ei nu înțelegeau ce spunea Optimizatorul Șef, dar vedeau paloarea feței lui Nicole. Patrick păși în cameră.

— Mama mea a fost foarte bolnavă… spuse el.

— E în regulă, spuse Nicole, făcându-i semn să nu se amestece. Continuă, te rog, îi spuse ea Optimizatorului Șef.

— Nakamura e convins acum, și i-a convins și pe principalii săi locotenenți, că amenințarea noastră e o cacealma. El crede că, deși în unele domenii dispunem de tehnologie foarte avansată, nu deținem capacitate militară… În ultima lui ședință de comandament, cu doar trei terți în urmă, a aprobat un plan de a ne bombarda până ne vor determina să capitulăm, folosind toată puterea de foc disponibilă… De aceea am conchis cu părere de rău că trebuie să ripostăm. Dacă nu trecem acum la acțiune, supraviețuirea coloniei noastre ar putea fi în pericol. Înainte de a veni la tine am autorizat implementarea Planului de Război numărul 41, una din ripostele noastre de forță medie. Acest plan nu urmărește anihilarea coloniștilor din Noul Eden, dar va fi destul de devastator pentru a pune capăt rapid războiului. Analiștii noștri estimează că vor muri între douăzeci și treizeci la sută din oameni…

Optimizatorul Șef se opri când văzu expresia de durere de pe fața lui Nicole. Nicole ceru ceva de băut.

— Ne este permis să știm mai multe detalii despre atacul vostru? întrebă ea încet, după ce bău paharul cu apă.

— Am ales un agent microbiologic, foarte asemănător din punct de vedere chimic cu o enzimă, care intervine în reproducerea celulară la specia voastră. Oamenii tineri și sănătoși, sub patruzeci de ani, au sistemul imunitar destul de puternic pentru a face față atacului violent al agentului. Oamenii mai bătrâni sau bolnavi vor muri rapid. Celulele lor nu se vor mai putea reproduce cum trebuie și corpul lor va înceta pur și simplu să mai funcționeze… Am folosit sânge, piele și alte celule luate de la voi toți de aici, din Orașul de Smarald, pentru a ne verifica predicțiile teoretice. Suntem absolut siguri că tinerii nu vor fi afectați.

— Specia noastră consideră că războiul biologic e imoral, spuse Nicole după o scurtă pauză.

— Cunoaștem faptul că în sistemul vostru de valori unele tipuri de război sunt mai acceptabile decât altele, spuse Optimizatorul Șef. Pentru noi, orice fel de război e inacceptabil. Noi luptăm numai dacă este absolut necesar. Nu credem că pentru cei morți contează dacă au fost uciși de o bombă, o mitralieră, o armă nucleară sau un agent biologic… Pe lângă asta, trebuie să ripostăm cu armele de care dispunem.

Urmă o lungă tăcere. Nicole oftă și clătină din cap. În cele din urmă spuse:

— Cred că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru faptul că ne-ai spus ce se întâmplă în acest război stupid, chiar dacă spectrul atâtor morți este foarte înspăimântător. Mi-aș dori să existe altă soluție…

Cei trei octopăianjeni se pregătiră de plecare. Max și Patrick se repeziră să-i pună întrebări lui Nicole înainte ca vizitatorii să fi ieșit măcar din casă.

— Stați așa, spuse Nicole extenuată. Mai întâi chemați-i și pe ceilalți. Vreau să explic numai o dată ce mi-au spus octopăianjenii.

Nicole nu putea să doarmă. Oricât se străduia, nu putea să nu se mai gândească la oamenii care aveau să moară în Noul Eden.

Și ce se va întâmpla cu Katie și Ellie? se întrebă Nicole. Dacă octopăianjenii au făcut o greșeală? Și-o imagină pe Ellie așa cum o văzuse ultima dată, în casa ei, cu soțul și fiica ei. Își aminti certurile dintre Ellie și Robert. Chipul lui obosit, uzat, i se fixă în minte. O, Doamne, Robert! se gândi ea. El e în vârstă, și nu se îngrijește deloc.

Nicole se zvârcolea în pat, frustrată de propria neputință. În cele din urmă se hotărî să se ridice. Mă întreb dacă e prea târziu. Se gândi iarăși la Robert. Nu sunt de acord cu el. Nici măcar nu-s sigură că-i este un soț bun lui Ellie. Totuși, e tatăl lui Nikki.

Mintea ei începu să întocmească un plan. Se dădu jos din pat, se duse la dulap, își luă niște haine și se îmbrăcă. S-ar putea să nu reușesc să-i ajut, dar cel puțin voi ști că am încercat, se gândi ea.

Nicole avu mare grijă să nu facă zgomot pe hol. Nu voia să-i trezească pe Patrick sau pe Nai, care, de când cu atacul ei de inimă, dormeau în camera lui Ellie. Ei m-ar face să mă întorc în pat.

Afară, în Orașul de Smarald, era aproape la fel de întuneric ca în casă. Nicole rămase în prag, încercând să-și acomodeze ochii cu întunericul suficient de bine ca să găsească ușa casei de alături. În cele din urmă distinse niște umbre. Făcu cinci pași, apoi se opri și se uită în jur. În câteva minute ajunse în holul casei doctorului Blue.

Dacă am un pic de noroc, ar trebui să doarmă în a doua cameră pe dreapta, se gândi Nicole. Intră în camera de dormit a octopăianjenului și bătu ușor în perete. Un licurici lumină slab doi octopăianjeni îngrămădiți laolaltă. Doctorul Blue și Jamie dormeau cu corpurile lipite și cu tentaculele încâlcite într-un chip derutant. Nicole se apropie și-l atinse pe doctorul Blue pe creștet. Nici o reacție. A doua oară îl atinse puțin mai tare și lentila octopăianjenului începu să se miște.

— Ce cauți aici? întrebă în culori Doctorul Blue după câteva clipe.

— Am nevoie de ajutorul tău, răspunse Nicole. E vorba de ceva important.

Octopăianjenul se mișcă foarte încet, încercând să-și descâlcească tentaculele fără a-l deranja pe Jamie, dar nu reuși. Octopăianjenul mai tânăr se trezi. Doctorul Blue îi spuse să se culce la loc și ieși în hol cu Nicole.

— Trebuia să fii în pat, spuse doctorul Blue.

— Știu, răspunse Nicole. Dar e ceva urgent. Trebuie să vorbesc cu Optimizatorul Șef și aș vrea să vii cu mine.

— La ora asta?

— Nu știu cât timp avem, spuse Nicole. Trebuie să discut cu Optimizatorul Șef înainte ca agentul biologic să înceapă să omoare oamenii din Noul Eden… Sunt îngrijorată pentru Katie și pentru Ellie și ai ei…

— Nikki și Ellie nu vor păți nimic. Iar Katie trebuie să fie destul de tânără, dacă am înțeles eu…

Nicole o întrerupse.

— Dar organismul lui Katie e la pământ din cauza drogurilor. Corpul ei funcționează, probabil, la fel ca al unui bătrân… iar Robert este epuizat din cauză că muncește tot timpul…

— Nu prea înțeleg, spuse Doctorul Blue. De ce vrei să vorbești cu Optimizatorul Șef?

— Să o rog fierbinte să le acorde lui Katie și Robert un tratament special, presupunând, firește, că Ellie și Nikki sunt în siguranță… Cu magia voastră biologică, trebuie să existe o cale de a-i singulariza și cruța… De asta vreau să vii cu mine — să-mi susții cauza.

Octopăianjenul nu spuse nimic timp de mai multe secunde.

— Bine, Nicole, am să merg cu tine. Deși cred că ar trebui să fii în pat, să te odihnești… Și mă îndoiesc că se poate face ceva.

— Îți mulțumesc foarte mult.

— Dar trebuie să-mi promiți ceva, spuse doctorul Blue în timp ce ieșeau din casă. Nu trebuie să te obosești prea tare în noaptea asta… Să-mi spui dacă te simți obosită.

— Ba chiar am să mă sprijin de tine, pe drum, zise Nicole zâmbind.

Deși sprijinită tot timpul de doctorul Blue cu două tentacule, Nicole obosi înainte se ajungă în stația de transport. Se opri să se odihnească. Zgomotele pe care le auzise, fără să le bage în seamă, deveniră mai puternice.

— Bombe, îi spuse Nicole octopăianjenului. O mulțime de bombe.

— Ni s-a spus să ne așteptăm la raiduri aeriene. Dar mă întreb de ce nu sunt flăcări…

Brusc, o parte din cupola de deasupra capetelor lor explodă într-o uriașă minge de foc. Câteva clipe mai târziu, Nicole auzi un zgomot asurzitor. Se agăță cu toată puterea de doctorul Blue și se uită la infernul de deasupra. I se păru că vede în flăcări resturile unui elicopter. Din cer cădeau bucăți de cupolă cuprinse de foc, unele aterizând la nici un kilometru depărtare.

Nicole nu putea să respire. Doctorul Blue văzu încordarea de pe fața ei.

— N-am să reușesc să ajung, spuse Nicole.

Se agăță de octopăianjen cu toată forța care îi mai rămăsese.

— Trebuie să te duci la Optimizatorul Șef fără mine. Roag-o, ba nu, implor-o în numele meu să facă ceva pentru Katie și Robert… Spune-i că e o favoare personală… Pentru mine…

— Voi face tot ce pot, răspunse doctorul Blue. Dar mai întâi trebuie să te duc înapoi…

— Mamă! îl auzi Nicole pe Patrick strigând în spatele ei. Patrick alerga pe stradă în direcția lor. Doctorul Blue ajunse în stație și urcă în transportor. Nicole se uită în sus la cupolă tocmai când elicea elicopterului, prinsă în împletitura de viță cuprinsă de flăcări, căzu din cer și se făcu fărâme.