1

— Nicole.

La început, glasul moale, metalic părea să facă parte din visul ei. Dar când își auzi numele repetat, ceva mai tare, Nicole se trezi tresărind.

O străbătu un val de teamă intensă. Au venit după mine, își spuse ea imediat. E dimineață. Am să mor în câteva ore.

Inspiră încet, profund, și încercă să-și domolească panica tot mai intensă. Câteva secunde mai târziu, deschise ochii. În celula ei era beznă totală. Nedumerită, Nicole se uită în jur după persoana care o strigase.

— Suntem aici, pe patul tău, lângă urechea ta dreaptă, spuse glasul foarte încet. Ne-a trimis Richard să te ajutăm să evadezi… dar trebuie să ne mișcăm repede.

Preț de o clipă, Nicole se gândi că probabil mai visa încă. Apoi auzi un al doilea glas, foarte asemănător cu primul, dar totuși distinct.

— Întoarce-te pe partea dreaptă și ne vom lumina. Nicole se întoarse. Pe pat, lângă capul ei stăteau două siluete micuțe, nu mai înalte de opt-zece centimetri, fiecare în formă de femeie. Străluceau momentan de la o sursă de lumină internă. Una avea părul scurt și era îmbrăcată în armură de cavaler european din secolul al XV-lea. A doua siluetă purta pe cap o coroană și avea rochia amplă și plisată a unei regine medievale.

— Eu sunt Ioana d’Arc, spuse prima siluetă.

— Iar eu sunt Eleanor de Aquitania.

Nicole râse nervos și se uită uluită la cele două figurine. Câteva secunde mai târziu, când luminile interne ale roboților se stinseră, Nicole își revenise suficient ca să vorbească.

— Așadar, Richard v-a trimis să mă ajutați să evadez? întrebă ea în șoaptă. Și cum propuneți să fac?

— Am sabotat deja sistemul de monitorizare, spuse cu mândrie micuța Ioana. Și am reprogramat un biot Garcia… Ar trebui să fie aici în câteva minute ca să-ți dea drumul afară.

— Avem un plan de evadare de bază și mai multe planuri pentru situații neprevăzute, adăugă Eleanor. Richard a lucrat luni întregi la ele — chiar de când ne-a terminat pe noi.

Nicole râse din nou. Era încă înmărmurită.

— Serios? Și pot să întreb unde e în clipa de față soțul meu cel genial?

— Richard este în vechiul vostru adăpost de sub New York, răspunse Ioana. Ne-a spus să-ți spunem că acolo nu s-a schimbat nimic. Ne urmărește mișcările cu o baliză de navigație… În treacăt fie spus, Richard îți trimite iubirea lui. Nu a uitat…

— Stai liniștită o clipă, te rog, o întrerupse Eleanor când Nicole se scarpină automat la senzația de gâdilătură din spatele urechii drepte. Îți fixez chiar acum baliza ta personală și pentru mine e foarte grea.

Câteva momente mai târziu, Nicole atinse micuțul instrument amplasat lângă urechea ei și clătină din cap.

— El ne și aude? întrebă ea.

— Richard a hotărât să nu riscăm transmisii vocale, răspunse Eleanor. Nakamura le-ar putea intercepta cu mare ușurință… Totuși, ne va monitoriza locația fizică.

— Acum poți să te ridici și să te îmbraci, spuse Ioana. Vrem să fii gata când sosește Garcia.

Minunile nu vor înceta niciodată? se gândi Nicole în timp ce se spăla pe față în ligheanul primitiv, pe întuneric. Preț de câteva secunde își imagină că s-ar fi putut ca roboții cei doi să facă parte din vreun complot inteligent al lui Nakamura și că ea urmează să fie ucisă în timp ce încerca să evadeze. Imposibil, își spuse ea câteva clipe mai târziu. Chiar dacă unul din acoliții lui Nakamura ar putea crea roboți ca aceștia,numai Richard știe despre mine destul ca să facă o Ioana d’Arc și o Eleanor de Aquitania și, oricum,ce contează dacă sunt omorâtă în timp ce evadez? Electrocutarea mea este programată pentru ora opt, în dimineața asta.

În afara celulei se auzi zgomotul făcut de un robot care se apropia. Nicole se încordă, încă neconvinsă în totalitate că cei doi prieteni micuți ai ei chiar îi spun adevărul.

— Așază-te la loc pe pat, ca Eleanor și cu mine să putem intra în buzunarele tale, spuse Ioana lângă ea.

Nicole simți cum cei doi roboți se cațără pe partea din față a fustei ei. Zâmbi. Ești uimitor, Richard, se gândi ea. Iar eu sunt teribil de fericită că ești încă în viață.

Biotul Garcia ducea o lanternă. Păși în celula lui Nicole cu un aer autoritar.

— Veniți cu mine, doamnă Wakefield, spuse el cu glas tare. Am ordin să vă mut în sala de pregătire.

Nicole se înspăimântă din nou. În mod sigur biotul nu se purta prietenește. Ce-ar fi dacă… dar nu avu timp să se gândească. Garcia o conduse pe coridorul din afara celulei ei într-un ritm rapid. Douăzeci de minute mai târziu trecură amândoi pe lângă setul obișnuit de bioți de pază și un ofițer om care comanda, un tânăr pe care Nicole nu-l mai văzuse.

— Stai! țipă bărbatul din spatele lor tocmai când Nicole și Garcia erau pe cale să urce scările. Nicole îngheță. Ai uitat să semnezi hârtiile de transfer, spuse el, întinzându-i un document biotului Garcia.

— Desigur, spuse biotul, trecându-și numărul de identificare pe hârtii.

După mai puțin de un minut, Nicole se afla în afara casei mari în care stătuse închisă luni întregi. Inspiră adânc aerul proaspăt și porni după Garcia către Orașul Central.

— Nu! o auzi Nicole pe Eleanor strigând. Noi nu mergem cu biotul. Ia-o spre vest. Spre moara aceea de vânt cu lumina în vârf. Trebuie să fugi. E imperativ să ajungem la Max Puckett acasă înainte să se crape de ziuă.


Închisoarea era aproape la cinci kilometri depărtare de ferma lui Max. Nicole alerga pe drumul îngust într-un ritm constant, îndemnată periodic de unul din cei doi roboți micuți, care urmăreau cu grijă scurgerea timpului. Nu mai era mult până la ivirea zorilor. Spre deosebire de Pământ, unde trecerea de la noapte la zi era treptată, în Noul Eden zorile erau un eveniment brusc, discontinuu. Într-o clipă era întuneric, în clipa următoare soarele artificial se aprindea și își începea mini-arcul pe tavanul habitatului coloniei.

— Mai sunt douăsprezece minute până se luminează, spuse Ioana când Nicole ajunse la cărarea pentru biciclete care parcurgea ultimii două sute de metri până la ferma Puckett.

Nicole era aproape sfârșită, dar continuă să alerge. De două ori, în timp ce alerga pe domeniul fermei, simțise o durere surdă în piept. E clar, nu mai sunt informă, își zise ea, învinuindu-se că nu făcuse mișcare cu regularitate în celula ei. Unde mai pui că am aproximativ șaizeci de ani.

Casa fermei era întunecată. Nicole se opri în verandă, trăgându-și sufletul și câteva secunde mai târziu ușa se deschise.

— Te așteptam, spuse Max, cu expresia lui serioasă, minimalizând gravitatea situației. O îmbrățișă repede pe Nicole. Urmează-mă, spuse el, pornind repede în direcția hambarului. Încă nu sunt mașini de poliție pe drum, adăugă el când ajunseră în hambar. Probabil că n-au descoperit încă dispariția ta. Dar acum e doar o problemă de minute.

Puii erau toți ținuți în capătul îndepărtat al hambarului. Găinile aveau un țarc separat, despărțite de cocoși și de restul clădirii. Când Max și Nicole intrară în țarcul găinilor, se produse o mare agitație. Păsările o luară la fugă în toate direcțiile, cloncănind, cotcodăcind și bătând din aripi. Duhoarea aproape că o copleși pe Nicole.

Max zâmbi.

— Cred că am uitat ce rău le miroase celorlalți găinațul, spuse el. Eu unul m-am obișnuit cu el. O bătu ușurel pe Nicole pe spate. Oricum, pentru tine e o măsură de protecție în plus și nu cred că vei simți mirosul de găinaț din ascunzătoare.

Max se duse într-un colț al țarcului, dădu la o parte din drum câteva găini și se lăsă în genunchi.

— Când au apărut prima dată roboțeii ăia ciudați ai lui Richard, spuse el dând la o parte fânul și hrana păsărilor, nu mă puteam hotărî unde să-ți fac ascunzătoarea. Apoi m-am gândit la locul ăsta. Sper din toată inima că am avut dreptate.

Max trase câteva scânduri, dând la iveală o gaură dreptunghiulară din podeaua hambarului, îi făcu semn lui Nicole să-l urmeze și apoi intră târâș în gaură. Înaintară amândoi de-a bușilea pe pământul bătătorit. Coridorul, care mergea câțiva metri paralel cu podeaua hambarului și apoi o lua în jos într-un unghi abrupt, era extrem de îngust. Nicole se tot lovea de Max, aflat în fața ei și de tavanul și pereții de pământ. Singura lumină provenea de la mica lanternă pe care o ducea Max în mâna dreaptă. După cincisprezece metri, micul tunel dădu într-un spațiu întunecat. Max lăsă cu grijă în jos scara de frânghie, apoi se întoarse ca s-o ajute pe Nicole să coboare.

Câteva secunde mai târziu erau amândoi în mijlocul încăperii; Max se întinse și aprinse o lumină electrică solitară.

— Nu-i un palat, spuse el în timp ce Nicole se uita în jur, dar presupun că e o priveliște mai bună decât închisoarea aia a ta.

În cameră era un pat, un fotoliu, două rafturi pline cu mâncare, alt raft cu discuri-cărți electronice, câteva haine atârnate într-un dulap deschis, articole elementare de toaletă, un bidon mare cu apă care trebuie că abia încăpuse prin tunel, iar în colțul îndepărtat o latrină adâncă, pătrată.

— Toate astea le-ai făcut singur? întrebă Nicole.

— Da, răspunse Max. Noaptea… timp de mai multe săptămâni. N-am îndrăznit să chem pe nimeni să mă ajute.

Nicole era înduioșată.

— Cum am să pot vreodată să-ți mulțumesc? spuse ea.

— Nu te lăsa prinsă, rânji Max. Nici eu nu vreau să mor… Oh, apropo, adăugă el, întinzându-i lui Nicole un cititor electronic în care putea introduce discurile-cărți, sper că materialul de citit e în regulă. Manualele despre creșterea porcilor și păsărilor nu sunt totuna cu romanele tatălui tău, dar n-am vrut să atrag prea mult atenția ducându-mă la librărie.

Nicole traversă camera și îl sărută pe obraz.

— Max, ești un prieten minunat. Nu-mi imaginez cum ai…

— Afară s-a luminat de-acum, interveni Ioana d’Arc din buzunarul lui Nicole. Conform programului stabilit, suntem în întârziere. Domnule Puckett, trebuie să inspectăm ruta de ieșire înainte să ne părăsiți.

— Rahat! exclamă Max. Uite că iar primesc ordine de la un robot nu mai mare decât o țigară. Le scoase pe Ioana și pe Eleanor din buzunarele lui Nicole și le puse pe raftul de sus, în spatele unei conserve de mazăre. Vedeți ușița aia? În partea cealaltă este o țeavă… Iese chiar dincolo de troaca porcilor… Ce-ar fi să verificați?

În cele câteva minute cât roboții erau plecați, Max îi explică lui Nicole situația.

— Poliția te va căuta peste tot, spuse el. Mai ales aici, pentru că se știe că sunt un prieten de-al familiei. Așa că am să sigilez intrarea în ascunzătoarea ta. Ai aici tot ce-ți trebuie pentru cel puțin câteva săptămâni. Roboții pot intra și ieși fără probleme, dacă nu cumva îi mănâncă porcii, continuă Max râzând. Ei vor fi singurul tău contact cu lumea de afară. Îți vor da de știre când e timpul să treci la faza a doua a planului nostru de evadare.

— Deci n-am să te mai văd? întrebă Nicole.

— Nu, cel puțin câteva săptămâni. E prea periculos… Și încă ceva, dacă poliția e pe aici, am să-ți întrerup lumina. Ăsta va fi semnalul ca să stai deosebit de liniștită.

Eleanor de Aquitania se întorsese și stătea pe raft lângă conserva de mazăre.

— Ruta noastră de ieșire este excelentă, anunță ea. Ioana a plecat pentru câteva zile. Intenționează să părăsească habitatul și să comunice cu Richard.

— Acum trebuie să plec și eu, îi spuse Max lui Nicole. Dar nu înainte să-ți mai spun ceva, prietenă… După cum probabil știi, toată viața mea am fost un afurisit de cinic. Nu m-au impresionat mulți oameni. Însă tu m-ai convins că poate unii dintre noi le suntem superiori găinilor și porcilor. Max zâmbi. Nu mulți dintre noi, adăugă repede, dar cel puțin unii.

— Îți mulțumesc, Max, spuse Nicole.

Max se duse la scară. Înainte să înceapă să urce, se întoarse și-i făcu cu mâna.


Nicole se așeză pe fotoliu și inspiră adânc. După zgomotele venite din direcția tunelului, presupuse corect că Max astupa intrarea în ascunzătoarea ei punând direct peste gaură sacii mari cu hrană pentru păsări.

Bun, acum ce se întâmplat se întrebă Nicole. Își dădu seama că, în cele cinci zile de la încheierea procesului, se gândise la foarte puține lucruri în afară de apropiata ei moarte. Fără teama execuției iminente care să-i structureze gândurile, putea să-și lase mintea să zboare liber.

Se gândi mai întâi la Richard, soțul și partenerul ei de care era despărțită de aproape doi ani. Își aminti cu intensitate ultima lor noapte împreună, o oribilă noapte a vrăjitoarelor marcată de crimă și distrugere, care începuse într-o notă optimistă cu căsătoria fiicei ei Ellie cu doctorul Robert Turner. Richard era convins că și noi suntem luați în vizor și sortiți morții, își aminti ea. Și probabil avea dreptate pentru că el a evadat, ei l-au declarat dușman și un timp m-au lăsat în pace.

Așezată pe singurul fotoliu din camera subterană, simți că o doare inima de dorul tovărășiei soțului ei. Nicole zâmbi printre cele câteva lacrimi care însoțiră montajul amintirilor ce-i defilau prin minte. Se revăzu în adăpostul avianilor din Rama II, ani și ani în urmă, captiva temporară a creaturilor cu înfățișare de pasăre și limbaj alcătuit din sporovăieli și țipete. Richard o găsise acolo. Își riscase viața pentru a se întoarce în New York ca să afle dacă Nicole mai trăiește. Dacă n-ar fi venit Richard, ea ar fi rămas izolată în New York pe vecie.

Richard și Nicole deveniseră amanți în timpul perioadei în care se chinuiau să-și dea seama cum să traverseze Marea Cilindrică pentru a se întoarce la colegii lor cosmonauți de pe nava spațială Newton. Nicole se simți și surprinsă, și amuzată de puternica emoție cauzată de rememorarea primelor lor zile de dragoste. Am supraviețuit împreună atacului cu proiectile nucleare. Am supraviețuit chiar și tentativei mele aiurite de a produce variații genetice la odraslele noastre.

Nicole se înfioră la amintirea propriei naivități de demult. M-ai iertat, Richard, și poate că nu ți-a fost ușor. Și apoi, la Baza de Tranzit în timpul ședințelor noastre de proiectare cu Vulturul, ne-am apropiat și mai mult.

Ce era de fapt Vulturul? murmură Nicole, schimbându-și cursul gândurilor. Și cine l-a creat?Avea în minte imaginea vie a bizarei creaturi care fusese singurul lor contact cât timp se aflaseră la Baza de Tranzit pe durata reamenajării navei spațiale Rama. Ființa extraterestră cu chip de vultur și corp similar cu al omului îi informase că reprezintă un progres în domeniul inteligenței artificiale, fiind special proiectat pentru rolul de tovarăș pentru oameni. Avea ochi incredibili, aproape mistici,își aminti Nicole. Și o privire la fel de intensă ca a lui Omeh.

Străbunicul ei Omeh purta roba verde de șaman al tribului senufo când venise s-o vadă pe Nicole în Roma cu două săptămâni înaintea lansării navei spațiale Newton. Nicole îl mai întâlnise de două ori pe Omeh, în satul natal al mamei ei aflat pe Coasta de Fildeș, o dată în timpul ceremoniei Poro când Nicole avea șapte ani și apoi, trei ani mai târziu, la înmormântarea mamei ei. În timpul acestor scurte întâlniri, Omeh începuse să o pregătească pe Nicole pentru ceea ce bătrânul șaman o asigurase că va fi o viață extraordinară. Omeh fusese cel care susținuse cu tărie că Nicole era, într-adevăr, femeia despre care cronicile senufo preziseseră că va împrăștia sămânța tribului lor „chiar până la stele”.

Omeh, Vulturul, chiar și Richard, se gândi Nicole. Ăsta da, grup! Fața lui Henry, prinț de Wales se alătură celor trei și, preț de o clipă, Nicole își aminti intensitatea pasională a scurtei lor povești de dragoste petrecută la scurt timp după ce ea cucerise medalia olimpică de aur. Se cutremură, retrăind durerea respingerii. Însă fără Henry, își reaminti sieși, n-ar fi existat Genevieve. Retrăind în amintire iubirea pe care o împărtășise cu fiica ei pe Pământ, aruncă o privire întâmplătoare spre raftul cu discuri-cărți electronice. Se ridică brusc, se duse la raft și începu să citească titlurile. Într-adevăr, Max îi lăsase câteva manuale despre creșterea găinilor și porcilor. Dar asta nu era tot. Se părea că-i dăduse întreaga lui bibliotecă particulară.

Nicole zâmbi, scoase o carte de basme și o introduse în cititor. „Răsfoi” paginile și se opri la basmul cu Frumoasa Adormită. Când citi cu glas tare „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, Nicole avu încă o amintire extrem de vie — se văzu la șase sau șapte ani, stând în poala tatălui ei, în casa din suburbia pariziană Chilly-Mazarin.

Când eram mică tânjeam să fiu prințesă și să trăiesc fericită până la adânci bătrâneți, se gândi ea. Pe atunci n-aveam de unde să știu că viața mea va face chiar și basmele să pară ceva banal.

Puse la loc pe raft discul-carte și se întoarse pe fotoliu. Și acum, își spuse trecând absentă în revistă camera, când credeam că această viață incredibilă s-a sfârșit, se pare că mi s-au dat cel puțin câteva zile în plus.

Se gândi din nou la Richard și dorul intens de a-l vedea reveni. Noi doi am împărțit multe, Richard al meu. Sper să-ți simt atingerea, să-ți aud râsul, să-ți văd chipul. Dar dacă nu, voi încerca să nu mă plâng. Viața mea și-a căpătat deja porția de miracole.

Загрузка...