Razboi pe Rama

3

Nicole se spălă pe dinți, apoi se privi în oglindă. Galileo avea dreptate, își spuse ea. Sunt o babă.

Începu să-și frece fața cu degetele, masând metodic ridurile care păreau să fie pretutindeni. Îl auzi pe Benjy jucându-se afară cu copiii și pe Nai și Patrick chemându-i la școală. N-am fost mereu bătrână. A fost o vreme când mergeam și eu la școală.

Nicole închise ochii, încercând să-și amintească propria imaginea de pe vremea când era copil. Însă prea multe imagini din anii care trecuseră de atunci îi încețoșau și distorsionau amintirea.

În cele din urmă deschise ochii și se uită lung la imaginea ei din oglindă. În minte, șterse pungile de sub ochi și toate zbârciturile de pe față. Schimbă culoarea părului și a sprâncenelor din cenușiu în negru intens. În sfârșit, reuși să se vadă ca la douăzeci și unu de ani, o femeie frumoasă. Preț de o clipă, i se făcu tare dor de anii tinereții. Căci eram tineri și convinși că nu vom muri niciodată.

Richard băgă capul pe ușă.

— Ellie și cu mine ne apucăm de lucru cu Hercule, în birou, anunță el. Vii și tu?

— În câteva minute, răspunse Nicole.

În timp ce-și aranja părul, Nicole reflectă asupra tiparelor zilnice ale clanului oamenilor din Orașul de Smarald. De regulă, se adunau toți la micul dejun în sufrageria familiei Wakefield. Școala se termina înainte de prânz. Apoi toată lumea, cu excepția lui Richard, își făcea somnul de după-amiază, acomodându-se la ziua mai lungă cu opt ore. În majoritatea după-amiezelor, Nicole, Ellie și Richard erau cu octopăianjenii, învățând mai multe despre gazdele lor sau împărtășind experiențe de pe planeta Pământ. Ceilalți patru adulți își petreceau aproape tot timpul cu Benjy și copiii în enclava de la capătul fundăturii.

Și unde ne vor duce toate astea? se întrebă dintr-o dată Nicole. Câți ani vom mai fi oaspeții octopăianjenilor? Și ce se va întâmpla dacă, și când, Rama va ajunge la destinația ei?

Nicole nu avea răspunsuri la nici una din aceste întrebări. Chiar și Richard părea că a încetat să-și mai facă griji cu privire la ceea ce se petrecea în afara Orașului de Smarald. Era absorbit complet de octopăianjeni și proiectul translatorului. În ultima vreme îi cerea lui Archie doar din două în două luni informații despre navigația prin cosmos. De fiecare dată, Richard îi informa pe ceilalți, fără comentarii, că Rama se îndreaptă tot în direcția generală a stelei Tau Ceti.

La fel ca micul Marius, se gândi Nicole, suntem mulțumiți aici, în uterul nostru. Atâta timp cât nu suntem obligați să luăm act de lumea din afară, nu punem întrebări copleșitoare.

Nicole ieși din baie și porni pe hol, înspre birou. Richard ședea pe podea, între Hercule și Ellie.

— Să găsești succesiunea de culori și să stochezi frecvența în procesor e ușor, spunea el. Partea cea mai grea a traducerii este să transformi în mod automat acea succesiune într-o propoziție recognoscibilă.

Richard se întoarse cu fața la Hercule și vorbi foarte rar:

— Pentru că limba voastră este atât de matematică, fiecare culoare având un număr acceptabil de angstromi definit a priori, senzorul nu trebuie decât să identifice fluxul de culori și lățimile benzilor. Atunci întregul conținut de informații a fost captat. Datorită preciziei regulilor, nici măcar nu e greu să codifici un algoritm de protecție simplu împotriva greșelilor, care să fie folosit în conversațiile cu tineri sau cu vorbitori neatenți, în caz că o singură culoare se abate la stânga sau la dreapta în spectru. Totuși, să transpui în limba noastră spusele unui octopăianjen e un proces mult mai complex. Dicționarul pentru traducere e cât se poate de simplu. Fiecare cuvânt și clarificatorii corespunzători pot fi identificați imediat. Dar e aproape imposibil de făcut următorul pas, anume transpunerea în frază, fără intervenția unui om.

— Asta pentru că limba octopăianjenilor diferă fundamental de a noastră, comentă Ellie. Totul este precizat și cuantificat, pentru a reduce posibilitatea interpretării greșite. În limba lor nu există subtilitate și nici nuanțe. Pronumele „noi”, „voi” și „ei-ele” sunt întotdeauna marcate cu clarificatori numerici, ba chiar șiruri de calificatori, când există incertitudini. Un octopăianjen nu spune niciodată „câțiva vodeni” sau „mai mulți mileți” — întotdeauna folosește o cifră sau un interval numeric pentru a preciza mai bine lungimea perioadei de timp.

— Din punctul nostru de vedere, spuse Hercule în culori, limba oamenilor are două aspecte extrem de dificile. Unul este absența formulărilor exacte, fapt care conduce la folosirea unui vocabular vast… Și acum mi-e greu să-l înțeleg pe Max din cauză că, deseori, ceea ce spune el nu e totuna cu ceea ce vrea să spună.

Nicole i se adresă lui Richard:

— Nu știu cum face asta computerul tău, însă traducerea trebuie să reflecte cumva toate informațiile cantitative conținute în spusele unui octopăianjen. Aproape fiecare verb sau adjectiv folosit de ei are atașat un clarificator numeric. Uite, de exemplu, cum a tradus Ellie „extrem de dificil” și „vocabular vast”. Adjectivul „dificil”, spus de Hercule în limba lui, avea drept clarificator numărul cinci, iar „vocabular mare” avea numărul șase drept clarificator pentru „mare”. Toți clarificatorii pentru modul comparativ au în vedere intensitatea adjectivului. Cum sistemul lor numeric de bază este octal, intervalul de variație al comparativelor este între unu și șapte. Dacă Hercule ar fi folosit cifra șapte pentru a clarifica adjectivul „dificil”, Ellie ar fi tradus expresia prin „imposibil de dificil”. Dacă el ar fi folosit cifra doi drept clarificator în aceeași frază, ea ar fi spus „puțin dificil”.

— Greșelile privind intensitatea adjectivelor, deși importante, duc rareori la interpretări greșite, spuse Richard, jucându-se absent cu un procesor mic. Greșeala de interpretare corectă a clarificatorilor verbelor e cu totul altă problemă… așa cum am învățat de curând din testele mele preliminare. Să luăm simplul verb octopăienjenesc „a merge”, care înseamnă, după cum știți, a se deplasa neajutat, fără un mijloc de transport. Secvența maro-purpuriu — galben lămâie, ambele benzi de culoare având aceeași lățime, acoperă mai multe zeci de verbe în engleză, de la „a merge” până la „a se plimba”, „a țopăi”, „a alerga”, ba chiar „a sprinta”.

— Același aspect voiam să-l scot și eu în evidență, spuse Ellie. Nu există traducere fără interpretarea completă a clarificatorilor… Pentru acest verb anume, octozii folosesc un dublu clarificator care să răspundă întrebării „cât de repede”. Într-un sens, există șaizeci și trei de viteze diferite cu care ei pot să „meargă”… Ca să complice problema și mai mult, pot folosi și un clarificator de traseu, așa că formularea „să mergem” poate avea multe, multe traduceri posibile.

Richard se strâmbă și clătină din cap.

— Ce s-a întâmplat, tată? întrebă Ellie.

— Sunt dezamăgit, răspunse Richard. Sperasem să am terminată la ora asta o versiune simplificată a translatorului. Am presupus că esența celor spuse poate fi determinată prin urmărirea tuturor clarificatorilor. Includerea tuturor benzilor înguste de culoare va cere o capacitate mărită de memorare și va încetini semnificativ traducerea. S-ar putea chiar să am probleme la proiectarea unui translator care să lucreze în timp real.

— Și ce? întrebă Hercule. De ce te preocupă atât de tare acest translator? Ellie și Nicole deja înțeleg foarte bine limba noastră.

— Nu chiar, spuse Nicole. Ellie e singura dintre noi care chiar vă înțelege culorile fără nici o dificultate. Eu încă mai învăț zilnic.

— Deși inițial am început acest proiect atât ca o provocare, cât și ca un mijloc de a mă obliga să mă familiarizez cu limba voastră, îi răspunse Richard lui Hercule, discutam cu Nicole, săptămâna trecută, despre cât de important a devenit translatorul. Nicole spune, și sunt de acord cu ea, că grupul sau clanul nostru din Orașul de Smarald se împarte în două. Ellie, Nicole și cu mine ne facem viața mai interesantă interacționând tot mai mult cu specia voastră. Ceilalți, inclusiv copiii, rămân în esență izolați. Până la urmă, dacă nu vor avea un mod de comunicare cu voi, vor deveni nemulțumiți și/sau nefericiți. Un translator automat bun este cheia care le va deschide viața aici.

Harta era încrețită și ruptă în câteva locuri. Patrick o ajută pe Nai s-o deruleze încet și s-o prindă pe peretele sufrageriei ei, care avea rol și de sală de clasă pentru copii.

— Nikki, mai ții minte ce este asta? întrebă Nai.

— Desigur, doamnă Watanabe, răspunse fetița. Este harta Pământului nostru.

— Benjy, poți să ne arăți unde s-au născut părinții și bunicii tăi?

— Iarăși! Nu se poate, bombăni Galileo suficient de tare, adresându-i-se lui Kepler. Niciodată nu nimerește. E prea tâmpit.

— Galileo Watanabe! Du-te în camera ta și stai pe pat cincisprezece minute.

— Nu face nimic, Nai, spuse Benjy îndreptându-se spre hartă. M-am obișnuit.

Galileo, în vârstă de aproape șapte ani după numărătoarea oamenilor, se opri la ușă să vadă dacă i se va anula pedeapsa.

— Ce mai aștepți? îl certă maică-sa. Ţi-am spus să te duci în camera ta.

Benjy stătu liniștit în fața hărții în jur de douăzeci de secunde. În cele din urmă spuse:

— Ma-ma mea s-a născut aici, în Franța.

Se dădu puțin în spate și localiză Statele Unite, de cealaltă parte a Oceanului Atlantic.

— Ta-tăl meu s-a născut aici în Boston, în A-me-ri-ca. Benjy dădu să se așeze.

— Dar bunicii tăi? îl îndemnă Nai. Ei unde s-au născut?

— Ma-ma ma-mei, bu-ni-ca mea, s-a născut în Africa spuse Benjy rar; se uită lung la hartă câteva secunde. Dar nu țin min-te unde e asta.

— Știu eu, doamnă Watanabe, spuse imediat micuța Nikki. Pot să-i arăt lui Benjy?

Benjy se întoarse și se uită la fetița frumușică, cu păr negru ca smoala. Zâmbi.

— Poți să-mi spui, Nik-ki.

Fata se ridică de pe scaun, traversă camera și puse degetul pe zona vestică a Africii.

— Mama lui Nonni s-a născut aici, în țara asta verde, spuse ea cu mândrie. Se numește Coasta de Fildeș.

— Foarte bine, Nikki, spuse Nai.

— Îmi pare rău, Nai, zise Benjy. Am lu-crat atât de mult la frac-ții, încât n-am avut timp de ge-o-gra-fie.

Se uită lung după nepoata sa, care se întorcea la locul ei. Când o privi din nou spre Nai, avea obrajii uzi de lacrimi.

— Nai, spuse el, azi n-am chef de școa-lă… Cred că am să mă duc acasă.

— Bine, Benjy, răspunse Nai cu blândețe.

Benjy porni către ușă. Patrick dădu să-l urmeze, dar Nai îi făcu semn să stea pe loc.

Timp de aproape un minut, în clasă domni o liniște stânjenitoare.

— Acum e rândul meu? întrebă în cele din urmă Kepler. Nai dădu din cap și băiatul se duse la hartă.

— Mama mea s-a născut în Thailanda, în orașul Lampun. Tot acolo s-a născut și tatăl ei. Bunica din partea mamei s-a născut tot în Thailanda, dar în alt oraș, numit Chiang Saen. Iată-l aici, lângă granița cu China.

Kepler făcu un pas la est și arătă Japonia.

— Tatăl meu, Kenji Watanabe, și ambii lui părinți s-au născut în orașul japonez Kyoto.

Băiatul se îndepărtă puțin de hartă. Părea că-l frământă ceva.

— Ce este, Kepler? întrebă Nai.

După o tăcere chinuitoare, băiețelul spuse:

— Mamă, tata a fost un om rău?

— Poftim? întrebă Nai, uluită; se aplecă spre fiul ei și-l privi în ochi. Tatăl tău a fost o ființă minunată… Era inteligent, sensibil, iubitor, vesel — un adevărat prinț. El…

Nai se opri. Emoțiile stăteau gata să erupă, s-o copleșească. Se uită o clipă în tavan, apoi își recăpăta stăpânirea de sine.

— Kepler, de ce pui asemenea întrebări? Îți adorai tatăl. Cum poți să…

— Unchiul Max ne-a spus că domnul Nakamura a venit din Japonia. Noi știm că el e un om rău. Galileo spune că, întrucât tata venea din același loc…

— Galileo! bubui glasul lui Nai, speriindu-i pe copii. Vino imediat aici!

Băiatul intră în fugă și-și privi mama nedumerit.

— Ce i-ai spus fratelui tău despre tatăl vostru?

— La ce te referi? spuse Galileo, încercând să facă pe nevinovatul.

— Mi-ai spus că se poate ca tata să fi fost un om râu, deoarece venea din Japonia, la fel ca domnul Nakamura…

— Păi, nu-l mai țin minte prea bine pe tata. N-am spus decât că s-ar putea…

Nai trebui să facă apel la întreaga ei stăpânire de sine pentru a nu-i trage o palmă lui Galileo. Îl apucă pe băiat de umeri.

— Tinere, dacă te mai aud o dată spunând o vorbă împotriva tatălui tău…

Nai nu-și putu termina fraza. Nu știa cu ce să-l amenințe, ce să spună în continuare. Se simți dintr-o dată copleșită de întreaga ei viață.

— Vă rog să stați jos și să mă ascultați cu mare atenție, le spuse în cele din urmă fiilor săi gemeni. Harta asta de pe perete arată toate țările de pe planeta Pământ. În fiecare națiune există tot felul de oameni, unii buni, alții răi, cei mai mulți un amestec complex de bunătate și răutate. Nici o țară nu are numai oameni buni sau numai oameni răi. Tatăl vostru a crescut în Japonia. La fel și domnul Nakamura. Sunt de acord cu unchiul Max că domnul Nakamura este un om foarte rău. Dar răutatea lui nu are nici o legătură cu faptul că e japonez. Tatăl vostru, Kenji Watanabe, care era tot japonez, a fost cel mai bun om din câți au trăit vreodată. Îmi pare rău că nu-l mai țineți minte și că n-ați știut cum era el în realitate…

Nai făcu o scurtă pauză.

— Nu-l voi uita niciodată pe tatăl vostru, spuse ea cu glas mai moale, aproape pentru sine. Și-acum îl văd întorcându-se în casa noastră din Noul Eden, după-amiaza târziu. Voi amândoi strigați „Bună, tati!” când intra pe ușă. El mă săruta, vă ridica în brațe și vă ducea la leagănul din curte. Întotdeauna, indiferent cât de obositoare îi fusese ziua, era răbdător și iubitor…

Glasul i se stinse. Lacrimile îi inundară obrajii și simți că începe să tremure. Se întoarse cu spatele.

— Ora s-a terminat, sunteți liberi, spuse ea.

Patrick stătea lângă Nai și se uitau amândoi la gemeni, care se jucau împreună cu Nikki cu o minge mare, albastră, în fundătură.

— Scuză-mă, Patrick, spuse Nai. Nu m-am așteptat să devin…

— N-ai de ce să te scuzi, o întrerupse Patrick.

— Ba da, am, spuse Nai. Cu ani în urmă mi-am promis să nu mă las copleșită de astfel de sentimente în fața lui Kepler și Galileo. Ei n-au cum să înțeleagă.

— Au uitat deja, spuse Patrick după un moment de tăcere. Uită-te la ei. Sunt total captivați de joc.

În acel moment, gemenii se certau. Ca de obicei într-un joc fără reguli stricte, Galileo încerca să obțină un avantaj. Nikki stătea lângă băieți, atentă la fiecare vorbă.

— Băieți, băieți! strigă Nai. Încetați… Dacă nu vă puteți juca fără să vă certați, va trebui să intrați în casă.

Câteva secunde mai târziu, mingea albastră țopăia pe stradă către piață și cei trei copii alergau veseli după ea.

— Vrei ceva de băut? îl întrebă Nai pe Patrick.

— Da, aș vrea… mai ai suc din acela de pepene verde pe care l-a adus Hercule săptămâna trecută? A fost foarte gustos.

— Da, răspunse Nai, aplecându-se către dulăpiorul în care păstrau răcoritoarele. Apropo, unde e Hercule? Nu l-am văzut de câteva zile.

Patrick râse.

— Unchiul Richard l-a recrutat să lucreze cu normă întreagă la translator. Chiar și Ellie și Archie sunt acolo, cu ei, în fiecare după-amiază.

Îi mulțumi lui Nai pentru paharul cu suc. Nai luă o gură din băutura ei și se întoarse în sufragerie.

— Știu că ai vrut să-l liniștești pe Benjy azi dimineață, spuse ea. Te-am oprit doar pentru că-l cunosc foarte bine pe fratele tău… Este foarte mândru. Nu vrea mila nimănui.

— Am înțeles, spuse Patrick.

— Azi dimineață, Benjy și-a dat seama, oarecum, că până și micuța Nikki — pe care el încă o mai vede ca pe un bebeluș — îl va întrece rapid la școală. Descoperirea l-a șocat și i-a reamintit propriile sale limite.

Nai stătea în fața hărții Pământului, rămasă pe perete.

— Bănuiesc că nimic de pe harta asta nu reprezintă ceva semnificativ pentru tine, spuse ea.

— Asta cam așa-i, răspunse Patrick. Am văzut multe fotografii și filme, desigur, și când eram cam de vârsta gemenilor tata îmi povestea despre Boston, despre culoarea frunzelor din New England toamna și despre excursia pe care a făcut-o în Irlanda cu tatăl lui… Dar amintirile mele sunt despre alte lucruri… Adăpostul din New York mi-e foarte viu în minte. La fel și uimitorul an pe care l-am petrecut la Baza de Tranzit. Și Vulturul! Ce creatură! Îl țin minte mai bine decât pe tata.

— Așadar, te consideri pământean? întrebă Nai.

— E o întrebare interesantă, răspunse Patrick terminându-și băutura. Știi, de fapt nu m-am gândit niciodată la asta… Cu siguranță mă consider om. Dar pământean?… Cred că nu.

Nai atinse harta cu degetul.

— Dacă ar fi fost mai mare, Lampun, orașul meu natal, ar fi apărut aici, chiar la sud de Chiang Mai. Uneori mi se pare imposibil să fi locuit acolo când eram copil.

Degetele lui Nai urmăriră conturul Thailandei.

— Aseară, în timp ce le făceam baie băieților, Galileo mi-a turnat o cană cu apă în cap și, dintr-o dată, mi-am amintit foarte intens cele trei zile pe care le-am petrecut la Chiang Mai cu verișoarele mele, când aveam paisprezece ani… Era în aprilie, în timpul Festivalului Songkran și toată lumea din oraș sărbătorea Anul Nou thailandez. Erau parade și discursuri — obișnuitele chestii despre felul cum, după vizita primei Rama, toți regii Chakki au pregătit poporul thailandez pentru rolul său important în lume — însă ceea ce-mi amintesc cel mai clar este că mergeam noaptea prin oraș, în partea din spate a unei furgonete electrice, împreună cu verișoara mea Oni și cu prietenele ei. Peste tot pe unde mergeam, aruncam găleți cu apă peste oameni — și eram udate la rândul nostru. O țineam tot într-un râs.

— De ce arunca toată lumea apă? întrebă Patrick.

— Acum am uitat, spuse Nai, ridicând din umeri. Avea nu știu ce legătură cu sărbătoarea… Dar experiența în sine, râsul și cum era să am hainele leoarcă și, dintr-o dată, să mă izbească o altă cascadă de apă — toate astea mi le amintesc în amănunt.

Se lăsă din nou tăcerea. Nai desprinse harta de pe perete.

— Îmi închipui că nici Kepler și nici Galileo nu se vor considera pământeni, îngână ea în timp ce rula harta cu mare atenție. Ba poate că studierea istoriei și geografiei Pământului e o pierdere de timp.

— Nu cred, spuse Patrick. Ce altceva să studieze copii? Și, în plus, avem nevoie cu toții să înțelegem de unde venim.

Trei fețe de copii apărură în ușa sufrageriei.

— E ora mesei? întrebă Galileo.

— Aproape, răspunse Nai. Mergeți mai întâi să vă spălați. Pe rând, adăugă ea în timp ce copiii porniră tropăind pe hol.

Nai se întoarse brusc și-l surprinse pe Patrick privind-o într-un fel neobișnuit. Zâmbi.

— Mi-a făcut mare plăcere tovărășia ta în dimineața asta, spuse ea. M-ai ajutat să mă descurc mai ușor.

Întinse brațele și luă mâinile lui Patrick în mâinile ei.

— În aceste ultime două luni mi-ai fost de mare ajutor în privința lui Benjy și a copiilor, spuse ea cu ochii ațintiți în ai lui. Și ar fi o prostie să neg că m-am simțit ceva mai puțin singură de când ai început să-ți petreci timpul cu noi.

Patrick făcu stângaci un pas către Nai, dar mâinile ei îl ținură pe loc.

— Încă nu, spuse ea cu blândețe. E încă prea devreme.