Razboi pe Rama

1

Nicole stătea culcată pe spate, iarăși trează în toiul nopții. În lumina slabă din dormitorul lor îl vedea pe Richard dormind liniștit lângă ea. În cele din urmă se ridică fără zgomot, traversă încăperea și ieși în camera mare a căminului lor temporar.

Inteligența care deținea controlul asupra iluminatului avusese grijă ca oamenii să poată dormi, reducând întotdeauna drastic lumina care strălucea prin cupola curcubeu timp de aproximativ opt ore din douăzeci și patru. În timpul acestor intervale de „noapte”, camera principală de sub cupolă era luminată slab iar dormitoarele individuale tăiate în pereți, care nu aveau iluminat propriu, erau suficient de întunecate pentru un somn odihnitor.

Timp de mai multe nopți la rând, Nicole dormise agitat, trezindu-se din vise neliniștitoare pe care nu și le amintea prea bine. În acea noapte se plimba agale în jurul camerei mari în care familia și prietenul ei își petreceau majoritatea timpului și se chinuia fără succes să reconstituie imaginile care-i tulburaseră odihna. În capătul îndepărtat al încăperii, aproape de peronul pustiu, se opri și se uită în tunelul întunecat care ducea prin Marea Cilindrică.

Ce se petrece în realitate aici? se întrebă Nicole. Ce ne mai pregătește puterea sau inteligența neștiută?

Trecuseră patru săptămâni de când micul contingent uman ajunsese în această magnifică peșteră construită dedesubtul Semicilindrului sudic al Romei. Era evident că noul spațiu de locuit fusese proiectat, cu un efort considerabil, anume pentru ei. Dormitoarele și băile din firide erau identice cu cele din Noul Eden. Primul metrou care se întorsese după ce ei ajunseseră la cupolă adusese și mai multă mâncare și apă, plus divane, scaune și mese ca să mobileze „locuințele”. Oamenii fuseseră aprovizionați chiar și cu farfurii, pahare și tacâmuri. Cine sau ce cunoștea suficient de multe despre activitatea umană cotidiană pentru a furniza în detaliu astfel de articole de uz casnic?

Evident,cineva care ne-a ținut foarte atent sub observație, își răspunse Nicole. Mintea ei evocă imaginea Vulturului și-și dădu seama că începe să-și facă iluzii. Dar cine altcineva ar putea fi? Numai ramanii și Inteligența de la Baza de Tranzit dețin suficiente informații…

Un zgomot venit din spatele ei îi întrerupse gândurile. Se întoarse și-l văzu pe Max Puckett traversând camera înspre ea.

— Nici tu nu poți să dormi? întrebă el. Nicole clătină din cap.

— În ultimele nopți am visat urât.

— Eu îmi fac întruna griji pentru Eponine, spuse Max. Încă mai văd groaza din ochii ei când au luat-o.

Se întoarse în tăcere cu fața la tunelul de metrou.

Dar tu, Ellie? se întrebă Nicole, simțind un val de neliniște. Ești în siguranță la octopăianjeni sau Max are dreptate în privința lor? Oare Richard și cu mine ne amăgim crezând că octozii nu intenționează să ne facă vreun rău?

— Eu nu mai pot sta aici, îi spuse liniștit Max lui Nicole. Trebuie să fac ceva s-o ajut pe Eponine… Sau cel puțin să mă conving pe mine însumi că încerc.

— Dar ce poți face, Max? întrebă Nicole după o scurtă pauză.

— Singura noastră legătură cu lumea exterioară e afurisitul ăla de metrou. Data viitoare când vine să ne aducă mâncare și apă, adică fie în noaptea asta, fie mâine, am de gând să urc în el și să rămân acolo. Când pleacă, am să plec și eu cu el și am să cobor unde se oprește. Apoi am să încerc să găsesc un octopăianjen și să mă las și eu capturat.

Nicole văzu disperarea de pe chipul prietenului ei.

— Max, te agăți ca înecatul de pai, spuse ea cu blândețe. Nu vei găsi nici un octopăianjen decât dacă vor ei… În plus, avem nevoie de tine…

— Pe dracu’, Nicole, aici nu e nevoie de mine. Max ridicase glasul.

— Aici nu e absolut nimic de făcut, în afară de discuții și de jocuri cu copiii. În adăpostul vostru măcar puteai opta pentru o plimbare prin întunericul din New York… Între timp, s-ar putea ca Ellie și Eponine să fie moarte sau să-și dorească moartea. E timpul să facem ceva…

Văzură amândoi lumini licărind la distanță, în tunelul de metrou.

— Iată-l că vine, spuse Max. Am să te ajut să descarci după ce-mi strâng lucrurile.

O luă la fugă în direcția dormitorului său.

Nicole rămase să se uite la metroul care se apropia. Câteva minute mai târziu, acesta trase în fanta lui, o incizie în podeaua circulară a camerei, și se opri brusc… După ce ușile se deschiseră, Nicole se duse să cerceteze interiorul trenului.

Pe lângă patru mari carafe cu apă, metroul conținea obișnuita gamă de hrană proaspătă, plus un tub mare, ca de pastă de dinți, plin cu o substanță lipicioasă care semăna la gust cu un amestec de miere și portocale. Dar unde se cultivă toate astea? se întrebă Nicole pentru a suta oară începând să descarce mâncarea. Ca de fiecare dată, își zise că, probabil, undeva în Semicilindrul sudic există o fermă mare. De aceeași părere erau și ceilalți. Consensul se dizolva când venea vorba despre cine îi hrănește. Richard avea convingerea că sunt hrăniți chiar de octopăianjeni, mai ales pentru că toate proviziile treceau prin teritoriul pe care-l considera domeniul octopăianjenilor. Era greu să-i contrazici logica. Max era de acord că octopăianjenii le furnizează alimentele, însă atribuia motive sinistre tuturor acțiunilor acestora. Dacă sunt hrăniți, asta nu se întâmplă în virtutea vreunui scop umanitar, susținea el.

De ce ar fi octopăianjenii binefăcătorii noștri? se întrebă Nicole. Sunt de acord cu Max că hrănirea noastră intră în contradicție cu răpirea lui Ellie și Eponine… Oare nu s-ar putea să fie implicată vreo altă specie? În ciuda faptului că Richard o ironiza cu blândețe în intimitatea dormitorului lor, o parte din Nicole se agăța de speranța că există cu adevărat niște „curcubeeni” situați mai sus în ierarhia dezvoltării decât octopăianjenii, care erau interesați de menținerea în viață a oamenilor vulnerabili și le porunceau octopăianjenilor să-i hrănească.

Conținutul metroului includea întotdeauna o surpriză. De data asta, în fundul vagonului se aflau șase mingi de diverse mărimi, fiecare având altă culoare intensă.

— Uită-te, Max, spuse Nicole. Ne-au trimis până și mingi, ca să se joace copiii.

Acesta se întorsese cu rucsacul și o ajuta să descarce.

— Minunat! spuse el sarcastic. Acum să-i vezi pe copii certându-se care minge a cui e.

Când terminară de golit metroul, Max urcă în vagon și se așeză pe podea.

— Cât ai să aștepți? întrebă Nicole.

— Cât trebuie, răspunse posac Max.

— Le-ai spus și celorlalți ce ai de gând să faci?

— La dracu’, nu! răspunse Max cu vehemență. De ce să le spun?… Aici nu facem democrație.

Max se aplecă în față.

— Scuză-mă, Nicole, dar în momentul ăsta sunt întors pe dos. Eponine a dispărut de o lună, eu am rămas fără țigări și îmi sare ușor țandăra. Se sili să zâmbească. Când mă purtam așa, Clyde și Winona îmi spuneau că am o țeapă în fund.

— Nu-i nimic, Max, răspunse Nicole puțin mai târziu și-l îmbrățișă scurt înainte de a pleca. Sper doar să fii în siguranță, oriunde vei merge.

Metroul nu plecă. Max refuză cu încăpățânare să coboare din vagon, chiar și pentru a merge la baie. Prietenii săi îi aduseră apă, mâncare și cele necesare pentru a păstra curățenia în vagon. La sfârșitul celei de a treia zi, provizia de hrană era drastic diminuată.

— Cineva trebuie să discute repede cu Max, le spuse Richard celorlalți adulți după ce copiii se culcară. E limpede că metroul n-o să plece atâta timp cât este el în vagon.

— Aveam de gând să vorbesc cu el despre asta mâine dimineață, spuse Nicole.

— Dar noi am rămas acum fără mâncare, protestă Robert. Și nu știm cât durează…

— Putem raționaliza ce ne-a rămas, îl întrerupse Richard. Astfel o să ne ajungă cel puțin două zile… Uite ce e, Robert, toți suntem încordați și obosiți… E mai bine să discutăm cu Max după o noapte de somn bun.

— Și dacă Max n-o să vrea să coboare din metrou? o întrebă Richard pe Nicole când rămaseră singuri. Ce facem?

— Nu știu. Patrick mi-a pus aceeași întrebare azi după-amiază… Îi era frică de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă încercăm să-l coborâm cu forța pe Max din metrou… Patrick spune că Max e obosit și foarte mânios.

Richard dormea dus de multă vreme când Nicole încetă să se mai gândească cum să-l abordeze cel mai bine pe Max. Trebuie evitată cu orice preț o confruntare, își zise ea. Asta înseamnâ că trebuie să vorbesc cu el între patru ochi, fără să fim auziți de ceilalți. Dar ce anume să-i spun? Și ce să fac dacă Max reacționează negativ?

În cele din urmă, epuizată, Nicole adormi. Iarăși avu coșmaruri. Mai întâi visă că vila de la Beauvois e în flăcări iar ea n-o poate găsi pe Genevieve. Apoi visul se schimbă brusc și Nicole se visă la șapte ani, pe Coasta de Fildeș, participând la ceremonia Poro. Înota pe jumătate goală în eleșteul din mijlocul oazei. Pe malul eleșteului, leoaica dădea târcoale, căutând-o pe fata care-i deranjase puiul. Nicole se băgă sub apă, pentru a evita ochii ageri ai leoaicei. Când ieși la suprafață ca să respire, leoaica dispăruse, însă pe mal patrulau acum trei octopăianjeni.

„Mamă, mamă”, o auzi Nicole pe Ellie. Călcând apa, Nicole se uită în jurul eleșteului. „Noi suntem tefere, mamă”, spuse distinct glasul lui Ellie. „Să nu-ți faci griji pentru noi”.

Dar unde era Ellie? Uitându-se mai bine, Nicole văzu o siluetă umană în pădurea din spatele celor trei octopăianjeni. „Ellie, tu ești?” strigă Nicole în vis.

Silueta întunecată spuse „Da” cu glasul lui Ellie, apoi ieși într-un luminiș unde putea fi văzută în lumina lunii. Nicole recunoscu imediat dinții strălucitor de albi.

„Omeh!” strigă ea, cuprinsă de un val de groază. „Omeh…”

Un zgâlțâit insistent o trezi. Richard stătea pe pat lângă ea.

— Te simți bine, iubito? întrebă el. O strigai pe Ellie… iar apoi pe Omeh.

— Am avut iarăși unul din visele acelea intense, spuse Nicole ridicându-se și îmbrăcându-se. Mi s-a spus că Ellie și Eponine sunt în siguranță, acolo unde se află.

— Unde te duci la ora asta? întrebă Richard.

— Să vorbesc cu Max.

Ieși repede din dormitor în camera principală de sub cupolă. Fără să știe de ce, se uită la tavan chiar când păși în încăpere. Văzu ceva ce nu observase până atunci. La câțiva metri sub cupolă, în perete părea să fie tăiat un palier sau o platformă. De ce n-am văzut palierul ăla până acum? se întrebă Nicole în timp ce alerga spre metrou. Pentru că umbrele sunt cu totul altfel în timpul zilei? Sau pentru că acel palier a fost de curând construit?

Max dormea făcut ghem într-un colț al vagonului. Nicole intră foarte încet. Cu câteva secunde înainte ca ea să-l atingă, Max murmură de două ori numele lui Eponine. Apoi capul lui zvâcni.

— Da, dragă, rosti el foarte clar.

— Max, șopti Nicole la urechea lui. Trezește-te, Max. Când se trezi, Max arăta de parcă văzuse o stafie.

— Am avut un vis absolut uimitor, spuse Nicole. Acum știu că Eponine și Ellie sunt tefere… Am venit să te rog să cobori din metrou, astfel încât să poată să ni se mai aducă mâncare. Știu cât de mult vrei să faci ceva…

Nicole se opri. Max se ridicase în picioare și se pregătea să coboare din metrou. Expresia complet uluită de pe chipul lui încă nu dispăruse.

— Să mergem, spuse el.

— Așa, pur și simplu? întrebă Nicole, uimită că nu întâmpinase nici o rezistență.

— Da, spuse Max, pășind pe peron.

Numai după ce ieși și Nicole din metrou, ușile acestuia se închiseră și vehiculul porni în viteză. Uitându-se în urma metroului care dispărea, Max spuse:

— Când m-ai trezit, visam că vorbesc cu Eponine. Cu o clipă înainte să-ți aud glasul, ea mi-a spus că ai să-mi aduci un mesaj important.

Max dădu din umeri, apoi râse și porni spre firide.

— Bineînțeles că nu cred în rahatul ăsta cu percepțiile extrasenzoriale, dar coincidența a fost, în mod sigur, fantastică.

Metroul se întoarse înainte de a se întuneca iar. De data asta, trenul avea două vagoane. Vagonul din față era luminat, deschis și plin cu mâncare și apă, ca întotdeauna. Al doilea vagon era complet întunecat. Ușile lui nu se deschiseră, iar ferestrele erau acoperite.

— Măi să fie, spuse Max, încercând fără succes să deschidă vagonul al doilea, ce avem noi aici?

După ce descărcară mâncarea și apa din vagonul din față, metroul nu plecă așa cum făcea de obicei. Oamenii așteptară, dar misteriosul vagon refuză să-și dezvăluie secretele. În cele din urmă, Nicole și prietenii ei hotărâră să cineze. Conversația de la masă fu liniștită și plină de speculații privitoare la intrus.

Când micul Kepler sugeră cu inocență posibilitatea ca în vagonul întunecat să fie Ellie și Eponine, Nicole povesti din nou cum îl găsise pe Richard în comă, după lunga lui ședere la octopăianjeni.

După cină, Max propuse:

— Ar trebui să stăm de pază toată noaptea, ca nu cumva să avem parte de vreun truc diabolic în timp ce dormim. Eu voi fi în primul schimb de patru ore.

Patrick și Richard se oferiră și ei să stea de pază. Înainte de culcare se duseră toți pe peron și se uitară la metrou.

— Ma-ma, ce ar putea fi înăuntru? întrebă Benjy.

— Nu știu, iubitule, răspunse Nicole îmbrățișându-și fiul. Chiar că n-am nici o idee.

În dimineața următoare, cu o oră înainte ca lumina din cupolă să se intensifice, Patrick și Max îi treziră pe Richard și pe Nicole.

— Veniți, trebuie să vedeți! le spuse Max surescitat.

În mijlocul încăperii principale se aflau patru creaturi mari, negre, segmentate, cu simetrie bilaterală, asemănătoare cu furnicile ca formă și structură. La fiecare din cele trei segmente ale corpului lor erau atașate atât o pereche de picioare, cât și o pereche de apendice apucătoare telescopice care, în timp ce oamenii se uitau, stocau de zor materialul în mormane. Creaturile erau o adevărată priveliște. Fiecare din „brațele” lungi, ca niște șerpi, aveau mobilitatea trompei de elefant, cu o capacitate suplimentară (și utilă). Când un anumit braț nu era folosit pentru a ridica ceva ori pentru a contrabalansa o greutate cărată de membrul opus, acel braț se retrăgea în „caseta” lui de pe partea laterală a creaturii, unde rămânea „bobinat” strâns până era din nou nevoie de el. Astfel, când făpturile extraterestre nu executau nici o sarcină, brațele lor nu se vedeau și nici nu le stânjeneau deplasarea.

Oamenii continuară să se uite uluiți la creaturile bizare, lungi de aproape doi metri și înalte de un metru, care goliră repede vagonul de metrou întunecat, trecură repede în revistă mormanele, apoi plecară cu metroul. De îndată ce extratereștrii dispărură, Max, Patrick, Richard și Nicole se duseră să examineze grămezile. În ele erau obiecte de toate formele și mărimile, dominate de o singură piesă lungă și plată ce semăna cu o treaptă.

— Dacă e să ghicesc, spuse Richard luând un obiect mic de forma unui stilou, aș zice că, din punctul de vedere al rezistenței, materialul ăsta se situează undeva între ciment și oțel.

— Dar pentru ce e, unchiule Richard? întrebă Patrick.

— Presupun că au de gând să construiască ceva.

— Cine anume? întrebă Max.

Richard ridică din umeri și clătină din cap.

— Creaturile astea care tocmai au plecat mi-au lăsat impresia unor animale domestice avansate, capabile să îndeplinească sarcini secvențiale, complicate, dar care nu gândesc cu adevărat.

— Așadar, nu sunt curcubeenii mamei? întrebă Patrick.

— Categoric nu, răspunse Nicole cu un zâmbet vag.

La micul dejun, ceilalți membri ai familiei, inclusiv copiii, aflară de noile creaturi. Toți adulții căzură de acord că, dacă extratereștrii se întorceau, cum era de așteptat, nu-i vor stânjeni în ceea ce făceau, în afara cazului în care ajungeau la concluzia că activitățile lor constituie o amenințare gravă la adresa oamenilor. Când metroul trase la peron trei ore mai târziu, două dintre noile ființe coborâră din vagonul din față și se duseră în grabă în mijlocul camerei principale. Fiecare ducea un vas mic în care își înmuia în mod frecvent unul din brațe și apoi făcea semne de un roșu aprins pe podea. Până la urmă, aceste linii roșii circumscriau o zonă care conținea peronul de metrou, tot materialul stivuit și cam jumătate din cameră.

Câteva clipe mai târziu, altă duzină de animale uriașe cu apendice ca niște trompe se revărsară din cele două vagoane de metrou, mai multe dintre ele cărând în spate structuri mari și grele, curbilinii. Erau urmate de doi octopăianjeni cu culori neobișnuit de aprinse radiind în jurul capului. Cei doi octopăianjeni se duseră în mijlocul încăperii unde examinară mormanele de material, apoi le ordonară creaturilor asemănătoare cu furnicile să înceapă să construiască ceva.

— Așadar, complotul se îngroașă, îi spuse Max lui Patrick în timp ce priveau de la distanță. Într-adevăr, prietenii noștri octopăianjeni dețin controlul, dar ce naiba fac?

— Cine știe, răspunse Patrick, fascinat de ceea ce vedea.

— Uită-te acolo, Nicole, lângă mormanul ăla mare, spuse Richard câteva minute mai târziu. E evident că ființa-furnică de acolo citește culorile octopăianjenului.

— Și-acum ce facem? întrebă Nicole în șoaptă.

— Cred că ne mulțumim să ne uităm și să așteptăm, răspunse Richard.

Toată activitatea de construcție se desfășura în interiorul liniilor roșii care fuseseră pictate pe podea. Câteva ore mai târziu, după ce metroul aduse încă o încărcătură de componente mari, curbilinii, forma generală a ceea ce se construia deveni clară. Într-o parte a camerei era ridicat un cilindru vertical cu diametrul de patru metri. În cele din urmă, segmentul din vârf fu poziționat la nivelul părții de jos a cupolei. În interiorul cilindrului fură montate trepte care urcau în spirală în jurul centrului structurii.

Lucrul continuă neîntrerupt treizeci și șase de ore. Arhitecții octopăianjeni supravegheau uriașele furnici cu brațe mobile. Singura întrerupere semnificativă a activității se produse atunci când Kepler și Galileo, care se plictisiseră să urmărească ore în șir construcția, loviră din greșeală una din creaturile-furnici cu o minge. Toată activitatea încetă pe loc și un octopăianjen veni în grabă, atât ca să returneze mingea cât și, pare-se, să-l liniștească pe muncitor; aruncă mingea înapoi copiilor cu o mișcare abilă a două tentacule și lucrul se reluă.

În afară de Max și Nicole, toată lumea dormea când extratereștrii terminară scara, adunară materialele reziduale și plecară cu metroul. Max se duse la cilindru și băgă capul înăuntru.

— Destul de impresionant, spuse el, dar la ce servește?

— Hai, Max, fii serios, răspunse Nicole. Este evident că trebuie să urcăm scara.

— Rahat, Nicole! Asta știu. Dar de ce? De ce vor octopăianjenii ăia să urcăm și să ieșim de-aici? Să știi, ne-au manipulat din clipa în care am intrat în adăpostul lor. Le-au răpit pe Eponine și pe Ellie, ne-au mutat în Semicilindrul sudic și au refuzat să mă lase să mă întorc în New York… Ce s-ar întâmpla dacă ne-am hotărî să nu le urmăm planul?

Nicole se uită lung la prietenul ei.

— Max, ai ceva împotrivă să amânăm discuția asta până dimineață, când vom fi toți împreună?… Sunt foarte obosită.

— Sigur că nu, spuse Max. Dar spune-i bărbatului tău că eu cred că ar trebui să facem ceva total imprevizibil, ca de pildă să ne întoarcem pe jos prin tunel, în adăpostul octopăianjenilor. Simt eu că ceva e în neregulă aici.

— Nu cunoaștem toate răspunsurile, Max, spuse Nicole obosită, dar nu mi se pare că am avea de ales. Atâta timp cât octopăianjenii dețin controlul asupra aprovizionării noastre cu apă și mâncare, trebuie să le îndeplinim dorințele… Poate că, în situația asta, trebuie doar să avem puțină încredere.

— Încredere? Asta e sinonim cu a nu gândi. Max se duse iar la cilindru.

— Iar scara asta uimitoare ar putea să ne ducă tot atât de ușor în iad, ca și în rai.