Razboi pe Rama

2

Dimineață, metroul se întoarse cu mâncare și apă. După plecarea lui și după ce toată lumea inspectă structura cilindrică închisă, Max declară că a sosit timpul ca oamenii să arate că „s-au săturat să fie tratați ca niște nimicuri” de către octopăianjeni. Propuse ca el, împreună cu oricine ar fi dorit să-l însoțească, să ia singura pușcă rămasă și să plece înapoi prin tunelul de sub Marea Cilindrică.

— Dar ce anume vrei să realizezi cu asta? întrebă Richard.

— Vreau ca ei să mă captureze și să mă ducă acolo unde le țin pe Eponine și pe Ellie. Atunci am să știu sigur că ele sunt tefere. Visele lui Nicole nu sunt de ajuns…

— Dar, Max, planul tău nu e logic, spuse Richard. Ia gândește-te. Chiar presupunând că nu te calcă metroul în timp ce ești în tunel, cum ai să le explici octopăianjenilor ce vrei?

— Speram să mă ajutați voi, Richard. Ţii minte că tu și Nicole ați comunicat cu avianii. Mă gândeam că ți-ai putea folosi computerul ca să-mi faci imaginea grafică a lui Eponine. Atunci eu aș arăta-o octopăianjenilor, folosind monitorul meu…

Nicole sesiză stăruința din glasul lui Max. Îl atinse pe Richard pe umăr.

— De ce nu? spuse ea. Cât timp tu creezi pe computer imaginile lui Eponine și Ellie, cineva ar putea să urce și să vadă unde duce scara asta.

— Eu aș vrea să merg cu Max, spuse dintr-o dată Robert Turner. Dacă există o șansă cât de mică s-o găsesc pe Ellie, vreau să profit de ea… Nikki va fi în siguranță aici, cu bunicii.

Deși cele auzite îi nelinișteau pe Richard și pe Nicole, amândoi preferară să nu-și manifeste îngrijorarea în fața celorlalți. Îl rugară pe Patrick să urce scara cât timp lucra Richard pe computer. Max și Robert se duseră în dormitoarele lor ca să se pregătească de drum. Între timp, Nicole și cu Nai rămaseră cu Benjy și copiii în camera principală.

— Nicole, tu crezi că e o greșeală că Max și Robert se duc înapoi, nu-i așa? întrebă Nai pe obișnuitul ei ton blajin.

— Da, răspunse Nicole. Dar nu sunt convinsă că ceea ce cred eu e relevant în situația asta… Amândoi se simt frustrați și deposedați de ceea ce le aparține. Pentru ei e important să întreprindă o acțiune menită să le redea partenerele… Chiar dacă acțiunea nu are prea multă logică.

— Ce crezi că se va întâmpla cu ei? întrebă Nai.

— Nu știu. Dar nu cred că Max și Robert le vor găsi pe Ellie și pe Eponine. După părerea mea, fiecare dintre ele a fost răpită dintr-un anumit motiv… Cu toate că habar n-am care sunt acele motive, am convingerea că octopăianjenii nu le vor face rău lui Ellie și lui Eponine și că, până la urmă, ele se vor întoarce la noi.

— Ești foarte încrezătoare, spuse Nai.

— Nu chiar, spuse Nicole. Experiențele mele cu octopăianjenii mă fac să cred că avem de-a face cu o specie cu un simț al moralității foarte dezvoltat… Recunosc că răpirile nu par să concorde cu această imagine — și nu-i învinuiesc pe Max și pe Robert că au ajuns la o cu totul altă concluzie privitoare la octopăianjeni — dar aș paria că, în timp, vom înțelege chiar și scopul răpirilor.

— Între timp, ne confruntăm cu o situație dificilă, spuse Nai. Dacă Max și Robert pleacă și nu se mai întorc…

— Știu, dar nu putem face nimic în privința asta. Ei au decis, și-n special Max, că trebuie să ia atitudine. E un gest puțin demodat, de „mascul feroce” chiar, dar de înțeles. Noi ceilalți trebuie să le facem pe plac chiar dacă, după părerea noastră, purtarea lor pare capricioasă.

Patrick se întoarse în mai puțin de o oră. Îi informă că scara se sfârșește pe un palier care se îngustează, dând într-un culoar în spatele cupolei. Culoarul acela ducea la o altă scară, mai mică, ce urcă vreo zece metri și iese într-o colibă în formă de iglu, aflată cam la cincizeci de metri sud de stânca impozantă ce domina Marea Cilindrică.

— Și cum era afară, pe Rama? întrebă Robert.

— La fel ca în nord, răspunse Patrick. Frig, cam cinci grade Celsius aș zice, și întuneric, doar urme de lumină de fundal… Coliba iglu este bine încălzită și bine luminată. Sunt paturi și o singură baie, cu siguranță destinate nouă, dar altfel nu e prea mult spațiu.

— Nu există alte coridoare sau pasaje? întrebă Max.

— Nu, răspunse Patrick, clătinând din cap.

— Unchiul Ri-chard a făcut niște fo-to-gra-fii grozave… sau, mai bine zis, ima-gi-ni-le lui El-lie și Epo-nine, îi spuse Benjy fratelui său. Ar trebui să le vezi.

Max apăsă două taste ale computerului său portabil și pe monitor apăru o reproducere excelentă a chipului lui Eponine.

— Richard nu i-a făcut ochii bine la început, dar l-am corectat eu, spuse Max… I-a fost mai ușor cu imaginea lui Ellie.

— Așadar, sunteți gata de plecare? îl întrebă Patrick pe Max.

— Aproape. O să așteptăm până dimineață, așa încât lumina din camera asta să lumineze o porțiune mai mare de tunel.

— Cât credeți că o să vă ia să ajungeți în partea cealaltă?

— Dacă mergem în ritm susținut, în jur de o oră. Sper ca Robert să facă față.

— Și ce faceți dacă auziți metroul venind? întrebă Patrick.

— În privința asta nu prea avem ce face, răspunse Max, ridicând din umeri. Am cercetat deja tunelul și vizibilitatea e foarte mică. Unchiul Richard al tău spune că trebuie să ne bazăm pe sistemul de protecție al metroului.

La cină se iscă o ceartă din cauza puștii. Richard și Nicole se opuseră cu tărie ca Max să ia pușca, nu pentru că țineau neapărat ca arma să rămână restului familiei, ci pentru că se temeau de vreun „incident” care i-ar fi putut afecta în final pe toți. Richard dovedi cam puțin tact când își formulă remarcile și-l înfurie pe Max.

— Domnule specialist, replică Max la un moment dat, vrei să-mi spui de unde știi tu precis că pușca o să-mi fie „inutilă” în găsirea lui Eponine?

Richard răspunse strident:

— Max, octopăianjenii trebuie să…

— Lasă-mă pe mine, dragă, interveni Nicole, apoi se adresă lui Max pe un ton mai blând: Max, nu-mi pot imagina un scenariu în care pușca să-ți fie un bun valoros în călătoria asta. Dacă vrei să te folosești de ea împotriva octopăianjenilor, asta înseamnă că ei sunt ostili și atât soarta lui Eponine, cât și a lui Ellie ar fi decise… Noi nu vrem…

— Și dacă ne întâlnim cu alte creaturi ostile, care nu sunt octopăianjeni? întrebă cu încăpățânare Max… Sau dacă am nevoie de pușcă pentru a-i transmite semnale lui Robert?… Ar putea fi multe situații…

Grupul nu reuși să rezolve problema. La vremea pregătirilor de culcare, Richard era tot frustrat.

— Oare Max nu înțelege că adevăratul motiv pentru care vrea să aibă o armă este acela de a-și oferi un sentiment de securitate? Și că sentimentul e fals? Dacă face ceva nechibzuit și octopăianjenii încetează să ne mai livreze apă și mâncare?

— Richard, să nu ne facem griji pentru asta acum, spuse Nicole. În stadiul ăsta nu cred că putem face altceva decât să-l rugăm pe Max să fie atent și să-i reamintim că e reprezentantul nostru. Oricât am vorbi cu el, n-o să se răzgândească.

— Atunci poate că ar trebui să supunem la vot dacă să ia sau nu pușca, spuse Richard. Și să-i arătăm lui Max că toți suntem împotriva a ceea ce face el.

— Instinctul îmi spune că orice gen de vot ar reprezenta o cale total greșită de a trata cu Max. El simte deja ce gândesc toți. O opoziție fățișă și unitară l-ar înstrăina și ar mări probabilitatea producerii unui „incident”… Nu, iubitule, în cazul de față ne rămâne doar speranța că nu se va întâmpla nimic nedorit.

Richard rămase tăcut aproape un minut.

— Cred că ai dreptate, spuse el în cele din urmă. Ca de obicei… Noapte bună, Nicole.

— Noapte bună, Richard.

— Vom aștepta cu toții aici patruzeci și opt de ore, le spuse Richard lui Max și Robert. După aceea, unii dintre noi pot începe să mute lucrurile sus în iglu.

— În regulă, Richard, spuse Max strângând curelele rucsacului și zâmbind larg. Fii fără grijă. N-am să împușc nici un prieten de-al tău octopăianjen decât dacă e absolut necesar.

Se întoarse spre Robert.

— Hei, amigo, ești gata de aventură?

Robert nu părea în largul lui cu rucsacul în spate. Se aplecă greoi și își ridică fiica în brațe.

— Nikki, tati va lipsi numai pentru scurt timp, spuse el. Nonni și Boobah vor rămâne aici, cu tine.

Chiar înainte de plecarea celor doi, Galileo veni în fugă, cu un rucsac mic în spate.

— Merg și eu! strigă el. Vreau să mă bat cu octopăianjenii.

Toată lumea râse, în timp ce Nai îi explică lui Galileo de ce nu poate merge cu Max și cu Robert. Patrick îndulci dezamăgirea băiețelului spunându-i că poate să urce el primul când familia se mută în iglu.

Cei doi bărbați intrară repede în tunel. Primele câteva sute de metri merseră în tăcere, uitându-se la fascinantele creaturi marine aflate de cealaltă parte a peretelui transparent din sticlă sau plastic. Max trebui să încetinească de două ori pentru a-l aștepta pe Robert, care stătea prost cu condiția fizică. După ceva mai mult de o oră, lanternele lor luminară prima stație de pe celălalt țărm al Mării Cilindrice. Când ajunseră la cincizeci de metri de peronul stației, toate luminile se aprinseră și putură să vadă pe unde merg.

— Richard și Nicole au vizitat locul ăsta, spuse Max. Dincolo de arcadă e un fel de atrium, iar apoi un labirint de coridoare roșii.

— Ce-o să facem aici? întrebă Robert.

Nefiind deloc în elementul lui, era foarte mulțumit să se lase condus de Max.

— Încă nu m-am hotărât, răspunse Max. Cred că vom explora un timp, în speranța că dăm de niște octopăianjeni.

Spre marea surpriză a lui Max, dincolo de peronul stației, în mijlocul podelei atriumului, era pictat un cerc mare, albastru din care pornea o linie groasă, tot albastră, care cotea la dreapta la începutul labirintului de coridoare roșii.

— Ăsta-i clar un indicator pentru idioți, spuse Robert, râzând nervos.

Intrară în primul coridor. Linia albastră din mijlocul podelei se continua o sută de metri în fața lor apoi, într-o intersecție, cotea la stânga.

— Crezi că ar trebui să urmăm linia? întrebă Max.

— De ce nu? răspunse Robert, făcând câțiva pași pe coridor.

— E prea evident, spuse Max, mai mult pentru sine. Strânse pușca în mână și-l urmă pe Robert.

— Ascultă, spuse el după ce dădură primul cot la stânga, nu crezi că linia asta a fost pusă aici anume pentru noi, nu-i așa?

— Nu, răspunse Robert, oprindu-se o clipă. De unde putea să știe cineva că venim?

— Exact asta mă întrebam și eu, bombăni Max. Merseră mai departe în tăcere, cotind încă de trei ori, așa cum le indica linia albastră, apoi ajunseră la o arcadă cu înălțime de un metru și jumătate de la podea. Se aplecară și intrară într-o cameră mare, cu tavanul și pereții de un roșu închis. Linia albastră se termina într-un cerc mare, albastru, în mijlocul podelei.

La nici o clipă după ce intrară amândoi în cercul albastru, luminile din cameră se stinseră. Pe peretele aflat în fața lui Max și Robert apăru un tablou mut, în mișcare — un film, de fapt — cam de un metru pătrat. În centrul imaginii erau Eponine și Ellie, amândouă îmbrăcate în vestimentații ciudate, galbene, ca niște salopete. Uneori vorbeau între ele, alteori vorbeau cu o persoană sau un lucru aflat undeva departe, în dreapta, dar firește că Max și Robert nu auzeau ce spun. După câteva clipe, cele două femei se deplasară câțiva metri la dreapta, trecură pe lângă un octopăianjen și apărură lângă un animal gros și ciudat, vag asemănător cu o vacă, cu o burtă plată, albă. Ellie sprijini de suprafața albă un toc ca un șarpe, îl strânse de mai multe ori și scrise următorul mesaj:

Fiți fără grijă. Suntem tefere”. Ambele femei zâmbiră și imaginea dispăru brusc o secundă mai târziu.

În timp ce Max și Robert stăteau ca trăsniți, filmul de nouăzeci de secunde se repetă de două ori în întregime. La a doua prezentare, bărbații reușiră să se adune suficient ca să poată fi atenți la detalii. Când filmul se termină, camera roșie fu inundată iar de lumină.

— Iisuse Hristoase! spuse Max, clătinând din cap. Robert era vesel.

— E în viață! exclamă el. Ellie e încă în viață!

— Dacă putem avea încredere în ceea ce am văzut, spuse Max.

— Ei, Max, zău așa. Ce motiv puteau să aibă octopăianjenii să facă un film ca ăsta ca să ne înșele? N-ar fi fost mult mai simplu pentru ei să nu facă nimic?

— Nu știu, răspunse Max. Dar răspunde-mi la o întrebare. De unde au știut ei că noi doi, venind aici împreună la ora asta, suntem îngrijorați cu privire la Ellie și Eponine? Există doar două posibile explicații. Fie au urmărit tot ce am făcut și am spus de când am intrat în adăpostul lor, fie cineva…

— …din grupul nostru le-a furnizat informații octopăianjenilor. Max, doar nu crezi că Richard sau Nicole…

— Nu, firește că nu, îl întrerupse Max. Dar altfel îmi este al dracului de greu să înțeleg cum am putut fi observați cu atâta atenție. N-am văzut nimic care să sugereze dispozitive de ascultare… Doar dacă nu cumva ni s-au plantat pe noi sau în noi niște transmițătoare sofisticate… Altfel nimic din toate astea nu are dram de logică.

— Dar cum puteau să facă asta fără știrea noastră?

— Habar n-am, răspunse Max aplecându-se să treacă pe sub arcadă. Acum, dacă presupun corect, când ajungem în stație vom găsi metroul acolo, așteptându-ne să ne întoarcem împăcați la ceilalți. Totul e prea bine aranjat.

Max avea dreptate. Când se întoarseră în atrium, metroul era tras la peron, cu ușile deschise. Max se opri. Aveau în ochi o licărire sălbatică.

— Eu n-am să urc în afurisitul ăsta de tren, spuse el cu glas coborât.

— Ce-ai de gând să faci? întrebă Robert, puțin speriat.

— Am să mă întorc în labirint, răspunse Max.

Apucă strâns pușca, se răsuci pe călcâie și o rupse la fugă înapoi în coridor. Se abătu de la linia albastră și alergă vreo cincizeci de metri înainte ca primul octopăianjen să-i apară în față. Acestuia i se alăturară repede și alți octozi, care se împrăștiară pe coridor dintr-o parte în cealaltă și începură să se îndrepte spre Max.

Acesta se opri, se uită la octopăianjenii care înaintau, apoi privi în urmă. În capătul îndepărtat al coridorului, alt grup de octopăianjeni venea în direcția lui.

— Ia stați dracului un minut! strigă Max. Am ceva de spus. Voi, tipilor, trebuie să înțelegeți măcar o parte din limba noastră, altfel nu v-ați fi dat seama că noi venim încoace… Nu sunt mulțumit. Vreau dovezi că Eponine e în viață.

Octopăianjenii, cu benzi colorate rotindu-li-se în jurul capului, aproape ajunseră lângă el. Max simți un val de frică și trase în aer un foc de avertizare. În mai puțin de două secunde simți în ceafă un junghi ascuțit. Se prăbuși imediat pe podea.

Robert, a cărui nehotărâre îl făcuse să rămână în stație, traversă în fugă peronul la auzul focului de armă. Când ajunse în coridorul roșu, văzu cum doi octopăianjeni îl ridică pe Max de la podea. Robert se dădu la o parte în timp ce extratereștrii îl cărară pe Max în metrou și-l depuseră cu blândețe într-un colț al vagonului. Apoi octopăianjenii arătară spre ușa deschisă a metroului și Robert urcă lângă prietenul său. Peste nici zece minute se aflau înapoi în încăperea de sub cupola curcubeu.