Ciberiada

Consilierii regelui Hidrops

ARGONAUTICII, primul dintre triburile astrale care a cucerit adâncimile oceanelor planetare — pentru vecie, după cum credeau roboții cu suflet mic — interziseseră metalul. Una dintre minunile împărăției lor este Acvația, care strălucește pe cerul de miazănoapte ca un mare safir într-un colier de topaze. Pe această planetă submarină domnise cu ani în urmă regele Hidrops Polipeștele. Într-o dimineață, regele a chemat în sala tronului pe cei patru miniștri ai Coroanei, iar când aceștia se prosternară până la pământ în fața lui, în timp ce marele subbranchial, îmbrăcat numai în smaralde, îi făcea vânt cu evantaiul larg desfășurat, el li se adresă după cum urmează:

— Neruginiți Curteni! De cincisprezece veacuri stăpânesc în Acvația peste orașele ei submarine și satele din luncile vineții; în vremea asta am lărgit hotarele țării, cufundând numeroase continente, și totodată n-am pătat steagurile rezistente la apă pe care le-am moștenit de la tatăl meu, Ichtiocrates. Ce-i drept, în luptele cu dușmanii microciți am repurtat un șir de victorii, a căror măreție nu se cade s-o descriu eu. Simt însă că, de la o vreme, puterea devine pentru mine o povară prea grea, și, drept urmare, am hotărât să mă îngrijesc de un fiu, care să continue demn dreapta guvernare pe tronul Inoxizilor. De aceea mă adresez ție, credinciosul meu Hidrociber Amassid, ție, Mare Programator Dioptric, și vouă. Filonaut și Minogar, consilierii mei, să-mi meșteriți un fiu. Să fie înțelept, dar să nu tragă prea mult spre cărți, căci învățătura multă te îndepărtează de la acțiune. Să fie bun, dar, iarăși, fără exagerare. Doresc să fie viteaz, dar nu un nesăbuit, sensibil, dar nu prea tandru, în sfârșit, să-mi semene mie: șoldurile să-i fie acoperite de aceiași solzi de tantal, iar cristalele minții lui să fie tot atât de limpezi ca apa aceasta, care ne înconjoară și ne hrănește pe toți! Și acum, în numele Marii Matrițe, vă poftesc la muncă!

Dioptric, Minogar, Filonaut și Amassid se înclinară adânc și ieșiră în tăcere, fiecare cântărind în suflet cuvintele regelui, deși nu chiar așa cum ar fi dorit puternicul Hidrops. Minogar tare ar mai fi vrut să ocupe el tronul, Filonaut sprijinea în taină pe dușmanii argonauticilor, microciții, Amassid și Dioptric se urau de moarte, și fiecare din ei pândea înainte de toate căderea celuilalt, ca și a celorlalți curteni.

„Regele vrea să-i proiectăm un fiu — își zise Amassid — ce poate fi mai simplu decât să imprimi pe matrița prințului ura față de Dioptric, pușlamaua asta umflată ca o bășică? Atunci, preluând puterea, el va porunci să fie sufocat, scoțându-i-se capul la aer. Ar fi, într-adevăr, splendid. Dar — gândi mai departe vestitul hidrociber — și Dioptric urzește, fără îndoială, aceleași planuri, iar programatorul lui are, din păcate, multe posibilități, ca să implanteze viitorului prinț ura față de mine. Teribilă poveste! Trebuie să deschid bine ochii, când va fi să introducem împreună matrița în cuptorul pregătit pentru moștenitorul tronului.”

„Cel mai simplu ar fi — se gândea în vremea asta venerabilul Filonaut — să se insufle prințului o atitudine prietenoasă față de microciți. Dar asta se va observa îndată și regele o să dea poruncă să fiu scos din funcție. Poate ar fi mai bine să i se insufle prințului numai dragostea pentru formele mici, ceea ce ar fi mai puțin primejdios. Dacă o să fiu luat la întrebări, am să spun că am avut în vedere numai lucrurile mărunte de sub apă și am uitat să prevăd în programul fiului că ceea ce nu este subacvatic nu trebuie să-i placă. În cel mai rău caz, regele o să-mi ia ordinul „Marea Gâlgâială”, dar n-o să-mi taie capul, la care țin foarte mult și pe care nu mi l-ar putea reda nici chiar Nanoxer, regele microciților!”

— De ce tăceți, venerabili domni? — li se adresă atunci Minogar. Cred că trebuie să începem fără zăbavă, căci nu e nimic mai sfânt decât porunca regelui!

— Tocmai de aceea o cântăresc cu toată atenția — spuse repede Filonaut, iar Dioptric și Amassid adăugară într-un glas:

— Suntem gata!

Cerură deci, după un străvechi obicei, să fie închiși într-o încăpere cu pereți din solzi de smarald, care fu pecetluită pe dinafară de șapte ori cu rășină submarină; și însuși Megaeistes, stăpânul inundațiilor planetare, aplică pe pereți stema lui, reprezentând Apa Liniștită. Din clipa aceea nimeni nu se putea amesteca în treburile lor; abia când vor da semn că au isprăvit, când printr-o mișcare anume vor arunca prin ușiță proiectele nereușite, după ruperea sigiliilor, se va trece la marea solemnitate a alegerii fiului regelui.

Curtenii se apucară de muncă, dar nu prea avea spor. Căci fiecare se gândea nu atât la îndeplinirea poruncilor lui Hidrops, adică să introducă în program virtuțile cerute de acesta, ci mai degrabă cum să-l înșele pe rege, ca și pe ceilalți trei neruginiți, în această grea acțiune de creație.

Regele își cam pierdu răbdarea. Curtenii lui stăteau închiși de opt zile și opt nopți și nu dăduseră vreun semn că opera lor s-ar apropia de sfârșit, așa cum s-ar fi cuvenit, căci fiecare se străduia să-i păcălească pe ceilalți, așteptând ca aceștia să obosească, și atunci să traseze în plasa de cristal a matriței ceea ce îi convenea. Și toate astea din cauză că Minogar era măcinat de setea de putere, pe Filonaut îl cuprinsese patima răzbunării, cu care-l ațâțau microciții, iar Amassid și Dioptric se urau reciproc.

Pierzându-și mai degrabă răbdarea decât puterile, șiretul Filonaut zise:

— Nu înțeleg, venerabili domni, de ce treaba noastră merge atât de greu. Doar regele ne-a dat îndrumări precise; dacă le-am fi respectat, prințul ar fi fost acum gata. Încep să bănuiesc că tărăgăneala voastră e pricinuită de lucruri care nu au nici o legătură cu plăsmuirea moștenitorului tronului, așa cum i-ar plăcea regelui să fie. Și dacă mai merge mult așa, cu profund regret, voi considera de datoria mea să depun un votum separatum, adică să trimit…

— Un denunț! Asta ai de gând dumneata. Prea Stimate Confrate — șuieră, fulgerându-l cu privirea, Amassid, și toate decorațiile de pe piept îi săltară cu furie! Poftim, ce mai aștepți? Cu permisiunea dumitale, și eu am chef să-i scriu regelui că dumneata, atins, nu se știe de când, de tremurici, ai distrus până acum optsprezece matrițe, pe care a trebuit să le aruncăm, pentru că după formula dragostei față de tot ce este mic, n-ai lăsat pic de loc pentru interzicerea înclinației spre ceea ce nu este submarin! Ai vrut să ne asiguri, stimabile Filonaut, că asta a fost o scăpare din vedere, dar dacă mai stricăm, din cauza dumitale, alte optsprezece matrițe, o să fii închis ca trădător sau ca nebun! Să știi că libertatea dumitale se limitează la a alege numai una dintre aceste două căi!

Filonaut vru să se apere, pentru că și-a dat seama că a stârnit bănuieli, dar Minogar îl opri adresându-se lui Amassid:

— Cine ar putea crede, nobile Amassid, că ești ca o meduză cristalină, fără nici o pată. Dar și tu, nu se știe cum, ai adăugat de unsprezece ori, în locul din matriță destinat lucrurilor pentru care prințul trebuie să simtă scârbă, ba o coadă din trei părți, ba o spinare acoperită cu email vinețiu, pe urmă, de două ori, niște ochi bulbucați, și, la sfârșit, o dublă armură pe pântece și trei scântei roșii, de parcă n-ai ști că toate astea sunt trăsături ale venerabilului Dioptric, ruda regelui, și prin asta ai fi semănat în inima prințului ura față de acest cinstit bărbat…

— Bine, dar atunci de ce Dioptric a tot înscris la capetele matriței disprețul față de ființele al căror nume se termină în „id”? — întrebă Amassid. Și dacă am ajuns aici, de ce tu însuți, stimate Minogar, nu se știe de ce, printre obiectele care prințului nu trebuie să-i fie pe plac, ai inclus mereu un scaun pentagonal, având brațe încrustate cu briliante? Nu știai oare că seamănă, ca două picături de apă, cu tronai regelui?

Se așternu o liniște îngrijorătoare, întreruptă doar de slabe plescăituri. Mult se mai frământară curtenii, sfâșiați de interese contradictorii, până ce se împărțiră în două tabere: Filonaut și Minogar se înțeleseră ca matrița viitorului prinț să prevadă simpatie pentru tot ceea ce e mic, ca și dorința de a nu sta în calea acestor forme. Filonaut se gândea la microciți, iar Minogar se gândea la el însuși, căci era cel mai mic dintre cei prezenți. Dioptric optă și el pentru această formulă, căci Amassid era dintre toți cel mai înalt. Acesta din urmă se opuse cât putu, apoi cedă brusc, căci îi veni în minte că se poate micșora tot atât de ușor cum poate să-l cumpere pe cizmarul curții ca să-i bată lui Dioptrie plăci de tantal la tălpi, din care pricină dușmanul lui va crește în înălțime și astfel își va atrage antipatia prințului.

Și așa putură termina repede matrița princiară și, după ce aruncară rămășițele inutile prin trapă, veni și momentul marii solemnități a alegerii fiului regelui.

Dar cum ajunse matrița cu proiectul de prinț în cuptor, iar garda de onoare se alinie în fața lui, ca să-l salute pe viitorul stăpân al argonauticilor, Amassid începu să-și pună în aplicare trădarea plănuită. Cizmarul curții, pe care-l mituise, se apucă să meșterească noi plăcuțe de tantal la tălpile lui Dioptric. Prințul ajunsese sub supravegherea primilor metalurgiști, când Dioptrie, privindu-se în marea oglindă a palatului, băgă de seamă cu groază că este aeram mai înalt decât dușmanul său, ori prințului i se programase simpatie numai pentru obiecte și persoane mici!

Întors acasă, Dioptric se cercetă cu atenție, se bătu cu un ciocănaș de argint, până ce descoperi la tălpi tăblițele și înțelese îndată a cui era lucrătura.

— O, mizerabilul! — exclamă, gândindu-se la Amassid. Dar ce să fac acum?

După câteva clipe de gândire, hotărî să se micșoreze. Chemă o slugă credincioasă și îi porunci să aducă la palat un lăcătuș bun. Dar sluga, neînțelegând prea bine despre ce e vorba, ieși în uliță și aduse un meșter sărac, pe nume Froton, care zile întregi umbla prin oraș strigând: „Capete nituim! Burți găurim, cozi nituim, cozi șlefuim!” Meșterul avea o nevastă rea, care-l aștepta acasă întotdeauna cu un par în mână, și când se apropia, umplea toată ulița cu urletele ei de furie, îi lua tot câștigul, ba îi mai și burdușea spinarea cu lovituri zdravene.

Tremurând, Froton se opri în fața marelui programator, care îi spuse:

— Ascultă, te pricepi să mă micșorezi? Mi se pare că sunt prea mare… Îți cer să mă micșorezi, dar în așa fel, încât să nu mă urâțești! Dacă lucrezi bine, am să te răsplătesc cu vârf și îndesat. Va trebui însă să uiți totul numaidecât. Să nu-ți scape nici o vorbuliță, altfel poruncesc să-ți fie gura înșurubată!

Froton se miră în sinea lui, dar nu lăsă să i se vadă uimirea. Multe le mai trăsnesc prin cap celor mari! Îl examină, așadar, atent pe Dioptric, intră înlăuntrul lui, îl ciocăni, îl scutură și apoi spuse:

— Înălțimea Voastră, aș putea să vă răsucesc partea din mijloc a cozii…

— Nu, nu vreau! — răspunse iute Dioptric. Păcat de coadă! E prea frumoasă.

— Atunci să vă deșurubez picioarele? — întrebă Froton. Și așa sunt cu totul inutile.

Într-adevăr, argonauticii nu foloseau picioarele; ele erau o rămășiță a timpurilor străvechi, când strămoșii lor trăiau pe uscat. Dar lui Dioptric îi sări țandăra:

— Ah, tu, prostănac de fier! Nu știi că numai nouă, celor de neam nobil, ne e dat să purtăm picioare? Cum îndrăznești să mă lipsești de însemnele nobiliare?!

— Vă cer, supus, mii de scuze, Înălțimea Voastră… Dar atunci, spuneți-mi, ce pot să vă deșurubez?

Dioptric înțelese că, împotrivindu-se astfel, nu câștigă nimic. Se răsti atunci:

— Fă cum crezi…

Froton îi luă măsura, îl ciocăni, îl scutură și spuse:

— Cu îngăduința Înălțimii Voastre, aș putea să vă deșurubez capul…

— Da’ ce, ai înnebunit? Cum să rămân fără cap? Cu ce o să gândesc?

— Ah, nu-i nimic, stăpâne! Prea luminata minte a Înălțimii Voastre am s-o mut în burtă. E loc destul acolo…

Dioptric fu de acord, iar meșterul îi deșurubă capul, puse emisfera minții de cristal în burtă, nitui totul la loc, căpătă cinci ducați, apoi servitorul îl scoase din palat. Ieșind, zări într-una din odăi pe Aurentina, fiica lui Dioptric, toată numai aur și argint, iar figura ei zveltă, scoțând sunete de clopoțel la fiecare pas, i se păru mai frumoasă decât orice pe lume. Se întoarse acasă, unde-l aștepta nevasta cu parul în mână. Și atunci se porni un scandal, de se auzea până în stradă, iar vecinii spuseră:

— Oho! Asta-i vipera aia de nevastă a lui Froton, îl croiește iarăși pe bărbată-su!

În vremea asta, Dioptric, tare bucuros de cele întâmplate, se duse la palat. Regele se miră puțin văzându-și ministrul fără cap, dar acesta îl lămuri că e o modă nouă.

Pe Amassid însă îl cuprinse frica, pentru că toată viclenia ieșise la iveală, și, când ajunse acasă, făcu la fel ca și dușmanul lui. Din clipa aceea se porni între ei o întrecere nemaipomenită: începură să-și deșurubeze înotătoarele, branhiile și spinările metalice, așa că după o săptămână fiecare din ei putu să intre sub masă fără să se aplece. Dar și ceilalți doi miniștri știau foarte bine că viitorului rege îi vor plăcea numai ființele cele mai mici și vrând-nevrând începură și ei să-și micșoreze statura. Până la urmă ajunseră să nu mai aibă nimic de deșurubat. Disperat, Dioptrie trimise servitorul să i-l aducă pe meșter.

Mult se mai miră Froton, aflat acum în fața ministrului din care nu mai rămăsese aproape nimic, când acesta îi ceru cu încăpățânare să-l micșoreze și mai mult.

— Luminate stăpâne — îi zise el, scărpinându-se în cap. Cred că n-a mai rămas decât o ultimă soluție. Cu îngăduința Înălțimii Voastre, am să vă scot creierul..

— Nu! Ce, ai înnebunit? — țipă la el Dioptric, dar meșterul se grăbi săl lămurească:

— Creierul îl punem la păstrare în palat, într-un loc sigur. De pildă, uite, în dulapul ăsta, iar Înălțimea Voastră o să aibă numai un receptor micuț și un microfonaș; prin ele, Înălțimea Voastră va fi legată electromagnetic cu propria sa minte.

— Înțeleg! — zise Dioptric, căruia ideea începu să-i surâdă. Atunci fă ce crezi că trebuie să faci!

Froton îi scoase creierul, îl băgă într-un sertar al dulapului, închise sertarul cu o cheiță, cheița o dădu lui Dioptric, iar în burtă îi băgă un aparat micuț și un microfon la fel de mic. Dioptric era acum atât de mititel, că aproape nu se mai vedea; rivalii lui tremurară de ciudă văzându-l; se miră și regele, dar nu spuse nimic. Minogar, Amassid și Filonaut apelară atunci la mijloace de-a dreptul disperate. Se topiră din zi în zi văzând cu ochii și apoi începură să facă ce a făcut și Dioptric: își ascunseră creierul fiecare pe unde putu, sub pat, în birou, și rămaseră ca niște pufușoare strălucitoare, cu coadă și cu câte o pereche-două de decorații, nu cu mult mai mici decât ei înșiși.

Și iar trimise Dioptric pe servitor după meșterul Froton; când acesta ajunsese în fața lui, îi strigă:

— Trebuie să faci ceva! Neapărat trebuie să mă micșorezi, cu orice preț, altfel o să fie rău!

— Înălțate stăpâne! — răspunse meșterul, făcând o plecăciune adâncă în fața lui Dioptric care abia se mai vedea între brațele rezemătoare ale fotoliului — e nemaipomenit de greu și nu știu dacă, de fapt, e posibil.

— Nu vreau să știu nimic! Fă ce-ți spun! Trebuie! Dacă vei reuși să mă micșorezi, să ajung atât de mic, încât să nu mă întreacă nimeni, îți voi îndeplini orice dorință!

— Dacă Înălțimea Voastră îmi garantează pe cuvânt de onoare că așa va fi, atunci am să fac tot ce-mi va sta în putință — răspunse Fronton, pe care, brusc, îl străfulgeră un gând, iar în piept parcă cineva i-ar fi turnat cel mai curat aur, căci de multe zile nu se putea gândi la nimic altceva decât la daurita Aurentina și la clopoțeii de cristal, pe care, pare-se, îi ascundea în piept.

Dioptric își dădu cuvântul. Atunci Froton luă ultimele trei decorații, care atârnau pe micul piept al marelui programator, făcu din ele o cutiuță cu trei pereți, puse înăuntru minusculul aparat, mic cât un ducat, legă totul cu o sârmuliță de aur, mai adăugă la capăt o tăbliță de aur pe care o modelă după forma cozii lui Dioptric, și spuse:

— Gata, Înălțimea Voastră! După aceste însemnate decorații fiecare o să recunoască fără greutate Persoana Înălțimii Voastre. Datorită acestei tăblițe veți putea să înotați, iar aparatul acesta micuț vă va face legătura cu mintea ascunsă în dulap.

Tare se mai bucură Dioptrie.

— Spune-mi, ce vrei? Cere, spune, ai să capeți totul!

— Vreau să-mi dați de soție pe fiica Înălțimii Voasstre, daurita Aurentina!

Dioptric se mânie strașnic și, înotând în jurul lui Froton, împroșcându-l ca ocări, sunându-și decorațiile, îl numi hoț nerușinat, pușlama, pierde-vară, apoi porunci să fie alungat din palat. După aceea se îmbarcă într-o șalupă subacvatică și porni spre rege.

Când Minogar, Amassid și Filonaut văzură cum arată acum Dioptric pe care-l recunoscură numai după frumoasele decorații care-l compuneau, dacă nu mai socotim și codița, îi cuprinse o furie nemaipomenită. Ca specialiști în probleme electronice, înțeleseră că va fi greu să meargă mai departe în acțiunea de miniaturizare, iar a doua zi urma să aibă loc nașterea solemnă a prințului, care nu putea fi amânată cu nici un chip. Atunci Amassid se înțelese cu Filonaut ca în clipa când Dioptric se va întoarce în palatul său, să sară asupra lui, să-l răpească și să-l lege, ceea ce nu va fi greu, deoarece nimeni nu va observa dispariția unei persoane atât de mici. Zis și făcut. Amassid pregăti o cutie veche de tinichea și se furișă cu ea în spatele stâncilor de corali, pe lângă care urma să treacă șalupa lui Dioptric. Când acesta se apropie, servitorii mascați îi ieșiră pe neașteptate în cale și, până să-i sară în ajutor lacheii săi, Dioptric fu acoperit cu cutia și răpit. Amassid închise îndată căpăcelul cutiei, pentru ca marele programator să nu poată ieși afară și, tot vorbindu-i în batjocură și râzând de el, se întoarse repede acasă. Își zise totuși că aici nu e bine să-l țină pe prizonier; tocmai atunci se auzi în stradă un glas strigând:

— Capete nituim! Burți, cozi, cefe bobinăm, șlefuim!

Se bucură la culme și îl cheamă pe meșter, care nu era altul decât Froton. Îi ceru să nituiască ermetic cutia, iar când termină, îi dădu un taler, spunându-i:

— Ascultă, meștere, în cutia asta e un scorpion de metal, pe care l-am prins în pivnița palatului meu. Ia-l și du-l dincolo de oraș pe câmpiile alea de gunoaie. Știi unde? Și ca să fie mai sigur, pune peste cutie și o piatră, ca să nu fugă cumva. Dar, pe Marea Matriță, să nu deschizi cutia, că ai să mori pe loc!

— Am să fac cum poruncești, stăpâne — spuse Froton, apoi luă cutia și plecă.

Îl cam miră pe Froton povestea asta și nu prea știa ce să creadă; scutură cutiuța și auzi ceva mișcându-se înăuntru.

„Ăsta nu poate fi un scorpion — își zise. Nu există scorpioni atât de mici. Ia să vedem ce o fi, dar răbdare, nu chiar acum”…

Se întoarse acasă, ascunse cutia în pod, o acoperi cu tot felul de tinichele vechi, ca să n-o descopere nevastă-sa, și se duse să se culce. Dar nevasta băgase de seamă că a ascuns ceva sus, așa că a doua zi, când el plecă de acasă, ca să strige pe uliță: „Capete bobinăm! Cozi nituim”, ea alergă repede în pod, găsi cutia și, ascultând-o, auzi niște sunete metalice. „A pușlamaua, banditul! zise. Uite ce-i în stare! Să ascundă de mine niște comori!” Repede făcu o gaură în cutie, dar nu zări nimic înăuntru, așa că despică cutia cu o daltă. Numai ce o înclină puțin, când și văzu lucind decorațiile lui Dioptric, din aur curat. Tremurând de nestăpânită lăcomie, scoase capacul cu totul, și atunci Dioptric, care zăcuse ca mort, căci capacul de tablă îi împiedicase contactul cu creierul aflat în dulapul din palat, se trezi brusc, recăpătă legătura cu creierul și strigă:

— Ce-i asta? Unde mă aflu? Cine a îndrăznit să tabere asupra mea? Cine ești tu, creatură oribilă? Să știi că ai să pieri înșurubată, dacă nu-mi dai imediat drumul!

Nevasta meșterului, zărind cele trei decorații de aur țopăindu-i prin față, țipând și amenințând cu coada, se înspăimântă atât de tare, încât vru să fugă. Se repezi spre ușa podului, dar cum Dioptric se rotea mereu în jurul ei, înjurând-o în fel și chip, ea se împiedică de o treaptă a scării și, alunecând, căzu cu scară cu tot. În cădere își frânse gâtul, iar scara, răsturnându-se, nu mai sprijini ușa podului, care se închise. În felul acesta Dioptric rămase închis în pod, izbindu-se de toți pereții și cerând zadarnic ajutor.

Spre seară Froton se întoarse acasă și se miră că nevasta nu-l așteaptă cu parul în prag. Dar când intră în casă o văzu moartă și-i păru tare rău, căci era simțitor din fire. Se gândi însă că întâmplarea e spre binele său, mai ales că putea să folosească corpul soției pentru piese de schimb, ceea ce era foarte rentabil. Se așeză deci pe dușumea, luă o șurubelniță și începu s-o demonteze pe răposată, când auzi de undeva, de sus, niște strigăte pițigăiate.

— Aha — își zise. Recunosc glasul ăsta, e al Marelui Programator al regelui, care a poruncit ieri să fiu dat afară din palat și nici nu mi-a plătit, încă. Dar cum o fi ajuns în podul meu?

Puse scara la ușa podului, se urcă și întrebă:

— Dumneavoastră sunteți, Înălțimea Voastră?

— Da, eu! — strigă Dioptric. Eu sunt, cineva m-a răpit și m-a închis într-o cutie, pe care pe urmă a deschis-o o femeie care s-a speriat și a căzut din pod, iar ușa s-a închis și eu am rămas aici. Dă-mi drumul, oricine ai fi, pe Marea Matriță, și am să-ți dau tot ce vrei!

— Am mai auzit cuvintele astea, să mă ierte Înălțimea Voastră, și știu câte parale fac — răspunse Froton — fiindcă eu sunt meșterul pe care ai poruncit să fie dat afară. Îi spuse apoi cum un curtean l-a chemat la el, i-a cerut să nituiască cutia și s-o lase pe un câmp de gunoaie din afara orașului. Dioptric înțelese că trebuie să fi fost vreunul dintre miniștrii regelui, desigur Amassid. Începu să-l roage, să-l implore pe Froton să-i dea drumul din pod, dar acesta îl întrebă cum poate să se mai încreadă în cuvintele lui?

Și abia atunci când Dioptric se jură pe toți sfinții că o să-i dea fata de nevastă, meșterul deschise ușa și, luându-l pe Dioptric cu două degete, cu decorații cu tot, îl duse în palat. Tocmai atunci ceasurile bătură ora douăsprezece de amiază și urma să înceapă marea festivitate a scoaterii din cuptor a fiului regelui. În mare grabă Dioptric atârnă, alături de cele trei decorații din care se compunea, Marea Stea a tuturor mărilor, pe o panglică brodată cu valuri, și o porni în fugă spre palatul inoxizilor. Iar Froton se duse spre încăperile unde se afla Aurentina, înconjurată de doamne de onoare, cântând la electrodrâmbă. Cum se văzură, se și plăcură. Tocmai se auzea fanfara din turnurile palatului, când Dioptric ajunse la marea poartă, în spatele căreia începuse festivitatea. La început străjile nu-l lăsară să treacă, dar recunoscându-l după decorații îi deschiseră poarta.

Dar când poarta se deschise, s-a făcut un curent subacvatic care pătrunse în sala tronului, îi luă pe Amassid, pe Minogar și pe Filonaut, căci tare mai erau micșorați, și-i purtă până în bucătărie, unde, în timp ce strigau după ajutor, se învârtiră puțin deasupra chiuvetei, căzură înăuntru și, prin meandre subterane, ajunseră în afara orașului. Până să se scuture de noroi, să se curețe și să se întoarcă la palat, festivitatea se și terminase.

Dar același curent subacvatic, care-i târâse cu el pe cei trei miniștri, îl luase șl pe Dioptric și-l învârtise în jurul tronului cu atâta putere, încât sârmulița de aur care-l încingea plesni și toate decorațiile, cu Steaua tuturor mărilor cu tot, zburară cât colo, iar micul aparat îl lovi în viteză pe rege drept în frunte. Regele se miră tare mult când din această fărâmă se auzi un glas subțire:

— Maiestate! Iertare! N-a fost vina mea! Eu sunt Dioptric Marele Programator…

— Ce sunt glumele astea prostești tocmai acum? — strigă regele și trânti aparatul, care căzu pe podea, iar marele majordom, deschizând festivitatea cu trei bătăi din bastonul său de aur, fără să vrea, îl sparse în bucăți mărunte. Prințul ieși din cuptor și privirea îi căzu pe peștișorul electric, care înota în cușca de argint de lângă tron; fața i se lumină, căci îl plăcea tare mult ființa asta măruntă. Festivitatea se apropia de sfârșit, prințul se urcă pe tron, luând locul lui Hidrops. De atunci deveni domn al argonauților și mare filozof, deoarece începu să cerceteze cu pasiune problemele inexistenței, căci pe lume nu se poate închipui ceva mai mic decât ea. Și stăpâni cu dreptate, luându-și numele de Neantofil, iar micii peștișori electrici erau mâncarea lui preferată. Froton o luă de soție pe Aurentina și, la rugămintea ei, repară corpul de smarald al lui Dioptric, care zăcea în pivniță, și-i puse la loc creierul ascuns în dulap. Văzând că nu mai au ce face, Marele Programator și ceilalți miniștri slujiră de atunci cu credință noului rege, iar Aurentina și Froton, care fusese numit Mare Tinichigiu al Coroanei, trăiră ani mulți și fericiți.