Expediția întâi sau capcana lui Garganțian

PE VREMEA CÂND Cosmosul nu era atât de haotic ca astăzi și toate stelele erau așezate în ordine, încât le puteai număra ușor de la stânga la dreapta sau de sus în jos — cele mai mari și mai albastre se roteau împreună, iar cele mai mici și mai gălbuii, ca niște corpuri de categoria a doua ce erau, fiind împinse mai spre margini — pe vremea când în tot spațiul nu găseai nici urmă de praf, de pulbere sau rămășițe ale nebuloaselor, în acele timpuri bune de demult, domnea obiceiul ca meșterii constructori care aveau Diploma Omnipotenței Perpetue cu distincție să pornească din când în când în lungi călătorii pentru a da popoarelor îndepărtate sfaturi bune și ajutor. Potrivit acestei tradiții, Trurl și Clapauțius, care se pricepeau atât de bine să aprindă și să stingă stele de parcă ar fi dezghiocat nuci, porniră și ei într-o asemenea expediție. Când lungimea abisului parcurs șterse din mintea lor ultima amintire a cerului natal, zăriră în fața lor o planetă, nici prea mare, nici prea mică, ci tocmai potrivită, ca un singur continent. Pe la mijlocul lui trecea o linie roșie. La stânga ei totul era galben, iar la dreapta, totul trandafiriu. Înțeleseră că se aflau în fața a două țări vecine și hotărâră să se sfătuiască înainte de coborâre.

— Câtă vreme aici sunt două țări — zise Trurl — ar fi drept ca tu să te duci într-una, iar eu în cealaltă. În felul acesta nici unul din noi nu va fi nedreptățit.

— Bine — răspunse Clapauțius — dar ce-o să se întâmple dacă o să ne ceară mijloace de luptă? Se mai întâmplă.

— Adevărat, ar putea să ne ceară arme, ba chiar vreo armă deosebită — își dădu cu presupusul Trurl. Eu zic să refuzăm categoric.

— Și dacă or să insiste? Dacă ne vor forța? — replică Clapauțius. Și asta se poate întâmpla.

— Să vedem cum stau lucrurile — spuse Trurl și dădu drumul la radio. Îndată se auzi o muzică veselă, militărească.

— Am o idee — zise Clapauțius, închizând radioul. Putem să folosim rețeta lui Garganțian. Ei, ce zici?

— A, rețeta lui Garganțian! — strigă Trurl. N-am auzit ca cineva s-o fi folosit vreodată. Dar am putea face noi începutul. De ce nu?

— Amândoi suntem gata s-o folosim. Buuun — îl lămuri Clapauțius. Dar să știi că trebuie negreșit s-o aplicăm amândoi în același timp, altfel totul se va sfârși cât se poate de prost.

— Ei, asta-i un fleac — zise Trurl. Scoase de la subsuoară o cutiuță de aur și o deschise. Înăuntru, rânduite frumos pe catifea, se aflau două bile mici, albe. Ia tu una, iar mie îmi rămâne cealaltă — adăugă Trurl. În fiecare seară te uiți la bila ta; dacă se va colora în roz, înseamnă că eu am folosit rețeta. Atunci vei face și tu la fel.

— Deci ne-am înțeles — zise Clapauțius, ascunzând bila. Apoi coborâră, se îmbrățișară și porniră fiecare în altă parte.

În țara unde nimerise Trurl, domnea regele Monstricus. Era un militarist înnăscut, iar pe deasupra un cărpănos cosmic desăvârșit. Pentru refacerea finanțelor, desființase toate pedepsele, cu excepția celei capitale. Preocuparea lui favorită era lichidarea tuturor funcțiilor inutile, și, de când anulase funcția de călău, fiecare condamnat trebuia să se decapiteze singur sau, prin excepționala grație regală, cu ajutorul rudelor apropiate. Ocrotea numai artele care nu cereau cheltuieli, cum ar fi recitările în cor, de asemenea jocul de șah și instrucția militară. Monstricus aprecia foarte mult arta militară, căci un război câștigat aducea venituri însemnate; pe de altă parte, pentru război te poți pregăti foarte bine în timp de pace, de aceea regele susținea și pacea, deși cu măsură. Cea mai de seamă reformă a lui Monstricus era instituționalizarea trădării de țară. Regele vecin îi trimitea mereu spioni pe cap. Monarhul înființă atunci funcția de Vânzător vel Trădător al Coroanei și prin intermediul unor funcționari din subordinea lui transmitea, pentru sume mari, secrete de stat agenților dușmani. Dar aceștia cumpărau de obicei secrete învechite, pentru că erau mai ieftine, deoarece și ei trebuiau să dea socoteală în fața ministrului lor de finanțe de cheltuielile făcute.

Supușii lui Monstricus erau modești, se trezeau devreme și se duceau la culcare târziu, fiindcă munceau foarte mult. Încropeau coșuri pentru tranșee, fașine, arme și mai ales denunțuri. Pentru că țara să nu se ducă de râpă din pricina denunțurilor — un asemenea caz s-a petrecut cu multe sute de ani în urmă, pe vremea lui Uriașus Sutochilă — cine se ocupa de denunțuri trebuia să plătească un impozit special, de lux. În felul acesta denunțurile rămâneau la limita normală.

Ajungând la curtea lui Monstricus, Trurl se puse în slujba lui. Dar regele, cum lesne ne putem închipui, îi ceru să-i fabrice arme de foc puternice. Trurl ceru trei zile de gândire, iar când se întoarse la domiciliul care-i fusese pus la dispoziție, scoase bila din cutia aurie. Era albă, dar pe când se uita la ea, începu să se rumenească ușor. „Oho — își zise — trebuie să facem apel la Garganțian!” și imediat începu să cerceteze însemnările secrete.

În vremea asta Clapauțius ajunsese în cealaltă țară, unde domnea puternicul rege Megericus. Acolo era cu totul altfel decât în Monstriția. Și monarhul de aici organiza marșuri războinice, și el cheltuia mult cu înarmarea, da o făcea într-un mod elegant, deoarece era un om cu vederi liberale, iar sensibilitatea lui artistică nu avea egal. Acestui rege îi plăceau uniformele, fireturile de aur, galoanele, ciucurașii, epoleții, portierele cu clopoței. Era într-adevăr foarte sensibil: ori de câte ori lansa la apă un nou cuirasat, tremura de emoție. Nu se uita la bani când era vorba de pictura batalistă, plătind gras, din motive patriotice, după numărul dușmanilor uciși, așa că în nenumăratele fresce panoramice din cuprinsul împărăției nu se vedeau decât mormanele de cadavre ale soldaților dușmani. În viața de toate zilele se comporta ca un autocrat luminat, îmbinând cruzimea cu generozitatea. La fiecare aniversare a urcării sale pe tron instituia noi reforme. O dată poruncise să fie zugrăvite în verde toate ghilotinele, altă dată — să fie unse ca să nu scârție. Pe urmă, să fie aurite toate paloșele călăilor, fără a uita să ordone ascuțirea lor cu grijă, din motive umanitare. Era generos din fire, dar nu admitea nici risipa. De aceea printr-un decret special a normat toate roțile, țepile, șuruburile, cercurile și cătușele. Execuțiile trădătorilor, de altfel rare, se desfășurau cu multă pompă, în sunete de trâmbițe, cu preot și împărtășanie, cu ciucurași și pompoane. Regele acela luminat mai avea și o teorie pe care o aplicase în practică: teoria fericirii generale. Doar se știe că omul nu râde pentru că e vesel, ci este vesel pentru că râde. Când se spunea că totul e minunat, îndată apare și buna dispoziție. Supușii lui Megericus erau obligați, firește, pentru binele — lor propriu, să repete în gura mare că o duc nemaipomenit de bine, iar vechea formulă de salut, „Bună ziua”, nu prea clară, regele o schimbă într-una mai folositoare; „Ce bine e!”; copiii până la paisprezece ani aveau voie să spună „Hu-ha!”, iar vârstnicii, „Bine mai e”.

Megericus tare se mai bucura văzând cum se însuflețește poporul, când, trecând pe străzi în caleașca de forma unui cuirasat, vedea mulțimile aclamându-l. El le răspundea, făcându-le cu mâna, iar oamenii îi strigau în cor: „Hu-ha I”, „Ce bine e!” și „Minunat!” De altfel, era democrat din fire. Îi plăcea foarte mult să poarte scurte discuții grave cu vechi prieteni, cu care cândva mâncase din același blid, asculta cu lăcomie istorioare de război, povestite pe la popasuri, și se întâmpla ca, primind în audiență vreun demnitar străin, lovindu-se, nici una, nici alta, cu buzduganul în genunchi, să strige: „Trăiască ai noștri!” sau „Țintuiți-mi cuirasatul!”, sau „Trăsni-m-ar ghiulelele!”. Prețuia cel mai mult bărbăția și vitejia, murea după piroști soldățești stropite cu rachiu și pesmeciori direct din chesoane. Mitralierele le diviniza pur și simplu. Când era trist, ordona regimentelor să defileze prin fața lui, cântând: „Armata ghintuită”, „Adio viață de civil!”, „Sună goarna, stai pe loc!” sau „Repede mundir, caschetă, și arma la baionetă”, un vechi cântec imperial. Poruncise ca atunci când va muri, vechea gardă să-i cânte la mormânt cântecul lui îndrăgit „Ai ruginit, bătrân robot!”

Clapauțius n-a ajuns ușor la curtea marelui rege. În prima localitate în care nimerise, ciocănise la câteva uși, dar nimeni nu i-a deschis. Într-un târziu zări pe o stradă, cu totul pustie, un copilaș care veni drept spre el și-l întrebă cu glas subțirel:

— Cumpărați, domnule? Vând ieftin.

— Poate că da, dar ce? — întrebă mirat Clapauțius.

— Un seclețel de stat — răspunse băiețelul, scoțând de sub poalele cămășuței capătul unui plan de mobilizare. Clapauțius holbă ochii și spuse:

— Nu, puștiule n-am nevoie de asta. Nu știi pe unde locuiește primarul orașului?

— Da’ la țe vă tlebuie plimalu’? — întrebă copilul.

— Ei, am o vorbă cu el.

— În palticulal.

— Poate fi și în particular.

— Atunci vă tlebuie un agent? Pentru asta tăticul meu v-al plinde bine. E sigul și deloc scump.

— Hai, du-mă la tatăl tău — îi zise Clapauțius, văzând că nu poate pune capăt discuției. Puștiul îl duse la una dintre case; înăuntru, la lumina lămpii, deși era în plină zi, stătea întreaga familie — bunicul pe un balansoar, bunica împletind niște ciorapi și copiii lor, de acum oameni mari, fiecare ocupat cu treburile casei. Văzându-l pe Clapauțius, se ridicară și se aruncară asupra lui; andrelele nu erau altceva decât niște cătușe mascate, lampa microfon, iar bunica șeful poliției locale.

„Se vede că e o neînțelegere la mijloc” — își zise Clapauțius, după ce fu păruit zdravăn și aruncat în închisoare. Așteptă răbdător o noapte întreagă, fiindcă și așa n-avea ce face. Apoi lumina zilei începu să arginteze păienjenișul de pe pereții celulei, resturile ruginite ale foștilor deținuți, și, după o vreme, fu chemat la interogatoriu. Așa află că întregul cartier, casele și copilul, totul fusese o cursă: în felul acesta erau trași pe sfoară agenții dușmani. Clapauțius nu era amenințat să aibă vreun proces, căci procedura era scurtă. Pentru încercarea de a intra în contact cu tatăl denunțător îl aștepta ghilotinarea de gradul trei, mai ales că administrația locală cheltuise în acel an bugetar toate fondurile pentru coruperea spionilor dușmani, iar Clapauțius, în ciuda insistențelor repetate, nu voise să cumpere nici un secret de stat pentru a echilibra bugetul. În afară de asta, mai era suspect și pentru faptul că nu avea o sumă mai importantă de bani asupra sa, Clapauțius o ținea întruna că e nevinovat, dar ofițerul care-i lua interogatoriul nu-i dădea deloc crezare. De altfel, chiar dacă ar fi vrut, eliberarea deținutului nu era de competența lui. După ce fu supus unor torturi, mai mult din zel funcționăresc decât din necesitate reală, începură să se poarte neașteptat de frumos cu el. După o săptămână, spălat și ferchezuit, fu trimis în capitală, unde, instruit asupra etichetei de la curte, avu cinstea să fie primit în audiență personală de către rege. Primi și o trâmbiță, deoarece fiecare cetățean trebuia să-și anunțe intrarea și ieșirea dintr-o instituție de stat prin sunet de trâmbiță, iar servilismul era impus până acolo, încât oamenii nici nu începeau ziua de lucru decât o dată cu trâmbița, care era pentru ei mai importantă decât răsăritul soarelui.

Megericus îi ceru, bineînțeles, lui Clapauțius o nouă armă, și acesta promise să-i îndeplinească dorința. Îl asigura că visul lui este să revoluționeze din temelii acțiunile militare.

— Care armată este de neînvins? — întrebă el mai întâi. Cea care are comandanți mai buni și soldați mai disciplinați. Comandantul ordonă iar soldatul se supune; primul trebuie să fie, deci, înțelept, iar al doilea disciplinat. Dar înțelepciunea minții, fie ea chiar și militară, are anumite granițe firești. Pe de altă parte, chiar un comandant genial poate da peste altul la fel de genial, în tabăra vrăjmașului, poate cădea pe câmpul de luptă, lăsându-și regimentul orfan, ba și mai rău, obișnuit să gândească, poate să-și îndrepte gândul către puterea supremă de stat. Oare turma asta de comandanți ruginiți în lupte, cu tâmplele încărunțite de atâta gândire tactică și strategică nu poate deveni într-o zi atât de primejdioasă, încât să-i vină pofta de a acapara tronul? Oare nu destule împărății au căzut din pricina asta? După cum se vede, comandanții sunt numai un rău necesar; tot secretul e ca această necesitate să fie lichidată. Mai departe. Disciplina armatei constă în îndeplinirea exactă a ordinelor. O armată ideală, potrivit regulamentului, este aceea care din mii de piepturi și gânduri face un singur piept, un singur gând și o singură voință. Pentru asta e nevoie de întreaga disciplină militară, de manevre și de exerciții. Un țel imposibil de atins pare a fi armata în stare să acționeze ca un singur om, ea însăși fiind creatorul și realizatorul planurilor strategice. Cine poate fi întruchiparea unui asemenea ideal? Numai individul, căci de nimeni nu asculți cu atâta plăcere ca de tine însuți și nimeni nu îndeplinește cu mai mult zel un ordin decât acela care și l-a dat singur. În plus, individul nu se poate dispersa, nu-și poate refuza ascultarea și nici nu poate murmura împotriva lui însuși. Secretul e ca acest devotament, această dragoste de sine pe care o prezintă individul să fie transformată într-o însușire a miilor de soldați. Cum s-o faci?

În acest loc al pledoariei, Clapauțius începu să explice pe larg regelui, care era numai urechi, ideile de-a dreptul geniale ale maestrului Garganțian.

— Fiecărui recrut — zise el — i se montează în față un ștecher, iar în spate o priză. La ordinul: „Faceți legătura!”, ștecherele sar în prize și, acolo unde până nu de mult se găsea o ceată oarecare de civili, apare un regiment de armată regulată. Când mințile acestor soldați, ocupate până atunci cu tot felul de fleacuri extramilitare, se vor contopi într-o unitate de spirit militară, nu numai că apare automat disciplina, evidentă prin faptul că întreaga armată execută același lucru — fiindcă în milioane de corpuri există acum un singur spirit — ci totodată apare și înțelepciunea. Iar înțelepciunea aceasta este direct proporțională cu numărul. Plutonul posedă un spirit de subofițer, compania este înțeleaptă ca un căpitan, batalionul are capul unui colonel cu diplomă, iar divizia, fie ea și de rezerviști, face cât toți strategii laolaltă. În acest mod se poate ajunge la formații de-a dreptul uluitor de geniale. Ordinele date nu pot să nu fie îndeplinite, fiindcă cine e acela care nu ascultă de el însuși? Așa se poate pune capăt capriciilor și nestatorniciei indivizilor, dependente de aptitudinile întâmplătoare ale comandanților, se pune capăt invidiilor reciproce, dușmăniilor și conflictelor. Regimentele, odată unite, nu mai trebuie despărțite, fiindcă aceasta nu s-ar putea face fără să se ajungă la dezordine. O armată fără comandanți, care-și comandă singură, iată ideea mea! — își încheie Clapauțius cuvântarea, care făcuse o impresie deosebită asupra regelui.

— Poți să te duci acasă — îi zise, în sfârșit, regele — iar eu am să mă sfătuiesc cu statul meu major…

— O, să nu faci asta, Maiestate! — zise vicleanul Clapauțius, prefăcându-se a fi foarte neliniștit. La fel a făcut și împăratul Turbuleon, iar comandanții lui, ca să-și apere privilegiile și funcțiile, au respins proiectul. Din pricina asta, vecinul lui Turbuleon, regele Emalius, a năvălit cu armata lui, alcătuită după acest sistem, în țara lui Turbuleon și a făcut-o, deși avea de opt ori mai puțini oameni, una cu pământul!

Spunând acestea, se îndreptă spre apartamentul care-i fusese pus la dispoziție și cercetă bila. Era acum roșie ca sfecla. Deduse că și Trurl acționează cam în același chip la curtea regelui Monstricus. Apoi regele îi ceru lui Clapauțius să restructureze un pluton de infanterie după ideile pe care le-a expus. Infanteriștii se uniră sufletește, începură să strige „La luptă, pe ei!” — și, coborând în fugă de pe deal, năvăliră asupra a trei escadroane de cuirasieri regali, înarmați până în dinți și comandați de șapte profesori de la Academia Comandamentului General, făcându-i una cu pământul. Tare se mai necăjiră mareșalii, generalii și amiralii pe care regele îi scoase de îndată la pensie. Convins acum de eficacitatea excepționalei invenții, regele îi ceru lui Clapauțius să o aplice în toată oștirea.

Armurăriile regelui începură să fabrice zi și noapte vagoane de ștechere și prize, care fură instalate unde trebuie, prin toate cazărmile. Clapauțius umbla prin garnizoane în inspecție, primind de la rege o mulțime de decorații. La rândul său, Trurl făcea la fel în țara lui Monstricus, deși a trebuit, datorită caliciei acestui monarh, să se mulțumească doar cu titlul de Mare Trădător al Patriei. Ambele state au început să facă pregătiri de război. În febra mobilizării se pregăteau, concomitent, arme convenționale ca și nucleare, lustruindu-se din zori și până în noapte tunurile ca și atomii, pentru a străluci conform regulamentului. Cei doi constructori, care nu prea mai aveau acum de lucru, începură să-și strângă în taină catrafusele, spre a se întâlni, când va sosi momentul, la locul cuvenit, lângă nava lăsată în pădure.

În vremea asta, prin cazărmi, mai ales printre infanteriști, se petreceau tot felul de lucruri ciudate. Companiile nu mai aveau nevoie să învețe exercițiile, nici operațiile aritmetice, ca să-și cunoască numărul. Era o plăcere să te uiți cum mărșăluiau aceste detașamente, cum se întorceau „la stânga” și cum luau poziția de „drepți”. După instrucție, compania începea să tăifăsuiască. Prin ferestrele deschise ale barăcilor din cazărmi se auzeau discuții aprinse despre noțiunea de adevăr coerent, despre judecățile analitice și sintetice apriori sau despre existență ca atare, căci până acolo ajunsese înțelepciunea colectivă. Își făuriră și baze filozofice, iar un batalion de geniști ajunse la solipsism total, declarând3 că în afară de el nimic nu mai există în realitate. Întrucât, până la urmă, din discuții reieșea că nu există nici monarhi, nici dușmani, batalionul se dezmembră pe tăcute și se împărți în detașamente, adoptând pozițiile unui realism epistemologic. Cam în același timp, în țara lui Monstricus a șasea divizie de desant a trecut de la exerciții militare la exerciții mistice și, căzând în contemplație, era cât pe ce să se înece într-un râu. Nu se știe prea bine cum s-au desfășurat lucrurile cu adevărat. E destul să arătăm că atunci când s-a declarat războiul și regimentele, zornăindu-și armurile, începură să se îndrepte din ambele tabere către graniță, legea maestrului Garganțian a acționat cu o precizie uimitoare. Când diferitele formații începură să se unească, proporțional crescu și sensibilitatea estetică. Ea ajunsese la maximum în cadrul diviziei, coloanele acesteia risipindu-se repede în toate părțile, alergând după câte un prăpădit de fluturaș, iar când corpul motorizat „Uriașus” se apropie de o fortăreață dușmană, pe care trebuia s-o ia cu asalt, planul de atac, elaborat în cursul nopții, s-a dovedit a fi un remarcabil tablou al acestei fortărețe, pe deasupra pictat în spirit abstracționist, cu totul contrar tradițiilor militare. La nivelul corpurilor de artilerie se isca, de regulă, cea mai grea problemă filozofică, și, din zăpăceală, proprie ființelor geniale, aceste mari unități își lăsau unde se nimerea fie armele, fie echipamentul greu, ori uitau cu totul că de fapt merg la război. În ceea ce privește celelalte armate, ele erau chinuite de numeroase complexe, așa cum se întâmplă de obicei cu personalitățile deosebit de înzestrate, încât a trebuit să i se adauge fiecăreia o brigadă specială psihanalitică, care efectua în timpul marșurilor tratamentele corespunzătoare.

Între timp, în sunete necontenite de fanfară, amândouă armatele ocupară treptat poziții de luptă. Șase regimente de infanterie de asalt, unindu-se cu o brigadă de obuziere și un batalion de rezervă, elaborară, când li se mai adăugă și un pluton de execuție, „Sonetul Secretului Existenței”, și asta în timpul marșului de noapte spre poziții. De ambele părți se produse învălmășeală; corpul optzeci de marlabarzi striga cât îl ținea gura că trebuie neapărat să se stabilească definiția noțiunii de dușman, care până acum se dovedise a fi plină de contradicții logice, ba, poate, chiar cu totul lipsită de sens.

Detașamentele de parașutiști se străduiau să algoritmizeze satele de primprejur. Formațiile fierbeau, așa că amândoi regii începură să-și trimită aghiotanții și curierii speciali să facă ordine în rândurile luptătorilor. Dar fiecare dintre ei, cum ajungea la corpul de armată, să vadă din ce pricină s-a iscat neorânduiala, îndată se contopea sufletește cu sufletul respectivului corp, încât regii rămaseră fără aghiotanți. Conștiința se dovedi a fi o capcană strașnică, în care puteai să intri, dar din care era imposibil să ieși. Sub ochii lui Monstricus însuși vărul lui, Marele Duce Derbulion, vrând să încurajeze oștirea, se apropie de linii, dar cum făcu contactul se și contopi sufletește cu armata și nu se mai zări deloc.

Văzând că e din ce în ce mai rău, deși nu știa de ce, Megericus făcu un semn către cei doisprezece trâmbițași din gardă. La fel făcu și Monstricus, care observa totul de pe un deal unde își avea cartierul general. Trâmbițașii duseră trâmbițele la gură și începură să dea semnalul de luptă. Auzindu-l, întreaga armată se contactă definitiv. Scrâșnetul înfiorător al miilor de contacte fu purtat de vânt spre viitorul câmp de luptă, și, în ioc de mii de bombardiere, canoniere, ochitoare, încărcătoare, artileriști, geniști și jandarmi apărură două spirite gigantice, care priveau unul la altul cu milioane de ochi pe deasupra câmpului întins sub norii albi. Se așternu o liniște de mormânt, deoarece în ambele părți se ajunsese la punctul culminant, pe care marele Garganțian îl prevăzuse cu exactitate matematică. Peste o anumită graniță, militarismul, ca stare de spirit, se transformă în pacifism, și asta pentru că însuși Cosmosul este civil până în măduva oaselor, iar spiritele celor două armate atinseseră proporții cosmice! Deși pe din afară oțelul, blindajele, mitralierele și tăișurile săbiilor aducătoare de moarte străluceau, pe dinăuntru domnea de ambele părți oceanul liniștii înțelegătoare, al bunăvoinței atotcuprinzătoare și al înțelepciunii perfecte. Stând față în față pe colină, strălucind în soare, în sunetele tobelor, amândouă oștirile își zâmbiră prietenos. Trurl și Clapauțius tocmai se urcau pe puntea navei lor când se întâmplă exact ceea ce doriseră: sub ochii celor doi regi, negri de ciudă, ambele oști tușiră, se luară de braț și porniră la plimbare, să culeagă flori pe câmpul bătăliei care nu avusese loc…

Загрузка...