Ciberiada

Expediția întâi bis sau electrobardul lui Trurl

PENTRU EVITAREA oricăror erori, trebuie să arătăm că această expediție, cel puțin în sensul strict al cuvântului, nu a avut loc nicăieri. Trurl nu s-a mișcat tot timpul din casa lui, dacă nu punem la socoteală șederea prin spitale sau neînsemnata călătorie spre un planetoid. Dar în sens mai adânc, ea a fost una din expedițiile la cea mai mare depărtare pe care a efectuat-o acest vestit constructor, deoarece a ajuns până la marginile posibilului.

Se știe că odată Trurl a construit o mașină care a fost bună doar pentru o singură operație, adică aduna doi și cu doi și obținea un rezultat greșit. Așa cum am arătat atunci, mașina asta s-a dovedit a fi foarte ambițioasă, și cearta ei cu cel care a creat-o mai, mai că nu s-a sfârșit tragic pentru el. De atunci Clapauțius i-a făcut mereu zile fripte lui Trurl, necăjindu-l întruna până ce, într-o bună zi, acesta și-a luat inima în dinți și a hotărât să construiască o mașină care să facă versuri. În acest scop, Trurl a adunat opt sute douăzeci de tone de literatură cibernetică și douăsprezece mii de tone de poezie, apoi s-a apucat de studiu. Când nu mai suporta cibernetica, trecea la lirică și invers. După o vreme a ajuns la concluzia că a construi mașina e pur și simplu un fleac în comparație cu programarea ei.

Programul pe care îl are în cap poetul obișnuit a fost creat de civilizația în care s-a născut; această civilizație a fost creată de alta care a precedat-o, și așa mai departe, până la începutul Lumii, când informațiile despre viitorul poet se roteau încă fără rânduială în nucleul nebuloasei inițiale. Dar ca să programezi mașina trebuie, mai întâi, să repeți, dacă nu întreg Cosmosul de la începuturi, atunci măcar o mare parte din el. Pe oricare altul un asemenea obstacol l-ar fi silit să renunțe la planurile sale, dar viteazului constructor nici prin gând nu-i trecea una ca asta. Deci, mai întâi a construit o mașină ce modela haosul și în care un spirit electric zbura deasupra unor ape electrice. Apoi a adăugat parametrul luminii, apoi pe cel al strănebuloaselor și așa, încetișor, s-a apropiat de prima epocă glaciară. Asta a fost posibil pentru că mașina lui modela în cinci miliardimi de secundă o sută de septilioane de evenimente petrecute în patrii sute de octilioane de locuri concomitent. Dacă cineva crede că Trurl s-a înșelat pe undeva, n-are decât să verifice tot calculul. Așa a modelat Trurl începuturile civilizației, cioplirea cremenei, tăbăcirea pieilor, reptilele și potopurile, patrupezi cu cozi uriașe, apoi străfața palidă, căreia i-a urmat fața palidă, care a meșterit mașina. Și a mers așa întruna, printre eoni și milenii, în zgomot de vâltori și curenți electrici, iar când mașina modelatoare s-a dovedit a fi prea strâmtă pentru epoca următoare, Trurl i-a mai adăugat un. etaj. Din aceste adaosuri succesive s-a format ceva în genul unui orășel de lămpi și conductori, un amestec de nici dracul nu s-ar mai fi descurcat. Dar Trurl a scos-o frumușel la capăt. Doar de două ori a fost nevoit să-și reia munca: prima dată, din păcate, la început, fiindcă i-a rezultat că Abel l-a omorât pe Cain, și nu Cain pe Abel (asta datorită arderii unei siguranțe într-unul din circuite); a doua oară a trebuit să se întoarcă numai cu trei sute de milioane de ani înapoi, până în mezozoicul mijlociu, pentru că în loc de străpeștele din care s-a născut străreptila, din care s-a născut strămamiferul, din care s-a născut strămaimuța, din care s-a născut străfața palidă, s-a ivit ceva foarte ciudat; în loc de față palidă a ieșit rață caldă. Se pare că o muscă a căzut în mașină și a dereglat întrerupătorul supersonic. În afară de asta totul a mers cât se poate de ușor. Au fost modelate Antichitatea și Evul Mediu, apoi timpurile marilor revoluții, momente în care mașina se balansa, pe alocuri, iar lămpile, care modelau principalele progrese ale civilizației, au trebuit să fie udate cu apă și acoperite cu cârpe ude, ca să nu plesnească. Progresul acela, modelat într-un ritm atât de rapid, era cât pe-aci să le arunce afară din soclurile lor. Pe la sfârșitul secolului al douăzecilea mașina a căpătat mai întâi niște vibrații, apoi nu se știe de ce, un tremur prelungit. Tare se mai necăji Trurl din cauza asta și chiar pregăti o cantitate de ciment și niște scoabe pentru cazul în care mașina ar fi riscat să se deplaseze din loc. Din fericire n-a fost nevoie să se recurgă la aceste ultime mijloace. Trecând de secolul douăzeci, zborul începu să fie mai lin. Abia acum au început, pe intervale de câte cincizeci de mii de ani, să se scurgă diferitele civilizații ale unor ființe cu o inteligență deosebită din care se trăgea și Trurl. Bobinele conținând procesele istorice modelate se derulau una după alta în colector și erau atâtea, încât, privind cu binoclul din vârful mașinii, nu le vedeai capătul. Și toate aceste eforturi erau doar pentru meșterirea unui stihuitor. Dar ce să-i faci, astea sunt urmările înflăcărării științifice! Până la urmă programele au fost gata. Mai trebuia să se aleagă din ele esențialul, altfel inițierea electropoetului ar fi durat multe milioane de ani.

Două săptămâni la rând Trurl a introdus în viitorul său electropoet programe generale, apoi a trecut la acordarea circuitelor logice, emoționale și semantice. Ar fi vrut să-l invite pe Clapauțius la o primă probă, dar se răzgândi și puse mașina în funcție singur. Aceasta începu de îndată să țină un referat despre lustruirea șlifurilor cristalografice pentru studiul introductiv al micilor anomalii magnetice. Atunci slăbi circuitele logice și le amplifică pe cele emoționale. Mai întâi mașina începu să sughită, apoi izbucni în lacrimi, iar la urmă se tângui că viața e groaznică. Văzând aceasta, Trurl amplifică semantica și mai adăugă un supliment de voință. Mașina declară că de acum încolo Trurl trebuie să asculte de ea și-i porunci să-i mai construiască alte șase etaje la cele nouă pe care le avea deja, ca să poată medita asupra esenței existenței. Îi montă atunci un filtru filozofic, după care mașina încetă să i se mai adreseze, îmboldindu-l numai cu curentul. După multe rugăminți, izbuti s-o facă să fredoneze cântecelul „O băbuță și-o broscuță locuiau într-o căsuță”. Dar la asta s-a redus tot talentul ei vocal. Începu atunci să răsucească, să filtreze, să amplifice, să slăbească, să mai îndrepte pe ici, pe colo, până ce i se păru că mai bine nici că se mai poate. Atunci mașina îl blagoslovi cu niște versuri, că mulțumi cerului pentru prudența lui. Ce-ar mai fi râs Clapauțius, auzind aceste rime șchioape și posomorâte, pentru sare modelase mai întâi formarea Cosmosului, apoi a tuturor civilizațiilor posibile! Mai adăugă șase filtre antigrafomanice, dar ele se frânseră ca niște chibrituri. Trebui să le facă din oțel special. Pe urmă lucrurile începură să meargă ceva mai bine, din punct de vedere semantic. Îi mai contactă un generator de rime, dar cât pe-aci să arunce totul în aer, deoarece mașina dorea acum să devină misionar printre triburile astrale sărace. Însă în ultima clipă, când era gata să se repeadă asupra ei cu ciocanul, îi veni în minte ideea salvatoare. Scoase din ea toate circuitele logice și puse în locul lor egocentrizatori aducători cu cuplaj narcisiatic. Mașina se legănă ușor, începu să râdă, să plângă și spuse că o doare ceva la etajul trei, că s-a săturat de toate, că viața e plină de ciudățenii și toți sunt niște ticăloși, că în curând o să se stingă și ea și că nu vrea decât un singur lucru: să nu fie dată uitării atunci când nu va mai fi. Apoi, ceru niște hârtie. Trurl răsuflă ușurat, o deconectă și se duse la culcare. A doua zi îl vizită pe Clapauțius. Acesta auzind că e poftit să-l vadă în acțiune pe Electrobard — pentru că așa hotărâse Trurl să-și boteze mașina — își lăsă lucrul baltă, și, așa cum se găsea, o porni după Trurl, dornic să fie cât mai degrabă martorul înfrângerii prietenului său.

Trurl conectă mai întâi circuitele de încălzire, apoi dădu drumul la un curent slab, mai alergă de câteva ori în sus pe scări — Electrobardul semăna cu un uriaș motor de vapor, făcut din galerii de oțel, acoperit cu tablă nituită și prevăzut cu tot felul de mașinării și trape — până ce, în sfârșit, frământându-se, veghind ca tensiunea anodică să fie normală, spuse că așa, pentru încălzire, o să înceapă cu o mică improvizație oarecare. Pe urmă, se înțelege. Clapauțius va putea să dea mașinii teme de versificat după cum îi va pofti inima.

Când indicatorii arătară că forța lirică a ajuns la maximum, Trurl mișcă ușor întrerupătorul cm mâna tremurândă și aproape imediat, cu un glas puțin răgușit, dar emanând un farmec ciudat de sugestiv, mașina rosti:

— Scrâșcrâcnirâcnic purcicotcodracocristofonic.

— Asta-i tot? — întrebă după o pauză Clapauțius, cu multă bunăvoință în glas. Trurl își mușcă buzele, mai adăugă mașinii puțină tensiune și iar o porni. De data aceasta vocea ei era mult mai clară; puteai chiar să te delectezi cu adevărat, auzind sunetele acelea solemne, de bariton, vibrând fermecător:

— În ce limbă a fost asta? — întrebă Clapauțius observând liniștit panica ce-l cuprinsese pe Trurl. Acesta, dând disperat din mâini, alergă, duduind, pe scări până în vârful uriașului de oțel. Putea fi văzut cum se târăște în patru labe prin trapele deschise înăuntrul mașinii, cam ciocănește pe ici, pe colo, înjurând ca turbat, cum răsucește ceva, zornăind niște chei, și iar se târăște la repezeală spre alt nivel. În sfârșit, scoțând un strigăt de triumf, aruncă lampa arsă pe podeaua halei. Lampa se sparse în bucăți la un pas de Clapauțius, dar Trurl nici nu binevoi să-și ceară scuze pentru această imprudență. Puise la repezeală o lampă nouă în locul celei vechi, își șterse mâinile murdare cu o cârpă moale și îi strigă de sus lui Clapauțius să pună în funcțiune mașina. Îndată se auziră următoarele cuvinte:

— Ei, acum e mai bine! — exclamă Trurl, convins pe jumătate. Ultimele cuvinte au avut chiar un sens, ai văzut?

— Dacă asta-i tot… spuse Clapauțius, care era acum întruchiparea supremei bunăvoințe.

— Pe toți dracii! — urlă Trurl și iar dispăru în măruntaiele mașinii. Se auziră din nou ciocănituri, huruituri, plesnituri, ca și blestemele înăbușite ale constructorului. La un moment dat scoase capul prin mica clapă de la etajul trei și strigă: Dă-i drumul acuma!

Clapauțius apăsă pe butonul de contact. Electrobardul începu să tremure din creștet până-n tălpi și rosti:

Aici se întrerupse, căci Trurl, înfuriat, trăsese de un cablu. Ceva hârâi înăuntru și mașina tăcu. Clapauțius râdea cu lacrimi, ținându-se cu mâinile de burtă. Trurl umbla de colo până colo, roșu de ciudă. Deodată ceva trosni, pocni și mașina începu grav și pe înțeles:

— Ha, ha! Poftim! O epigramă! Cât se poate de potrivită! strigă Trurl, coborând în cerc pe scările în spirală atât de repede că aproape căzu în brațele colegului său care, puțin surprins, încetase să mai râdă.

— A, e o prostie — zise repede Clapauțius. Și în afară de asta, nu a făcut-o el, ci tu!

— Cum adică, eu?!

— Ai scris-o tu mai înainte. Îmi dau seama după răutatea neputincioasă a conținutului și primitivismului rimelor.

— Așa! Atunci, poftim, cere altceva! Orice poftești! Ei, de ce taci? Ți-e frică, ai?

— Nu mi-e frică deloc, mă gândesc doar — zise iritat Clapauțius, căznindu-se să găsească cea mai grea dintre problemele posibile, deoarece era convins pe drept cuvânt că disputa în jurul perfectibilității versurilor compuse de mașină nu se va termina ușor. Să facă o poezie despre cibernetică! — zise el deodată, luminându-se la față. Să fie nu mai mult de șase versuri, dar să vorbească despre dragoste și trădare, despre muzică, despre negri africani, despre sferele înalte, despre nefericire, despre incest. Totul să fie rimat și toate cuvintele să înceapă cu C.

— Daa? Și n-ai vrea să-ți toarne o întreagă conferință despre teoria generală a automatelor nelimitate? i-o trânti Trurl, înfuriat la culme. Cum poți să pui asemenea condiții pros…

Dar nu termină, căci dulcele glas de bariton, umplând hala toată, începuse:

— Ei, ce mai zici? — întrebă Trurl satisfăcut, punându-și mâinile în șold. Dar Clapauțius, fără să stea pe gânduri, spuse repede:

— Acum ceva cu G! Un catren despre o ființă care a fost totodată mașină gânditoare și negânditoare, impulsivă și crudă, care a avut șaisprezece iubite, aripi, patru cufere pictate, și în fiecare cufăr câte o mie de taleri de aur cu chipul împăratului Barbă-ncâlcită, care avea două palate și care a dus o viață de ucigaș de…

— Ghebosul Grig Generatorul, gârbovindu-și grumazul, ghiorăi grețos… Începu mașina, dar Trurl sări la pupitru, apăsă pe întrerupător și, acoperindu-l cu propriul corp, strigă, aproape sufocat:

— Gata cu toate prostiile astea! N-am să admit să se prăpădească un asemenea talent! Ori comanzi niște versuri ca lumea, ori s-a terminat!

— Da’ ce, astea nu-s versuri ca lumea? — începu Clapauțius.

— Nu! Astea-s niște jocuri, rebusuri! N-am construit mașina pentru niște idioate de cuvinte încrucișate! Ăsta-i un meșteșug ordinar, și nu Marea Artă! Te rog să-i dai o temă, poate să fie cât de grea…

Clapauțius rămase multă vreme pe gânduri, se încruntă și la urmă spuse:

— Bine. Atunci să fie ceva despre dragoste și moarte, dar totul să fie exprimat în limbajul matematicilor superioare, mai ales al algebrei tensorilor. Poate fi chiar topologia și analiza superioară. Și pe deasupra, să fie destul de îndrăzneț din punct de vedere erotic, chiar cu anumite îndrăzneli și în sfere cibernetice.

— Ai înnebunit, se vede. Despre dragoste în spirit matematic? Nu, te-ai scrântit de-a binelea — începu Trurl. Dar amuți, o dată cu Clapauțius, căci Electrobardul se porni să recite:

Și cu aceasta turnirul poetic se încheie, Clapauțius se întoarse îndată acasă, spunând că o să se întoarcă cu noi teme, dar nu se mai arătă, de teamă că, fără să vrea, o să-i ofere lui Trurl încă un motiv de laudă. Acesta, în schimb, declară că Clapauțius a fugit, neputându-și ascunde puternica emoție. La care, Clapauțius ripostă, spunând că de când la construit pe Electrobard, Trurl și-a luat-o în cap de-a binelea.

După puțină vreme vestea despre bardul electric ajunse la adevărații, adică la obișnuiții poeți. Jigniți de moarte, hotărâră să ignore mașina. Dar se găsiră câțiva care, prea curioși, se furișară să vadă cum arată Electrobardul. Trurl îi primi politicos, în hala plină de hârtii scrise, fiindcă bardul scria întruna zi și noapte. Poeții erau avangardiști, în schimb Electrobardul compunea în stil clasic, fiindcă Trurl, pricepându-se prea puțin la poezie, își bazase programele „inspiratoare” pe operele clasicilor. Oaspeții începură să-și bată joc de Electrobard, încât acestuia mai că nu-i plesniră tuburile catodice, și se îndepărtară triumfători. Dar mașina poseda un sistem de autoprogramare, adică un circuit special de amplificare ambițională cu siguranțe de șase kiloamperi, așa că în scurt timp totul se schimbă din temelii. Versurile ei deveniră întunecate, echivoce, magice și emoționante, complet neinteligibile. Și astfel, când veni al doilea grup de poeți, ca s-o ironizeze și s-o ia peste picior, mașina le răspunse cu o improvizație atât de modernă, că li se opri răsuflarea, iar a doua poezie provocă o serioasă criză unuia dintre creatorii din generația vârstnică, posesor a două Premii și al unui monument în parcul orașului. De atunci nici un poet nu se mai putu abține de a nu îl provoca pe Electrobard la un turnir liric. Și veneau din toate părțile, cărând după ei saci plini de manuscrise. Electrobardul îl lăsa pe musafir să recite, apoi prindea îndată algoritmul poeziei lui și, bazându-se pe el, îi răspundea cu versuri în același spirit, dar de două sute douăzeci până la trei sute patruzeci și șapte de ori mai bune.

Curând ajunse la o asemenea îndemânare, încât, cu un sonet, două, făcea praf pe cel mai vestit poet. Și asta nu era bine, pentru că se dovedi că dintre toți ieșeau basma curată doar grafomanii, care nu disting versurile bune de cele rele. Aceștia se întorceau deci nepedepsiți, doar unul și-a frânt piciorul, împiedicându-se la ieșire de un mare poem epic al lui Electrobard, un poem cu totul nou, care începea cam așa:

În schimb, pe adevărații poeți, Electrobardul îi decima, deși indirect, pentru că nu le făcea nici un rău. Cu toate astea, un liric venerabil, apoi doi avangardiști se sinuciseră, sărind din vârful unei stânci care, printr-o fatală coincidență, se afla tocmai pe drumul care lega reședința lui Trurl de stația de cale ferată.

Poeții convocară îndată nenumărate adunări de protest și cerură ca mașina să fie sigilată. Dar în afară de ei nimeni nu luă în seamă cele întâmplate. Ce-i drept, redacțiile gazetelor se bucurau chiar, deoarece, Electrobardul, scriind sub câteva mii de pseudonime în același timp, avea mereu gata poeme de dimensiuni diferite pentru orice ocazie, iar această poezie ocazională era astfel scrisă încât cetățenii își smulgeau gazetele din mâini și pe străzi puteai vedea numai chipuri strălucind de satisfacție, zâmbete distrate sau se auzeau oftaturi ușoare. Versurile Electrobardului erau cunoscute de toți. Văzduhul se cutremura de rimele lui superbe, iar naturile mai sensibile, cucerite de metaforele sau asonantele special construite, mai că na leșinau uneori. Dar gigantul inspirației poetice era pregătit și pentru asemenea situații, deoarece îndată producea un număr corespunzător de sonete dezmeticitoare.

Trurl însă avea din cauza acestei invenții numai necazuri. Clasicii, ca mai bătrâni, nu prea-l deranjau, dacă n-ar fi să socotim pietrele cu care-i spărgeau sistematic geamurile sau anumite substanțe cărora nu li se poate spune pe nume și cu care îi era mereu împroșcată casa. Mai rău era cu cei tineri. Un poet din generația cea mai tânără, ale cărui versuri se distingeau prin marea lor forță lirică, iar el însuși prin cea fizică, l-a bătut măr. Cât timp a stat în spital, s-au întâmplat și alte lucruri mai rele. Nu exista zi fără o nouă sinucidere, fără vreo înmormântare. La poarta spitalului se postaseră pichete, se auzeau împușcături, pentru că în loc de manuscrise poeții aduceau tot mai des în serviete puști mitraliere, amenințându-l pe Electrobard care însă, având o natură de oțel, nu i se putea întâmpla mare lucru, întors acasă, disperat și slăbit, constructorul hotărî într-o noapte să-și demonteze cu propriile mâini geniul pe care-l crease.

Când, șchiopătând ușor, se apropie de mașină, aceasta, văzând în mâna lui cleștele și în ochi fulgerări de disperare, izbucni în versuri de un lirism covârșitor, cerându-i îndurare, iar bietul Trurl, printre suspine, aruncă cât colo instrumentele și făcu calea întoarsă, înotând până la genunchi în creații ale electrospiritului, care umpleau ca un ocean foșnitor de hârtii întreaga hală.

Însă în luna următoare, când văzu cât are de plătit pentru electricitatea consumată de mașină, i se făcu negru înaintea ochilor. Ar fi fost bucuros să se poată sfătui cu vechiul său prieten Clapauțius, dar acesta dispăruse, de parcă l-ar fi înghițit pământul. Nevoit să-și stoarcă singur creierii, într-o noapte Trurl îi tăie mașinii curentul, o demontă, o încarcă pe o navă, o duse pe un mic planetoid și acolo o montă la loc, dându-i ca izvor de energie creatoare a grămadă de atomi.

Apoi se întoarse pe furiș acasă. Dar cu asta necazurile nu s-au sfârșit, căci Electrobardul, neamaiputând să-și publice operele, începu să le transmită pe toate lungimile de undă, provocând echipajelor rachetelor și pasagerilor acestora o stare de amorțeală lirică. Persoanele mai sensibile cădeau pradă crizelor de admirație, urmate de o apatie generală. Stabilind care e cauza, comandantul navigației cosmice se adresă oficial lui Trurl cu cererea de a lichida imediat aparatul care-i aparținea și care, prin lirismul lui, deranja ordinea publică și dăuna sănătăți pasagerilor.

Atunci Trurl începu să se ascundă. Nemaiputând fi găsit, fură trimiși pe planetoid niște montori care să-i astupe Electrobardului orificiul liric. Dar el îi zăpăci pa toți cu câteva balade, încât nu-și putură îndeplini misiunea. În locul lor fură trimiși atunci niște surzi, dar Electrobardul le transmise informația lirică prin semne. Se vorbea tot mai mult despre necesitatea trimiterii unei expediții disciplinare sau despre bombardarea electropoetului. Din fericire, tocmai atunci îl cumpără un principe din sistemul astral vecin și-l transportă, împreună cu micul planetoid, în împărăția lui.

Abia acum Trurl putu să-și facă din nou apariția și să răsufle cu adevărat. Ce-i drept, pe bolta sudică, din când în când se pot vedea explozii de supernove, cum nici cei mai bătrâni nu-și amintesc să fi văzut, și umblă zvonul că aceasta ar avea o oarecare legătură cu poezia. Asta pentru că principele care-l stăpânea acum pe Electrobard, sclav al unor capricii cât se poate de ciudate, poruncise, se pare, astroinginerilor lui să-l conecteze la constelația uriașilor albi și, ca urmare a acestui fapt fiecare strofă este transformată în protuberanțe gigantice de sori, cel mai mare poet al Cosmosului transmițându-și astfel operele sale prin impulsuri de foc tuturor abisurilor galactice deodată. Într-un cuvânt, acel principe făcu din Electrobard un motor liric al aglomerațiilor de stele. Dar chiar dacă în toate astea ar fi fost măcar o fărâmă de adevăr, lucrurile se petreceau prea departe ca să poată deranja somnul lui Trurl, care s-a jurat pe toți sfinții să nu se mai apuce niciodată de modelarea cibernetică a proceselor de creație.