BASMUL DESPRE CELE TREI MAȘINI POVESTITOARE ALE REGELUI GENIALON

ODATĂ veni la Trurl un străin de departe. Cum coborî din lectica fotonică, puteai să-ți dai seama dintr-o dată că e o persoană neobișnuită, de pe alte meleaguri, pentru că acolo unde toți aveau mâini el avea numai un zefiraș ușor parfumat, acolo unde alții își țin picioarele, el avea numai niște scântei minunate ca niște curcubee, în loc de cap avea o pălărie foarte scumpă; de vorbit parcă vorbea dintr-un soi de mijloc, căci, în întregul lui, străinul acesta nu era decât o sferă perfect rotundă, încinsă cu un bogat șnur de plasmă. Dându-i binețe lui Trurl, îi spuse că el este de fapt doi, adică emisfera de sus și cea de jos; prima se numește Sin-cronizius, iar cealaltă Sincrofazius. Încântat de această splendidă construcție a unei ființe inteligente, Trurl fu nevoit să recunoască faptul că până atunci nu i se întâmplase să întâlnească o persoană atât de perfectă, cu maniere atât de precise și cu o asemenea strălucire de briliant. Noul venit lăudă, la rându-i, structura lui Trurl și, după acest schimb de amabilități, îi dezvălui scopul vizitei sale: ca prieten și supus credincios al vestitului rege Genialon, a venit la Trurl ca să-i comande trei mașini de povestit.

— Regele și stăpânul meu — zise el — nu mai domnește și nu mai stăpânește de multă vreme; la această dublă renunțare l-a îndemnat înțelepciunea pe care a căpătat-o din adânca examinare a problemelor mondiale. Părăsindu-și deci regatul, s-a retras într-o peșteră, uscată și aerisită, cufundându-se în meditație. Uneori însă îl năpădește tristețea sau scârba de sine însuși și atunci nimic nu-l poate mângâia, în afara unor povești cu totul neobișnuite. Dar cei care i-au rămas credincioși și nu l-au părăsit, atunci când el a renunțat la tron, i-au povestit toate basmele și istorioarele pe care le știau. Așa că, negăsind altă soluție, am dori, stimate constructor, să ne ajuți să spulberăm frământările regelui, folosind mașinile pe care le vei născoci cu priceperea ta.

— Pot să fac ce-mi cereți — răspunse Trurl. Dar de ce aveți nevoie chiar de trei mașini?

— Am vrea — începu Sincrofazius, legănându-se ușor când într-o parte, când într-alta — am vrea ca prima să povestească istorii complicate, dar blânde, a doua nostime și vesele, iar a treia profunde și emoționante.

— Aha, prima să slujească inteligenței, a doua pentru distracție, iar a treia să servească de învățătură? — îi completă Trurl spusele. Am înțeles. Și când o să vorbim de răsplata mea, acum sau mai târziu?

— Când o să le dai gata, freacă nițel inelul acesta — îi răspunse oaspetele — și atunci o să-ți apară în față această lectică; te urci în ea împreună cu mașinile și îndată o să te ducă în peștera regelui Genialon, acolo ai să-i prezinți lui toate dorințele tale și el o să ți le împlinească în mod sigur, în măsura posibilităților.

Spunând aceasta, făcu o plecăciune, îi dădu lui Trurl inelul și, afundându-se într-o lumină orbitoare, se strecură în lectică; un nor alburiu o înfășură, apoi se zări un fulger și Trurl se pomeni singur în fața casei, cu inelul la mână și nu prea mulțumit de cele întâmplate.

— „În măsura posibilităților” — mormăi el, intrând în atelier. O, asta nu prea-mi place! Doar se știe cum se întâmplă: când ajungi la socoteli, toate politețurile și reverențele încetează, și nu mai rămân decât necazurile, ba mă pot alege și cu niscaiva cucuie…

În clipa aceea, inelul care strălucea în mâna lui tresări ușor și rosti:

— „În măsura posibilităților!” înseamnă că regele Genialon, părăsindu-și regatul, trăiește foarte modest; ți s-a adresat ție, constructorule, ca de la înțelept la înțelept; și am impresia că nu s-a înșelat, pentru că, după cum văd, vorbele mele, ale unui simplu inel, nu te miră deloc; nu te mira, deci, nici de sărăcia regelui, căci ai să-ți primește răsplata din plin, deși, poate, nu va fi în aur. Dar nu totdeauna cu aur se potolește foamea.

— Ce tot vorbești, inelule! ripostă Trurl. Oi fi eu înțelept, ca și regele, dar curentul electric, ionii, atomii și alte rarități necesare la construirea mașinilor, toate astea mă costă, nu glumă. Prefer înțelegerile clare, semnate, cu paragrafe și ștampile în regulă; nu mă lăcomesc cu orice preț, dar îmi place aurul, mai ales în cantități însemnate, și o recunosc deschis! Strălucirea aurului, lustrul lui galben, plăcuta lui greutate sunt tot ceea ce-mi doresc; când răstorn pe podea vreun sac-doi de ducați și mă afund în grămada aceea plăcut sunătoare, dintr-o dată mi se luminează sufletul, de parcă cineva mi-ar fi aprins înăuntru un soare mititel. Asta e, îmi place aurul, n-am ce zice — exclamă el, parcă purtat pe sus de propriile-i vorbe.

— Dar la ce bun aurul adus de alții? Nu poți să-ți fabrici singur cât aur poftești? — îl întrebă inelul, fulgerând de mirare.

— Nu știu cât de înțelept este regele Genialon — îi răspunse Trurl — dar tu ești, după cum văd, un inel total neinstruit! Cum adică, eu să-mi fac singur cât aur vreau!? Cine-a mai auzit așa ceva? Ce, un cizmar își face singur ghete, un bucătar gătește pentru el însuși, un soldat luptă pentru el? Și pe urmă, cheltuielile, n-ai auzit niciodată de ele? Și, de fapt, dacă vrei să știi, în afară de aur, îmi mai place și să mă plâng. Așa că nu-mi mai bate capul, pentru că trebuie să m-apuc de treabă.

Și aruncând inelul într-o cutie veche de tablă, se și instală în atelier și se apucă de treabă. Trei zile în șir nu ieși din casă, construi toate cele trei mașini și nu-i mai rămase decât să le dea ultimul șlif de suprafață, pentru că îi plăcea să meșterească lucruri simple și funcționale. Încercă pe rând felurite vopsele și, cum inelul arunca mereu câte o vorbă din fundul cutiei, Trurl îl acoperi cu ce-i căzu în mână, ca să nu-l mai deranjeze cu observațiile sale nepotrivite.

Până la urmă se hotărî să vopsească mașinile, pe prima în alb, pe a doua în culoarea azurului, iar pe a treia cu negru, apoi frecă inelul și, cum apăru lectica, se urcă în ea împreună cu mașinile, așteptând să vadă ce se va întâmpla mai departe. Un fulger, un șuierat, praful ridicându-se în aer și, când se risipi, Trurl își aruncă privirea pe ferestruică și se pomeni într-o peșteră largă, presărată cu nisip alb, mărunt. Zări mai întâi câteva lavițe încărcate cu suluri și cărți groase, pe urmă un șir de sfere, strălucind din cale-afară. Într-una din ele îl recunoscu pe străinul care îi comandase mașinile; în alta, mai mare și ușor atinsă de bătrânețe, se dumiri c-ar fi regele, așa că îi făcu o plecăciune și coborî din lectică. Regele îl salută cu bunăvoință și-i spuse:

— Sunt două feluri de înțelepciune: una face posibilă acțiunea, cealaltă te împiedică să acționezi. Nu crezi oare, vestitule Trurl, că cea de-a doua este mai mare? Pentru că numai un gând care ajunge foarte departe poate prevedea urmările deosebit de depărtate ale unor acțiuni începute, acele urmări care fac să devină problematică acțiunea care le-a provocat… Iar perfecțiunea poate să apară tocmai prin renunțarea la activități — și prin asta se deosebește înțelepciunea de inteligență, prin faptul că este capabilă de asemenea diferențieri…

— Cu îngăduința Maiestății Voastre — răspunse Trurl — vorbele Maiestății Voastre le pot înțelege în două feluri. Ori e vorba de o delicată aluzie, menită să diminueze valoarea muncii mele, a acelei acțiuni care a avut ca rezultat cele trei mașini comandate și care se găsesc acolo, în lectică. O asemenea interpretare a faptelor nu-mi este pe plac, pentru că ar fi o mărturie a ceea ce se ascunde în spatele ei, și anume, dorința de a nu mi se plăti. Sau poate fi vorba de doctrina inactivității, care se distinge prin aceea că, în mod intrinsec, este contradictorie. Ca să poți să nu acționezi, trebuie mai întâi să poți acționa, pentru că acela care se abține de la răsturnarea unui munte fiindcă îi lipsesc mijloacele de a o face, dar în schimb declară că a renunțat la acțiune pentru că așa îi dictează înțelepciunea, se expune ridicolului numai prin această ieftină aparență de filozofare. Lipsa de acțiune este sigură și numai atât se poate spune de bine despre ea. Acțiunea este nesigură și în asta rezidă frumusețea ei; oricum, în privința consecințelor acestei chestiuni, dacă asta va fi voia Maiestății Voastre, pot să construiesc o mașină corespunzătoare de discutat.

— Problemele financiare să le lăsăm pentru sfârșitul acestei plăcute întâlniri — răspunse regele, legănându-se ușor de o bucurie abia ascunsă, la auzul vorbelor lui Trurl. Acum te rog, stimate constructor, să binevoiești a fi oaspetele meu. Ia loc, deci, la masa aceasta modestă, pe laviță, printre credincioșii mei prieteni și povestește-mi, rogu-te, despre faptele tale și despre renunțarea la ele.

— Cu îngăduința Voastră, Stăpâne, răspunse Trurl. Mă tem că nu sunt îndeajuns de elocvent; oricum, mă vor înlocui foarte bine aceste trei mașini pe care le-am adus, lucru cât se poate de nimerit, pentru că am să le și pun la încercare cu acest prilej.

— Fie cum spui — se învoi regele.

Acestea fiind zise, se așezară cu toții în poziții care trădau curiozitatea și speranța că vor afla fapte ieșite din comun, iar Trurl scoase din lectică un soi de carlingă, vopsită în alb, apăsă pe un buton și se așeză în dreapta lui Genialon. Atunci, prima mașină începu:

— Dacă nu cunoașteți istoria Numeroșilor, a regelui lor, Mandrilion, a Perfectului Său Sfetnic precum și a lui Trurl-constructorul, care mai întâi l-a creat pe Sfetnic și apoi l-a distrus, atunci ascultați!


Țara Numeroșilor este vestită prin cetățenii ei, care se disting prin aceea că sunt mulți. Odată, constructorul Trurl, trecând prin apropierea constelației roșietice a Delirei, se abătu puțin din drum și zări o planetă care părea că se mișcă de una singură; coborând, înțelese că asta era din cauza mulțimilor care o acopereau și atunci ateriza, găsind nu fără oarecare greutate, câțiva metri pătrați de teren relativ liber. Imediat fu înconjurat de localnici, care țineau să arate cu orice preț cât sunt ei de mulți; pentru că strigau cu toții odată și fără rânduială, multă vreme nu putu înțelege despre ce e vorba. Iar când, în sfârșit, se dumiri, îi întrebă:

— Sunteți, cu adevărat, așa de mulți?

— Cu adevărat! — urlară ei, plini de mândrie. Suntem incalculabili.

Alții întregiră:

— Suntem mulți ca boabele de mac!

— Ca stelele pe cer!

— Ca nisipul! Ca atomii!

— Să zicem — ripostă Trurl. Și ce dacă sunteți așa de mulți? Vă numărați întruna și asta vă face plăcere?

— Străin neștiutor ce ești — îi răspunseră ei — află că dacă batem din picioare se cutremură munții, când suflăm se stârnește un vifor care răstoarnă copacii, iar când ne așezăm cu toții pe jos nimeni nu poate să miște nici mâinile, nici picioarele!!

— Și de ce trebuie neapărat să se cutremure munții, vântul puternic să răstoarne copacii și nimeni să nu poată mișca mâinile și picioarele? — întrebă Trurl. N-ar fi mai bine ca munții să stea liniștiți, ca vântul să nu bată și ca fiecare să se miște cum dorește?

Tare se mai burzuluiră cu toții, văzând disprețul pe care îl arăta puternicului lor număr și numeroasei lor puteri; așa că începură să bată din picioare, să sufle și să se așeze, ca să-i arate cât sunt de mulți și ce rezultă din asta. Ca urmare, un cutremur de pământ răsturnă jumătate din copaci, strivindu-i pe cei ce stăteau sub ei, vântul stârnit de suflările lor mai dărâmă restul, zdrobind alți șapte sute de mii de oameni, iar cei rămași în viață nu puteau mișca nici mâinile, nici picioarele.

— Cerule mare! — exclamă Trurl, care rămăsese înfipt printre cei așezați precum o cărămidă în perete. Ce nenorocire!

Cu vorba asta, însă, îi supără și mai mult.

— Străine sălbatic! — strigară ei. Ce poate să însemne pierderea câtorva mii pentru Numeroșii pe care nimeni nu-i poate număra! Ceea ce nu se poate sesiza nu poate fi în genere socotit ca o pagubă; ți-am arătat numai cât de puternici suntem când pășim, când suflăm sau când ne așezăm, darămite dacă ne vom pune pe fapte și mai mari!

— Așa e — zise Trurl — să nu credeți că modul vostru de a gândi a rămas de neînțeles pentru mine. Se știe doar că ceea ce e mai mare și mai numeros trezește un respect general. Așa, de pildă, gazul rânced, abia târându-se pe fundul unui butoi vechi, nu atrage respectul nimănui, dar e destul să fie cât pentru o Nebuloasă Galactică și cu toții sunt cuprinși îndată de mirare și admirație. Și doar este același gaz rânced, cât se poate de obișnuit, numai că într-o cantitate mare.

— Ceea ce spui nu ne place deloc! — strigară ei. Nu prea ne arde să auzim de gazul acela rânced!

Trurl se uită în jur, doar o zări vreun polițist, dar aglomerația era așa de mare, că nici unul nu se putuse apropia.

— Dragi Numeroși — zise el — dați-mi voie să mă depărtez de țara voastră, pentru că nu împărtășesc credința voastră în măreția cantității, dacă în spatele numărului nu se află nimic în afară de număr.

Atunci ei, uitându-se unul la altul, își atinseră vârfurile degetelor, fapt care a provocat o atât de puternică mișcare, că forța rezultată l-a aruncat pe Trurl în atmosferă; dându-se de-a berbeleacul, zbură atât de mult timp încât până la urmă căzu drept în picioare și se pomeni în grădina palatului regal. Tocmai se apropia de el Mandrilion cel Mare, stăpânul Numeroșilor; observase de la o vreme zborul și căderea lui Trurl, iar acum îi zise:

— Străine, după câte am auzit, n-ai arătat cinstirea cuvenită norodului meu incalculabil. Pun asta pe seama întunecimii tale cerebrale. Totuși neînțelegând lucrurile superioare, dovedești în schimb o oarecare îndemânare în privința celor inferioare, ceea ce-mi convine de minune, pentru că am nevoie de un Sfetnic Perfect, iar tu o să mi-l meșterești!

— Dar ce trebuie să știe acest Sfetnic, și ce primesc eu dacă ți-l construiesc? — întrebă Trurl, scuturându-se de praf și noroi.

— Trebuie să știe de toate: să răspundă la orice întrebare, să rezolve orice problemă, să dea cele mai bune sfaturi, într-un cuvânt, să-și pună marea sa istețime în slujba mea. Dacă ai să mi-l meșterești, o să-ți dau o sută sau două sute de mii dintre supușii mei; dacă o să fie o mie sau două mai mult, nu contează.

— Mi se pare că o cantitate nemăsurată de ființe inteligente este deosebit de periculoasă, căci se aseamănă nisipului; și îi vine mai ușor regelui ăstuia să se despartă de o grămadă din supușii lui, decât mie să mă despart de vechile mele încălțări! — își zise Trurl.

Apoi, adăugă cu voce tare:

— Stăpâne, casa mea e mică și nu știu ce-aș putea face cu sutele de mii de sclavi.

— Dragul meu străin, am specialiști în stare să te lămurească; de pe urma acestor roiuri de sclavi poți avea nenumărate foloase. Poți să-i îmbraci în veșminte de diferite culori, ca să-i așezi într-o piață mare, formând un mozaic sau cuvinte vii, cu înțelesuri, în funcție de împrejurări; poți să-i legi într-un mănunchi și să-i arunci cât colo; din vreo cinci mii ca ei poți face un cap de ciocan, iar din alți trei mii mânerul, ca să poți sfărâma o stâncă sau să defrișezi o pădure; poți să împletești din ei frânghii, să faci liane sau ghirlande; cei care sunt ultimii, atârnând pe marginea prăpastiei, aduc bucurie în inimă și fac plăcere ochiului prin mișcările lor caraghioase, prin zvârcolirile și țipetele lor. Și dacă înșiri vreo zece mii de sclave tinere, punându-le să stea într-un picior, și le ceri să facă opturi cu mâna dreaptă, iar cu stânga să pocnească din degete, apoi să știi că ți-ar fi greu să te desparți de un asemenea spectacol, ți-o spun din experiență!

— Maiestate! — obiectă Trurl. Ca să distrug păduri și stânci am la dispoziție mașini, cât privește mozaicurile și cuvintele, nu obișnuiesc să le creez din corpurile unor ființe care ar vrea, poate, să se ocupe de altceva.

— Ești cam îndrăzneț — îi zise regele — ia spune-mi, cât vrei pentru Sfetnic?

— O sută de saci de aur, Maiestate!

Lui Mandrilion nu-i prea veni la socoteală, dar un gând viclean îi încolți în minte; păstrându-l pentru el, îi zise lui Trurl:

— Bine, fie cum ai spus.

— Mă voi strădui să vă satisfac dorința, Maiestatea Voastră — răspunse Trurl și se duse în turnul palatului pe care Mandrilion i-l destinase ca atelier. Îndată începu să se audă de acolo cum suflă în burdufuri, cum bate cu ciocanul, cum pilește cu rașpelul. Regele își trimise spionii să vadă ce face, dar aceștia se întoarseră plini de mirare, pentru că Trurl nu construia nici un fel de Sfetnic, ci tot felul de fierării, de lacătării și de electricării, pe urmă s-a așezat la masă, a întins o fâșie mare de hârtie, a făcut în ea tot felul de găurele cu un cui, alcătuind astfel programul exact al Sfetnicului. Mulțumit de ceea ce făcuse, s-a dus la plimbare, în timp ce mașinile au lucrat în turn până noaptea târziu. Dimineața, Sfetnicul era gata. Pe la prânz, Trurl își făcu apariția în sala tronului, târând după el un butoi uriaș pe două picioare, cu o singură mână, mititică, și declară solemn regelui că acesta este Sfetnicul Perfect pe care-l comandase.

— Ia să văd ce e în stare să facă — zise Mandrilion și porunci să se presare în sala de marmură șofran și scorțișoară, pentru că Sfetnicul răspândea un miros puternic de fier încins, ba chiar pe alocuri mai lucea nițel, de parcă abia atunci fusese scos din cuptor. Poți să pleci — adăugă regele — vino diseară și atunci o să ne socotim, o să vedem cine cui îi e dator și cât.

Trurl se retrase, convins că ultimele cuvinte ale lui Mandrilion nu prea erau ale unuia larg la pungă și, cine știe, poate că ascundeau vreo viclenie; era, în schimb, foarte bucuros că prevăzuse în programul Sfetnicului o mică, dar esențială rezervă, și anume, ca acesta, orice ar avea de făcut, să nu aducă vreo pagubă creatorului său.

Rămânând față-n față cu Sfetnicul, regele începu:

— Cine ești și ce știi să faci?

— Sunt Sfetnicul Perfect al regelui — răspunse acesta cu acel glas surd, ca din fundul unui butoi — și știu să dau cele mai perfecte sfaturi posibile.

— Bine — zise regele. Și cui trebuie să-i dai ascultare, mie sau celui care te-a construit?

— Credință și ascultare sunt dator numai Maiestății Voastre — răspunse Sfetnicul.

— Mda, bine — mormăi regele. La început… asta… adică… ascultă… nu vreau ca prima cerere pe care ți-o fac să lase impresia că aș fi zgârcit… aș prefera, deci, într-o măsură, numai ca principiu, consideri că…?

— Maiestatea Voastră n-a binevoit încă să spună ce dorește — îl întrerupse Sfetnicul, care-și scosese dintr-o parte un al treilea picior, mai mic, drept sprijin, căci își pierduse pentru o clipă echilibrul.

— Un Sfetnic Perfect trebuie să ghicească gândurile stăpânului său — se răsti mânios Mandrilion.

— Desigur, dar numai în cazul unei cereri precise, ca să nu-i scape vreo indiscreție — îi răspunse Sfetnicul și, deschizându-și o clapă în pântece, răsuci o cheiță cu inscripția „Telepatron”. Apoi se lumină și zise:

— Maiestatea Voastră dorește să nu-i plătească lui Trurl nici un sfanț? Înțeleg!

— Dacă ai să spui cuiva, am să poruncesc să fii aruncat în moara cea mare, cu pietre puse în mișcare de trei sute de mii dintre supușii mei! — rosti amenințător regele.

— N-am să spun nimănui! — îl asigură Sfetnicul. Maiestatea Voastră nu dorește să plătească pentru mine, e foarte clar. Când o să vină Trurl, vă rog să-i spuneți că n-o să primească nici un ban și să-și vadă de drum.

— Ești un dobitoc, nu sfetnic! — se înfurie regele. Nu vreau să plătesc, dar s-o fac în așa fel încât să se creadă că vinovat e Trurl. Că nu i se cuvine nimic! Înțelegi?

Sfetnicul puse în funcțiune dispozitivul de citire a gândurilor regelui, se clătină ușor, apoi rosti surd:

— Maiestatea Voastră mai dorește să se considere că a procedat corect, conform cu prevederile legale și cu cuvântul dat, iar Trurl s-a dovedit un șarlatan și un ticălos… Perfect. Cu permisiunea Maiestății Voastre, am să mă arunc asupra Voastră, am să vă strâng de gât, iar Maiestatea Voastră să binevoiască a striga în mod corespunzător, cerând ajutor… — Se vede că ai luat-o razna — se mânie Mandrilion. De ce să mă strângi de gât și de ce trebuie să strig după ajutor?

— Ca să-l puteți acuza pe Trurl că s-a folosit de mine pentru a înfăptui crima de regicid! — zise radiind Sfetnicul. În felul acesta, când Maiestatea Voastră va porunci să fie biciuit și apoi aruncat din turnul palatului în șanțul cu apă, cu toții vor socoti aceasta un act de supremă clemență, pentru că o asemenea crimă se pedepsește de obicei prin tăierea capului, precedată de torturi. Cât despre mine, Maiestatea Voastră va binevoi să mă grațieze complet, ca fiind o nevinovată unealtă în mâna lui Trurl, fapt care va atrage admirația generală față de bunătatea și generozitatea regală, așa că totul va ieși exact așa cum dorește Maiestatea Voastră.

— Bine, atunci strânge-mă de gât, dar ușurel, ștrengarule! — îi zise regele.

Totul s-a desfășurat așa cum a pus la cale Sfetnicul Perfect. Regele voia cu adevărat ca, înainte de a-l arunca pe Trurl în șanțul din jurul palatului, să i se frângă picioarele, dar asta nu s-a întâmplat. El însuși a crezut mai apoi că, din cauza zăpăcelii, în realitate a scăpat datorită unei intervenții discrete a Sfetnicului pe lângă ajutorul de călău. Pe urmă regele l-a grațiat pe Sfetnic și la repus în drepturile lui, lângă persoana sa, iar Trurl, abia mișcându-se, s-a întors acasă șchiopătând. Imediat după înapoiere, s-a dus la Clapauțius și i-a povestit pățania, încheind:

— Mandrilion ăsta e un bandit mai mare decât credeam. M-a înșelat fără rușine și închipuie-ți că s-a folosit de Sfetnicul pe care i l-am fabricat, ca să obțină sfatul necesar și să pună în aplicare ticăloșia plănuită împotriva mea! Se înșală însă dacă speră că o să mă dau bătut. Mai degrabă o să mă înghită cu totul rugina decât să renunț la răzbunarea pe care i-o datorez unui tiran ca el!

— Și ce-ai de gând să faci? — întrebă Clapauțius.

— Am să-l dau în judecată, ca să-mi plătească prețul convenit; dar ăsta nu-i decât începutul, pentru că mi-e dator mai mult decât aurul, pentru durerea și înjosirea la care m-a supus.

— Este o problemă juridică dificilă — zise Clapauțius — așa că te sfătuiesc ca înainte de a întreprinde ceva, să-ți iei un avocat bun.

— De ce să mă duc la un avocat? — îl contrazise Trurl. Pot să mi-l meșteresc și singur!

Și întorcându-se în atelier, turnă cu polonicul vreo șase porții zdravene de tranzistori într-un butoi, de două ori pe atât rezistențe și condensatori, mai adăugă și electrolit, acoperi butoiul cu o scândură, apăsând-o cu o piatră, ca totul să se poată organiza de-a binelea, și se duse la culcare. După trei zile îi apăru un avocat de mai mare dragul. Aproape că nu-i venea să-l scoată din butoi, pentru că urma să se servească de el o singură dată, așa că puse butoiul pe masă și-l întrebă:

— Cine ești?

— Sunt consultant-avocator juridic — bolborosi butoiul, fiindcă Trurl turnase cam mult electrolit.

Trurl îi povesti totul de-a fir-a-păr, la care mașina-avocat îl întrebă:

— L-ai programat pe Sfetnic și cu interdicția de a-ți face vreun rău?

— Da. Adică să nu mă distrugă — nimic altceva.

— Atunci înseamnă că n-ai executat comanda pe de-a-ntregul, pentru că Sfetnicul urma să știe să facă totul, fără nici un fel de excepții. Câtă vreme n-a putut să te distrugă, înseamnă că n-a știut s-o facă.

— Dar dacă m-ar fi omorât, n-ar fi existat cineva care să primească banii!

— Asta-i altă problemă, prin natura ei ține de răspunderea penală a lui Mandrilion, în timp ce pretențiile tale au caracter de acțiune civilă.

— Asta-i bună! Un butoiaș oarecare să mă învețe pe mine dreptul civil! — se înfurie Trurl. Al cui consilier juridic ești de fapt, al meu sau al prostănacului ăluia de rege?

— Al tău, dar regele avea dreptul să nu-ți plătească.

— Și mai avea și dreptul să poruncească să fiu aruncat de pe zidurile castelului în șanțul plin cu apă?

— Asta-i altă problemă, de natură penală — răspunse butoiul.

Trurl își ieși din fire de-a binelea.

— Cum așa?! Va să zică eu transform o grămadă de comutatoare, sârme și tinichele într-o minte inteligentă și, în loc de sfaturi cinstite, mi se servesc tot felul de subterfugii? De n-ai fi avut parte de autoorganizare, avocățel nenorocit!

Și se apucă repede să treacă electrolitul prin sită, strecură totul din butoi pe masă, apoi îl desfăcu în bucățele — și asta așa de iute, că avocatul nu reuși nici măcar să facă recurs.

După toate astea Trurl își suflecă mânecile și construi un Juris Consulentus, cu două niveluri și amplificator cvadruplu pentru cele două coduri, civil și penal, și pentru orice eventualitate îi mai adăugă și dreptul internațional și administrativ. Apoi dădu drumul la curent, făcu expunerea de motive și-l întrebă:

— Ei, cum să câștig cauza?

— Problema e dificilă — îi zise mașina — am nevoie să-mi adaugi, în regim extraordinar, un supliment de cinci sute de tranzistori pe cap și alți două sute lateral.

Trurl Se execută imediat, dar mașina continuă:

— Puțin! Mai pune-mi un amplificator și încă două bobine mari.

Apoi reluă după cum urmează:

Casus este în sine interesant; oricum, sunt două materii: fondul plângerii — e una, și aici s-ar putea face mult, dar și procedura — asta e alta; de fapt, un rege nu poate fi dat în judecată prin nici o acțiune civilă, pentru că asta vine în contradicție cu dreptul internațional și cu cel cosmic. Am să-ți ofer soluția definitivă, dacă-mi dai cuvântul că pe urmă n-ai să mă desfaci în bucăți.

Trurl îi promise, adăugând însă:

— Dar, ia stai, spune-mi, te rog, de unde știai că te paște demontarea dacă nu mi-ai face pe plac?

— Nu știu, așa mi s-a părut.

Trurl ghici că asta se putea datora faptului că pentru construcția lui Juris Consulentus a pus părți folosite anterior în avocatul-butoi; se vede treaba că amintirea celeilalte întâmplări s-a strecurat pe alocuri în noile circuite, alcătuind un complex subconștient.

— Și care-i deci, soluția? — întrebă Trurl.

— Soluția este următoarea: nu există tribunale competente, deci nu va fi nici o acțiune. Adică nu se poate nici câștiga, nici pierde procesul.

Trurl sări în sus, îl amenință pe consilierul juridic cu pumnul, dar trebui să-și țină cuvântul și nu-i făcu nici un rău. Se duse la Clapauțius și-i povesti totul.

— Eu ți-am spus de la început că e o situație fără ieșire, dar nu m-ai crezut — îi zise Clapauțius.

— Am să spăl eu rușinea asta, nu mă las — hotărî el — dacă n-am să găsesc dreptate pe cale legală, în tribunal, atunci am să mă răzbun altfel pe ticălosul ăsta cu coroană!

— Sunt curios cum ai să procedezi. I-ai dat regelui un Sfetnic Perfect, care poate să facă orice în afară de a te distruge; așadar, Sfetnicul poate împiedica orice armă, orice lovitură, orice înfrângere pe care le-ai provoca asupra lui sau asupra țării. Și, pe legea mea, dragă Trurl, să știi că e în stare s-o facă, pentru că am totală încredere în talentul tău de constructor!

— Asta așa e. Va să zică, fabricându-l pe Sfetnicul Perfect, eu însumi mi-am zădărnicit orice posibilitate de a-l distruge pe urâciosul ăla de rege. Totuși, trebuie să existe o soluție!! N-am să mă las până n-am s-o găsesc!

— Și ce vrei să faci? — îl întrebă Clapauțius, dar Trurl dădu din umeri și se întoarse acasă.

Multă vreme nu ieși din casă, pradă frământărilor; pe urmă, ba rămânea ceasuri în șir în bibliotecă, răsfoind înfrigurat sute de cărți groase, ba făcea tot felul de experiențe secrete în laborator. În timpul acesta Clapauțius îl tot vizita, admirând înverșunarea cu care Trurl se chinuia să se înfrângă pe sine însuși, pentru că Sfetnicul fusese ca b părticică din sufletul lui și-i împrumutase propria-i înțelepciune. Într-o zi, Clapauțius, venind, ca de obicei, pe la amiază, nu-l găsi pe Trurl acasă. Ușa era încuiată, obloanele erau trase, iar de stăpân nici urmă. Se dumiri îndată că Trurl își începuse acțiunea împotriva regelui Numeroșilor, și chiar așa era.

În vremea asta Mandrilion își exercita puterea mai abitir ca niciodată, căci, dacă îi lipsea vreo idee, îndată își întreba Sfetnicul, care îi servea pe loc rezolvarea. Nu se mai temea regele nici de răscoale, nici de lovituri de palat, nici de vreun dușman, oricare ar fi fost, ci guverna cu cea mai mare cruzime; nu se găseau atâția ciorchini de struguri copți în viile sudului, câți spânzurați atârnau atunci în spânzurătorile statului.

Sfetnicul avea deja patru lăzi pline de decorații ca răsplată pentru proiectele cu care îl fericise pe rege. Microspionul pe care Trurl îl trimisese în țara Numeroșilor s-a întors, raportând că pentru ultima acțiune, confecționarea de cununițe din corpurile cetățenilor, Mandrilion îl numise în public pe Sfetnic „suflețelul meu”.

Trurl nu mai stătu mult pe gânduri, căci planul campaniei îl și elaborase, se așeză la masă și așternu repede o scrisoare către Sfetnic, pe hârtie specială, împodobită cu desenul unor tufe de fragi. Conținutul scrisorii era simplu:

Iubite Sfetnic! — scrisese el. Sper că-ți merge bine ca și mie, ba poate chiar mai bine. Am auzit că regele Tău îți acordă o mare încredere, așa că Te rog, având în vedere marea Ta răspundere în fața Istoriei și a Rațiunii de Stat, să-Ți îndeplinești obligațiile din toate puterile. Dacă Ți-ar fi greu să împlinești vreo dorință regală, slujește-Te, Te rog, de metoda Extra Puternică, pe care Ți-am prezentat-o cândva pe larg. Dacă dorești, scrie-mi câteva rânduri, dar să nu-mi iei în nume de rău dacă n-am să-Ți răspund imediat, pentru că acum sunt ocupat cu fabricarea unui Sfetnic pentru regele D. și din cauza asta nu prea am timp liber. Te salută, cu expresia celui mai supus respect pentru Stăpânul Tău,

Constructorul Tău

Trurl

Scrisoarea aceasta, stârnind cuvenitele bănuieli din partea Poliției Secrete a Numeroșilor, a fost cercetată pe toate părțile, dar nu s-a descoperit în hârtie nici un fel de chimicale ascunse, iar în desenul cu tufele de fragi nici un soi de cifru secret. Rezultatul a produs o mare tulburare la Cartierul General al Poliției; scrisoarea a fost fotografiată, xerografiată, litografiată, copiată de mână, iar originalul, lipit la loc, a fost înmânat adresantului. Citind-o, Sfetnicul a încremenit, înțelegând că trebuie să fie o lovitură a lui Trurl, cu scopul de a-l compromite, poate chiar a-l lichida. Îndată îi vorbi regelui de scrisoare, adăugând că Trurl e o pramatie care ține să-l compromită în ochii stăpânului, apoi se apucă să descifreze conținutul, căci era sigur că nevinovatele cuvinte nu erau decât o mască ce ascundea cine știe ce întunecate grozăvii.

Chibzuind mai bine, Sfetnicul îi șopti regelui că ar dori să descifreze scrisoarea lui Trurl pentru ca în felul acesta să-i poată demasca tentativele secrete, apoi, îngrămădind o cantitate corespunzătoare de stative, foițe, pâlnii, eprubete și reactivi chimici, se apucă de analizele complicate ale plicului și hârtiei de scris. Toate aceste operații erau, bineînțeles, supravegheate de poliție, care și montase în pereții apartamentelor sale aparatele corespunzătoare de ascultare, precum și camere de luat vederi. Cum metoda chimică nu prea i-a fost de folos, Sfetnicul se apucă de descifrarea textului propriu-zis, înșirându-l pe tăblițe mari, cu ajutorul unor mașini electronice, al logaritmilor și abacului. Nu știa că, în același timp, tot de asta se ocupau și cele mai renumite forțe de poliție, pe care le comanda însuși Mareșalul Armatelor Cifrice. Cu cât durau mai mult zadarnicele eforturi ale specialiștilor, cu atât mai mare era neliniștea care domnea în cartierul general, pentru că tuturor le era clar că cifrul, care rezistă în asemenea grad încercărilor de descifrare, trebuie să fie dintre cele mai ingenioase care au fost aplicate vreodată. Mareșalul transmise această concluzie unuia dintre demnitarii de la curte, care îl invidia teribil pe Sfetnic pentru că se afla în grațiile lui Mandrilion. Curteanul acela, care nu avea o dorință mai mare decât să sădească în sufletul regelui îndoiala față de fidelitatea Sfetnicului, îi spuse regelui că acesta stă nopți întregi închis în odăile sale, studiind scrisoarea suspectă. Regele își râse de el, dezvăluindu-i că știe toate astea de la Sfetnic însuși, care i le spusese mai înainte. Invidiosul curtean tăcu fâstâcit și repetă cele auzite Mareșalului.

— O! — exclamă venerabilul cifrator — chiar și asta i-a spus-o regelui? Ce perfidie nemaipomenită! Și al naibii să fie cifrul ăsta, dacă Sfetnicul îndrăznește să vorbească despre el în dreapta și-n stânga!

Și ordonă armatelor sale să-și dubleze eforturile. Când, după o săptămână, nici asta nu dădu nici un rezultat, fu chemat în ajutor cel mai renumit specialist în scrieri cifrate, inventatorul semnelor invizibile, profesorul Grypianus. Acesta, studiind scrisoarea cu pricina, ca și rezultatele cercetărilor efectuate de specialiștii militari, le declară că trebuie aplicată metoda probelor și erorilor, folosindu-se mașinile de calcul de format astronomic.

Aplicând acest procedeu, s-a ajuns la concluzia că scrisoarea putea fi citită în trei sute optsprezece feluri.

Primele cinci variante sunau cam așa: „Gândacul din Mlekocin a ajuns cu bine, dar cloaca era stinsă”. — „Mătușa locomotivei se învârte pe șnițele”. — „Logodna untului nu va mai avea loc, pentru că scufița a fost țintuită”. — „Cel care-l are pe cineva sau nu-l are, o să atârne el însuși sub amândoi”. — Sau: „Din coacăze supuse torturilor se pot scoate multe lucruri”. Ultima variantă a fost considerată de profesorul Grypianus drept cheia cifrului și, după trei sute de mii de probe, descoperi că, dacă se adaugă toate literele scrisorii, apoi se scade din ele paralaxa soarelui și producția anuală de umbrele, iar din rest se scoate rădăcina a treia, atunci iese din asta un singur cuvânt: „Crucifix”. În cartea de telefon s-a găsit un cetățean pe nume Crucifux. Grypianus declară că greșeala a fost introdusă cu premeditare, pentru a se șterge urmele, și Crucifux fu arestat. Supus persuasiunii de gradul șase, acesta recunoscu că era înțeles cu Trurl, care urma să-i trimită dintr-o clipă într-alta cuie otrăvite și un ciocănaș pentru a-l potcovi de moarte pe monarh. Având aceste dovezi de trădare negru pe alb, Mareșalul Armatelor Cifrice le prezentă îndată regelui, dar Mandrilion mai avea încă atâta încredere în Sfetnic, încât îi oferi posibilitatea să se dezvinovățească.

Sfetnicul n-a negat că scrisoarea poate fi citită în diferite feluri, prin amestecarea literelor; el însuși a descoperit — după cum credea — alte o mie și o sută de versiuni, dar asta dovedește că de aici nu rezultă nimic, adică pur și simplu scrisoarea nu era cifrată, pentru că literele oricărui text pot fi amestecate între ele, astfel încât să aibă un sens, iar ceea ce rezultă din acest amestec se numește anagramă. Cu aceste probleme se ocupă teoria permutațiilor și combinațiilor. Țipa că Trurl a avut să-l dea de rușine și să-l compromită, creând aparențe de cifru acolo unde nici vorbă nu era de așa ceva, iar cetățeanul Crucifux nu era vinovat, săracul, căci tot ce a declarat i-au impus maeștrii de convingere de la Cartierul General al Poliției, foarte experimentați în aplicarea unor metode de îmblânzire, ca și mașinile de investigare de câteva mii de trupși putere. Acuzația la adresa poliției n-a prea fost pe placul regelui, iar când a cerut alte lămuriri, Sfetnicul a început să vorbească numai de anagrame și permutații, despre coduri și cifruri, despre simboluri, semnale și teoria generală a. informațiilor și toate acestea tot mai complicat și mai de neînțeles, încât regele, fierbând de furie, a poruncit să fie aruncat în temniță. Tocmai atunci a sosit de la Trurl o carte poștală, pe care se putea citi:

Dragă Sfetnicule! Dacă vei fi la ananghie, amintește-ți de micile șuruburi albastre. Al tău, Trurl.

Imediat Sfetnicul a fost supus torturilor, dar n-a recunoscut nimic, repetând cu încăpățânare că toate astea erau niște mașinații ale lui Trurl; întrebat de șuruburile albastre, răspunse că n-are așa ceva și că habar n-are de ele. Ca să poată fi cercetat ca lumea, trebuia demontat. Regele își dădu acordul și fierarii se apucară de treabă; armăturile plesniră cât ai clipi sub loviturile de ciocan și îi puseră în față regelui câteva șuruburi mici, pline de ulei, pătate ici-colo cu albastru. Așa că, deși Sfetnicul fusese distrus complet în timpul cercetărilor, regele se simțea satisfăcut pentru că procedase corect.

O săptămână mai târziu, Trurl însuși își făcu apariția la porțile palatului, cerând o audiență. Regele era gata să poruncească să i se taie capul, necum să-l primească, dar uimit de nerușinarea lui peste măsură, ceru să fie totuși adus înaintea lui.

— Maiestate! — începu acesta, de cum intră în sala tronului, plină de curteni. Ți-am fabricat un Sfetnic Perfect, iar tu l-ai folosit ca să nu-mi plătești ceea ce mi se cuvenea, socotind, nu fără dreptate, că forța minții pe care ți-am oferit-o va fi un bun scut împotriva oricăror atacuri și prin aceasta va zădărnici orice încercare de a mă răzbuna. Dându-ți un Sfetnic înțelept, nu te-am făcut pe tine însuți înțelept și am contat pe asta, pentru că numai cel care este măcar nițel înțelept reușește să asculte sfaturi înțelepte. Nu l-am putut distruge pe Sfetnic în mod științific, cu rafinament. Puteam s-o fac numai în mod primitiv și într-atât de prostesc, încât să pară neverosimil. Scrisorile n-au fost cifrate; Sfetnicul ți-a fost credincios până la urmă; despre șuruburile acelea, care i-au pus capăt vieții, nu știa nimic, pentru că s-a întâmplat ca în timpul montajului ele să-mi cadă din întâmplare într-o baie cu vopsea și tot întâmplător mi-am adus aminte de ele, la timp. Datorită acestui fapt prostia și suspiciunea au învins înțelepciunea și devotamentul, și singur ți-ai semnat sentința. Acum ai să-mi dai cei o sută de saci cu aur care mi se cuvin, precum și alți o sută de saci pentru timpul pe care l-am pierdut ca să-mi dobândesc răsplata. Dacă n-ai să faci asta, ai să pieri și tu, și toată curtea ta, pentru că nu-l mai ai lângă tine pe Sfetnicul tău, care te-ar fi putut apăra împotriva mea!

Regele urlă de furie și, la un semn al său, garda se aruncă asupra îndrăznețului să-l omoare pe loc, dar halebardele, șuierând, străbătură trupul constructorului de parcă ar fi fost aer. Speriați, zbirii săriră înapoi, iar Trurl le zise râzând:

— Puteți să mă tăiați cât vreți pentru că sunt aici numai ca o iluzie, formată televizual prin telecomandă, dar de fapt umblu pe sus, într-o navă deasupra planetei și dacă n-o să-mi primesc banii, am să vă trimit de-acolo încărcături teribile, aducătoare de moarte. Să știți că nu glumesc.

Nici n-apucă să-și termine vorba, că se auzi un tunet înfricoșător și întregul palat se cutremură de explozie; curtenii o luară la fugă, care încotro, iar regele, aproape leșinat de rușine și de furie, fu nevoit să-i plătească lui Trurl tot ce i se cuvenea.

Clapauțius, auzind cum stau lucrurile, și asta de la Trurl însuși când acesta s-a întors acasă, îl întrebă de ce a folosit metoda aceea primitivă — și cum a numit-o chiar el, prostească — deși putea foarte bine să folosească o scrisoare care să ascundă cu adevărat un cifru real?

— Sfetnicului i-ar fi fost mai ușor să-i explice regelui prezența cifrului, decât lipsa lui — răspunse istețul constructor. Întotdeauna e mai ușor să recunoști o acțiune, decât să dovedești că aceasta n-a avut loc. În principiu, prezența cifrului ar fi fost un lucru simplu; în schimb, lipsa lui a provocat complicații, pentru că într-adevăr așa e, fiecare text poate fi schimbat, prin recombinări, în altul numit anagramă, și asemenea recombinări pot fi foarte multe; deci, ca să fie totul clar, e nevoie să faci apel la explicații veridice, dar complicate, pe care — sunt sigur de asta — mintea mărginită a regelui nu le înțelege. S-a spus cândva că pentru a pune în mișcare o planetă e destul să găsești un punct de sprijin în afara ei; așa și eu, vrând să distrug o inteligență, care era perfectă, trebuia să găsesc un punct de sprijin, și acesta a fost prostia.


În acest moment prima mașină își încheie povestirea, se înclină adânc în fața lui Genialon și a celor de față, apoi se retrase cu modestie într-un colț al peșterii.

Regele se declară satisfăcut de învățămintele cuprinse în poveste și-l întrebă pe Trurl:

— Spune-mi, te rog, stimate constructor, mașina povestește oare ceea ce tu ai învățat-o, sau izvoarele științei sale sunt în afara ta? Și apoi, îndrăznesc să subliniez că istoria pe care am auzit-o, frumoasă și instructivă, nu zic, nu mi se pare totuși încheiată, pentru că n-am auzit nimic despre ce s-a întâmplat mai departe cu Numeroșii și cu regele lor cel prostănac.

— Maiestate — zise Trurl — mașina spune adevărul, pentru că sugătoarea ei informațională mi-am aplicat-o la cap chiar înainte de a veni la tine și de acolo a cules amintirile mele. Dar a făcut asta singură, așa că nu știu care dintre amintirile mele le-a receptat; nu se poate spune că eu am învățat-o ceva în mod intenționat, dar nici că izvoarele științei ei se găsesc undeva, în afara mea. Cât privește Numeroșii, într-adevăr povestea nu spune nimic de soarta lor, pentru că totul poate fi povestit, dar nu totul poate fi rânduit. Dacă ceea ce se întâmplă acum n-ar fi realitate, ci numai o poveste de rang oarecum superior, care cuprinde în sine povestea mașinii, un ascultător oarecare ar putea întreba de ce tu și prietenii tăi sunteți de formă sferică, întrucât această sfericitate nu pare a juca vreun rol în povestire și este un fel de adaos cu totul inutil…

Tare se mai minunară prietenii regelui de istețimea constructorului, iar regele însuși, cu un zâmbet larg, întări:

— Da, da, cuvintele tale nu sunt lipsite de adevăr. Cât privește structurile noastre, pot să-ți dezvălui originea lor. Cândva, demult, arătam — adică strămoșii noștri arătau — altfel, pentru că se născuseră din voința unor ființe palide, mocirlos-tremurânde, care i-au meșterit și pe ei după chipul și asemănarea lor; aveau și mâini, și picioare, cap și trup care le lega pe toate. Dar eliberându-se de creatorii lor, dorind chiar să distrugă din ființa lor urmele acelei origini, generațiile succesive ale strămoșilor mei s-au transformat pe rând, până ce au ajuns în starea de sferă; nu știu dacă asta a fost bine sau rău, destul că s-a întâmplat așa.

— Maiestate — zise Trurl — sfericitatea are părțile sale, și bune și rele din punct de vedere constructiv; dar, din toate celelalte privințe, e mai bine dacă ființa inteligentă nu se poate transforma pe sine însăși, pentru că o asemenea libertate este o adevărată tortură. Căci acela care trebuie să fie așa cum este poate să-și blesteme soarta, dar nu poate să și-o schimbe, pe când cel care reușește să se schimbe pe sine însuși nu poate să-l mai încarce pe nimeni cu răspunderea pentru neîtâmplaritatea sa; dacă lui nu i-e bine cu sine însuși, atunci nimeni în afară de el nu e vinovat pentru asta. Dar n-am venit aici, Maiestate, ca să-ți prezint teoria generală a autoconstrucției, ci numai pentru experimentarea mașinilor mele de povestit. Vrei s-o asculți pe cea care urmează?

Regele se învoi și, după ce se mai înveseliră cu amforele pline de cea mai gustoasă smoală de ioni, mesenii se așezară mai comod, iar mașina a doua se apropie de ei, îi făcu regelui o plecăciune după cuviință și începu:

— Mărite Rege! Iată istoria cu sertărașe despre Trurl — constructorul și pățaniile sale minunat neliniare!


Odată, Marele Constructor Trurl a fost chemat de regele Sugrumunc al Treilea, Stăpânul Fierasiei, care a vrut să afle de la el cum poți să ajungi perfect și care sunt transformările de corp și de suflet, absolut necesare pentru asta. Atunci Trurl i-a răspuns cam așa:

— Mi s-a întâmplat să ajung pe planeta Legaria și, cum procedez de obicei, oprindu-mă la un han, am hotărât să nu-mi părăsesc odaia până ce nu fac cunoștință pe îndelete cu istoria și obiceiurile legarienilor. Era iarnă, afară bătea un vânt zdravăn. În clădirea mohorâtă nu mai era nimeni în afară de mine. La un moment dat am auzit câteva bătăi în poartă. Am ieșit și am văzut patru bărbați cu glugi pe cap, încovoiați sub greutatea unor saci negri de voiaj. Descărcându-i dintr-o brișcă blindată, au intrat în han. A doua zi, pe la prânz, din odaia vecină se auziră tot felul de zgomote care mai de care mai ciudate, ba de ciocane bătând fierul, ba de sticlă spărgându-se, apoi șuierături, hârâituri și altele asemenea, iar peste toate astea un glas puternic de bas, strigând întruna:

— Mai repede, fii ai răzbunării! Mai repede! Treceți elementele prin sită, uniform! Și acum, în pâlnie! Laminarea! Dați-mi-l încoace pe mufă-strâmbă ăsta, pe acest zgârie-tablă, suge-rugină, pe acest târâie-frâie, fiul iadului! Nici mormântul n-are să-l păzească de mânia noastră! Aduceți-mi-l aici, cu creierii lui puturoși, cu neuronii lui nebunatici, așa, acum lungiți-i nasul! Așa, așa, trageți bine de el, ca să avem de ce-l apuca în timpul execuției! Suflați în foalele din dreapta, vitejilor! În menghină cu el, așa, nituiți-i fruntea de aramă! Așa, încă o dată! Bine! Mai repede cu ciocanu’ ăla! Hei! Acu’ trageți-l de strunele nervilor, ca să n-o șteargă așa de repede ca ăla de ieri! Să simtă bine gustul de tortură, să simtă răzbunarea noastră! Așa! Haideți! Ha!

Și striga așa întruna, țipa, urla cât îl ținea gura, și-i țineau isonul doar suflarea foalelor și loviturile țiuitoare pe fierul nicovalei, după care se auzi deodată un strănut și un răcnet mare de triumf, bufnind din patru gâtleje; ceva începu să foșnească dincolo de perete și am auzit cum ușa se deschide; privind prin crăpătură, am văzut cum ies tiptil pe coridor niște necunoscuți și, nu-mi veni să cred ochilor, i-am numărat, erau cinci. Au coborât pe scări, s-au închis în pivniță, rămânând acolo multă vreme, iar spre seară s-au întors în odaia lor, erau din nou patru, și eră liniște la ei, de parcă i-ar fi înghițit moartea. M-am întors înapoi la cărțile mele, dar toată povestea asta nu-mi dădea pace deloc și am hotărât să n-am odihnă până n-o voi cerceta cu amănuntul. A doua zi, cam la aceeași oră, pe la prânz, iar se auziră ciocanele, iar începură să sufle foalele și același bas înspăimântător începu să urle:

— Haideți, fii ai răzbunării! Mai repede, vitejii mei electriști! Desfășurați-vă, ce mai stați! Așa, turnați acu’ iod, turnați protoni! Puneți-l aici mai repede pe mârșăvistul ăsta, bot-neșters, așa-zis-filozof, răufăcător perpetuu, dați-mi-l încoa’ să-l apuc de năsoiul lui și să-l trag, călcându-l, în moarte bruscă și înceată! Hai, suflați în foale!

Apoi iar se auzi strănutul și răcnetul, înăbușite cu forța, și iar ieșiră cu toții tiptil din odaie, și numărându-i, din nou am găsit cinci, când au coborât în pivniță, și patru, când s-au întors. Văzând, așadar, că numai aici pot să pătrund taina, m-am înarmat cu un pistol-laser și, în zori de zi, am coborât și — eu în subterană. N-am găsit însă nimic în afară de tinichele strivite și carbonizate, așa că m-am cuibărit în colțul cel mai întunecat, acoperindu-mă cu o mână de paie. Am stat la pândă, până ce, pe la prânz, se auziră sus cunoscutele zgomote și țipete și, ceva mai apoi, ușa se deschise și patru legarieni l-au introdus pe al cincilea, legat cu frânghii.

Al cincilea era îmbrăcat într-un caftan de modă veche, zmeuriu, cu găitan la gât, și căciulă cu panaș; rotunjor la figură, avea un nas cât toate zilele, iar gura, strâmbă de frică, mormăia ceva fără încetare. Ferecând ușa, legarienii, la semnul celui mai mare, îi rupseră prizonierului lanțurile și începură să-l croiască strașnic pe unde se nimerea, urlând pe-ntrecute:

— Na, pentru prorocirea fericirii! Na, pentru perfecțiunea ființei! Și asta, pentru rețeta existenței! Pentru floarea de trandafir! Și mai na, și pentru un mod de viață egal tuturor! Și pentru colectivitatea altruistă! Și asta, pentru sufletul romantic!

Și-l pocneau, și-l trăsneau, de era să-și dea duhul, dacă n-aș fi scos de sub paie țeava pistolului-laser, semnalându-mi astfel prezența. Când se îndepărtară de victimă, i-am întrebat de ce chinuiesc astfel o persoană, care nu este nici tâlhar, nici un derbedeu aflat în afara legii, căci după găitanul de la gât și după culoarea zmeurie a caftanului se vedea că era un soi de om învățat. Ei se fâstâciră de-a binelea, tot aruncându-și privirile către armele lăsate lângă ușă, dar când am apăsat mai tare pe trăgaci, amenințându-i, au renunțat la intențiile lor și, lovindu-și coatele, îl invitară pe cel mai mare, cu glas gros de bas, să vorbească în numele tuturor.

— Să știi, veneticule — mi se adresă acesta — că aici n-ai de-a face cu niscaiva sadiști, maltretiști sau alți degenerați ai neamului roboților și, deși groapa asta nu prea e un loc de cinste, ceea ce se întâmplă în ea este o treabă peste măsură de frumoasă și lăudabilă!

— Frumoasă și lăudabilă? — am sărit eu în sus. Ce-mi tot înșiri dumneata, legarian nesuferit? Doar am văzut cu ochii mei cum v-ați repezit la zmeuritul ăla, călcându-l în picioare ca niște ieșiți din minți! Tot uleiul v-a zburat din încheieturi de atâtea lovituri! Și mai aveți îndrăzneala s-o numiți un lucru frumos?

— Dacă Străinimea Voastră o să mă tot întrerupă — zise vocea de bas — atunci n-ai să afli nimic, așa că te rog să-ți pui lacăt la gură, altfel o să-ntorc foaia. Bagă-ți bine în cap, că aici ai de-a face cu cei mai de seamă fizicieni, cu cei dintâi ciberneri și electriști, într-un cuvânt, cu elevii mei, vigilenți și iuți la minte, cei mai inteligenți din întreaga Legarie, pentru că eu însumi sunt profesor al celor două materii de semne contradictorii, fondatorul recreatisticii omnigenerice, Vendețius Ultoric Amenty, nume ce se explică prin faptul că eu am consacrat totul ideii de răzbunare, și nume, și prenume, și supranume, și toate celelalte. Până la moarte, împreună cu credincioșii mei discipoli, voi face totul ca să răzbun neamul legarienilor pentru rușinea și suferințele sale. Pentru asta îl avem aici pe târâtura asta ticăloasă, în caftan zmeuriu, cu numele în veci blestemat de Malapuciu vel Malapuțius Chiflos, care i-a nefericit pe toți legarienii hoțește și intenționat pentru totdeauna! Le-a stârnit în suflet apetitul pentru monstruozități, i-a înhăitat, i-a ticăloșit, i-a împicnit cum a vrut și pe urmă el însuși, temându-se de groaznicele urmări, s-a ascuns în fundul pământului cu atâta viclenie, că nu-l mai ajunge nici o pedeapsă!

— Nicidecum, Luminăția Voastră Neștiută! Eu, totul… fără să vreau! N-a fost voia mea, altfel trebuia să fie… — spuse gemând și stând în genunchi năsosul în haine zmeurii. Eu ascultam și priveam, fără să înțeleg ceva, iar vocea de bas reluă:

— Varmoganțius, suflețel iubit, dă-i una în scăfârlie rotunjelului ăstuia cu gura mare!

Și imediat unul din fidelii discipoli execută ordinul, că se auzi până-n fundul pivniței. Atunci am intervenit:

— Până la lămurirea lucrurilor interzic categoric orice maltratare, și să știți că nu mă joc cu pistolul, iar dumneata, profesore Ultoric Vendețius, spune ce-ai de spus!

Profesorul bombăni ușor, apoi își umflă pieptul și reluă solemn:

— Străine, ca să poți înțelege ce și cum s-a întâmplat spre marea noastră nenorocire și de ce noi, cei patru aici de față, renunțând la viața lumească, am întemeiat ordinul micilor fierari înviați, ca să ne consacrăm restul zilelor noastre numai dulcei răzbunări, trebuie să-ți dezvălui în câteva cuvinte istoria noastră, de la facerea lumii…

— Nu s-ar putea începe de undeva, mai aproape? — i-am zis, de teamă că o să-mi amorțească mâna sub greutatea țevilor-laser.

— Nici gând, Străinimea Voastră! Ascultă dară, cu atenție… Ști bine că umblă tot felul de vorbe despre așa-numitele fețe-palide, care au meșterit în retorte neamul roboților, dar orice minte învățată știe că asta e o minciună, adică un mit luat din altă parte… Pentru că, în realitate, la început a fost numai o Ceață Întunecată, iar în Ceața asta — Magnetismul, care a pus în mișcare atomi; rotindu-se, un atom lovea un alt atom și așa a apărut Străcurentul și o dată cu el Prima Lumină… din care s-au aprins stelele, planetele s-au răcit și în adâncurile lor au apărut Strămașele, mici-mititele, iar din acestea s-au născut Strămașinuțele, iar din acestea au apărut Mașinile Primitive din respirația Sfintei Statistici. Nu știau încă să socotească, în afară de „în doi timpi și trei mișcări” și „opt și cu-a brânzei nouă”, și mai apoi, datorită Evoluției Naturale, au ajuns la „mii și sute, toate slute”, până ce s-au născut din ele Multistatele și Omnistatele, iar din acestea din urmă a apărut Maimuțorobotul, iar din el, în sfârșit, strămoșul nostru, Automatus Sapiens…

Pe urmă au apărut roboții de peșteră, mai târziu roboții de pășune și, când ăștia s-au înmulțit, au apărut statele. Roboții antici produceau electricitatea dătătoare de viață, pe cale manuală, prin frecare, cu mare efort. Fiecare feudal avea câte o duzină de vătafi, iar vătafii aveau iobagii lor, și unii îi frecau pe ceilalți ierarhic, de jos în sus, pe scara societății, cât îi țineau puterile. Și efortul manual a fost înlocuit de mașină, atunci când Condelus Sifilacus a născocit frecătoarea, iar apoi Crupon din Pareza, prăjina de prins trăsnetele. În felul acesta a început epoca bateriilor, epocă aspră pentru toți cei ce nu posedau proprietăți personale acumulatorice și soarta lor depindea de starea cerului, pentru că pe vreme frumoasă, neputând să mulgă norii, trebuiau șă-și încropească rezerva de wați, cerșindu-i unul câte unul. Greu era pe atunci, căci cine înceta să se frece sau să mulgă norii, acela pierea în mizerie din cauza descărcării definitive. Și așa își făcu apariția un învățat, din iad de neamul lui, un combinator-intelectual-perfecționist, căruia în tinerețe, ca urmare a intervențiilor satanice, nimeni nu i-a zdrobit căpățâna în bucățele și ăsta a început să tot spună și să expună cum că modurile tradiționale, adică paralele, de efectuare a legăturilor electrice, nu sunt bune de nimic și că trebuie să se facă după scheme noi, adică în șir. Căci dacă, într-un șir, unul se freacă, îndată îi încarcă pe ceilalți, chiar pe cei mai îndepărtați și atunci fiecare robot va stropi cu curent până la siguranțele superioare, aflate în nas. Și așa își tot înșira planurile, și-și demonstra electroaiele, că până la urmă i-a convins pe toți să deconecteze vechile circuite paralele și să aplice noua electrotehnică Chiflosiană. — în acest moment al excursului său, profesorul s-a lovit de câteva ori cu capul de pereți, după care, dându-și ochii peste cap, a grăit mai departe; așa am înțeles de ce fruntea lui este năpădită de atâtea nemaipomenite cucuie. — Și atunci, continuă el, unul din doi se băga sub masă, zicând: „De ce să mă frec eu, las’ să se frece vecinul, că totuna e”. Iar vecinul făcea la fel, dar în sens invers și s-a produs o asemenea scădere de tensiune, că a fost nevoie să se pună deasupra fiecăruia niște controleriști intenționați, iar deasupra acestora, alții, superiori. Și a venit atunci elevul lui Malupțius, pe nume Celzius Înșelaus, cu ideea ca fiecare să frece nu propria persoană, ci pe cel de alături, iar după el a venit Fafațius Altruțius cu un plan de bătători-chinuitori, iar după aceasta a venit Macundrel Cibe-roi, zicând că ar fi bine să se înființeze cursuri locale de masaj și cluburi, iar după el a apărut noul teoretician-electrician, Curupiel Gargazon, zicând că nu e bine să se mulgă norii cu forța, ci să fie gâdilați ușor, adică să fie luați cu binele, până ce vor slobozi curentul, iar după el Rangoteus din Leyda, iar după el Crostofil Neutrus, care zicea să se facă niște autofreci, numite și lafrecate sau înfrecate, precum și Râtoslav Cumofi, care, în afară de bătaie, a fost de părere să se frece orice s-ar nimeri, fie și cu de-a sila. Din cauza atâtor diferențe de opinii s-a ajuns la supărări, de la supărări la înjurături, de la înjurături la insulte, iar de la insulte la îngroparea lui Fareus Purdeflax, prințul moștenitor al tronului Tăbloșilor, și așa a izbucnit războiul între cuproșii legarici, din neamul cuproamenilor, și împărăția legariană a laminatorilor la rece — și a durat treizeci și opt de ani, și apoi încă doisprezece, pentru că spre sfârșit nu s-a putut distinge în grămada de moloz cine e deasupra și au trebuit s-o ia de la început cu bătaia. Și pentru toate incendiile și mormintele, pentru necurentul general, pentru devatizare, pentru totala scădere a tensiunii vitale sau, cum o numea poporul, „malapuceală”, pentru toate astea de vină a fost blestematul ăsta de târâtor, ieșit din fundul iadului, cu ideile lui trăsnite!!!

— Eu am avut intenții cinstite! Vă jur, Laseritatea Voastră! Mi-am încordat mintea numai pentru fericirea generală, dorind numai binele! — începu să se tânguie în genunchi Malapuțius, de-i tremura năsoiul. Dar profesorul îl pocni o dată zdravăn și continuă:

— Toate astea s-au întâmplat acum două sute douăzeci și cinci de ani. Așa cum ușor îți poți închipui, mult înaintea izbucnirii marelui război legarian, înaintea mizericiunii generale, Malapuțius Chiflos, după ce a dat la iveală o puzderie de lucrări teoretice, în care a băgat cu răutate tot felul de basme mincinoase, a murit, mulțumit de sine însuși, ba chiar cu totul încântat de propria sa persoană, căci în testament a lăsat scris că nădăjduiește să fie numit „Benefactorul Ultimativ al Legariei”. Deci, când a venit momentul, n-am mai avut cu cine să ne judecăm, cui să-i prezentăm socotelile, de pe cine să smulgem încet tabla în fâșii. Atunci, eu, Străinimea Voastră, descoperind Teoria Duplicării, într-atât am studiat scrierile lui Malapuțius cât a fost nevoie ca să pot extrage din ele algoritmul, iar acesta, introdus în mașinuța numită Recreator Atomarius, a fabricat ex atomis oriundum-gemellum un alt Malapuțius Chiflos, identic, dar în cazul acesta liber ales. Asta și facem acum: în fiecare seară îl judecăm cum se cuvine în privința asta, iar când îl aruncăm în mormânt, a doua zi ne răzbunăm din nou pentru strâmbătatea făcută neamului nostru, și așa va fi mereu, în vecii vecilor!!

Cuprins de groază, i-am răspuns pe dată:

— Cred că domniile voastre v-ați ieșit cu totul din minți, dacă vă închipuiți că acest cetățean, cu totul nevinovat, pe care în fiecare seară, după cum aud, îl laminați la rece de atomi, trebuie să răspundă pentru fapte — las la o parte ce fel de fapte — ale unui învățat care a murit de-a binelea, acum trei veacuri!

Dar profesorul răspunse:

— Atunci cine e acest îngenuncheat năsos, câtă vreme el însuși se numește pe sine Malapuțius Chiflos? Cum te numești, canalie spurcată?

— Ma… Malapuțius… Chi… flos…, Absolutatea Voastră… — icni năsosul.

— Dar acesta nu-i același — i-am spus.

— Cum nu-i același?

— Păi, cu adevărat ai zis, învățate profesor, că acela nu mai trăiește!

— Dar noi l-am înviat!

— Poate pe un altul, aidoma, geamăn, dar nu același, identic!

— Dovedește-ne dumneata asta!

— N-am să dovedesc nimic — am răspuns, căci am aici, în palmă, o țeavă de laser, și, în afară de asta, știu bine, stimați învățați, că invitația de a dovedi asta e plină de primejdii, căci neidentitatea identității recreația ex atomis individui modo algorytmico este vestitul Paradoxon Antinomicum, adică Labyrinthum Lemianum, descris în cărțile acelui laborofil numit și Avocatus Laboratoris. Așa că, fără dovezi, ci cu arma vă oblig să-i dați drumul de îndată năsosului ăstuia și să nu îndrăzniți să treceți la bisarea maltratării lui!!

— Mare mulțămită, Milosârdia Voastră!! — strigă cel îmbrăcat în caftan zmeuriu, ridicându-se în picioare. Uite aici — și se bătu peste buzunarul umflat — aici am noi formule și modele cu care-i pot ferici pe legarieni cu adevărat și pe deplin; este un cuplaj, adică o legătură posterioară, nu lineară, care mi s-a strecurat din greșeală în calcule acum trei sute de ani!! Alerg îndată să pun în aplicare această mare noutate!!

Și, într-adevăr, în ochii noștri, ai tuturor, încremeniți, a și pus mâna pe zăvor, dând să iasă. Atunci, am lăsat în jos mâna care-mi înțepenise pe armă și întorcându-mă spre profesor, i-am spus:

— Îmi retrag pretențiile — să facă domnia-ta ceea ce se cuvine.

Cu un strigăt scurt, se repeziră toți patru asupra lui Malapuțius, îl trântiră la pământ și-l tăbăciră bine, până-și dădu sufletul.

Apoi, trăgându-și suflarea, își încinseră caftanele, își îndreptară eșarfele sfâșiate, mi se înclinară cu răceală și ieșiră unul după altul din văgăuna aceea, iar eu am rămas singur, cu greul pistol-laser în mâna tremurândă, plin de uimire și melancolie.

Aceasta fu povestea plină de învățăminte pe care, la cererea regelui Sugrumunc al Fierasiei, a spus-o constructorul Trurl, pe care regele îl chemase la el. Iar când monarhul îi mai ceru și alte lămuriri cu privire la perfecționarea nelineară, Trurl îi spuse:

— Aflându-mă pe planeta Țambalia, am văzut urmările acțiunilor întreprinse în spiritul perfecțiunii. Țambalierii aveau demult alt nume, cel de hedofagi, sau felixobali, sau mai pe scurt pur și simplu fericiții. Când am ajuns la ei, se aflau tocmai în Epoca Mulțimilor. Fiecare țambalian, adică fericit, stătea în palatul lui, pe care i-l făcuse automatera (așa numesc ei pe sclavele lor zornăitoare), cu miresme udat cu tămâie tămâiat, electric mângâiat, în aur și argint înfășat, prin nestemate tăvălindu-se, printre comori plimbându-se, în brocart înotând, de ducați tot sunând, cu garda pe uliță, cu haremul în pivniță, tot suflând în trâmbiță, și cu toate astea, oarecum ciudat de nemulțumit, ba chiar posomorât. Și doar erau de toate acolo! Pe planeta aceea reflexivul „se” era tocmai pe cale de dispariție, căci acolo nimeni nu se plimba, nimeni nu se hrănea din butelia de Leyda, nimeni nu se distra, nimeni nu se dragostea, ci un Plimbător îl plimba, Hrănitoarea îl hrănea, Distrătoarea îl distra și nici să zâmbească nu putea, căci și treaba asta o făcea în locul lui un automat special. Și așa, înlocuit în toate, cât se poate de bine, de către mașini, plin de ordine și medalii, pe care automatele servile i le atârnau de gât câte cinci până la cincisprezece pe minut, năpădit de furnicarul auriu de mașinici și mașinuțe care-l parfumau, îl masau, îi aruncau priviri galeșe, îi șopteau vorbe dulci la ureche, îi îmbrățișau genunchii, îi cădeau la picioare și-l sărutau fără-ncetare pe unde se nimerea, acel fericit vel hedofag vel țambal se învârtea de colo-colo singur-singurel, în zgomotul îndepărtat al preaputernicelor Fabricătorii, care, învăluind în cerc tot orizontul, lucrau zi și noapte, făcând să zboare din ele trenuri de aur și gâdilitoare de lanțuri, bărbițe și papuci perlați, sceptre, mere, carete, epoleți, spinele, făptele, pianole și milioane de alte instrumente și minunății, ce fac tot deliciul. Mergând pe drum, a trebuit să mă apăr de mașinile care-mi propuneau să-mi slujească, iar pe cele mai insistente le-am pocnit zdravăn, căci se țineau de mine ca scaiul, vrând cu tot dinadinsul să-mi fie de folos; în sfârșit, reușind să fug din calea lor, am ajuns în munți și am zărit acolo o cireada mare de mașini turnate în aur, care astupau intrarea în peșteră, iar prin crăpătura unei stânci se vedeau ochii ageri ai unui țambal, care fugise de fericirea generală ca să se ascundă tocmai aici. Văzându-mă, începură de îndată să mă maseze, să-mi facă vânt cu evantaiele, să-mi șoptească basme la ureche, să-mi sărute mâinile, să-mi propună tronuri și m-am salvat numai datorită faptului că stânca ascunsă în peșteră s-a dat la o parte și a binevoit să mă lase înăuntru. Acel țambal era pe jumătate ruginit, dar destul de bucuros de acest lucru și mi-a destăinuit că este ultimul înțelept dintre țambaliști; nu era nevoie să-mi spună că bunăstarea jenează mai rău decât mizeria, când este exagerată, fiindcă înțelegeam și sigur, căci ce se mai poate face oare, câtă vreme totul este posibil? Și cum să alegi, când, înconjurată de prăpăstiile raiurilor, ființa inteligentă se tâmpește în această lipsă de alegere, afumată cu totul de îndeplinirea automată a visurilor? Am discutat cu înțeleptul acela, care se numea Trizuvius Bucățoi, stabilind că aici e nevoie de mari învelitori și de un Complicator-Deperfector Ontologic, altfel suntem la un pas de pieire. Încă demult, Trizuvius născocise o complicătorie, ca mod de ușurare a existenței; atunci l-am scăpat de greșeala care consta în aceea că el voia pur și simplu să îndepărteze mașinile cu ajutorul altor mașini, adică devoratoare, zgândăritoare, chinuitoare, strivitoare, smulgătoare și bătătoare. Aceasta n-ar fi fost altceva decât gonirea diavolului cu ajutorul Satanei și totodată o simplificare și nu o complicătorie; istoria, după cum se știe, nu este reversibilă și nu există altă cale spre frumoasele vremuri de altădată, decât prin visuri și închipuiri.

Am pornit apoi împreună cu el prin câmpia cea mare, toată presărată cu ducați, că te cufundai în aur și, gonind cu bățul droaia de nesuferite fericitoare, zărirăm niște țambali-hedofagi zăcând amețiți de atâta electrobeție, complet răsfățați, sughițând ușor; la vederea acestei dezvoltări prea dezvoltate și exagerări prea exagerate, ni se rupea fiecăruia sufletul de compătimire și de jale. La rândul lor, alți locuitori ai autopalatelor se porneau pe cibercerturi și tot felul de ciudate nebunii, unii ațâțau mașinile între ele, alții spărgeau cele mai prețioase vaze și alte asemenea comori, căci nu mai puteau suporta să fie înconjurați de atâtea frumuseți, trăgeau cu tunul în briliante, ghilotinau urechierele și porunceau ca diademele să fie trase pe roată sau se ascundeau pe sub streșini și acoperișuri fugind din calea vieții prea dulci, ori cereau mașinilor să-i fărâme pe rând sau pe toți deodată. Dar nimic nu era de folos, căci toți piereau de atâtea mângâieri, deși fiecare în alt mod. L-am sfătuit pe Trizuvius să nu oprească pur și simplu făbricătoria, căci a nu îndulci îndeajuns este la fel de rău ca a îndulci peste măsură, dar el, în loc să lucreze din plin la complicătoria ontologică, se apucă să arunce în aer automaterele. Foarte rău a procedat, căci sărăcia începu să-și arate colții, dar el n-o mai apucă, fiindcă năvăliră, nu se știe de unde, asupră-i o întreagă turmă de autocochete, niște flirtiere și seducătoare se lipiră de el, sugându-l cu totul, îl împinseseră în sărutătorie, îl amețiră cu îmbrățișătoarele, orbindu-l și țintuindu-l de-a binelea, că până la urmă pieri de atâtea nemăsurate mângâieri, strigând „ajutor” și rămase în pustiu, acoperit cu o movilă de ducați, în armura lui prea scurtă, pârlită de pasiune mecanică. Așa se întâmplă cu înțeleptul acesta nu prea înțelept, o, rege — încheie Trurl, dar când văzu că și aceste vorbe nu-l satisfăcură pe Sugrumunc, îi zise:

— Atunci, la drept vorbind, ce dorește Maiestatea Voastră?

— Constructorule! — răspunse regele. Ziceai că poveștile tale sunt pline de învățăminte, dar eu nu văd deloc așa ceva. Recunosc că sunt nostime și de aceea vreau să mi le povestești mai departe, și asta fără întrerupere.

— Maiestate! — continuă atunci Trurl. Doreai să afli de la mine ce este perfecțiunea și cum poate fi atinsă, dar te-ai arătat inaccesibil pentru ideile și învățămintele profunde, de care sunt pline istoriile mele. Dorești, într-adevăr, să te distrezi, dar nu să înveți câte ceva — iar când mă asculți, cuvintele pe care ți le sădesc câte puțin în minte acționează și vor acționa asupra ta asemenea unei mine cu acțiune întârziată. Păstrându-mi speranța, îngăduie-mi deci să-ți prezint o întâmplare aproape adevărată, încurcată și neobișnuită, care, poate fi-va de folos și Consiliului Tău de Coroană.

Ascultați, domnii mei, istoria lui Prohabicus, regele țâmbrilor, deutonilor și nătăgoților, pe care poftele sale l-au dus la pierzanie.

Prohabicus se trăgea din marele neam al ghințanilor, neam împărțit în două mari ramuri: ramura drepților, care stăpânea, și a stângilor, numiți și lastângacotitori, care fuseseră îndepărtați de la putere și din cauza aceasta erau plini de ură față de domnitori. Părintele lui, pe nume Holerion, avusese o legătură morganatică cu o mașină obișnuită, care știa să coasă brățări la carâmbii cizmelor și Prohabicus a moștenit din partea mamei înclinația spre cizmărie, iar din partea tatei timiditatea și lascivitatea. Văzând aceasta, dușmanii tronului, ghințanii stângi, hotărâră să facă în așa fel ca propriile lui pofte să-l distrugă. Îi trimiseră atunci un ciberner pe nume Hâtrian, care se pricepea la ingineria sufletelor și intrând în grațiile regelui, acesta îl făcu Arhiînțelept al Coroanei. Îndemânaticul Hâtrian încercă diferite procedee ca să potolească pasiunile lui Prohabicus, socotind în sinea lui că din cauza lor, acesta va slăbi și se va jigări într-atâta, că va lăsa tronul orfan. Îi construi deci o drăgosterie și un erotodrom, îl împinse în mari ciborgii, dar firea oțelită a regelui rezistă la toate ispitele; atunci, nerăbdători, ghințanii stângi cerură ca trimisul să-și atingă cât mai repede scopul dorit de ei, prin metodele cele mai subtile pe care le cunoaște.

— Oare ar trebui — îi întrebă el la consfătuirea secretă din tainițele palatului — ar trebui să-i provoc regelui un scurtcircuit sau să-i demagnetizez într-atâta memoria, încât să înnebunească de-a binelea?

— Niciodată — îi răspunseseră stângii ghințani. Nu vrem ca pieirea regelui să apese pe umerii noștri; mai bine Prohabicus să se înece în propriile lui dorințe, mai bine să-l mănânce și să-l ucidă propriile-i pofte, nu noi!

— Bine — le răspunse Hâtrian — atunci am să-i întind niște capcane împletite din visuri, mai întâi am să-l zgândăr cu o momeală, ca, apucând-o, să-i prindă gustul, și pe urmă singur o să alerge după nebunii închipuite, iar când s-o încurca în visurile care stau la pândă, atunci am să-i vin de hac cu erotoliera, că n-o să se mai întoarcă viu la realitate!

— Bine, bine — aprobară ei — nu te mai lăuda, cibernerule, căci nu de vorbe avem nevoie, ci de fapte; vrem ca în sfârșit Prohabicus să ajungă regicid, adică propriul său asasin!

Atunci cibernerul Hâtrian se apucă zdravăn de lucru și munci un an întreg, cerând mereu de la vistierul regal noi grămezi de aur, aramă, platină și pietre scumpe, fără număr; iar când Prohabicus nu-și mai putea ascunde nerăbdarea, îi repeta întruna că făurește pentru el ceea ce, desigur, nu are nici un rege pe lume!

După un an fură scoase în mod solemn din atelierul ciberneresc trei dulapuri imense, care fură așezate în anticamera apartamentelor personale ale regelui, căci nu intrau pe ușă. Auzind pașii servitorilor și tot felul de zgomote, Prohabicus ieși să vadă ce e, și zări lângă pereți cele trei dulapuri uriașe, înalte de patra stânjeni, încrustate cu pietre prețioase. Primul, numit și Cutia Albă, era, tot, din sidef și albite arzătoare, al doilea, negru ca noaptea, era plin de agate și morioane, al treilea, roșu ca focul, era făcut din rubine și spinele. Fiecare avea picioarele sculptate ca niște grifoni înaripați, din aur, canaturile ușilor poleite, iar în mijloc un miez electronic, plin de visuri, care se depănau singure, neavând nevoie de nimeni ca martor sau participant. Auzind explicațiile, regele Prohabicus se miră din cale afară și se răsti cam așa:

— Ce mi-ai meșterit aici, Hâtriane? La ce naiba să se apuce dulapurile să viseze? Ce folos am eu din asta? Și, în genere, de unde se poate ști că lor le trece prin cap ceva?

Atunci Hâtrian, făcând o adâncă plecăciune, îi arătă regelui șirurile de găurele în canaturile dulapurilor, urmând una după alta de sus până jos, cu inscripțiile pe tăblițe sidefii, iar regele, cu mirare crescândă, citi:

„Vis de război cu fortărețe și dame” — „Vis despre un oștean-leuștean” — „Vis cu cavalerul Fârtan și frumoasa Ramolda, fiica lui Hetericus” — „Vis cu cibermarini și cimarinați” — „Alcovul prințesei Hopsala” — „Sarmatul sau tunul fără pulbere și ghiulea” — „Salto erotale sau acrobația amoristică” — „Visul dulce în brațele Octopinei octomângâietoare” — „Perpetuum amorabile” — „Vă servim, pe lună plină, tăiței din plumb, nu din făină” — „Micul dejun cu fecioare și muzică” — „Cum să vătuiești soarele pe dedesubt, ca să ardă plăcut” — „Noaptea de nuntă a prințesei Nemulsida” — „Visul despre cartof în pantof” — „Despre pisicesc” — „O, la, la, Doamne Sfinte” — „Ciborgii fructifere, sau ciberele gungurind cu perele, compot de cucută și delicioase impudiprune” — „Cum s-au iubit turburelul cu turturica” — „Vis plin de voluptate, jucăuș, cu pâine prăjită” — „Mona Liza, sau labirintul dulcelui infinit”.

Regele trecu la al doilea dulap și citi:

„Visuri — ațipeli și jocuri”. Și mai departe: „De-a spânzuratul și spânzurata” — „De-a sărata-piperata” — „De-a Klopstok și criticii” — „De-a fetița-nătărița” — „Dă-i peste bot” — „De-a plăpumioara cu găurele” — „De-a contemplatoarele” — „Dă-i peste bot încă o dată” — „De-a călcâiele-muncite și muncile-ncâlcite” — „De-a călăiehnica sau de-a tăiatul și decupatul” — „De-a drăcușorul” — „De-a ciborgina” — „De-a toarnă-oricui” — „De-a cibaiadera” — „De-a cibernerul șr cibernanta” — „De-a goana după podoabe”. Hâtrian, inginer al sufletelor, îl lămuri pe dată că fiecare vis se deapănă singur, până când cineva își introduce contactul — care se găsește pe lănțișorul de ceas — în perechea de găurele corespunzătoare; în felul acesta își face legătura cu visul din dulap și asta atât de perfect, încât acel vis se produce parcă aievea, în ochii tuturor, pipăibil și fără deosebire. Regele, murind de curiozitate, apucă lănțișorul ceasului și-l contactă la nimereală cu Cutia Albă acolo unde scria: „Micul dejun cu fecioare și muzică”. Abia își făcu legătura, că îndată simți cum îi cresc pe spinare niște țepi, cum îi apar niște aripi uriașe, cum mâinile și picioarele i se transformă în labe mari cu gheare, iar din gura, brăzdată cu șase rânduri de colți, ieșea fum de pucioasă cu flăcări. Se miră deci din cale afară și vru să tușească, dar din gâtlej îi ieși un răcnet ca de trăsnet, de se cutremură pământul. Se miră și mai tare, căscă ochii cât cepele, spulberă întunericul cu propria-i suflare de foc și ce să vezi: tocmai atunci, în lecticile verzi ca salata, ascunse după perdele, sosesc fecioarele, câte patru în fiecare lectică, și parfumate de-ți lasă gura apă. Masa era deja pusă, piperul și sarea la locul lor, regele se linse pe buze, se așeză comod și începu să le ia pe rând din lectică și să le curețe ca pe alune; i se înnegurară ochii de plăcere, căci ultima fecioară era atât de bine legată, de durdulie, că plescăi din limbă, mângâindu-se pe burtă și vru să mai repete o dată jocul, dar ceva fulgeră și se trezi. Se uită în jur și se văzu iar ca înainte, în anticamera palatului, alături de Arhiînțeleptul Hâtrian, și în față dulapurile cu visuri strălucind de pietre nestemate.

— Ți-au plăcut fecioarele? — întrebă Hâtrian.

— Cum să nu, dar unde-i muzica?

— Din păcate s-au defectat clopoțeii — îl lămuri cibernerul. Poate Maiestatea Voastră dorește să încerce alt vis, la fel de gustos?

Regele voia, ce mai vorbă, dar din alt dulap. Se apropie deci de cel negru și se contactă cu visul intitulat: „Despre cavalerul Fârtan și frumoasa Ramolda, fiica lui Hetericus”.

Se uită și-și dădu seama că se află în epoca romantico-electrică, iar el însuși, înfășurat numai în oțel, stă într-o pădure de mesteceni, în fața lui un balaur pe care tocmai îl omorâse, mai încolo arborii foșnind, zefirul adiind și un râușor curgând. Se uită în apă și în oglinda ei se zări pe sine sub chipul lui Fârtan, cavalerul de înaltă tensiune, luptătorul de neînfrânt. Întreaga istorie a faptelor sale cavalerești o avea înscrisă pe armură și și-o amintea cât se poate de bine. Zăvorul vizierei i-l îndoise cu palmele, în spasmele dinainte de moarte, Morbidor, învins la modul fârtanic, țâțânele cuiraselor pentru șolduri i le frânsese Fierilă Bătălău, niturile brasardelor i le rosese de jur-împrejur, înainte de a-și da sufletul, Râpuș Botosu, grilele i le strivise cu ultimele puteri Monstrițius Ruian și, de asemenea, șuruburile, cotierele, clanțele, șaibele anterioare și posterioare, încheieturile, zăvoarele și genunchi erele purtau urmele harței blindajelor. Își privi scutul — mirosea cu totul a ars de pe urma trăsnetelor, spinarea în schimb îi era ca la prunci, complet neruginită, căci nimănui nu-i întorsese spatele în lupta armată! Dar puțin i-a păsat de asta, se poate spune, căci gloria nici nu l-a răcit, nici nu l-a aprins; dar, amintindu-și de Ramolda, se urcă pe cal și începu s-o caute prin tot visul. Ajunse la cetatea întărită a tatălui ei, prințul Hetericus, bârnele podului suspendat trosniră sub greutatea armăsarului și a călărețului, și însuși prințul îi ieși înainte cu brațele deschise, să-l întâmpine și să-l conducă în palat.

Tare-i mai ardeau cavalerului călcâiele după Ramolda, dar nu se cădea să întrebe dintr-o dată, și în vremea asta bătrânul prinț îi spuse că în castel se mai află încă un cavaler străin, Vinodur, din neamul polimericilor, spadasin de frunte, care nu visează nimic altceva decât să se bată în duel cu Fârtan. Și iată-l și pe Vinodur, zvelt și iute; îi iese înainte, spunându-i:

— Știi câ o doresc pe superexpansiva Ramolda, cu șoldurile de mercur, cu sânul pe care nici un diamant nu-l poate desena, cu privirea ei megnetică! Ea ți-este ție făgăduită, dar eu te chem la luptă pe viață și pe moarte, ca să vedem care din noi va avea parte de ea!

Și aruncă mănușa albă, de nailon.

— După turnir facem îndată nunta, adăugă prințul-tată.

— De acord, răspunde Fârtan, iar Prohabicus, aflat în pielea lui, își zice: Am s-o iau după nuntă și o să mă trezesc îndată, ce-mi pasă! Naiba l-a adus pe Vinodur ăsta!

— Încă astăzi, cavalere — adăugă Hetericus — te vei întâlni pe acest pământ, bătătorit de lupte, cu acest Vinodur polimeric; veți lupta la lumina torțelor, și-acum vă invit în apartamentele voastre!

Prohabicus, aflat în pielea lui Fârtan, o cam băgă pe mânecă, dar ce putea face? Se duce deci în apartamentul ce-i fusese destinat; după o clipă aude un ciocănit ușor în ușă, și tiptil-tiptil, pe nesimțite, se strecoară înăuntru o bătrână ciberitoare, îi clipește din ochi și-i spune:

— Cavalere, să nu-ți fie teamă de nimic, o vei cuceri pe frumoasa Ramolda și astăzi încă te va legăna la sânul ei de argint! Ea numai la tine se gândește, zi și noapte! Să nu uiți, însă, să ataci cu curaj; Vinodur n-o să-ți poată face nimic, vei învinge!

— Așa se spune numai, ciberitoare dragă — îi răspunde cavalerul — dar dacă n-o să meargă totul ca pe roate? Dacă o să mă-mpiedic, să zicem, sau n-o să mă pot apăra la timp? Nu pot risca așa, fără chibzuială! Nu știi cumva vreo licoare, niscaiva farmece sigure?

— Hi, hi, hi! chicoti bătrâna. Da’ de unde, cavalere de oțel! Nu există nici un fel de farmece, de fapt n-o să ai deloc nevoie de ele, căci eu știu bine ce-o să fie și te asigur că ai să învingi, fără-ndoială!

— Farmecele ar fi fost totuși mai sigure — îi răspunse cavalerul — mai ales în vis, sau… ia stai, poate că Hâtrian te-a trimis ca să-mi întărești siguranța de sine?

— Nu cunosc nici un Hâtrian — răspunde ciberitoarea — și nu știu despre ce vis vorbești; te afli aievea, cavalerul meu de oțel, și te vei convinge îndată de aceasta, când Ramolda îți va da să guști buzele ei magnetice!

— Ciudat lucru! mormăi Prohabicus și nu luă în seamă faptul că ciberitoarea a părăsit încăperea la fel de încet precum intrase. Oare să nu fie vis? Parcă așa mi s-a părut. Ea a spus că toate sunt aievea. Hm, e greu să mă lămuresc, așa că trebuie să fiu cu mai mare băgare de seamă! Se aud trâmbițele, pasul de fier al cavalerilor înarmați, balcoanele înțesate de lume și cu toții îi așteaptă pe viteji; Fârtan se apropie de arenă, genunchii i se-nmoaie, vede cu câtă dulceață îl privește minunata Ramolda, fiica lui Hetericus, dar nu la ea i-e gândul acum! Vinodur își face apariția în curtea rotundă a palatului, luminată de torțe, și săbiile se încrucișează scrâșnind. Prohabicus o sfecli de-a binelea și hotărî să se trezească, se căznește din toate puterile, dar armura îl ține bine, visul nu-l lasă — iar dușmanul atacă! Tăișurile sfâșie văzduhul, mâna îi amorțește, când dușmanul scoase un strigăt și-i arătă sabia frântă, cavalerul vru să se arunce asupră-i, dar celălalt îi fuge din cale, slujitorii îi întind altă sabie și în aceeași clipă Fârtan vede cum, din grămada de privitori, se îndreaptă spre el bătrâna ciberitoare și-i șoptește la ureche:

— Cavalere de oțel! Când te vei afla lângă poarta deschisă care duce spre pod, Vinodur o să scape sabia, atunci lovește-l cu curaj, acesta fi-va semnul sigur al izbânzii tale!

Spunând acestea în șoaptă, bătrâna dispăru pe dată, iar dușmanul, înarmat cu o nouă sabie, se îndreptă spre el. Lupta reîncepe, Vinodur lovește, de parcă ar fi tăiat cu îmblăciul, dar parcă mai slab ca înainte, respinge tot mai greu loviturile, se descoperă, celălalt prinde clipa potrivită, sabia îi lucește în mână, amenințătoare, așa că, văzând primejdia, Prohabicus își zise: „La naiba cu Ramolda și farmecele ei!” după care se întoarse și o șterse în întunericul nopții pe podul suspendat, cu bârnele duduind. Se opri tocmai în pădure, urmărit de strigăte și de hărmălaia batjocoritoare, și se lovi așa de tare cu capul de un pom că văzu stele verzi, clipi de câteva ori și se pomeni iar în anticamera palatului, în fața Dulapului Negru cu visuri, iar lângă el Hâtrian, inginerul sufletelor, zâmbindu-i strâmb. Zâmbetul acela îi masca cea mai mare dezamăgire, căci visul fârtanico-ramoldian fusese o capcană întinsă regelui; dacă ar fi ascultat Prohabicus sfatul bătrânei ciberitoare, Vinodur, care se prefăcuse numai că-l lăsaseră puterile, l-ar fi străpuns cu sabia lângă poarta deschisă, fapt pe care regele l-a putut evita numai datorită nemaipomenitei sale lașități.

— Ei, ți-a plăcut, Milostive Stăpâne, cu Ramolda? — întrebă pișicherul.

— Da’ de unde! Am renunțat la ea, fiindcă nu era destul de atrăgătoare! — răspunde Prohabicus. Pe lângă asta, s-a mai iscat și o bătaie. Mie-mi plac visurile fără arme și bătălii, înțelegi?

— Cum poftește Maiestatea Voastră — răspunse Hâtrian. Alege, stăpâne, în toate visurile din dulapuri te așteaptă numai delicii.

— O să vedem — răspunse regele și-și făcu contactul cu visul „Culcușul prințesei Hopsala”. Vede o încăpere de o frumusețe rară, toată numai aur. Prin geamurile de cristal străbat razele soarelui ca apa de izvor, iar în dormitorul sidefiu stă prințesa, căscând, și gătindu-se de culcare. Se miră regele Prohabicus văzând-o, vrea să tușească tare, ca să-și anunțe prezența, dar nu poate să scoată nici un sunet măcar, de parcă gura i-ar fi fost astupată. Vru atunci să-și pipăie buzele, dar nici asta nu fu în stare — încercă să miște un picior, dar degeaba, frica îl cuprinse, căută cu privirea un loc unde să se așeze, căci îl pălise slăbiciunea de-atâta frică, dar nici asta nu se putea. În acest timp prințesa căscă o dată, de două ori, mai căscă și a treia oară și unde nu se trânti în pat, toropită de somn, încât regele Prohabicus scârțâi tot, căci el în persoană era patul prințesei Hopsala! Se vede ca visuri zbuciumate o tulburau pe fecioară, căci așa se zvârcolea, așa mi ți-l lovea cu pumnii pe rege, așa-l înghiontea cu piciorușele, că persoana regală, ajunsă pat datorită visului, fu cuprinsă de o teribilă mânie. Se încordă atunci regele, străduindu-se să învingă această a doua lui natură, și garniturile slăbiră, încheieturile se desfăcură, picioarele patului zburară cât colo, în cele patru colțuri, prințesa căzu cu zgomot pe podea, iar el, trezit de propria-i cădere, se pomeni iar în anticamerele palatului, lângă cibernerul Hâtrian, care-l aștepta cu capul plecat.

— A, tu, pușlama! — strigă regele. Cum îți permiți? Cum se poate una ca asta?! Am ajuns să fiu patul altcuiva, în loc ca patul să-mi aparțină mie însumi, lepădătură? Ai cam luat-o razna!

Hâtrian, temându-se de furia regelui, își cere scuze pentru greșeală, îl roagă să-ncerce alt vis și într-atâta îl îndemnă, încât regele, îmbunat, apucă contactul cu două degete, făcând legătura cu visul intitulat „Delicii în brațele Octopinei, cea-de-opt-ori-mângâietoare”. Se uită în jur și se pomenește printre niște gură-cască, într-o piață mare, pe unde trece un întreg alai, numai în mătăsuri, cu elefanți mecanici, museline și lectice din abanos; în mijloc o lectică asemenea unei capele de aur, și în ea, dincolo de cele opt perdele, o ființă minunată, de o frumusețe îngerească, cu un chip strălucitor, cu o privire galactică, cu cercei de înaltă frecvență, încât regele simți cum îl străbate un fior prin șira spinării și vru să întrebe cine e ființa aceasta, cu figura de o frumusețe cerească, dar până să deschidă gura, auzi murmurele de admirație ale mulțimii: Octopina! Vine Octopina!

Și într-adevăr, tocmai se sărbătorea cu cea mai mare pompă și solemnitate logodna fiicei regelui cu un cavaler de peste mări, pe nume Domnusomnu.

Se miră regele că nu el se află în locul cavalerului după ce trecu alaiul, iar porțile palatului se închiseră în fața lui, o porni împreună cu alții din mulțime spre hanul din apropiere; îl zări acolo pe Domnusomnu care, numai în haidaveri de Damasc bătuți cu ținte de aur, cu un ulcior gol după iontoforeză în mână, venea drept spre el; îl îmbrățișă, îl strânse la piept și-i șopti, înfrigurat, la ureche:

— Am întâlnire la miezul nopții cu prințesa Octopina în curtea palatului, în crângul de sârmă ghimpată, lângă fântâna de mercur, dar nu cutez să mă duc, fiindcă de bucurie am băut prea mult și de aceea, te implor, străine care-mi semeni ca două picături de apă, du-te în locul meu, sărută mâna prințesei, numindu-te Domnusomnu, și-ți voi fi recunoscător pe veci!

— De ce nu? — zise regele după o clipă de gândire. Pot să mă duc. Chiar acuma?

— Da, da, grăbește-te, căci tocmai se apropie miezul nopții, dar ține minte, regele nu știe de întâlnirea asta, nu știe nimeni, în afară de prințesă și de un bătrân paznic; când ți-o aține calea, pune-i în mână pungă asta de galbeni și-o să-ți dea drumul fără vorbă!

Regele dădu din cap, luă săculețul cu galbeni și o porni îndată spre palat, căci tocmai atunci ceasurile, cu glas de bufnițe jeluitoare, anunțau miezul nopții. Trecu ca o fantomă pe podul suspendat, aruncă o privire spre adâncul șanțurilor cu apă, se aplecă să nu fie văzut, ferindu-se de drugii ascuțiți, care atârnau de bolta porții și zări în curte, într-un tufiș de sârmă ghimpată, lângă fântâna de mercur, figura, albind în lumina lunii, a minunatei prințese Octopina, și atât de atrăgătoare că-l cuprinse un tremur.

Văzându-l pe rege tremurând atâta în somn, Hâtrian, aflat în anticamera palatului, chicoti ușor și-și frecă mâinile, convins că pieirea regelui e aproape, fiindcă știa cât de zdravăn știe să îmbrățișeze Octopina, iubita octamică, pe nefericitul îndrăgostit! Știa bine cum se pricepe ea să-l împingă în adâncul visului cu sugătoarele și mângâietoarele sale, ca să nu se mai întoarcă niciodată la realitate! Și, într-adevăr, Prohabicus, nerăbdător să guste mai degrabă dulceața prințesei, se furișă de-a lungul zidului, în umbra balcoanelor, ajungând până aproape de figura ei strălucind ca un înger, când, deodată, îi aținu calea bătrânul paznic cu o halebardă în mână. Regele ridică mâna în care ținea galbenii, dar simțind plăcuta lor greutate, îl cuprinse părerea de rău — cum așa, să prăpădească o avere pentru o singură îmbrățișare?

— Uite, ține un galben — îi zise, desfăcând punga — și lasă-mă să trec.

— Dă-mi zece — îi răspunde paznicul.

— Zece galbeni pentru o clipă, ai înnebunit poate! — râse regele.

— Mai ieftin nu se poate — răspunse paznicul.

— Nu mai lași deloc din preț?

— Nici un ban, domnul meu.

— Ia te uită la el! — exclamă regele, care-și cam ieșea repede din fire. Nerușinatule! Nu-ți dau nimic!

Atunci paznicul îl pocni cu halebarda, că lui Prohabicus îi răsună totul în cap și se prăvăli în neant cu balcoanele, cu cartea, cu podul suspendat și cu tot visul, pentru ca în secunda următoare să deschidă ochii lângă Hâtrian, în fața Dulapului Visurilor. Tare se mai necăji cibernerul și socoti în sinea lui că pentru a doua oară o zbârcise; prima dată din cauza lașității regelui, a doua oară datorită zgârceniei acestuia. Dar prefăcându-se că nu-i pasă, îl invită pe rege să-și aline sufletul cu un alt vis.

Atunci Prohabicus alese visul „Despre oștean-leuștean”.

Ca rege al Epilepontului și Maliției fu ales odată Paralizius, un bătrân răsîmbătrânit, tremurând din toate mădularele, deșucheat din cale afară, cu sufletul tânjind după aventuri. Dar la ce bun, când îi scârțâie încheieturile, mâinile nu ascultă picioarele, iar picioarele n-ascultă capul! „Poate că o să mă mai înzdrăvenesc” — își zise el și trimise îndată pe doi din comandanții săi, degeneralii Eclampton și Torturius, ca să taie și să ardă ce s-o putea, adunând trofee și luând prizonieri. Aceștia plecară, tăiară, arseră, furară, apoi se întorc și-i spun așa:

— Stăpâne! Am tăiat, am dat foc, am luat și trofee, și un prizonier: frumoasa Adoriția, prințesa enților și penților, cu toată vistieria ei!

— Cum? Cu ce? Cu vistieria? — murmură regele, răgușit și tremurând. Dar unde-i? Nu văd nimic! Și ce scârțâie și fâșâie așa?

— Uite aici, pe canapeaua asta regală, Maiestatea Voastră! — răcniră degeneralii în cor. Scârțâitul e provocat de mișcarea alesei inimii, sus-amintita prințesă Adoriția, pe cuvertura de sidef a canapelei! Iar ceea ce fâșâie sunt veșmintele ei, țesute cu aur; se mișcă fiindcă frumoasa Adoriția sughite, văzându-se umilită.

— Ha? Ce? Umilită? Asta-i bine, asta-i foarte bine! — icni regele, horcăind. Aduceți-mi-o încoace, s-o strâng în brațe, să mă simtă!

— Asta, din rațiuni superioare de stat, Maiestatea Voastră nu poate face — interveni medicatorul principal al regelui.

— Cum? Nu pot s-o strâng în brațe? Nu pot să fac ce vreau cu ea? Ai înnebunit? Eu să nu pot? Da’ ce altceva am făcut toată viața?

— Tocmai de asta, Maiestatea Voastră! — răspunse medicatorul principal. Fiindcă Maiestății Voastre îi pot slăbi puterile din cauza asta!

— Da? Atunci, dați-mi… asta… o toporișcă și… am… am s-o tai…

— Cu îngăduința Maiestății Voastre, nici asta nu se poate, e la fel de obositor…

— Cum? Ce? Atunci la ce naiba mai domnesc?! — horcăi regele, în culmea disperării. Vindecați-mă! întăriți-mă! Întineriți-mă, ca să pot… să… asta… cum puteam odată… Că de nu… pe voi toți… am să vă…!

O cam băgară pe mânecă curtenii, degeneralii și medicatorii și o porniră care încotro să caute modul de întinerire a regelui; în sfârșit, îl chemară în ajutor pe însuși Calcula, un foarte mare înțelept. Acesta veni și-l întrebă pe rege:

— Ce dorește, la drept vorbind, Maiestatea Voastră?

— Ei, ce? Asta-i bună, auzi!? — îngăimă regele. Să mă destrăbălez, să-mi fac de cap, să fac toate poznele pe placul meu, s-o strâng în brațe, cum numai eu știu, pe prințesa Adoriția pe care o țin acuma în temniță! Asta vreau!

— Sunt două căi spre atingerea acestui țel — răspunse Calcula, Sau Maiestatea Voastră binevoiește să aleagă o persoană destul de demnă, care să facă per procuram ceea ce Maiestatea Voastră dorește, fiind legat de acea persoană printr-o sârmuliță, fapt datorită căruia tot ceea ce face acea persoană vei simți de parcă ar fi fost făcut de propriile-ți mâini. Sau va trebui să chemi pe bătrâna ciberitoare care sălășluiește în pădurea din afara orașului, în coliba aceea pe trei picioare; este o geriatră renumită și se ocupă de lecuirea ființelor îmbătrânite!

— Da? Ei, bine, pentru început să încercăm cu sârmulița! îngăimă regele.

Îndată, cum porunci, așa se făcu; electricarii făcură contactul între comandantul gărzii palatului și monarh; regele însă dădu ordin ca înțeleptul Calcula să fie imediat tăiat cu ferăstrăul, căci procedeul acesta i se părea deosebit de păcătos, iar de altele nu-i ardea. Gemetele și rugămințile înțelepților n-ajutară la nimic, căci în timpul tăierii, izolația de pe sârmă s-a ros, așa că regele prinse și el numai jumătate din spectacolul acela oribil.

— Proastă treabă! Bine-am făcut, poruncind să fie tăiat cu ferăstrăul așa-zisul înțelept — își spuse. Aduceți-mi-o pe bătrâna ciberitoare din coliba pe trei picioare!

Curtenii se duseră în pădure și, nu după multă vreme, regelui îi fu dat să audă un cântecel ușor, care suna cam așa:

— Vindec oameni bătrâni! Lecuiesc, înzdrăvenesc, remontez, regenerez vânătăi, paralizie, e de ajuns o alifie, vindec mintea cea bolnavă, nu vreau plată, nu vreau slavă, ba și pentru tremurici am leac bun, nu de pe-aici, ce spun eu e bine spus, dacă vreți, de nu, m-am dus!

Ascultă ciberitoarea jeluirile regelui, apoi se înclină adânc înaintea tronului și zise:

— Prea luminate stăpâne! Departe, departe, dincolo de Muntele Pleșuv, e un mic izvoraș, din care izvorăște ulei de ricină; cu el se fierbe puțin oștean-leuștean, o buruiană care întinerește nevoie mare, o lingură din uleiul ăsta te face mai tânăr cu patruzeci și șapte de ani! Dar trebuie să fii cu mare grijă, ca să nu înghiți prea mult oștean-leuștean, că s-ar putea din pricina asta, întinerind peste măsură, să pieri cu totul. Îngăduie-mi, stăpâne, și eu am să-ți pregătesc îndată leacul ăsta mult încercat!

— Perfect! — răspunse regele. Și pregătiți-mi-o și pe prințesa Adoriția, să știe ce-o așteaptă, hi, hi!

Și cu mâinile tremurânde își numără șuruburile slăbite, mormăie, hârâie, țopăind într-un picior, căci de prea multă bătrânețe dăduse în mintea copiilor și se înfuria din te miri ce.

Se duc atunci cavalerii să caute ulei de ricină, se fierb fierturile, fumegă fumurile și aburesc aburii deasupra cazanului bătrânei ciberitoare, și în sfârșit aceasta aleargă la tron, cade în genunchi și, întinzând regelui o cupă plină ochi cu un lichid lucitor ca mercurul, îi spune cu glas solemn:

— Rege Paralizius! Ai aici oștean-leuștean care întinerește, întărește, îți dă curaj ca-n luptă și putere în dragoste până la uitare de sine; cine-l bea nu-i vor ajunge toate cetățile de cucerit, toate fecioarele de iubit în toată galaxia! Bea, și să fii sănătos!

Regele luă cupa, turnă câteva picături pe scăunelul lui, care îndată se mișcă, sări în sus, trase o lovitură pământului de se cutremură și unde nu mi se aruncă asupra degeneralului Eclampton, ca să-l necinstească, nu alta! Dintr-un foc îi smulse din piept șase pumni de decorații, cât ai clipi.

— Bea, Maiestate, bea, nu-ți fie teamă! — îl îndemnă ciberitoarea. Vezi bine că e leac făcător de minuni!

— Bea tu întâi — zise regele cu glas scăzut, căci avea câteva veacuri bune în spinare. Ciberitoarea o sfecli, se dădu înapoi, vru să refuze, dar, la un semn al regelui, trei paji o apucară și-i turnară în silă pe gât printr-o pâlnie câteva picături din fiertura aceea lucitoare. Izbucni o flacără puternică, fumul se ridică sus, în înălțimi! Se holbară curtenii; se uită și regele, deși nu vedea prea bine — nici urmă de ciberitoare, numai o gaură mare, neagră, se zărea în podea, iar prin ea se vedea altă gaură, de data asta între vis și realitate; în aceasta din urmă se vede cât se poate de clar piciorul cuiva, frumos încălțat, cu ciorapii arși și cu catarama înnegrită, de parcă ar fi fost roasă de acizi. Piciorul, ciorapul și pantoful erau ale lui Hâtrian, arhiînțeleptul regelui Crapataricus. Așa o putere teribilă avusese otrava, pe care ciberitoarea o numise oștean-leuștean, că nu numai pe ea și podeaua le pătrunsese pe de-a-ntregul, dar până și visul și împroșcându-l pe Hâtrian, îi arse binișor piciorul. Vru regele să se trezească, plin de frică, dar spre norocul lui Hâtrian, degeneralul Torturius reuși în ultima clipă să-l pocnească în cap cu sceptrul, fapt datorită căruia Prohabicus, trezindu-se, nu-și mai putut aminti nimic din ceea ce i se întâmplase în vis. Așadar pentru a treia oară scăpă de visul montat în mod viclean în calea lui, de data aceasta datorită nemăsuratei neîncrederi pe care o nutrea față de toți și de toate.

— Parcă am visat ceva, dar ce, nu-mi amintesc — zise regele stând iarăși în fața Dulapului Visurilor. Dar de ce dumneata, dragă cibernerule, sari într-un picior, ținându-te de celălalt?

— Ei, un păcătos de… cibermatism… Maiestate, se vede că se schimbă vremea… Îngăimă șiretul arhiînțelept și porni să-l îndemne iar pe rege să se lase pradă altui vis. Prohabicus stătu o clipă pe gânduri, citi „Lista visurilor” și alese „Noaptea nunții prințesei Nemulsida”. Și se făcea că citește la para focului o carte mare cu coperte ferecate și din cale-afară de ciudată, în care se povestea cu cuvinte alese, așternute cu roșu pe pergament auriu, despre prințesa Nemulsida care cu cinci veacuri în urmă stăpânea în Dandelia; despre Pădurea ei de Gheață, despre Turnul Spiralat, despre Crescătoria de Păsări cu Nechezat, despre Comoara cu Ochi Mulți și, înainte de toate, despre frumusețea și virtutea ei nemaiîntâlnită. Și pofti Prohabicus frumusețea aceea cu mare poftă și toate dorințele lui izbucniră în el cu flăcări arzătoare, că strălucirea for de foc îi lumină pupilele, și goni în adâncul visului s-o caute pe Nemulsida, dar ea nu era nicăieri, și numai cei mai bătrâni roboți își mai aminteau câte ceva despre existența acelei prințese. Plictisit de hoinăreală, nimeri, în sfârșit, chiar în mijlocul pustiei regale, aurite pe alocuri, la o colibă sărăcăcioasă; intră înăuntru și zări un bătrân în veșminte albe ca zăpada. Acesta, zărindu-l, se ridică și-i zise:

— O cauți pe Nemulsida, nefericitule! Doar știi bine că ea nu mai trăiește de cinci sute de ani, vezi dar cât de zadarnică e pasiunea ta! Singurul lucru pe care-l pot face pentru tine, este să ți-o înfățișez neadevărată, modelată numai cifric, neliniar, stohastic și splendid, în această Cutie Neagră, pe care mi-am meșterit-o în timpul liber din resturi găsite în pustii!

— Da, da, arată-mi-o, arat-o! — strigă Prohabicus, iar bătrânul clătină din cap, citi din carte coordonatele prințesei, o programă pe ea și întregul Ev Mediu, dădu drumul curentului, deschise un căpăcel la suprafața Dulapului Negru și-i zise lui Prohabicus:

— Privește și taci!

Se înclină regele, tremurând, și zări cu adevărat Evul Mediu, modelat neliniar și dublu, și în el țara pe nume Dandelia, Pădurea ei de Gheață și palatul prințesei cu Turnul Spiralat, Crescătoria de Păsări cu Nechezat și Vistieria Cu Mulți Ochi din subterane și de asemenea pe însăși Nemulsida, cum se plimba splendid și stohastic prin pădurea modelată și, prin geamul capacului Cutiei Negre, se vedea cum miezul ei, cu totul roșu și auriu de arderea electrică, foșnea ușor când prințesa modelată rupea floricelele modelate și fredona un cântecel modelat; iar Prohabicus sări pe Cutie și începu să bată cu pumnii în capacul ei, ca să ajungă la gemuleț, căci, în nebunia lui, voia să pătrundă în lumea închisă în ea. Dar bătrânul întrerupse repede curentul, îl trase pe rege la pământ și-i spuse:

— Nebun, de trei ori nebun! Vrei să atingi imposibilul, căci nu-i este dat unei ființe construite din materie reală să pătrundă în adâncul lumii, care este numai o rotire și o circulație de elemente duble, în modelarea cifrică, neliniară și discretă!

— Trebuie să pătrund. Trebuie!!! — urla ca ieșit din minți Prohabicus, lovind cu capul în Cutia Neagră, că i se îndoi tabla, iar bătrânul spuse:

— Dacă aceasta îți e dorința, am să-ți mijlocesc legătura cu prințesa Nemulsida, dar să știi că mai întâi îți vei pierde actuala ta figură, căci va trebui să-ți iau măsura după coordonatele tale și să te modelez pe tine însuți, atom cu atom, apoi am să te programez și datorită acestui fapt vei deveni o parte a acestei lumi medievale modelate, care dăinuie în Cutie și va dăinui atâta vreme cât vor ajunge electricitatea în firele de sârmă și arderile în anozi și catozi; dar tu însuți, care stai acum înaintea mea, vei pieri și nu vei mai exista altfel decât sub forma unor curenți, rotindu-se stohastic, splendid, discret și neliniar!

— Cum să te cred? — întrebă Crapatoricus. De unde pot să știu că mă vei modela pe mine și nu pe altcineva?

— Să facem mai întâi o probă — zise bătrânul.

După care îl cântări, îl măsură așa cum face un croitor, dar mai exact, căci lua măsura fiecăruia dintre atomii lui, în sfârșit, programă Cutia și spuse:

— Privește!

Se uită regele prin găurică și vede cum el însuși, stând lângă foc, citește o carte despre prințesa Nemulsida, cum aleargă s-o caute, cum întreabă în stânga și-n dreapta, până ce nimerește în pustia aurită, la o colibă, iar în ea vede un bătrân care-l întâmpină cu cuvintele:

— O cauți pe Nemulsida, nefericitule! Și așa mai departe.

— Te-am convins, cred — zise bătrânul întrerupând curentul — acum am să te programez în Evul Mediu, lângă minunata Nemulsida, ca să visezi împreună cu ea visul veșnic al modelării neliniare, cifrice…

— Bine, bine — răspunse regele — dar ăsta-i numai portretul meu și nu eu, fiindcă eu însumi sunt aici, nu în Cutie!

— Îndată n-ai să mai fii aici — răspunse bătrânul, binevoitor — fiindcă o să am eu grijă și de asta…

Rostind aceste cuvinte, scoase de sub pat un ciocan greu, dar ușor de mânuit.

— Când o vei strânge la piept pe iubita ta — îl lămuri bătrânul — am să fac în așa fel ca să nu fii de două ori, o dată aici și o dată acolo, în Cutie — într-un mod vechi și simplu, așa că binevoiește și apleacă-te, stăpâne…

— Mai întâi trebuie să-mi arăți încă o dată pe Nemulsida — zise regele — fiindcă vreau să verific perfecțiunea metodei tale…

Bătrânul îi arătă pe Nemulsida prin gemulețul Cutiei Negre, regele privi, privi întruna, și la urmă zise:

— Descrierea din cartea cea veche este prea exagerată. Nimic deosebit, ce-i drept, dar nici așa de nemaipomenit cum arată cronicile. La revedere, bătrâne…

Și făcu calea-ntoarsă.

— Cum așa? Încotro, nebunule? — strigă bătrânul, strângând ciocanul în mână, căci regele se-ndrepta spre ușă.

— Oriunde, numai nu în Cutie — răspunse Prohabicus și ieși; în aceeași clipă visul îi plesni sub tălpi ca un balon de săpun și se pomeni înaintea lui Hâtrian, care era dezamăgit la culme, căci puțin mai lipsea ca regele să fie închis în Cutia Neagră, de unde niciodată Arhiînțeleptul nu i-ar mai fi dat drumul…

— Dragă cibernerule, cam prea multe încurcături în visurile astea ale tale cu femei — zise regele. Sau îmi prezinți unul în care pot gusta plăcerile fără tot felul de aventuri, sau cară-mi-te din palat, cu dulapurile tale cu tot!

— Stăpâne! — îi răspunse Hâtrian. Am aici pentru tine un vis ca-n basme, nemaipomenit, încearcă-l numai și ai să te convingi ușor și singur!

— Ia să vedem, care-i ăla de-l lauzi atâta? — întrebă regele.

— Acesta stăpâne — zise Arhiînțeleptul arătând spre tăblița de sidef cu inscripția „Mona Liza, sau labirintul dulcelui infinit”.

Și singur apucă contactul, care-i atârna regelui de lănțișor ca, fără să mai aștepte, să-l bage cât mai repede în priză, pentru că lucrurile mergeau destul de rău: Prohabicus evitase închiderea pentru totdeauna în Cutia Neagră fără îndoială datorită prostiei lui, care l-a împiedicat să se îndrăgostească așa cum se cuvine de fermecătoarea Nemulsida.

— Așteaptă — zise regele — vreau eu singur!

Și băgă contactul în priză. Intră în vis și vede că e în continuare el însuși, Prohabicus, că lângă el, în anticamera palatului, stă Hâtrian cibernerul, care-i spune că cel mai delicios dintre vise este cel numit „Mona Liza”, căci în el se află infinitatea genului feminin; îl ascultă deci, făcu contactul și se uită în jur după acea Mona Liza, căci îi lăsa gura apă după dulcile ei mângâieri, dar în visul următor iar se văzu în anticameră, lângă Arhiînțeleptul Coroanei, se grăbi atunci să se contacteze cu Dulapul, intră astfel în visul următor și văzu același lucru, anticamera, apoi dulapurile, cibernerul și pe el însuși. — Visez oare? — strigă el și făcu contactul; iar anticamera, cu dulapuri și cu Hâtrian; încă o dată, tot mai repede. — Unde-i Mona Liza, șarlatanule? — urlă el, și vru să scoată contactul ca să se trezească, dar degeaba! Rămâne mai departe în anticamera cu dulapuri. Începu să bată din picior și apoi să treacă de la un vis la altul, de la un dulap la altul, de la un Hâtrian la alt Hâtrian, pe urmă nici asta nu mai vru, nimic, numai să se-ntoarcă la realitate, la tronul iubit, la intrigile și abuzurile de la palat, smulgea prizele, le băga la nimereală, pe urmă iar le scotea. — O, Doamne! — strigă el. — Ajutor, regele în primejdie! — Mona Liza! Hei! Alo! — și sărea în sus de frică și se băga prin colțuri, căutând câte o gaură, care să-l ducă spre trezire — dar totul era în zadar. Nu știa de ce se întâmplă toate astea, căci nu era peste măsură de isteț, dar de data asta nici prostia, nici panica, nici slăbiciunea lui nemernică nu-l mai puteau salva. În prea multe visuri se încurcase, prea multe visuri îl înconjurau cu coconi ermetici; cu toate că scăpa de unul sau altul, luptându-se din răsputeri, nu-i folosea totuși la nimic, deoarece cădea în adâncul visului vecin, iar când smulgea contactele din dulapuri, și unele și altele erau visate, iar când îl pocnea pe Hâtrian, aflat lângă el, acesta nu era decât o iluzie, ca un vis. Prohabicus începu să împingă și să sară în toate părțile, dar peste tot numai vis și iar vis, căci canaturile, podelele de marmură, draperiile cusute cu aur, fireturile și panașele, el însuși în sfârșit — toate erau o iluzie, o aparență, o închipuire goală; se cufundă în această colcăială de visuri, pieri în labirintul lor, deși mai împungea și lovea cu picioarele, dar ce folos, când până și împunsăturile erau iluzorii, și loviturile, de asemenea! li sparse capul lui Hâtrian, dar a fost tot degeaba, căci acesta nu urla aievea, nu scotea strigăte cu adevărat, iar când, zăpăcit și amețit, reuși la un moment dat să se întoarcă la realitate, fără s-o poată deosebi de vis, făcu din nou contactul și iar se rostogoli înapoi în vis; așa trebuia să se întâmple și degeaba cerșea, implora să se trezească, căci nu știa că „Mona Liza” este o abreviere diabolică de la cuvântul „monarcholiză”, adică „desfrânare regală”, căci fusese cea mai teribilă capcană, pregătită de trădătorul de Hâtrian…

Aceasta a fost povestea didactico-tulburătoare pe care Trurl i-a istorisit-o regelui Sugrumunc; auzind-o, l-a apucat o teribilă durere de cap și de aceea l-a expediat îndată pe constructor, după ce l-a decorat mai întâi cu ordinul Sfânta Ciberna, cu semnul crinului cu ambreiaj, încrustat pe fond de nestemată informație verde.


Zicând acestea, a doua mașină de povestit scrâșni sonor cu pinioanele ei de aur, râse ciudat din cauza ușoarei supraîncălziri a unora dintre clistroni, își micșoră tensiunea anodică, începu apoi să fileze, se stinse și o porni spre lectică în aplauzele generale care răsplăteau elocvența și talentele sale.

Regele Genialon îi întinse lui Trurl o cupă plină de ioni, sculptată splendid în valuri de probabilitate, care săltau cu fotoni contraparaleli, acesta la rându-i o umplu și făcu un semn, după care a treia mașină se apropie de mijlocul peșterii și, făcând o plecăciune, începu cu glas electronic, curgător și modulat:


Să vedeți cum Marele Constructor Trurl a provocat cu ajutorul unei oale vechi o fluctuație locală și ce-a ieșit din asta.

În Constelația Calandria exista o Galaxie Spiralată, iar în Galaxia aceasta un Nor Negru, iar în acest Nor erau cinci constelații sextuple, iar în a cincea constelație era un soare de culoarea crinului, foarte bătrân și aproape orb, iar în jurul acestui soare se roteau șapte planete, iar a treia planetă avea două lune, și pe toți acești sori, stele, planete și lune se petreceau, conform cu graficul statistic, fel de fel de întâmplări felurite, iar pe luna a doua a planetei a treia a soarelui de culoarea crinului din constelația a cincea a Norului Negru al Galaxiei Spiralate din Constelația Calandria se găsea un câmp de gunoaie, așa cum se poate găsi pe oricare altă planetă sau lună, cu totul obișnuit, deci plin de gunoi și alte rămășițe, câmp care luase naștere ca urmare a faptului că aberricizii glauberici se bătură la modul hidrogenic și nuclear cu albumenșii liliachiei, și din această cauză podurile lor, drumurile, casele, palatele, ca și ei înșiși s-au preschimbat în funingine și șomoioage de tinichea, care erau purtate de un soi de meteoriți în locul de care povestim. Veacuri de-a rândul, pe acest câmp de gunoaie nu se produsese nimic în afară de gunoaie, iar când s-a întâmplat odată un cutremur de pământ, atunci acea jumătate din gunoaie, care se găsea dedesubt, a ieșit deasupra, iar a doua jumătate, cea de deasupra, a căzut dedesubt, fapt care, prin sine însuși, n-avea mare însemnătate, căci pregătea fenomenul provocat de faptul că Vestitul Constructor Trurl, zburând prin acele locuri, a fost orbit de o cometă cu coadă luminoasă. Și el s-a ferit din calea ei, aruncând pe fereastra navei ceea ce tocmai îi cădea în mâini, și acestea erau ba un șah de voiaj, gol pe dinăuntru, pe care-l umpluse cândva cu rachiu, ba niște butoaie de pulbere, fără pulbere, căci aceasta nu putuse fi inventată de varlaii de pe steaua Chloreley, și tot felul de vase vechi, iar printre acestea o oală de lut, plesnită. Oala aceea, căpătând viteză conform legilor gravitației, accelerată fiind de coada cometei, căzu pe o pantă a câmpului de gunoaie, de aici mai jos până-ntr-o baltă, alunecă în noroi, coborî și mai jos până la ultimele gunoaie și se împiedică de o tinichea ruginită, care, din cauza asta, se înfășură în jurul unei sârmulițe de cupru și printre marginile tinichelei se strecurară frânturi de mică, și așa luă naștere un condensator, iar sârma care înconjura oala puse bazele unui solenoid, în timp ce piatra, mișcată de oală, împinse la rândul ei o bucată de fier ruginit cu totul, care nu era altceva decât un magnet vechi, și din cauza acestei mișcări a luat naștere curentul, care a mutat alte șaisprezece tinichele și sârme din gunoaie, și s-au răspândit acolo sulfurile și clorurile și atomii lor s-au agățat de alți atomi, iar moleculele amestecate au început să se așeze călare pe alte molecule, până când din toate astea, în plin centrul câmpului de gunoaie, apăru un Circuit Logic, și alte cinci, și în plus alte optsprezece acolo unde oala a plesnit, în sfârșit, în bucăți, iar seara apăru pe marginea câmpului de gunoaie, nu departe de balta de-acum uscată, Mă-am-pe-mine-Fiul-lui-însuși, creat în acest mod întâmplător, care n-avea nici mamă, nici tată, căci el era propriul său fiu, tatăl său fusese întâmplarea, iar mama Entropia. Și reuși să iasă Mă-am-pe-mine din câmpul de gunoaie, fără măcar să-și dea seama de faptul că avea numai o singură șansă de a se naște dintr-o sută de supergigacentilioni la puterea a hexaptilioana și plecă, ajungând la următoarea baltă, care nu reușise încă să sece, așa că putu să se uite în ea, când îngenunche la malul ei. Și văzu în oglinda apei capul său cu totul accidental, cu urechile ca niște chifle strivite, cu urechea stângă oblică, iar dreapta plesnită, capul său întâmplător, care se umflase din tinichele, tinicheloaie și tinicheluțe, parțial luminat, ieșind târâș din câmpul de gunoaie, iar la mijloc mai suplu, în formă de talie, pentru că tocmai în acel loc se răsturnase chiar la margine din cauza unei pietre care zăcea acolo; își zări de asemenea mâinile făcute din gunoaie și picioarele făcute din resturi, și numărându-le, văzu că, datorită unei coincidențe, are câte două, și-și văzu ochii, care, tot dintr-o pură întâmplare, erau tot doi și tare se mai minună de sine Mă-am-pe-mine-Fiul-lui-însuși și scoase un oftat de admirație văzând cât de zveltă îi era făptura, cât de perechi îi erau membrele, cât de rotund îi era capul și strigă cu glas tare:

— Cu adevărat! Sunt fermecător, ba chiar perfect, ceea ce implică în modul cel mai evident Perfecțiunea Oricărei Ființe!! O, ce bun trebuie să fie cel ce m-a creat!

Și începu să pășească șchiopătând, zdruncinând șuruburile slab fixate (căci nimeni nu le înșurubase temeinic, așa cum se cuvine) și fredonând imnuri în cinstea Armoniei Prestabilite, iar după vreo șapte pași se poticni, căci nu vedea prea bine, și se prăvăli cu capul în jos, înapoi în câmpul de gunoaie, și nu se întâmplă cu el nimic în afară de faptul că începu să ruginească, să se descompună și să se altereze de-a binelea timp de trei sute paisprezece mii de ani, pentru că a căzut în cap și i s-au produs niște scurtcircuite, făcându-l să piară de pe această lume. Și după aceasta s-a întâmplat că un negustor, transportând cu vasul său vechi anemone pentru piciorongarii de pe planeta Năduza, s-a certat, în apropierea soarelui de culoarea crinului, cu adjunctul — său și a aruncat în el cu pantofii, iar un pantof a spart geamul și a zburat în vid; rotirea acelui pantof a fost însă deranjată de unele perturbări provocate de faptul că o cometă, care cândva îl orbise pe Trurl, s-a nimerit din nou în același loc, și pantoful, rotindu-se încet, a căzut pe lună, fiind numai ușor pârlit de frecarea atmosferică, a ricoșat de pe o pantă și l-a lovit pe Mă-am-pe-mine-Fiul-său-însuși cu atâta impetuozitate și dintr-un asemenea unghi întâmplător, încât datorită forțelor centrifuge, presiunilor și momentului general de rotire, fu din nou pusă în funcțiune scăfârlia din deșeuri a acelei ființe accidentale. Și asta s-a întâmplat pentru că, lovit, Mă-am-pe-mine-Fiul-Său-însuși a căzut într-o baltă din apropiere și a împrăștiat în ea cloruri și ioduri și totul i s-a învârtit în cap de atâta electrolit, și a luat naștere acolo un curent, care umbla de colo-colo și ca urmare a acestei rătăciri și rotiri Mă-am-pe-mine s-a oprit în noroi, spunându-și: Mi se pare că exist!

Dar nimic mai mult nu fu în stare să cugete timp de alte șaisprezece veacuri, numai ploaia îl stropea și grindina îl lovea, și-i crescuse entropia, dar după o mie cinci sute douăzeci de ani o păsărică, zburând deasupra câmpului de gunoaie, speriată de un vultur care o urmărea, adăstă o clipă ca să-și poată lua mai mare avânt și așa se făcu de-l lovi pe Mă-am-pe-mine drept în frunte, și urmă trezirea și întărirea acestuia. Mă-am-pe-mine strănută, apoi își zise:

— Cu adevărat, exist! Exist fără pic de îndoială. Dar se pune întrebarea, cine e de fapt cel care spune: „exist”? Adică: cine sunt eu? Cum să găsești răspuns la asta? Ba mai mult! Dacă în afară de mine ar mai fi încă ceva, orice, cu care aș putea să mă pun alături, să mă compar — asta ar mai merge, dar chestia e că nu există nimic, fiindcă e clar că nu se vede absolut nimic! Exist deci numai eu, care alcătuiesc atotposibilitatea goală-goluță, fiindcă pot să cuget la orice doresc, dar ce sunt eu de fapt — un loc gol pentru gândire sau ce altceva?

În realitate nu mai poseda nici un fel de simțuri, căci acestea, de-a lungul veacurilor care trecuseră, se stricaseră și se descompuseseră, sub stăpânirea neînduplecatei și nemiloasei Entropia, iubitoarea, de Haos. Nu văzu deci Mă-am-pe-mine nici pe mama-baltă, nici pe tatăl-noroi, nici lumea întreagă, nu-și. amintea nimic din ceea ce se întâmplase și în genere nu mai putea nimic, decât să gândească. Numai asta mai putea, așa că începu să se ocupe de-a binelea cu cugetarea.

— Ar trebui — își zise — ar trebui să umplu acest vid care sunt eu însumi și astfel să spulber nesuferita lui monotonie. Așa că, să născocim ceva; când vom născoci, așa va rămâne, căci nu există nimic altceva în afara gândurilor noastre. După cum se vede, devenise oarecum plin de sine, căci gândea despre el însuși la numărul plural.

— Ar fi oare posibil — își spuse apoi — să mai existe ceva în afară de mine? Să zicem pentru o clipă — deși aceasta sună improbabil, ba chiar nebunesc — să zicem că da. Să botezăm acest altceva Gozmoz. Deci, există Gozmozul, și eu sunt o părticică a lui!

Aici se opri, cântări lucrurile și ipoteza aceasta i se păru cu totul lipsită de temei. Îi lipseau orice rațiune, orice fundament, argumentele, premisele, o recunoscu deci drept o curată pretenție nejustificată, o uzurpare peste măsură, se rușină foarte și-și spuse:

— Despre ceea ce este în afara mea, dacă acolo este într-adevăr ceva, nu știu nimic. Despre ceea ce este înăuntrul meu voi ști îndată ce voi cugeta asupra acestui lucru, căci cine altul dacă nu eu, la naiba, poate să cunoască mai bine gândurile mele?! Și-și imagină pentru a doua oară Gozmozul, dar de data asta îl situă în propriul său interior spiritual; faptul i se părea mult mai plin de modestie, mai cuminte și mai apropiat de firea lucrurilor spre care tindea. Și începu să umple acest Gozmoz al lui cu tot felul de felurimi închipuite. Mai întâi, cum n-avea încă dexteritate, îi născoci pe nișteliți, care se ocupau cu vârșărănia a o mulțime de fleacuri, precum și pe știleniți, cărora le plăceau șoașele. Și îndată se bătură nișteliții cu știleniții din cauza unei șoașe, că Mă-am-pe-mine-Gunoi căpătă o strașnică durere de cap și cu nimic alta nu se alese din această facere a lumii, în afară de migrenă.

Trecu atunci la alte încercări de creație, într-un mod mai prudent și inventă elementele de bază, cum sunt gazul nobil, sau elementul perfect numit Calțonium, și elementul spiritual numit Cugetalium, și înmulți existențele, greșind din când în când, dar după câteva veacuri căpătă o oarecare experiență și execută destul de solid în gând propriul său Gozmoz, în care-și duceau viața numeroase triburi, ființe, existențe și fenomene, și era acolo tare plăcut, pentru că legile acelui Gozmoz le făcuse cât se poate de liberale, căci nu-i plăcea ideea legităților aspre, a acelui regulament de cazarmă pe care-l folosește Maica Natura (pe care, de altfel, n-o cunoștea și despre care nimic nu știa).

Și lumea aceasta a Fiului-Său-Însuși era plină de minunății capricioase și o dată se întâmpla într-un fel, și altă dată altfel, cu totul altfel, așa, fără nici o pricină. Iar dacă cineva urma să piară în această lume, întotdeauna se putea evita acest lucru, căci Mă-am-pe-mine hotărâse să nu se ajungă la înfruntări irevocabile. Și bine au mai dus-o în gândul lui, veacuri de-a rândul, și gondralii, și caleușii care descoperiseră calțoniul, și clofundrii, și benigna, și primiștii. În vremea asta îi căzură lui Mă-am-pe-mine mâinile făcute din gunoaie și picioarele făcute din resturi, iar apa bălții din jurul taliei sale, cândva zvelte, se coloră în ruginiu, și încet-încet se cufundă cu corpul în mâlul noroios. Și tocmai întinsese, cu o duioasă atenție, noi constelații în veșnica întunecime a conștiinței sale, care-i era Gozmozul, și, cum se pricepea, se îngrijea dezinteresat ca să-și amintească perfect de tot ceea ce crease numai cu gândirea; și deși din cauza asta îl durea capul, nu contenea, căci se simțea necesar Gozmozului său și serios îndatorat față le el. Dar între timp, fără știrea lui, rugina îi rosese tabla de deasupra, iar fundul oalei lui Trurl, pe care cu mii de ani în urmă o făcuse să existe, legănându-se pe valurile bălții, se apropia de el încet, și abia mai putu să se țină deasupra apei cu capu-i nefericit. Și în clipa când Mă-am-pe-mine tocmai o meșterea pe blânda Baucis, cea transparentă și pe credinciosul ei Ondragor și, pe când amândoi călătoreau printre sorii întunecați ai imaginației sale, în tăcerea generală a tuturor noroadelor gozmozice, inclusiv a nișteliților, și se chemau încetișor unul pe altul — plesni țeasta prearuginită sub ușoara atingere a oalei, împinse de vânt, apa cenușie pătrunse în hățișul spirelor de aramă, stingând electricitatea circuitelor logice și se prăvăli Gozmozul lui Mă-am-pe-mine în preaperfectul neant. Iar cei care i-au făcut, începutul, o dată cu grămada de lumi, n-au aflat niciodată despre asta.


Sfârșind, mașina neagră făcu o plecăciune, iar regele Genialon rămase pe gânduri, meditând atât de adânc și de trist, încât cei de față începură să privească chiorâș la Trurl, pentru că întunecase mintea regelui cu asemenea povestire. Dar regele zâmbi de îndată și întrebă:

— Mai ai vreo poveste ca asta pusă deoparte, mașină dragă?

— Stăpâne — răspunse mașina, înclinându-se până la pământ — am să-ți spun istoria ciudat de abisală a lui Clorian Teorițius Clapostol, intelectric și gândant mamonistic.


Odată, excelentul constructor Clapauțius, trăgându-și sufletul după uriașele-i munci (căci tocmai îi meșterise regelui Gropofil Mașina-Care-Nu-Există — dar asta e cu totul altă poveste), nimeri pe planeta mamonizilor și începu să umble de colo-colo, căutând singurătatea, până ce zări, la marginea unui codru, o colibă năpădită cu totul de ciberner sălbatic, și din care ieșea fumul. Ar fi fost bucuros s-o ocolească, dar văzuse în fața ei niște butoaie de cerneală goale, și surprins de acea priveliște, băgă capul înăuntru. În spatele unei mese făcute dintr-o stâncă mare, pe o piatră mai mică ce-i servea de scaun, se afla un bătrân, atât de pârlit, ruginit și plin de tot felul de sârme, încât te minunai privindu-l. Fruntea o avea în multe locuri turtită, ochii i se roteau scârțâind teribil în rame, la fel și mădularele îi scârțâiau neunse, și numai sârmelor și sforicelelor își datora fărâma de existență pe care și-o ducea într-o strașnică lipsă de curent, după cum dovedeau clar bucățile de chihlimbar aruncate ici-colo; numai prin frecarea lor, nefericitul dobândea o picătură de curent dătător de viață! La vederea acestei mizerii, sufletul milostiv al lui Clapauțius se înmuie și, discret, vru să bage mâna în pungă, când bătrânul, zărindu-l abia acum cu ochii lui tulburi, se răsti cu glas pițigăiat:

— Venit-ai, în sfârșit!?

— Păi, am venit… bâigui Clapauțius, mirat că era așteptat acolo unde n-avusese deloc intenția să fie.

— Acuma? Ei, atunci să pieri, să cazi în străfunduri, frânge-ți-ai mâinile, gâtul și picioarele — țipă bătrânul cât îl ținea gura și începu să arunce în Clapauțius, care încremenise, cu ce se nimerea, cu tot felul de gunoaie. Când, în sfârșit, obosit, încetă cu bombardatul, Clapauțius îl întrebă cu blândețe cărui fapt datorează o asemenea primire. Un timp, bătrânul mai bombăni: Pocni-te-ar scurtcircuitul! De-ai înțepeni pe veci, corosivule! Dar după aceea, potolindu-se, se îmbună într-atâta încât, gâfâind, cu degetul ridicat, blestemând din când în când, dar aruncând scântei atât de des, că începu să miroasă a ozon, îi povesti cu aceste cuvinte istoria sa:

— Să știi, străine, că eu sunt primul gândant dintre gândanți, pasionat de ontologie, iar numele meu — care cândva va întuneca strălucirea stelelor — este Clorian Teorețius Clapostol. M-am născut din părinți sărmani, din fragedă copilărie am simțit atracție către cugetarea care pătrunde tainele existenței. Având șaisprezece ani, am scris prima mea operă intitulată Deotronul. În ea am expus teoria generală a zeităților aposteriorice, care zeități trebuie să fie dăruite Cosmosului de către civilizații, pentru că, după cum se știe, materia este cea dintâi, iar la începutul începuturilor nimeni nu gândește. Atunci, în zorii istoriei, trebuie să fi domnit o completă lipsă de cugetare și, bineînțeles, ia uită-te numai la. Cosmosul ăsta, cum arată!! Aici bătrânul se înecă de mânie, bătu din picior, apoi, obosind, continuă: Am explicat deci necesitatea de a alcătui zei din spate, câtă vreme în față nu erau; și orice civilizație care se ocupă cu intelectrica nu năzuiește spre nimic altceva decât spre construirea Plenipotențialei Ultimative, adică rectificatorul răului sau îndreptătorul căilor Inteligenței. În această operă am cuprins de îndată planul primului Deotron, precum și caracteristica abilității lui, măsurată în deoni. Această unitate a plenipotenței desemnează echivalentul efectuării de minuni pe o rază de un miliard de parseci. Când a apărut acea carte, tipărită de mine însumi, am alergat cât ai clipi în stradă, sigur fiind că poporul mă va purta îndată pe umerii săi, mă va încununa cu flori și mă va acoperi cu aur, dar nici măcar vreun prăpădit de cibernardin nu m-a lăudat. Mai mult mirat decât dezamăgit din cauza asta, m-am așezat la masă și am scris cartea Ciocan pentru Inteligență, în două volume, în care am arătat că fiecare civilizație are înaintea ei două căi, și anume, sau să se chinuie pe sine însăși, sau să se răsfețe de-a binelea. Și una și alta o face, devorând câte puțin Cosmosul și prelucrând rămășițele de stele, transformându-le în scaune de closet, rotițe, pinioane, țigarete și pernițe mici, și asta vine de acolo, că, neputând înțelege Cosmosul, dorește acel Neînțeles să-l preschimbe oarecum în Înțeles și nu încetează până ce nu transformă nebuloasele în cloace, iar planetele în dormitoare și bombe, având în vedere totodată Suprema Idee a Ordinii, căci numai Cosmosul asfaltat, canalizat și catalogat i se pare suficient de decent. În al doilea volum, cu titlul Advocatus Materiae, am arătat că Inteligența, ca urmare a avidității sale, se simte în largul ei numai atunci când reușește să supună vreun gheizer cosmic sau să înhame la el vreun roi de atomi, care să fabrice o alifie contra pistruilor. După care se aruncă spre fenomenul următor, pentru ca, în calitate de tropheum, să-l lege la șirul de prăzi scientifice. Dar și acele două tomuri excepționale au fost primite cu tăcere; mi-am spus atunci că cea mai mare virtute este răbdarea și stăpânirea de sine. Apoi, după apărarea Cosmosului în fața Inteligenței, pe care am întors-o pe toate părțile, precum și a Inteligenței în fața Cosmosului, a cărui nevinovăție se întemeiază pe faptul că Materia, din nechibzuință, își îngăduie tot felul de porcării, am scris, cuprins de o bruscă inspirație, cartea Croitorul Existenței, în care am dovedit cât se poate de logic că certurile filozofilor sunt un lucru fără sens, căci fiecare se cuvine să aibă propria lui filozofie, croită asemenea hainei pe care o poartă. Fiindcă și această operă a fost întâmpinată cu o liniște de mormânt, am scris imediat alta, în care am înregistrat toate ipotezele posibile, referitoare la Cosmos; prima ipoteză este aceea că, de fapt, Cosmosul nu există; a doua, că el este rezultatul greșelilor unui oarecare Creatoric, care s-a străduit să creeze lumea, neavând habar cum se face așa ceva; a treia, că lumea este rezultatul nebuniei unui Supercreier, care s-a mâniat pe sine însuși în mod nelimitat; a patra, că este o idee în mod absurd materializată; a cincea, că este o materie care gândește ca un cretin — și, sigur de sine, așteptam să se stârnească dispute înverșunate, ecouri, să fiu umilit, admirat, consacrat, în sfârșit, mă așteptam la atacuri și blesteme; dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Atunci uimirea mea nu mai cunoscu margini. Mi-am zis că, probabil, i-am studiat prea puțin pe ceilalți gân-danți și îndată, procurându-mi operele lor, i-am cercetat pe rând pe cei mai de seamă, pe Frenezius Perloi, pe Bulfon Strâmțilă, creatorul școlii strâmțiștilor, pe Turbuleon Gratifalc, pe Sferițius Logar, și pe însuși Lemuel Cel Chel.

Dar în opera lor n-am găsit nimic demn de atenție. În vremea asta, cărțile mele se răspândeau treptat, am înțeles deci că cineva le citește și că dacă le citește, vor apărea și rezultatele. În fapt nu mă îndoiam că voi fi chemat de Tiranus, care-mi va cere să mă ocup de el ca temă principală și să-i închin un panegiric. Mi-am pus deci în cap exact ce-i voi spune, și anume, că pentru mine Adevărul e totul și pentru el sunt gata să-mi dau și viața; Tiranus, îmbătându-se de landele pe care mintea mea minunată a reușit să i le aducă, va încerca să mă câștige cu tot felul de promisiuni mieroase, să-mi arunce la picioare pungile de arginți, dar văzând neînduplecarea mea, va spune, plecându-se la șoaptele sofiștilor, că, întrucât eu mă ocup de Cosmos, s-ar cuveni să mă ocup și de persoana lui, căci șl el este un fragment al Cosmosului. Eu, auzind acestea, o să-l iau peste picior, așa că el mă va da pe mâna călăului; încă dinainte mi-am călit corpul cum se cuvine, ca să pot rezista la cele mai groaznice chinuri. Dar au trecut zile și luni, și Tiranus nu reacționă în nici un fel, așa că mă pregătisem degeaba să înfrunt torturile. Numai un zgârie-pană, pe nume Strangulofil, a scris într-o fițuică de seară că un farsor, numit Clorianel, se ocupă cu băsnuirea a tot felul de basme și băsneli în cartea cu titlul Deutron sau Ultimul Pleniputuros. Mă uitai înfrigurat la opera mea — și, într-adevăr, datorită unei greșeli de tipar, în titlu, în loc de „e” a apărut „u”, deci în loc de „pleniputeros” s-a strecurat „pleniputuros”… Am vrut în prima clipă să-l omor, dar rațiunea a învins. „Va veni și vremea mea! — mi-am zis. Nu se poate ca cineva să împrăștie zi și noapte adevăruri în toate părțile, precum boabele de mazăre, până ce din ele izbucnește strălucirea Cunoașterii Ultimative — și să nu se aleagă cu nimic!

Va veni și ecoul, veni-va și gloria, și tronul de fildeș, și titlul de Prim Gândist, dragostea noroadelor, alinarea- în liniștea grădinii, propria școală, discipolii iubitori și mulțimea venerându-mă! Căci tocmai asemenea visuri are fiecare gândant, străine! Desigur, se spune că singura lor hrană este Cunoașterea, iar Adevărul — singura lor băutură, că nu doresc nici bunuri pământești, nici îmbrățișările electritelor, nici strălucirea aurului, nici stele pe piept, nici glorie și laudă. Toate astea sunt basme prea cinstit oaspete de peste mări, numai basme! Toți doresc același lucru, dar diferența dintre ei și mine este aceea că eu, în măreția spiritului meu, îmi recunosc deschis și fără să mă rușinez, această slăbiciune. Dar anii treceau și nimeni nu mă numea altfel decât Clorianel sau Cloricel-bufonul. Când am împlinit patruzeci de ani de la naștere m-am mirat că aștept atâta vreme reacția maselor fără vreun rezultat. M-am apucat atunci să scriu o carte despre esefdiți, care sunt poporul cel mai înaintat din întreg Cosmosul. Cum, n-ai auzit de ei? Nici eu, căci nu i-am văzut și nici nu-i voi vedea vreodată; dar existența lor am dovedit-o în mod pur deductiv, logic, necesar și teoretic. Câtă vreme — așa am dedus — în Cosmos sunt civilizații dezvoltate în mod diferit, cele mai numeroase trebuie să fie cele mediocre, de mijloc, altele sau sunt destul de întârziate în dezvoltare, sau au luat-o mult înainte. Deci când ai un asemenea grafic statistic, atunci, ca într-o colectivitate în care cei mai numeroși indivizi sunt cei de statură mijlocie și numai unul singur trebuie să fie cel mai înalt, așa și în Cosmos trebuie să existe o civilizație care a atins Suprema Fază a Dezvoltării. Locuitorii ei, esefdiții, știu de-acum totul, ceea ce noi nici nu îndrăznim să visăm. Am demonstrat acest lucru în cele patru volume ale cărții mele, ruinându-mă cu cheltuielile pentru hârtie cretată și portretul autorului, dar și această tetralogie a împărtășit soarta predecesoarelor sale. Am recitit-o acum un an, din scoarță-n scoarță, vărsând lacrimi de atâta supremă voluptate, atât de genial este scrisă, atât este de pătrunsă de absolut, că pur și simplu nu-ți vine să crezi. Ei, și așa am ajuns la cincizeci de ani! Se întâmplă — mi-am zis — o să cumpăr operele și scrierile altor gândanți, ce se scaldă-n plăceri și bogății, ca să văd ce-o fi prin ele. Erau cărți despre diferența dintre față și dos, despre minunata alcătuire a tronului regal, despre dulcile lui rezemători și despre justele lui picioare, tratate despre poleirea farmecelor fizice, descrieri amănunțite a tot felul de lucruri, în care nimeni nu se lăuda pe sine, ci așa se aranjaseră toate, că Stafilocus îl admira pe Streptocus, iar Streptocus pe Stafilocus și amândoi erau acoperiți de omagii de către logariți. Se întreceau în laude reciproce cei trei frați Smulgeni — Smulgus îi ridica în slăvi pe Smulgoniu, Smulgoniu pe Smulgander, iar acesta, la rândul lui, iar pe Smulgus. Atunci când le-am studiat operele, m-a cuprins o furie nemaipomenită, m-am aruncat asupră-le, strivindu-le, sfâșiindu-le, mestecându-le chiar… până ce suspinele mele au încetat, lacrimile mi s-au uscat și m-am așezat iar la lucru, scriind de data aceasta o operă despre Evoluția Inteligenței ca Fenomen cu Dublu Tact. Căci așa cum am dovedit, o legătură circulară leagă pe fețele-palide cu roboții. Mai întâi, ca urmare a frământării mâlului argilos la malul mării, se nasc ființe cleioase, alburii, care de-aici își trag numele de albumenși. După mai multe veacuri, acestea ajung să-și poată insufla spiritul în metale și fac din automați slugile lor plecate. După altă bună bucată de vreme, automații, eliberându-se de cleioși, efectuează experiențe, încercând să vadă dacă nu s-ar putea uneori să insufle vâscozității conștiința și când încearcă asta pe albumină, atunci reușesc. Dar fețele-palide sintetice, după un milion de ani iar încep să se prindă de fier și astfel totul se învârtește pe rând, în vecii vecilor; după cum vezi, în acest mod am rezolvat disputa veșnică cu privire la ceea ce a fost întâi — robotul sau fața-palidă? Am trimis această operă la Academie, erau șase tomuri legate în piele, și pentru tipărirea ei am irosit tot restul averii mele. Mai trebuie oare să-ți spun că lumea cea crudă le-a trecut și pe ele sub tăcere? Am atins șaizeci de ani, mă apropiam de șaptezeci și speranțele în gloria veșnică mi se spulberaseră. Ce era de făcut? Am început să mă gândesc la veșnicie, la urmași, la generațiile viitoare, care mă vor descoperi și vor cădea cu fețele-n țărână înaintea mea. Dar totodată începură să se încuibeze în mine oarecare îndoieli, la drept vorbind ce-mi va fi de folos, câtă vreme nu voi mai fi? Și, conform cu învățăturile mele, cuprinse în cele patruzeci și patru de tomuri cu parergă și paralipomenă, a trebuit să recunosc că n-aș fi avut absolut nici un folos. Totul fierbea în mine și m-am așezat ca să scriu Testamentum pentru Posteritate, în care aveam să-i disprețuiesc pe cei ce vor veni după mine, să-i afurisesc cum se cuvine, să-i umilesc, să-i rușinez, să-i insult cât s-o putea, cu mijloace exacte. Ce? Spui că asta nu era just, că trebuia să-mi îndrept mânia împotriva contemporanilor care mă cunoscuseră? Da’ de unde!? Prea cinstite! Păi, când fiecare cuvânt al acestui Testament va arunca lumină asupra gloriei mele viitoare, contemporanii vor fi fost de mult în pământ, și atunci asupra cui îmi voi arunca blestemele, asupra unor dispăruți? Dacă aș proceda așa cum spui, urmașii mi-ar studia operele în preaplăcută liniște, oftând numai nițeluș de ochii lumii: Bietul de el! Cu ce eroism potolit a fost împărtășită măreția lui! Cât de drept s-a mâniat pe strămoșii noștri, oferindu-ne cu atâta delicată abnegație opera vieții sale! — Așa ar fi! Ce să fac deci? Să nu fie vinovați? Idioților, care m-au îngropat de viu, moartea să le fie scut în fața fulgerului răzbunării? Numai gândindu-mă la asta, mi se urcă unsoarea la cap! Să-mi parcurgă operele în liniște, blestemându-și părinții — cum buna lor educație o pretinde — în locul meu? N-or să ajungă ei să facă asta!!! Las’ că-i pocnesc eu de departe, de dincolo de mormânt! Să știe cei ce-mi vor unge numele cu miere și chipului meu îi vor pune aureolă, că tocmai pentru asta le doresc să-și frângă clapele până la ultima, să se îmbolnăvească de prea greu supravoltaj și să li se coclească căpățânile, dacă nu sunt în stare decât să scormonească prin cimitirele trecutului! Poate printre ei o să crească vreun nou gândant, neobișnuit, dar ei, ocupați cu căutarea resturilor corespondenței pe care am avut-o cu spălătoreasă mea, nici nu vor observa aceasta! O, atunci să știe neapărat că blestemul meu pornit din inimă și cel mai sincer dispreț al meu e cu ei și printre ei, că pentru mine ei nu sunt decât niște linge-morminte, niște gâdilă-hoituri, niște șacaliști care se îndoapă numai cu cadavre, fiindcă nici unul din ei nu se poate adăpa la izvorul de apă vie al înțelepciunii! Și, editându-mi toate operele, iar de nevoie aflându-se printre ele și acest Testamentum, încărcat de ultimul blestem pe care-l îndrept împotrivă-le, să n-aibă parte acești necromanți, acești cadavrofili, de satisfacția că sunt din neamul unui înțelept vestit. Clorian Teorițius Clapostol, care și-a răspândit învățătura cu multe veacuri înainte! Ridicându-mi monumente, să-i lumineze gândul că le-am dorit tot ce poate fi mai rău în Cosmos, iar ura cuprinsă în blestemul meu, îndreptată spre viitor, e egală numai tu neputința ei. Și mai doresc să știe că mă lepăd de ei și între mine și ei nu există nimic altceva în afară de sincerul dispreț pe care li-l nutresc!!!

Zadarnic încercă Clapauțius, cât ținu acest discurs, să-l potolească pe bătrânul înfuriat. Rostind ultimele cuvinte, acesta se ridicase în picioare și, amenințând cu pumnul generațiile viitoare, cu gura plină de teribile ocări, nu se știe cum cunoscute în cursul unei vieți pline de laudă, învinețit de furie, întărâtat, bătea din picior, urla, arunca scântei, ca până la urmă, de atâta supratensiune colerică, să se prăvălească mort la pământ! Clapauțius, profund mâhnit de această neplăcută întorsătură a evenimentelor, se așeză alături pe o stâncă, luă în mână „Testamentul” și începu să-l citească, dar, de atâtea epitete dedicate viitorului, de la a doua pagină i se și împăienjeniră ochii, iar la capătul celei de-a treia trebui să-și șteargă fruntea îmbrobonată de sudoare, căci virtuosul răposat Clorian Teorițius dădea dovezi de oratorie atât de slută cum nu s-a mai văzut deloc pe plan cosmic. Trei zile în șir citi Clapauțius, cu ochii cât cepele, acel documentum, până ce rămase pe gânduri: să-l dezvăluie întregii lumi sau să-l distrugă? Și așa stă până azi, neputând să rezolve problema…


— În toate astea — zise regele Genialon, când mașina, terminându-și povestea, se depărtă — văd cât se poate de clar un fel de aluzii la chestiunea plății care ți se cuvine, stimate constructor; e și timpul, căci după d noapte stropită cu prea frumoase basme, zorile unei zile noi pătrund până la noi, în peșteră. Așa că, spune-mi, dragul meu, cum și cu ce vrei să te răsplătesc?

— Maiestate — zise Trurl — mă pui în mare încurcătură. Orice aș cere, dacă voi obține, voi regreta, poate, că n-am cerut mai mult. Pe de altă parte, n-aș vrea să am față de Maiestatea Voastră pretenții exagerate. Așa că las în seama bunăvoinței Voastre stabilirea onorariului…

— Fie și așa — răspunse regele. Povestirile au fost minunate, mașinile — perfecte, așa că nu văd altă soluție decât să te înzestrez cu cea mai mare comoară pe

— care, sunt absolut sigur, n-ai schimba-o cu nimic altceva. Îți dăruiesc sănătatea și viața — iată ce cred eu că ți se cuvine pe deplin… Orice alt dar mi s-ar părea nepotrivit, căci aurul nu poate fi egal nici cu Adevărul, nici cu înțelepciunea. Fii, așadar, sănătos, prietene, și ascunde și mai departe lumii adevărurile prea crude pentru ea, băgându-le, pentru a fi mai greu dibuite, printre basme.

— Maiestate — zise Trurl mirat — oare la început aveai de gând să-mi iei viața? Aceasta urma să-mi fie răsplata?

— Poți judeca vorbele mele oricum dorești — răspunse regele. În ceea ce mă privește, eu înțeleg lucrurile așa: dacă m-ai fi amuzat numai, generozitatea mea n-ar fi cunoscut nici o limită. Ai făcut mai mult, așa că nici un fel de bogății nu-ți pot răsplăti opera; dându-ți mai departe posibilitatea să faci ceea ce ți-a adus atâta slavă, nu găsesc pentru tine o mai mare răsplată…

Загрузка...