Ciberiada

Mașina lui Trurl

CONSTRUCTORUL TRURL meșteri odată o mașină inteligentă, înaltă de opt etaje. După ce sfârși partea cea mai importantă, o acoperi mai întâi cu un lac alb. Pe urmă, o coloră pe la colțuri în liliachiu, se uită la ea de departe și-i mai făcu un desen în față, iar în locul în care își închipui că ar fi fost fruntea mai aruncă o ușoară pată portocalie. Foarte mulțumit de sine, fluieră nepăsător, apoi, mai mult din obligație, îi puse, solemn, o întrebare:

— Cât fac doi și cu doi?

Mașina se puse în mișcare. Mai întâi i se aprinseră lămpile, circuitele se înviorară, curentul începu să vuiască ca o cascadă, cuplajele porniră și ele, țevile de tot felul se încinseră. Totul în ea se învârtejea, huruia, duduia, făcând un zgomot de-ți țiuiau urechile, încât Trurl socoti că ar fi trebuit să-i mai adauge și un amortizor special. În vremea asta mașina lucra de zor, de parcă ar fi trebuit să rezolve cea mai grea problemă din întregul Cosmos; pământul fremăta, nisipul fugea de sub picioare de atâtea vibrații, siguranțele săreau ca dopurile din sticlele de șampanie, iar releele erau gata să plesnească de atâta efort. În sfârșit, când toată aiureala asta începuse să-l plictisească pe Trurl, mașina se opri brusc și rosti cu glas de tunet:

— ȘAPTE!

— Ei, drăguțo! — îi spuse Trurl îngăduitor. Nici pomeneală! Doi și cu doi fac patru. Fii bună și îndreaptă-te! Ia zi, cât fac doi și cu doi?

— ȘAPTE! — răspunse prompt mașina.

Trurl scoase un oftat și, vrând-nevrând, își puse iar șorțul de lucru, își suflecă serios mânecile, deschise ușița de jos a mașinii și intră înăuntru. Râmase multă vreme acolo; se auzea doar cum lovește cu ciocanul, cum răsucește, sudează, nituiește, cum aleargă tropăind pe treptele ei de tablă, ba la etajul șase, ba la opt, și pe urmă, în goana mare, înapoi, până jos. Apoi dădu drumul curentului atât de aprig, încât totul se lumină înăuntru, iar eclatoarelor le crescură mustăți violete. Se trudi așa vreo două ore, după care ieși afară, la aer curat, ce-i drept, plin de funingine, dar mulțumit. Puse la o parte toate uneltele, aruncă șorțul, își șterse fața, mâinile și, la urmă de tot, așa, ca să se liniștească, întrebă:

— Ei, cât fac doi și cu doi?

— ȘAPTE! — răspunse mașina.

Trurl trase o înjurătură zdravănă dar nu avea ce să facă. Se apucă iar să scormonească în ea, reparând ici și colo, stabilind alte legături, desfăcând niturile, mutând ba una, ba alta, și, când află pentru a treia oară că doi și cu doi fac șapte, se așează descurajat pe pe ultima treaptă a mașinii și rămase așa, pe gânduri, până ce sosi Clapauțius. Acesta îl întrebă ce i s-a întâmplat, că arată de parcă s-ar fi întors de la o înmormântare. Trurl îi spuse tot necazul. Clapauțius intră și el de câteva ori în străfundurile mașinii, încercând să îndrepte câte ceva. Întrebă apoi cât fac doi și cu unu. Mașina îi răspunse că șase, iar unu și cu unu după ea făcea zero. Clapauțius se scărpină în cap, tuși și zise:

— Prietene, n-avem ce face. Trebuie să privim adevărul în față. Mașina ți-a ieșit altfel decât ai fi vrut. Dar să știi că fiecare rău are și părțile lui bune. La fel și mașina asta.

— Sunt curios să le aflu și eu — răspunse Trurl, izbind cu piciorul în temelia mașinii.

— Termină — îi spuse mașina.

— Ei, vezi, e sensibilă. Deci… ce voiam să spun? Este, fără îndoială, o mașină proastă, și nu suferă de o prostie oarecare, obișnuită. Nu nicidecum! Atât cât pot să-mi dau seama — și sunt, după cum știi, un specialist renumit — cred că este cea mai proastă mașină inteligentă de pe lume! Și ăsta nu-i puțin lucru! Să construiești cu bună știință o asemenea mașină n-ar fi ușor. Dimpotrivă, cred că nimeni n-ar fi în stare s-o facă. Căci nu e numai proastă, dar și încăpățânată ca un catâr, adică are caracterul propriu idioților, aceștia fiind de regulă grozav de încăpățânați.

— La naiba cu o mașină ca asta, n-am nevoie de ea! — zise Trurl și o lovi a doua oară.

— Te previn foarte serios, termină! — rosti mașina.

— Poftim, ai primit acum și un avertisment — comentă sec Clapauțius. Vezi, nu e numai sensibilă, tâmpită și încăpățânată, ci și supărăcioasă. Cu atâtea trăsături de caracter poți să ajungi foarte departe. Ohoho, dacă-ți spun eu!

— Bine, dar, la drept vorbind, ce pot să fac cu ea? — întrebă Trurl.

— Sincer să-ți spun, mi-e greu să-ți răspund în clipa de față. Ai putea, de pildă, să deschizi o expoziție, cu plată, ca oricine dorește să poată vedea cea mai proastă mașină inteligentă din lume. Câte etaje are — opt? Poftim, un idiot atât de mare n-a mai văzut nimeni până acum. O asemenea expoziție ți-ar acoperi nu numai toate cheltuielile, dar…

— Lasă-mă în pace; n-am să deschid nici o expoziție! — răspunse T rurl, se ridică și, neputându-se abține, lovi mașina pentru a treia oară.

— Îți dau un ultim avertisment… altfel…, îi zise mașina.

— Altfel ce? — strigă Trurl, înfuriat de liniștea ei maiestuoasă Ești… ești… și, negăsind cuvintele, o mai izbi de câteva ori, urlând:

— Ești bună doar să fii lovită, să știi!

— M-ai jignit pentru a patra, a cincea, a șasea și a opta oară — îi spuse mașina — de aceea nu voi mai face nici Un calcul. Refuz să răspund la alte întrebări, referitoare la probleme din domeniul matematicii.

— Refuză! Ia uitați-vă la ea! — strigă scos din fire Trurl. După șase sare la opt. Ai auzit, Clapauțius? Nu șapte, ci opt? Și mai are neobrăzarea să refuze rezolvarea unor asemenea probleme de matematică! Ei, na, mai ține! Na, na! Mai vrei?

Drept răspuns la lovituri mașina începu să vibreze, să tremure și, fără să scoată o vorbă, începu să iasă din temelie. Era îngropată destul de adânc, așa că numeroase lonjeroane se îndoiră. Până la urmă se desprinse din blocurile de beton și porni, ca o fortăreață mobilă, împotriva lui Clapauțius și Trurl. Trurl înlemnise de uimire și nu încercă nici măcar să se ascundă sau să fugă din calea mașinii, care venea drept spre el, să-l calce în picioare, nu alta. Dar Clapauțius, trezit la realitate, îl apucă de mână și, trăgându-l cu putere, fugi împreună cu el o bucată de drum. Când își întoarseră privirea văzură că mașina, legănându-se ca un turn înalt, se mișca încet, cufundându-se la fiecare pas aproape până la primul etaj, dar numaidecât se ridica cu îndărătnicie și se îndrepta iarăși spre ei.

— Asta-i nemaipomenit! zise Trurl, căruia i se oprise răsuflarea. Mașina s-a înfuriat! Ce-i de făcut?

— Nimic, să așteptăm, să vedem ce-o să se-ntâmple — răspunse cu prudență Clapauțius. O să se lămurească totul până la urmă.

Deocamdată însă nu se întrezărea nici un semn. Mașina, ajungând pe teren tare, începu să se miște mai iute. Totul înăuntrul ei, șuiera, huruia, zornăia.

— Acuși o să i se defecteze regulatorul și programarea — mormăi Trurl. Atunci o să se dezintegreze și…

— Nu cred — răspunse Clapauțius. E un caz deosebit. Fiind atât de tâmpită, până și definitiva defecțiune a aparaturii nu o s-o deranjeze. Atenție, uite-o… Să fugim!

Mașina se îndrepta fără îndurare către ei, așa că n-avură încotro și o luară iar la goană cât îi țineau picioarele, urmăriți de zgomotul ei asurzitor. Fugeau mereu fără să se oprească. Ce puteau face altceva? Vrură să se întoarcă în orașul de baștină, dar mașina îi împiedică, atacându-i din flanc și obligându-i fără cruțare să se îndrepte spre un șes întins și pustiu. Prin ceața joasă se zăreau munții, stâncoși, mohorâți. Suflând din greu, Trurl îi zise lui Clapauțius:

— Știi ce? Să intrăm în vreo trecătoare îngustă… unde nu poate să ne ajungă… blestemata… Ce zici?!

— Mai bine să fugim tot înainte… răspunse, gâfâind, Clapauțius. Nu departe e o localitate mică… Nu mai țin minte cum se numește. În orice caz, acolo o să găsim… uf!… adăpost.

Alergară deci tot înainte și nu după multă vreme zăriră primele case. La ora aceea străzile erau aproape pustii. Străbătură o bună bucată de drum fără să întâlnească pe nimeni, când un zgomot înfricoșător, de parcă o lavină de pietre s-ar fi prăvălit la marginea orașului, îi înștiință că mașina care-i urmărea ajunsese acolo.

Trurl privi în urmă și încremeni.

— Cerule! Ia uită-te, Clapauțius! Dărâmă casele!

Mașina, gonindu-i fără încetare, pășea peste zidurile caselor ca un munte de oțel, lăsând în urmă o dâră roșie de cărămizi și țigle, învăluind totul într-un nor de praf alb de var. Se auziră urletele disperate ale celor înmormântați de vii, străzile se umplură de lume, iar Trurl și Clapauțius goneau, mereu înainte, suflând din ce în cea mai greu, până ajunseră la clădirea mare a primăriei. Cât ai clipi, o luară în jos pe scări și nu se opriră decât în pivniță.

— Ei, aici n-o să ne mai ajungă, de-ar fi să dărâme toată primăria pe capul nostru! — rosti, cu ultimele puteri, Clapauțius. Dracu’ m-a pus să vin azi în vizită la tine… Eram curios să știu cum îți merge treaba și, iacă, am aflat…

— Stai liniștit — îi răspunse Trurl. Vine cineva…

Într-adevăr, ușa pivniței se deschise și însuși primarul intră însoțit de câțiva consilieri. Trurl nu îndrăzni să recunoască pricina pentru care se aflau acolo, și Clapauțius fu nevoit să vorbească în locul lui. Primarul îl ascultă în tăcere. Deodată pereții se zguduiră, pământul începu să se cutremure și huruitul prelung al zidurilor ce se prăbușeau ajunse până în pivniță.

— Cum, a și ajuns aici?! — strigă Trurl.

— Da — răspunse primarul. Și cere să vă predăm, altfel o să dărâme tot orașul…

Între timp ajunseră până la ei niște vorbe rostite undeva de sus, din înălțimi, scrâșnite, asemenea unui hârșâit de oțel:

— Pe aici, pe undeva, e Trurl… îl simt…

— Cred că n-o să ne predați! — spuse cu un tremur în glas Trurl, pe care mașina îl cerea cu atâta încăpățânare.

— Cel dintre voi care se numește Trurl trebuie să iasă. Celălalt poate să rămână, fiindcă predarea lui nu ne-a fost cerută…

— Ai milă, te rugăm!

— N-avem nici o putere — zise primarul. De altfel, chiar dacă ai rămâne aici, Trurl, ar trebui să răspunzi pentru pagubele făcute orașului și locuitorilor. Din cauza ta mașina a dărâmat șaisprezece case și a îngropat sub ruine o mulțime de cetățeni. Numai faptul că te afli la un pas de moarte mă face să-ți dau drumul. Du-te și nu te mai întoarce.

Trurl se uită la consilieri și, văzându-și sentința înscrisă pe chipurile lor, se îndreptă încet spre ușă.

— Așteaptă! Viu și eu cu tine! — strigă supărat Clapauțius.

— Tu? — întrebă Trurl, ca o licărire de speranță în glas. Nu… răspunse după o clipă. Rămâi, e mai bine așa… De ce să pieri și tu fără folos?…

— Prostii! — strigă hotărât Clapauțius. De ce să murim? Pentru că așa are poftă cretina asta de fier? Ei poftim! Să mături de pe suprafața pământului doi dintre cei mai renumiți constructori e oare atât de ușor? Hai, curaj, dragul meu Trurl! Să mergem!

Îmbărbătat de aceste cuvinte, Trurl porni pe scări în urma lui Clapauțius. În piață nu era țipenie de om. Printre norii de praf și pulbere, din care apăreau pe alocuri ruinele caselor dărâmate, stătea mașina, mai înaltă decât turnurile primăriei, scoțând fum pe nări, plină toată de sângele cărămizia al zidurilor și de praf.

— Atenție! — îi șopti Clapauțius. Ea nu ne vede. S-o luăm la dreapta, pe străduța asta, apoi la stânga și pe urmă drept înainte. Nu departe de aici încep munții. Ne ascundem și o să născocim noi ceva ca să-i treacă pofta pentru totdeauna… S-o ștergem! — strigă, căci mașina, zărindu-i tocmai atunci, o porni spre ei, zdruncinând pământul.

Alergând din toate puterile, ajunseră în afara orașului. Mai goniră așa cam vreo milă, urmăriți de pașii tunători ai colosului, care nu-i slăbise o clipă. Deodată Clapauțius strigă:

— E albia unui pârâu secat, care duce până la stânci, la peșteri. Hai, mai repede, îndată va trebui să se oprească!…

Porniră deci în sus, împiedicându-se și bălăbănind din mâini să-și țină echilibrul, dar mașina se ținea mereu la aceeași distanță de ei. Luând-o pe albia pârâului secat, ajunseră la o trecătoare printre stânci și, zărind sus gura deschisă a peșterii, începură să se cațere repede spre ea, neluând în seamă pietrele care le fugeau de sub picioare. Uriașa despicătură în stâncă răspândea răcoare împrejur. Intrară iute, mai făcură câțiva pași, apoi se opriră.

— Bun, aici suntem în siguranță — zise Trurl, care-și recăpătase liniștea. Mă duc să văd unde s-a oprit…

— Bagă de seamă! — îl avertiză Clapauțius.

Trurl se apropie atent de gura peșterii, scoase capul afară și îndată se dădu înapoi, îngrozit.

— Vine încoace după noi! — strigă el.

— Liniștește-te, aici cu siguranță n-o să poată intra — zise cu oarecare îndoială în glas Clapauțius. Dar asta ce mai e? Parcă s-a întunecat… O — o…!

În clipa aceea o umbră uriașă acoperi cu totul petecul de cer vizibil prin gura peșterii: era pieptul de oțel, plin de nituri, al mașinii, care se lăsa ușor peste stâncă. În felul acesta peștera fu închisă ermetic pe dinafară.

— Suntem pierduți… șopti Trurl. Glasul îi tremura și mai mult, căci se lăsase un întuneric beznă.

— Mari idioți am mai fost! — strigă Clapauțius. Să ne băgăm noi în grota asta, pe care poate s-o baricadeze! Cum am putut face o asemenea prostie?

— Ce zici, ce are de gând să facă? — întrebă Trurl după o lungă tăcere.

— Cred că așteaptă să ieșim de aici; pentru asta nu e nevoie de cine știe ce inteligență.

Iar se așternu tăcere. Trurl o porni prin întuneric în vârful picioarelor, cu mâinile întinse, spre locul unde își închipuia că e gura peșterii. Pipăi întruna cu degetele peretele stâncii până ce ajunse la oțelul neted și cald, de parcă ar fi fost încins pe dinăuntru…

— Te simt, Trurl… se auzi glasul de fier al mașinii în spațiul acela închis. Trurl se dădu înapoi, se așeză pe o piatră lângă prietenul său. O vreme rămaseră nemișcați. Într-un târziu Clapauțius îi șopti:

— Să știi că n-avem nici o ieșire. Trebuie să cădem la o învoială cu mașina…

— Nici o speranță — zise Trurl. Încearcă totuși, poate că măcar ție o să-ți dea drumul teafăr…

— Nu, așa nu vreau! — îi spuse cu hotărâre Clapauțius și, apropiindu-se de gura nevăzută a peșterii, strigă:

— Ei, ne auzi?

— Vă aud — îi răspunse mașina.

— Ascultă, aș vrea să-ți cer scuze. Știi… Între noi a fost o mică neînțelegere, dar la drept vorbind e un fleac. Trurl n-a avut intenția să…

— Am să-l distrug pe Trurl! — răspunse mașina. Dar mai întâi să-mi răspundă la întrebarea cât fac doi și cu doi?

— A, o să-ți răspundă, și încă în așa fel, încât ai să fii mulțumită și o să te împaci fără îndoială cu noi. Nu-i așa, Trurl? — spuse cu aer împăciuitor Clapauțius.

— Mda, desigur…, îngână Trurl cu glas scăzut.

— Bine — zise mașina. Atunci cât fac doi și cu doi?

— Pa… adică șapte… răspunse Trurl și mai încet.

— Ha, ha! Nu patru deci, ci șapte, nu-i așa? — urlă mașina. Ei, vezi?

— Șapte, sigur că șapte, totdeauna doi și cu doi au făcut șapte! — întări cu înflăcărare Clapauțius. Ei, acum ne dai drumul? — adăugă el prudent.

— Nu. Trurl să mai spună încă o dată că îi pare rău și cât fac doi și cu doi…

— Dar dacă-ți spun, o să ne dai drumul? — întrebă Trurl.

— Nu știu. O să mă mai gândesc. Nu tu o să-mi pui condiții. Spune cât fac doi și cu doi.

— Dar o să ne dai drumul, nu-i așa? — rosti Trurl, în timp ce Clapauțius îl trăgea de mânecă, șoptindu-i la ureche:

— E o idioată, o idioată în toată regula, nu te certa cu ea, te implor!

— N-am să vă dau drumul dacă n-o să am chef — răspunse mașina. Dar tu oricum o să-mi spui cât fac doi și cu doi…

Trurl sări în sus ca turbat.

— Bine, am să-ți spun, am să-ți spun! — strigă el. Doi și doi fac patru, iar doi ori doi fac tot patru, de-ar fi să umbli cu capul în jos, de-ar fi să preschimbi toți munții ăștia în țărână, de-ar fi să înghiți toată marea și să bei tot cerul, ai auzit? Doi și doi fac patru!

— Trurl! Ai înnebunit! Ce tot spui? Doi și cu doi fac șapte, doamnă dragă! Șapte, mașinuță scumpă! Șapte! — strigă Clapauțius, încercând să-l întreacă în strigăte pe prietenul său.

— Nu-i adevărat! Fac patru! Numai patru, de la începutul până la sfârșitul lumii fac PATRU! — strigă Trurl cât îl ținea gura.

Deodată sub picioarele lor stâncile începură să freamăte.

Mașina se dădu înapoi de la gura peșterii, o lumină palidă o străbătu pe dinăuntru și deodată ea scoase un strigăt prelung:

— Nu-i adevărat! Șapte! Ai să recunoști tu când te-oi prinde!

— N-am să recunosc niciodată! — răspunse Trurl, de parcă i-ar fi fost de acum totuna. În aceeași clipă peste capetele lor se abătu o grindină de pietre, căci mașina începuse să izbească cu corpul ei de opt etaje în stânci, și blocuri uriașe se desprindeau din piatra masivă, rostogolindu-se la vale.

Tunetul acesta, împreună cu mirosul de fum de cremene și scânteile iscate de atingerea oțelului de stâncă umplu toată peștera. Și în mijlocul acestui zgomot infernal se auzea în răstimpuri glasul subțire al lui Trurl care striga întruna:

— Doi și cu doi fac patru! Patru!

Clapauțius încerca să-i astupe gura cu forța, dar, îmbrâncit de Trurl, tăcu și se așeză resemnat, cu capul în mâini. Mașina nu se potolise o clipă în eforturile ei diabolice și se părea că dintr-o clipă în alta tavanul peșterii se va prăvăli peste cei doi, strivindu-i și îngropându-i pentru vecie. Dar tocmai când își pierduseră orice speranță, când praful înecăcios umpluse tot spațiul, undeva se auzi un zgomot asurzitor, mai întâi ca un huruit puternic, apoi întreg văzduhul începu să urle, peretele negru, care acoperea intrarea în peșteră, dispăru ca spulberat de furtună în timp ce bucăți uriașe de stâncă se rostogoliră la vale. Ecoul acestui cataclism încă nu se potolise când cei doi prieteni ajunseră la ieșirea peșterii și, aplecându-se în afară, zăriră mașina, zăcând sfărâmată și strivită sub avalanșa de stânci, dintre care una o tăiase aproape în două, de-a lungul celor opt etaje ale ei. Coborâră încet printre dărâmăturile pline de praf ale stâncilor sfărâmate. Ca să ajungă la albia pârâului secat, trebuiră să treacă pe lângă mașina care zăcea acum nemișcată, ca un vas naufragiat, aruncat la mal. Fără să scoată un cuvânt, se opriră amândoi deodată lângă flancul ei de oțel. Mașina mai dădea încă semne de viață. Se auzea foarte slab cum ceva, înăuntru, se mai învârtea.

— Va să zică acesta e sfârșitul tău lipsit de glorie, iar doi și cu doi fac tot…, începu Trurl, dar în aceeași clipă mașina începu să fornăie imperceptibil și, cu ultimele puteri, bolborosi:

— ȘAPTE.

Apoi ceva scârțâi ușor în măruntaiele ei, niște pietre îi căzură de pe frunte și ea se stinse, prefăcându-se într-un morman de fiare vechi. Cei doi constructori se priviră unul pe altul, apoi, fără să-și spună un cuvânt, o porniră mai departe la vale, pe albia pârâului secat.