Ciberiada

Prietenul lui Automatei

UN ROBOT, care tocmai se pregătea să plece într-o lungă și primejdioasă călătorie, află despre o mașinărie foarte folositoare, pe care inventatorul ei o numise prietenul electric. Se gândi că-i va fi mai ușor în călătorie, dacă va avea alături un tovarăș, fie el chiar și o mașină. De aceea se duse la inventator și-l rugă să-i povestească totul despre prietenul electric.

— E o plăcere pentru mine să te-ajut — îi răspunse inventatorul. (După cum știți, în basme toți se tutuiesc, nici chiar balaurilor nu li se spune „domnule” doar regilor trebuie să li te adresezi cu pluralul maiestății). Spunând acestea, scoase din buzunar un pumn de grăunțe metalice, ca niște bobite de plumb.

— Ce-i asta? — se miră robotul.

— Da’ mai întâi spune-mi cum te cheamă, fiindcă am uitat să te-ntreb la locul cuvenit din basmul ăsta — ceru inventatorul.

— Mă numesc Automatei.

— A, e prea lung pentru mine, am să-ți spun Automiță.

— Bine, dar asta vine de la Automa… Ei, fie și așa, dacă-ți place viața.

— Iată așadar, dragul meu Automiță, în fața ta un pumn de electroprieteni. Trebuie să știi că, de meserie, sunt miniaturizator. Adică prefac instalațiile mari și grele în altele mici și ușor de manevrat. Fiecare din aceste grăunțe este un concentrat de gândire electrică, deosebit de multilaterală și inteligentă. Nu-ți spun că sunt genii. Ar fi o exagerare, ca într-o reclamă mincinoasă. Ce-i drept, intenția mea este să creez niște genii electrice adevărate și n-am să-mi găsesc odihna până nu voi meșteri genii atât de mici, încât să-i poți purta în buzunar cu miile. Abia atunci când voi izbuti să-i torn în saci și să-i vând cu kilogramul, voi putea spune că mi-am atins scopul. Dar să lăsăm planurile mele de viitor. Deocamdată vând electroprieteni cu bucata. Și nu scump. Cer pentru unul atât cât cântărește în briliante. Trebuie să recunoști că e un preț destul de modest, având în vedere că poți să-ți pui un asemenea electroprieten în ureche, de unde el poate să-ți șoptească tot felul de sfaturi bune și să-ți ofere orice fel de informații. Uite, ai aici o bucățică de vată cu care să-ți astupi urechea, ca prietenul tău să nu cadă când apleci capul într-o parte. Ce zici, îl iei? Dac-ai vrea o duzină ți i-aș lăsa mai ieftin…

— Nu, deocamdată mi-ajunge unul — răspunse Automatei. Dar aș mai vrea să știu la ce-mi poate folosi? Să-mi ajute într-o situație grea din viață?

— Mai încape vorbă, doar pentru asta e făcut! — răspunse blând inventatorul. Îi puse în palmă un pumn de boabe cu străluciri metalice, făcute din metale rare și continuă: Bineînțeles, nu poți să contezi pe un ajutor în sens fizic, căci nu despre un asemenea ajutor e vorba. Sfaturi bune, sugestii folositoare, judecăți bine chibzuite, observații încurajatoare, preveniri, avertismente, ca și cuvinte de îmbărbătare, concluzii care-ți dau încredere în propriile forțe, cugetări adânci, care-ți permit să faci față oricărei situații grele, chiar primejdioase — iată numai o mică parte din repertoriul electroprietenilor mei. Sunt devotați trup și suflet, credincioși, totdeauna treji, fiindcă niciodată nu dorm, și, în afară de asta, peste măsură de rezistenți, estetic și, după cum vezi, foarte comozi! Ei, ce zici, iei numai unul?

— Da — răspunse Automatei. Dar ia spune-mi, te rog, ce o să se întâmple dacă o să mi-l fure cineva? O să se-ntoarcă la mine? Sau îl va duce pe hoț la pierzanie?

— A, asta nu! — răspunse inventatorul. O să-i slujească și lui, la fel de devotat și atent, cum ți-a slujit și ție mai înainte. Nu-i poți cere prea mult, dragul meu Automiță. El n-o să te părăsească când ești la ananghie dacă nici tu nu-l părăsești. Dar asta n-o să se-ntâmple dacă îl pui în ureche și îl acoperi totdeauna cu vată…

— Bine — se învoi Automatei. Dar cum trebuie să-i vorbesc?

— Nu-i nevoie să-i vorbești deloc. E de ajuns să-i șoptești ceva și te aude perfect. Cât privește numele lui, să știi că-l cheamă Wuch. Nu trebuie să-i spui mai mult.

Îl cântări pe Wuch, inventatorul primi în schimb un briliant frumos, iar robotul, liniștit că are acum un tovarăș, un suflet apropiat pentru drumul cel lung, porni cu el în lume.

Era foarte plăcut să călătorești cu Wuch. Dacă doreai, acesta te trezea în fiecare dimineață, fluierându-ți la ureche un cântecel vesel. De asemenea, povestea tot felul de istorioare nostime. Dar Automatei îi porunci să se potolească atunci când se află în societate, deoarece ce din jur începură să-l bănuiască că se cam scrântise, fiindcă în răstimpuri izbucnea în râs fără vreo pricină. Așa a călătorit Automatei mai întâi pe uscat, ajungând până la malul mării, unde-l aștepta un vas alb, frumos. Nu avea prea multe asupra lui, așa că se urcă cât ai clipi din ochi în barca primitoare și, mulțumit, salută semnalul care anunța ridicarea ancorei și începutul marii călătorii. Câteva zile vasul alb pluti vesel pe valuri, spre razele unui soare blând, iar noaptea se legăna în lumina argintie a lunii, până când într-o bună dimineață, izbucni o furtună nemaipomenită. Valurile, de trei ori mai înalte decât catargele, loveau în vasul care trosnea din toate încheieturile. Marea urla atât de înfricoșător, că Automatei nu auzi nici un cuvințel, din toate câte i le șoptea, fără îndoială, Wuch în aceste clipe grele, ca să-l liniștească. Deodată ceva trosni puternic, apa sărată năvăli în cabină și sub privrea plină de spaimă a lui Automatei, vasul începu să se sfărâme în bucățele.

Alergă pe punte, așa cam se afla, dar abia apucă să sară în ultima barcă de salvare, că un val uriaș izbi vasul, trăgându-l în adâncurile oceanului care fierbea. Membrii echipajului dispărură și ei și Automatei se pomeni singur-singurel în barca de salvare din mijlocul mării furioase, și tremura, așteptând clipa când următorul val va îneca barca ce sălta ca o coajă de nucă. Vântul urla, ploaia cădea în torente din norii grei și el nu izbutea să audă ce-i tot șoptea Wuch. Deodată, la orizont, prin ceață, apărură niște contururi nelămurite, spălate de o spumă albă. Era țărmul unui pământ necunoscut, de care se loveau valurile. Scârțâind, barca se opri între pietre, iar Automatei, ud până la piele, murat, se îndreptă cu ultimele puteri, abia ținându-se pe picioare, spre interiorul acestui ținut, cât mai departe de valurile oceanului. Se trânti la pământ sub o stâncă și, frânt de oboseală, se cufundă într-un somn adânc.

Îl trezi un fluierat ușor. Era Wuch, care-i amintea de prezența lui prietenească.

— A, ce bine că ești aici, Wuch dragă! Abia acum văd ce bine e că te am lângă mine, mai bine zis chiar în mine! — strigă Automatei, trezindu-se din adânca uitare.

Se uită în jur. Soarele ardea, marea era încă agitată, dar nici pomeneală de valurile acelea cumplite, de nori și ploaie. Din păcate, o dată cu furtuna pierise și vasul, se vede că aceasta își făcuse serios de cap în timpul nopții, căci luase cu sine și bărcuța căreia îi datora salvarea. Automatei se ridică în picioare și începu să alerge de-a lungul țărmului, dar după numai zece minute ajunse în același loc din care plecase. Se găsea pe o insulă pustie, pe deasupra și foarte mică. Situația nu era deloc îmbucurătoare. Dar ce-i păsa câtă vreme îl avea cu el pe Wuch! Îl anunță îndată asupra situației și îi ceru sfatul.

— Mda, iubitule! — zise Wuch — nu-i o situație prea plăcută! Stai să mă gândesc mai serios. De fapt, ce-ți trebuie?

— Ei, ce-mi trebuie? De toate: ajutor, salvare, haine, ceva de mâncare. Aici nu se află nimic în afară de nisip și stânci!

— Hm! Așa crezi? Ești sigur de asta? N-ai găsit pe plajă vreo ladă de pe vasul înecat, aruncată de valuri, plină de instrumente, cărți interesante, haine de tot felul și praf de pușcă?

Automatei alergă în susul și în josul plajei, dar nu găsi nimic, nici măcar o surcică din vasul care se scufundase.

— Cum, nu e chiar nimic? Hm, foarte ciudat. Bogata literatură despre viața pe insulele pustii arată clar că naufragiatul găsește întotdeauna topoare, cuie, apă de băut, ulei, cărți sfinte, pile, clești, puști și multe alte lucruri folositoare. Dar dacă nu-s, nu-s. Poate găsești măcar vreo ascunzătoare bună printre stânci.

— Nici asta nu se găsește

— Nu? Ei, asta-i chiar nemaipomenit. Atunci, fii bun și urcă-te pe cea mai înaltă stâncă, poate zărești ceva în jur!

— Îndată — strigă Automatei și se urcă pe stânca abruptă din mijlocul insulei. Încremeni: insula vulcanică era înconjurată din toate părțile de nemărginirea mării!

Cu glas pierit îi povesti lui Wuch cele văzute, îndreptându-și cu mâna tremurândă vata din urechi, ca să nu-și piardă prietenul. „Ce noroc că n-a căzut când s-a scufundat vasul” — își zise și, simțindu-se iarăși obosit, se așeză pe stâncă, așteptând nerăbdător ajutorul prietenului.

— Fii atent, prietene! Iată sfaturile pe care mă grăbesc să ți le dau în această situație grea! — se auzi în sfârșit mult așteptatul glăscior al lui Wuch. Pe baza calculelor pe care le-am făcut, am ajuns la concluzia că ne aflăm pe o insulă necunoscută, pe un recif sau pe un vârf al unui lanț de munți submarini, care ies încet din adâncuri și se vor uni cu continentul peste trei sau patru milioane de ani.

— Lasă-mă-n pace cu milioanele, spune ce facem acum?! — țipă la el Automatei.

— Insulița se găsește departe de rutele vapoarelor. Șansa apariției vreunui vas prin apropiere este de unu la patru sute de mii.

— O, cerule! strigă disperat naufragiatul. E groaznic! Atunci ce mă sfătuiești să fac?

— Am să-ți spun imediat, dacă n-ai să mă mai întrerupi. Du-te la țărmul mării și intră în apă cam până la piept. În felul acesta n-ai nevoie să te apleci prea mult, ceea ce ar fi incomod. Apoi bagă capul în apă și trage în tine atâta apă cât poți. E amară, știu, dar n-o să- dureze mult. Mai ales dacă în același timp ai să mergi prin apă. Atunci devii greu, iar apa sărată, umplându-ți corpul, va întrerupe procesele organice și în felul acesta îți vei pierde repede viața. Datorită acestui fapt vei evita chinurile îndelungate ale șederii pe această insuliță, ca și moartea lentă, ba chiar pierderea facultăților mintale care te poate amenința înainte de moarte. Ai putea chiar să iei câte o piatră grea în fiecare mână. Nu e neapărată nevoie, dar…

— Ai înnebunit poate! — țipă Automatei sărind în sus. Vrei să mă înec? Mă împingi la sinucidere? Bune sfaturi îmi dai, n-am ce zice! Și te mai numești prietenul meu?!

— Da’ de unde! — ripostă Wuch. N-am înnebunit deloc, pentru că una ca asta nu stă în puterea mea. Eu nu-mi pierd niciodată echilibrul mintal, și mi-ar fi cu atât mai neplăcut, dragul meu, să fiu de față atunci când vei rămâne lipsit de lumina minții și vei pieri lent sub razele acestui soare arzător. Te asigur că am studiat atent întreaga situație și am analizat pe rând toate șansele de salvare. Nu poți să faci o barcă sau o plută pentru că n-ai materiale; nu te va salva, după cum am mai spus nici un vas. Nici măcar avioane nu zboară pe aici și nici tu nu vei fi în stare să construiești vreun aparat de zburat. Ai putea, bineînțeles, să alegi moartea lentă în locul unei morți rapide și ușoare, dar, ca un bun prieten ce-ți sunt, nu te sfătuiesc să iei o asemenea hotărâre pripită. Dacă tragi bine apă…

— Lua-te-ar toți dracii cu apa ta bine trasă cu tot! — urlă, tremurând de mânie, Automatei. Și când te gândești că pentru un asemenea prieten am dat un briliant atât de frumos șlefuit! Știi ce e inventatorul tău? Un cămătar ordinar, cărpănos și șarlatan pe deasupra, asta e!

— Ai să-ți retragi cuvintele, să știi, când ai să m-asculți până la capăt — răspunse liniștit Wuch.

— Va să zică n-ai terminat? Poate că ai de gând să mă plictisești cu povești despre viața mea de apoi? Mulțumesc, n-am nevoie!

— Nu există nici o viață de apoi — răspunse Wuch. N-am de gând să te mint, fiindcă nici nu știu și nici nu vreau. Nu așa înțeleg era ajutorul prietenesc. Te rog doar să mă asculți cu atenție, dragul meu! După cum știi, deși despre asta se cugetă puțin, lumea este nesfârșit de complexă și de bogată. Se găsesc în ea orașe minunate, pline de oameni și de tot felul de bogății, palate regești, colibe, munți semeți și fermecători, codri foșnitori, lacuri limpezi, pustiuri arzătoare și nemărginite zăpezi veșnice. Așa cum ești, nu poți totuși să fii deodată în mai multe locuri decât într-unul singur din rele pe care le-am numit, cât și din milioanele pe care le-am trecut sub tăcere. Se poate spune deci, fără exagerare, că pentru locurile în care nu ești prezent, te poți considera ca și mort, căci nu cunoști nici binefacerile bogățiilor din palate, nici nu participi la dansurile din țările Sudului, nici nu-ți încânți privirea cu jocurile de curcubee ale ghețurilor Nordului. Ele nu există pentru tine tot așa cum nu există pentru un mort. De aceea, dacă te gândești bine și pătrunzi cu mintea tot ce-ți spun, ai să-nțelegi că, nefiind peste tot, adică în toate aceste locuri fermecătoare, este ca și când n-ai fi aproape nicăieri. Locuri unde să stai sunt, cum s-ar spune, milioane de milioane, dar tu nu poți trăi decât pe acesta, care e neinteresant, obositor prin monotonia lui, ba chiar nesuferit. Deci, între „pretutindeni” și „aproape nicăieri” este o imensă deosebire, și în aceasta constă viața ta normală, fiindcă întotdeauna ai fost într-an singur loc, nu în mai multe deodată. În schimb, între „aproape nicăieri” și „nicăieri” este, la drept vorbind, o deosebire microscopică. Matematica impresiilor arată că acum, de fapt, abia mai trăiești, pentru că aproape peste tot ești absent, exact ca un mort. În al doilea rând, uită-te la acest nisip amestecat cu pietriș, care-ți rănește tălpile tale delicate. Îl consideri de neprețuit? Desigur că nu. Privește întinderea asta de apă sărată, urâcioasă în imensitatea ei. Ai oare nevoie de ea? Da de unde! Uită-te la cele câteva stânci și la bucata asta de cer albastru, arzător, care-ți usucă încheieturile. Îți trebuie ție această căldură de nesuportat, aceste stânci moarte, încinse? Bineînțeles că nu! Deci n-ai nevoie de absolut nimic din toate cele ce te-nconjoară, nici de solul pe care stai, nici de bolta de deasupra capului. Ce rămâne, dacă scazi toate astea? Puțin zgomot în urechi, o apăsare în tâmple, niște bătăi în piept, un tremur al genunchilor și alte asemenea mișcări haotice. Ai oare nevoie de acest zgomot, de această apăsare, de aceste bătăi și de tremur? Nicidecum, dragul meu! Și dacă renunți și la astea, atunci ce-ți mai rămâne? Puțină goană a gândurilor, cuvintele acestea, ca niște înjurături, cu care mă blagoslovești pe mine, prietenul tău, ca și mânia care te înăbușă și teama care-ți provoacă greață. Te întreb încă o dată, ai nevoie do această frică scârboasă și de turbarea asta neputincioasă? Bineînțeles că nici astea nu-ți sunt de trebuință. Deci, dacă scazi și aceste sentimente inutile, nu mai rămâne chiar nimic, dar absolut nimic. Ascultă ce-ți spun, rămâne zero și tocmai acest zero, această stare de veșnic echilibru, de tăcere durabilă, de liniște perfectă, ca prieten adevărat, asta vreau să-ți ofer!

— Dar eu vreau să trăiesc! — țipă Automatei. Vreau să trăiesc! Să trăiesc, m-auzi?!

— A, atunci e vorba nu de ceea ce simți, ci de ceea ce dorești — răspunse liniștit Wuch. Vrei să trăiești! Ei bine, să știi că n-ai să trăiești, căci nu poți, așa cum am mai arătat. Totul este cum vei înceta să trăiești: în chinuri grele și lungi sau ușor, pe nesimțite, sorbind o înghițitură de apă…

— Destul! Nu vreau! Afară! Afară! — țipă din răsputeri Automatei, sărind în sus cu pumnii strânși.

— Ei, dar asta ce mai e? — întrebă Wuch. Las la o parte forma jignitoare a ordinului, dar cum de te poți exprima atât de nechibzuit? Cum poți să strigi la mine „afară”? Ce, eu am picioare, cu care să pot merge? Sau măcar mâini, ca să mă pot târî? Doar știi foarte bine că nu. Dacă vrei să scapi de mine, fii bun și scoate-mă din urechea asta care, te asigur, nu e deloc cel mai plăcut loc din lume, și aruncă-mă unde vrei!

— Bine! — țipă, roșu de furie, Automatei. Asta am să și fac! Dar degeaba scotoci și scormoni în ureche cu degetul. Prietenul lui era prea bine fixat și nu-l putea scoate cu nici un chip, deși își scutura capul ca un nebun.

— Pare-se că nu ține — se auzi glasul lui Wuch, după o bucată de vreme. Cred că n-o să ne putem despărți, deși atât tu, cât și eu vrem lucrul acesta. Dacă-i așa, atunci trebuie să ne-mpăcăm cu acest fapt, căci faptele au întotdeauna dreptate. Asta se referă, în treacăt fie spus, și la situația ta din momentul de față. Vrei să trăiești cu orice preț. Cred că e o dovadă de imprudență, dar fie și așa, cum vrei tu. Dă-mi voie să-ți arăt ce te așteaptă, căci întotdeauna cunoscutul e mai bun decât necunoscutul. Mânia, care te macină acum, o să cedeze curând locul unui sentiment de disperare neputincioasă, iar disperarea, după un alt șir de încercări zadarnice de a te salva, va fi urmată de o apatie totală. În vremea asta puternica arșiță a soarelui, care până și pe mine mă ajunge, în acest loc umbrit al persoanei tale, va usca, în conformitate cu legile implacabile ale fizicii și chimiei, va usca, zic, tot mai mult întreaga ta făptură. Mai întâi ți se va topi unsoarea încheieturilor și la cea mai mică mișcare vei scârțâi, vei hârâi îngrozitor, bietul de tine! Apoi, când țeasta ți se va aprinde de atâta jar, vei zări cercuri rotitoare de diferite culori, dar acestea nici nu vor fi măcar asemănătoare curcubeului, căci…

— Taci odată, călăule! — strigă Automatei. Nu vreau să aud ce-o să se întâmple cu mine! Taci și nu mai scoate o vorbă, ai înțeles?!

— Nu e nevoie să țipi așa. Știi bine că te aud chiar dacă-mi vorbești în șoaptă. Așadar, nu vrei să cunoști chinurile care te așteaptă în viitor? Pe de altă parte vrei acest viitor? Ce lipsă de logică! Bine, am să tac atunci. Remarc numai că greșești, vărsându-ți mânia asupră-mi, de parcă eu aș fi vinovat de soarta ta demnă de plâns. Cauza acestei nenorociri a fost, după cum știi, furtuna; eu însă, prietenul tău, când mă gândesc că o să fiu de față la chinurile care te așteaptă, la tot acest spectacol, împărțit pe acte, al suferințelor și morții tale, ți-o spun sincer, nu-mi face nici o plăcere. Mă cuprinde, într-adevăr, groaza gândindu-mă ce se va întâmpla când uleiul…

— A, tot nu vrei să taci? Sau nu poți, monstru nesuferit? — urlă Automatei și se plesni peste urechea în care stătea înfipt prietenul său. O, de-aș avea măcar o crenguță sau o frântură de băț, cu care să te scot, aș face-o imediat și te-aș strivi sub călcâi!

— Cum, vrei să mă distrugi? — spuse trist Wuch. Într-adevăr, nu meriți să ai un electroprieten, nici măcar o altă ființă care să te compătimească frățește!

Automatei se înfurie peste măsură și atât se certară, se dondăniră, fiecare având argumentele lui, până ce trecu vremea prânzului și bietul robot, slăbit de atâtea țipete, sărituri și gesticulații, căzu fără puteri pe marginea stâncii, oftând din când în când fără speranță văzând întinderea pustie a oceanului. De câteva ori luă o scamă de nor de deasupra orizontului drept fumul unui vapor, dar Wuch se grăbi să-i spulbere iluziile, amintindu-i de șansa de unu la patru sute de mii, ceea ce îi provocă lui Automatei alte accese de disperare și de furie, mai ales că de fiecare dată, după cum se dovedea, Wuch avea dreptate. În sfârșit, se așternu între ei o liniște deplină. Naufragiatul privea acum la umbrele lungi ale stâncilor, mângâind nisipul alb al plajei. Într-un târziu Wuch întrerupse tăcerea:

— De ce nu spui nimic? Au și început cumva să-ți zboare pe dinaintea ochilor cercurile acelea de care pomeneam?

Automatei nici nu catadicsi măcar să răspundă.

— Aha! — continuă Wuch de unul singur. Deci nu sunt numai cercurile, ci, după toate probabilitățile, și acea stare de apatie pe care am reușit s-o prevăd atât de exact. Ciudat lucru! Ce nechibzuită creatură este ființa inteligentă, mai ales când e constrânsă de împrejurări! Se găsește pe o insulă pustie, pradă pieirii, îi dovedești, așa cum doi și cu doi fac patru, că moartea i-e inevitabilă, îi arăți o portiță de ieșire din această situație, și ea… nimic. Oare îmi va fi recunoscătoare pentru toate astea? Nici pomeneală! Ființa asta trage nădejde, și dacă n-o mai are și nici n-o mai poate avea se agață de aparențe și preferă mai degrabă să intre în vâltoarea nebuniei decât în apa care…

— Încetează odată cu apa asta! — urlă răgușit Automatei.

— Țineam să subliniez doar lipsa ta de rațiune — răspunse Wuch. Nu te îndemn la nimic. Dacă vrei să mori încet sau mai bine-zis să nu faci nimic ca să împiedici o astfel de moarte, trebuie să chibzuiești bine. Frica de moarte este o mare greșeală, față de ceea ce îți recomand și care merită mai degrabă o apologie! Ce poate fi oare pe măsura perfecțiunii inexistenței? Ce-i drept, agonia care precede moartea nu este un fenomen prea plăcut, dar, pe de altă parte, până acum încă n-a existat nimeni atât de slab cu firea, încât să n-o suporte și să nu reușească să moară de-a binelea, până la urmă. Deci moartea nu este un lucru demn de evidențiat, atâta vreme cât orice slăbănog, măgar sau canalie o poate înfăptui. Mai mult, dacă oricine se poate descurca în fața morții (și trebuie să recunoști că așa este, eu cel puțin n-am auzit de cineva care să nu fi reușit), atunci mai bine să te delectezi cu gândul la atotmilostivul neant, care te așteaptă de îndată ce-i treci pragul. Când, dacă nu încă în timpul vieții, se cuvine să-ți imaginezi pe îndelete toate privilegiile, înlesnirile și plăcerile de care ai parte în clipa morții?! Gândește-te numai o clipă: nici o luptă, nici o grijă, nici temeri, nici chinuri ale sufletului sau trupului, nici o întâmplare nefericită, și toate astea la ce scară! De-ar fi să se adune toate forțele răului împotrivă-ți, tot nu te-ar putea atinge! O, e cu adevărat incomparabilă siguranța dulce a celui mort! Și dacă mai adăugăm că moartea nu este ceva trecător, nedurabil, că nimic n-o poate întrerupe, n-o poate mișca din loc, atunci plăcerea este cu atât mai mare…

— De-ai crăpa odată — rosti cu glas slab Automatei, întovărășind aceste cuvinte laconice cu o înjurătură tasată.

— Îmi pare rău, dar nu se poate! — răspunse pe loc Wuch. Nu numai invidia egoistă (căci nu există nimic mai presus de moarte, după cum am spus), dar și cel mai curat altruism mă îndeamnă să-ți țin tovărășie în neant. Dar, de fapt, eu nu pot crăpa, cum spui, fiindcă inventatorul m-a făcut indestructibil, probabil ca să-și potolească ambiția sa de constructor. E adevărat, când mă gândesc că o să zac, năpădit de sarea mării, în cadavrul tău care se va descompune încet-încet, când mă gândesc că o să zac așa și o să vorbesc de unul singur mă cuprinde tristețea. Și cât o să am de așteptat până o să apară acel vas, primul din cele patru sute de mii, care, în conformitate cu calculul probabilităților, va acosta, în sfârșit, pe această insuliță!…

— Cum?! N-ai să te prăpădești aici, ca mine?! — strigă Automatei, trezit din amorțeală de aceste cuvinte. Deci tu ai să trăiești, pe când eu… O, n-o să se întâmple una că asta! Niciodată! Niciodată! Niciodată!

Și sărind în sus cu un răcnet teribil, începu să se zbată, să-și scuture capul, să scormonească în ureche, făcând în același timp cele mai ciudate mișcări cu tot corpul, dar degeaba. În timpul acesta Wuch țipa cât îl ținea gura:

— Dar termină odată! Ce, ai înnebuit? Cred că-i încă prea devreme! Bagă de seamă, ai s-o pățești! O să-ți rupi o mână sau o să-ți scrântești vreun picior! Fii atent la spinare! N-are nici un sens! Ar fi altceva dac-ai putea, așa, dintr-o dată, știi… Dar să te schilodești doar!… Ți-am spus că sunt indestructibil! Degeaba te chinuiești, chiar dacă m-ai scoate de-acolo, n-ai să poți să-mi faci nici un rău, adică nici un bine am vrut să spun, căci, așa cum am spus pe larg până acum, moartea este ceva demn de invidiat. Au! Termină odată! Cum poți să sari așa întruna?

Dar Automatei se zbătea mai departe, fără să ia în seamă nimic, ajungând chiar să se lovească cu capul de stânca pe care stătuse mai înainte. Și se izbi atâta, de îi ieșiră scântei din ochi și fum pe nări. Până la urmă, Wuch se rostogoli pe neașteptate din ureche și se opri între pietre, cu un strigăt slab de ușurare că totul s-a terminat. Automatei nu observă imediat cât de eficace fuseseră eforturile sale. Trântindu-se pe pietrele încinse de soare, se odihni o clipă și, incapabil de a mai mișca o mână sau un picior, mormăi:

— Nu-i nimic, e o slăbiciune trecătoare. Dar las’ că te scot eu, te prind eu sub călcâi, iubite prietene, ai auzit? Hei! Dar ce-i asta?!

Se opri brusc, așezându-se, căci simți un gol în ureche. Se uită în jur, fără a se dumiri prea bine și, îngenunchind, începu să-l caute febril pe Wuch, răscolind pietrișul mărunt.

— Wuch! Wuuuuch! Unde ești? Răspunde — strigă el îngrozit.

Dar Wuch, fie din prudență, fie din altă cauză, tăcu chitic. Automatei începu atunci să-l încânte cu cele mai dulci cuvinte. Îl asigură că și-a schimbat părerea, că unica lui dorință este să asculte bunele sfaturi ale elctroprietenului său și să se înece, dar ar vrea doar să mai audă o dată laudele aduse morții. Dar nici asta nu folosi la nimic. Wuch tăcea ca mormântul. Atunci bietul naufragiat, blestemând de toți sfinții, începu să cerceteze sistematic piatră cu piatră tot terenul. Tocmai voia să lepede un pumn de pietriș pe care-l frământase în mână, când, privindu-l mai atent, sări în sus de bucurie. Printre pietricele îl descoperi pe Wuch, care arunca luciri mate, potolite, de grăunță metalică.

— A! Te-am găsit, puișorule! Ești aici, fărâmiță de prieten! Ești în mâna mea, iubitule, prea veșnicule! — șuieră el, ținându-l strâns între degete pe Wuch, care nu zicea nici pâs. Ei, ia să vedem cum stăm cu soliditatea ta, cu veșnicia ta, hai să le punem la încercare. Poftim!

Și spunând acestea, pocni zdravăn din călcâie. Îl puse apoi pe electroprietenul său pe o stâncă și sări pe el cu toată greutatea corpului și, ca să fie mai sigur, se mai și răsuci pe călcâiul potcovit, care scrâșni. Wuch nu scoase o vorbă, numai stânca trosni puțin, ca sfredelită. Aplecându-se, Automatei văzu că grăuntele era neatins, doar stânca se găurise nițel sub el, iar Wuch stătea frumușel în găurică.

— Ce, ești atât de zdravăn? Las’ că găsim noi o piatră mai tare! — bombăni el și începu să alerge prin toată insula, căutând cei mai mari bolovani de bazalt și de porfir, ca să-i slujească drept nicovală pentru Wuch. În timp ce îl pisa sub călcâi, îi vorbea cu o liniște prefăcută sau îl ocăra cât îl ținea gura, crezând că i se va răspunde într-un fel, că va fi rugat, implorat să înceteze. Dar lui Wuch nici nu-i păsa. Văzduhul răsuna doar de ecourile unor izbituri surde, de scrâșnetele pietrelor sfărâmate și de blestemele înverșunate ale lui Automatei. Convingându-se până la urmă că lui Wuch nu-i fac nici un rău chiar și cele mai teribile lovituri, Automatei, slăbit și înfierbântat, se așeză din nou pe mal, cu electroprietenul în pumn.

— Chiar dacă n-am să pot să te strivesc — îi spuse cu stăpânire prefăcută în care tremura însă o mânie ascunsă — fii sigur că o să am eu grijă de tine, așa cum se cuvine. Ai să aștepți mult și bine vasul salvator, iubitule, fiindcă am să te arunc în fundul mării, unde ai să zaci până-ntr-a șaptea veșnicie. O să ai timp berechet să-ți depeni plăcutele gânduri într-o singurătate atât de deplină! N-o să ai parte de alt prieten, fii sigur!

— Drăguțule, — începu iarăși Wuch — cu ce poate să-mi dăuneze șederea pe fundul mării? Tu cugeți după sistemul de gândire al unei ființe muritoare. De aici greșelile tale. Trebuie să-nțelegi că ori marea va seca poate cândva, ori fundul ei se va ridica asemenea unui munte și se va uni cu continentul. Dacă asta se va întâmpla peste o sută de mii de ani sau peste milioane de ani, pentru mine n-ar importanță. Nu numai că sunt indestructibil, dar și peste măsură de răbdător, după cum ai putut să observi chiar și după liniștea cu care am suportat nebunia ta. Și să-ți mai spun ceva: n-am răspuns la vorbele tale, lăsându-te să mă cauți, fiindcă am vrut să-ți cruț forțele. Am tăcut și când săreai cu picioarele pe mine, ca nu care cumva, printr-o vorbă necugetată, să-ți ațâț mânia, căci asta ți-ar fi făcut și mai rău.

Auzind această nobilă pledoarie, Automatei începu să tremure cuprins de o nouă furie.

— Am să te zdrobesc! Praful și pulberea se va alege din tine, ticălosule! — răcni el, reluându-și dansul nebun pe stânci, săriturile și loviturile. De data aceasta însă îl acompaniau cuvintele ironic binevoitoare ale lui Wuch:

— Nu cred c-ai să reușești, dar încearcă! Poftim! Încă o dată! Nu așa, c-ai să obosești prea repede! Cu amândouă picioarele! Așa, și hop, sus! Hop-șa! Sări mai sus, îți spun, atunci puterea loviturii crește! Nu mai poți? Adevărat? Ce, nu merge? Ei, vezi, așa, așa! Aruncă piatra cât mai de sus! Așa, așa! Ia alta! Nu găsești una mai mare? Încă o dată! Țup-țup, dragă prietene! Ce păcat că nu pot să-ți fia de folos! De ce te-ai oprit? Ai obosit atât de repede? Păcat… Ei, dar nu-i nimic… Mai aștept, să-ți tragi sufletul! Să te mai răcorească cleacă vântulețul ăsta…

Automatei se trânti cu zgomot pe pietre, privi cu ură nestăpânită la grăuntele de metal din palma deschisă și asculta, vrând-nevrând, ce-i spunea:

— Dacă n-aș fi electroprietenul tău, aș spune că te porți rușinos. Vasul s-a scufundat din cauza furtunii, te-ai salvat odată cu mine, te-am slujit cu sfaturile mele, cum m-am priceput, și fiindcă n-am născocit vreun mijloc de a ne salva, pentru că nu există, te-ai înverșunat, iar în schimbul sincerelor mele sfaturi, vrei să mă distrugi, pe mine, singurul tău tovarăș. Ce-i drept, în felul acesta ai acum măcar un scop în viață. Doar pentru atât și tot îmi datorezi recunoștință. Interesant, va să zică, gândul că eu voi trăi totuși șl după moartea ta te umple de ură…

— O să vedem noi cât o să mai trăiești! — rosti printre dinți Automatei. Încă nu mi-am spus ultimul cuvânt.

— Ei, nu, că ești nemaipomenit! Știi ce? Mai încearcă și altfel. Pune-mă pe catarama curelei tale. E de oțel, și otelul este desigur mai tare decât stânca. Poți să încerci, deși sunt convins că nici asta n-ajută. Totuși, sunt bucuros că-ți mai dau un sfat…

Automatei șovăi la început, dar până la urmă ascultă de vorbele prietenului său. Tot degeaba, căci nu reuși decât să găurească pe ici, pe colo, catarama, sub puternicele sale lovituri. Când văzu una ca asta, Automatei căzu în cea mai neagră melancolie și, disperat, istovit cu totul, privea în neștire la fărâma de metal, care îi vorbea cu un glas subțirel:

— Și te mai numești ființă inteligentă, pe toți zeii! Uitați-vă la el, se dă de ceasul morții fiindcă nu poate să măture de pe suprafața pământului singura făptură care-i este apropiată pe întinderea asta pustie. Spune-mi, nu ți-e rușine, dragul meu Automiță?

— Taci, gunoi palavragiu! — șuieră naufragiatul.

— De ce să tac? Dacă ți-aș fi dorit răul, aș fi tăcut de mult, dar eu sunt, pe mai departe electroprietenul tău. Am să-ți țin tovărășie în chinurile morții ca un prieten nedespărțit. De-ar fi să umbli în patru labe și tot n-ai să mă arunci în mare, iubitule, fiindcă totdeauna în momentele importante e mai bine să ai puțin public. Voi fi martorul agoniei tale, care astfel va fi mult mai plăcută decât în neagra singurătate. Mai importante decât orice sunt sentimentele, indiferent care. Ura față de mine, adevăratul tău prieten, îți dă puteri, te face mai îndrăzneț, îți înaripează sufletul, dă gemetelor tale un sunet curat și convingător, îți sistematizează convulsiile și pune ordine în fiecare din ultimele tale clipe. Și asta nu-i puțin lucru… În ceea ce mă privește, îți făgăduiesc că n-am să vorbesc mult și n-am să comentez nimic, altfel fără să vreau, te-aș putea distruge cu totul prin nemăsurata mea prietenie, pe care n-ai suporta-o, pentru că, într-adevăr, ai un caracter nesuferit. Dar, până la urmă, tot am s-o scot la capăt cu tine, deoarece, răspunzând cu bunătate răutăților tale, te voi distruge, salvându-te astfel de tine însuți — și fac asta din prietenie, repet, nu din orbire, căci simpatia nu mă împiedică să văd urâciunea firii tale… Aici fu întrerupt de un răcnet ieșit brusc din pieptul lui Automatei.

— Un vapor! Un vapor! Uri vapoooor! — urla el înnebunit și, sărind în sus, începu să alerge pe mal încolo și încoace, aruncând pietre în apă, dând din mâini și urlând cât îl ținea gura până ce răguși, de fapt fără nici un rost, pentru că vasul se apropia, evident, de insuliță, ba chiar trimise spre ea o barcă de salvare.

După cum se dovedi mai târziu, căpitanul vasului pe care se aflase Automatei reușise, încă înainte de naufragiu, să trimită o radiogramă, cerând ajutor. Și astfel toată marea începu să fie colindată de numeroase nave, iar una din ele pornise spre insuliță. Când barca ajunse aproape de mal, Automatei vru la început să se urce singur în ea. Dar, după o clipă de gândire, se întoarse în fugă după Wuch. Se temea că acesta o să strige, o să fie auzit, și asta ar atrage întrebări neplăcute, poate chiar și acuzații din partea electroprietenului. Ca să evite toate acestea, îl apucă pe Wuch, dar neștiind unde și cum să-l ascundă, îl băgă la repezeală din nou în ureche. Urmară scene mișcătoare de bun venit și recunoștință, în timpul cărora Automatei făcu cât mai mult zgomot, căci se temea ca nu cumva vreunul din marinari să audă glasul lui Wuch. Electroprietenul vorbea fără întrerupere, repetând întruna:

— Ei, asta-i bună, cu adevărat ceva neașteptat! Un caz la patru sute de mii… Ai avut noroc, n-am ce zice! Cred că acum relațiile noastre vor fi iarăși dintre cele mai bune, mai ales că nu ți-am refuzat nimic în cele mai grele clipe. În afară de asta sunt discret și… ce a fost și nu mai este nu se spune în poveste!

Când, după o lungă călătorie, vasul acostă ia țărm, Automatei îi cam uimi un pic pe cei prezenți, exprimându-și dorința, neînțeleasă de nimeni, de a vizita cea mai apropiată oțelărie, ca să vadă cum lucrează ciocanul pneumatic. Se povestește că în timpul vizitei s-a purtat destul de ciudat. Apropiindu-se de nicovala de oțel din hala cea mare, începuse să dea din cap din toate puterile, de parcă ar fi vrut să-și scoată creierul prin ureche. Ba chiar sărea într-un picior; cei de față se făcură că nu văd nimic, socotind că o ființă salvată nu de mult dintr-o asemenea nenorocire poate să manifeste cele mai inexplicabile extravagante, provocate de deranjarea echilibrului mintal. Ce-i drept, mai târziu Automatei și-a schimbat felul de viață de altădată, vădind tot felul de manii, care de care mai ciudate. Ba aduna substanțe explozive, încercând o dată să efectueze o explozie chiar în propria sa locuință. L-au împiedicat însă vecinii, adresându-se autorităților. Nitam-nisam începu să colecționeze ciocane și pietre de carborund, iar cunoscuților le spunea că intenționează să construiască un nou tip de mașină pentru citirea gândurilor. Mai târziu deveni un solitar și căpătă obiceiul de a vorbi tare cu sine însuși, ba uneori se auzea cum, alergând prin casă, monologa în gura mare și arunca tot felul de vorbe semănând a înjurături.

În sfârșit, după mulți ani, căzând pradă unei noi obsesii, începu să cumpere saci întregi de ciment. Făcu din ciment o sferă uriașă și, când aceasta se întări, o duse într-un loc necunoscut. Se spunea că se angajase ca paznic la o mină părăsită și că aruncase în ea, într-o noapte, imensul bloc. Apoi, până la sfârșitul zilelor sale, umbla prin împrejurimi și nu era gunoi, cât de mic, pe care să nu-l adune și să nu-l arunce în fundul minei pustii. Cu adevărat, avea obiceiuri tare ciudate, dar majoritatea celor ce se spuneau pe seama lui nu merită, pare-se, nici o atenție. Căci e greu de crezut că toată viața a purtat în fundul sufletului o ură de neîmpăcat față de elcctroprietenul său, căruia îi datora atât de mult…