Ciberiada

Cum l-a înfrânt Erg Reanimatorul pe Față palidă

PUTERNICULUI REGE BOLUDAR îl plăceau curiozitățile; le colecționase de o viață întreagă, uitând din această cauză până și de cele mai importante probleme de stat. Avea, de pildă, o colecție de ceasuri, în care adunase ceasuri dansatoare, ceasuri-auroră și ceasuri-nori. Mai avea apoi tot felul de creaturi împăiate din cele mai îndepărtate colțuri ale Universului, iar într-o sală aparte, sub un clopot de sticlă, ținea cea mai rară făptură, numită Homos Antropos, uimitor de palidă, cu două picioare, având chiar și ochi, deși goi, motiv pentru care regele poruncise să se pună două rubine frumoase în locul lor, pentru ca Homos să aibă privirea roșie. Din cale-afară de mulțumit, Boludar poftea mereu oaspeți dintre cei mai aleși în această sală și le arăta minunăția.

Într-o zi, regele primi la curtea lui pe un electroînțelept atât de bătrân, încât i se cam rătăcise mintea printre cristale. Și acest electroînțelept, pe nume Halazon, era o comoară de electroînțelepciune galactică. Se spunea că știe să înșire fotonii pe ață, făcând din ei coliere luminoase, ba știa chiar cum se poate vâna un Antropos viu. Cunoscând slăbiciunea bătrânului, regele dădu poruncă să i se deschidă imediat toate pivnițele: electroînțeleptul nu refuză invitația și trăgând la măsea cam multișor din butelii de Leyda, pe când plăcuții curenți i se răspândeau prin tot corpul, destăinui regelui teribilul secret și-i făgădui să prindă pentru el un Antropos, care era căpetenia unui trib interstelar. Dar ceru un preț mare: atât briliante de mărimea pumnului cât cântărește acel Antropos. Regele însă nici nu clipi măcar. O porni deci Halazon la drum, iar regele începu să se laude în fața Consiliului Coroanei ce achiziție aștepta, lucru pe care, de fapt, nici nu-l putea ascunde, căci poruncise să se ridice în parcul castelului, unde creșteau cele mai frumoase cristale, o cușcă cu drugi mari de fier. Curtenii fură cuprinși de spaimă. Văzând că regele nu cedează, chemară la castel doi filozofi homologi, pe care regele îi primi cu inimă deschisă. Era curios să afle dacă cei doi atotștiutori, Salamid și Thaladon, îi vor putea spune ceva deosebit despre ființa cea palidă, ceva ce el însuși încă nu știa.

— E oare adevărat — îi întrebă, îndată ce se ridicară în picioare, după ce-i făcuseră cuvenita plecăciune — e oare adevărat că Homos este mai moale decât ceara?

— Așa e, Luminăția Voastră — răspunseră cei doi.

— Și e adevărat că prin găurica pe care o are în partea de jos a feței poate să scoată tot felul de sunete?

— Așa e, înălțimea Voastră, tot așa cum e adevărat că în aceeași gaură Homos bagă felurite lucruri, apoi mișcă partea de jos a capului care este legată la capete cu cea de sus, drept urmare acele lucruri se mărunțesc, iar el le trage înăuntrul său.

— Ciudat obicei — zise regele. Puteți să-mi spuneți oare, voi, filozofilor, de ce face asta?

— În această privință există patru teorii, Maiestatea Voastră — răspunseră homologii. Prima susține că face așa ca să scape de surplusul de otravă (căci e otrăvitor din cale-afară). A doua, că o face de dragul distrugerii, pe care o pune deasupra oricărei alte plăceri. A treia, că face asta din lăcomie, și că ar înghiți totul dacă ar putea. A patra…

— Bine, de ajuns! — spuse regele. E adevărat că e făcut din apă și totuși nu e transparent, ca păpușa asta a mea?

— Și asta e adevărat! El are înăuntru, Maiestate, o mulțime de țevi alunecoase, prin care circulă apele; unele sunt galbene, altele ca perla, dar cele mai multe sunt roșii; acestea poartă o otravă teribilă, care se numește oxigen, un gaz care transformă tot ce atinge în rugină sau în flăcări. De aceea el însuși își schimbă culoarea ba în alb ca perla, ba în galben sau roz. Așa că o implorăm cu supunere pe Maiestatea Voastră să binevoiască a renunța la gândul de a aduce la curte un Homos viu, pentru că e o ființă mai puternică și mai rea decât oricare alta…

— Asta trebuie să mi-o lămuriți de-a fir-a-păr — spuse regele, prefăcându-se că e gata să primească sfaturile înțelepților. În realitate însă dorea să-și satisfacă doar marea lui curiozitate.

— Ființele, cărora le aparține și Homos, se numesc tremurătoare, Maiestate. Dintre ele fac parte siliconizii și protaizii; primii sunt de o consistență mai mare, de aceea se mai numesc și păstoși sau argiloși; ceilalți, mai rari, poartă nume diferite, după diferiți autori; lipicioși sau lipizi la Pollomeder, mocirloși sau cleioși la Tricephalos Arboridus, pe când Analcimander Arămuiul îi numește, la rândul său, tremuricius cleiooculus.

— E adevărat că până și ochii li-s alunecoși? — îi întrebă cu interes regele Boludar.

— Da, Maiestate. Ființele acestea, în aparență slabe și plăpânde, că e destul să cadă de la o înălțime de șaizeci de picioare ca să se sfârșească într-o baltă roșie, reprezintă, datorită vicleniei lor înnăscute, o primejdie mai mare decât toate vârtejurile și recifele Inelului Astral la un loc! De aceea, te rugăm, Maiestate, având în vedere binele țării…

— Bine, bine, dragii mei — îi întrerupse regele. Puteți pleca, eu voi hotărî cu toată chibzuiala cuvenită.

Filozofii homologi se înclinară și plecară îngrijorați, simțind că regele Boludar n-a renunțat la groaznica lui intenție.

Nu peste multă vreme, o navă cosmică aduse într-o noapte niște lăzi imense, care fură depozitate imediat în grădina palatului. Pe dată ușile de aur ale palatului se deschiseră pentru toți supușii regelui. Printre desișurile de briliante, umbrarele sculptate în jasp și nenumăratele rarități din marmură, zăriră o cușcă de fier, iar în ea o ființă palidă, firavă, care stătea pe un butoiaș, având în față o farfurioară cu ceva deosebit, care mirosea, ce-i drept, a ulei, dar a ulei stricat din cauza prăjini la foc și care, deci, nu mai putea fi folosit. Foarte liniștită, ființa cufunda un soi de lopățică în farfurioară și, apucând din ceea ce se afla în ea, băga substanța unsă cu ulei în gaura din josul feței.

Privitorii încremeniră de groază când citiră pe cușcă inscripția care spunea că au în față pe Antropos Homos, fața palidă în carne și oase. Începură cu toții să-l necăjească, și atunci Homos se ridică, smulse ceva din butoiașul pe care stătuse și începu să-i stropească cu apă ucigătoare. Unii fugiră, alții ridicară niște pietre să-l lovească, dar straja îi risipi.

Întâmplarea ajunse la urechile fiicei regelui, Electrina. Curioasă din fire, ca și tatăl ei, nu se temu să se apropie de cușca în care creatura aceea își petrecea vremea scărpinându-se sau înghițind cantități atât de mari de apă și ulei stricat, încât ar fi fost de ajuns pentru a omorî pe loc o sută de supuși ai regelui.

Homos învățase repede limba lor înțeleaptă și se încumetă chiar să intre în vorbă cu Electrina.

Odată, prințesa îl întrebă ce-i strălucește atât de alb în gură.

— Eu le. spun dinți — îi răspunse.

— Dă-mi și mie măcar unul printre gratii! — îl rugă prințesa.

— Și ce-mi dai în schimb? — o întrebă Homos.

— Am să-ți dau cheița mea de aur, dar numai pentru o clipă.

— Da’ ce fel de cheiță e?

— E cheița mea personală, cu care-mi reînnoiesc mintea în fiecare seară. Cred că și tu ai una la fel.

— Cheița mea arată altfel — îi răspunse Homos în doi peri. Dar pe a ta unde o ții?

— Aici, la piept, sub clapa de aur.

— Dă-mi-o…

— Dar îmi dai dintele?

— Ți-l dau…

Prințesa răsuci un mic șurub de aur, deschise clapa, scoase cheița de aur și i-o dădu printre gratii. Față palidă o apucă lacom și, chicotind, se retrase în fundul cuștii. Prințesa îl rugă, îl imploră să-i dea cheița înapoi, dar degeaba. Temându-se să nu afle cineva ce făcuse, Electrina se întoarse cu inima grea în odăile palatului. Făcuse un pas nechibzuit, dar era încă aproape un copil. A doua zi slugile o găsiră zăcând fără memorie în patul ei de cristal. Veniră în fugă regele, regina și întreaga curte. Dar ea zăcea ca adormită și nu fu chip s-o trezească. Regele chemă atunci pe consilierii curții, pe medicinașii-doctorași, și aceștia, consultând-o pe prințesă, descoperiră clapa deschisă, iar cheița ia-o de unde nu-i! Mare frământare se iscă în castel și mare supărare; toți alergau căutând cheița, dar zadarnic. A doua zi regele, cufundat în disperarea lui, fu anunțat că Față palidă vrea să-i vorbească în legătură cu cheița dispărută. Regele însuși o porni atunci spre parc, iar groaznica vietate îi spuse că știe unde și-a pierdut prințesa cheița, dar îi va destăinui locul numai dacă regele, pe cuvântul său regal, îi va făgădui libertatea și îi va da o navă, ca să se poată întoarce la ai săi. Regele stătu mult la îndoială, porunci să se caute prin tot parcul, regal, dar până la urmă acceptă condițiile. Pregătiră nava gata de zbor, iar Față palidă fu scos din cușcă sub pază. Regele aștepta lângă navă, dar Antropos îi făgădui că-i va arăta unde se află cheița abia când se va afla pe punte.

Cum ajunse acolo, scoase capul pe ferestruică și, arătând cheița strălucind în mână, strigă:

— Uite cheița! Am s-o iau cu mine, mărite rege, ca fiica ta să nu se mai poată trezi niciodată. Trebuie să mă răzbun pentru că m-ai înjosit, ținându-mă în cușca de fier, pradă batjocurii!

La pupă izbucniră flăcările și nava se ridică spre uimirea tuturor. Regele trimise pe urma ei cele mai rapide perforatoare de întuneric, făcute din oțel, cele mai bune aruncătoare cu elice, dar echipajele lor se întoarseră cu mâinile goale, căci șiretul Față palidă încurcă urmele și le scapă printre degete.

Atunci regele Boludar înțelese că rău a făcut, neascultându-i pe filozofii homologi, dar era prea târziu. Cei mai buni electricieni-lăcătuși se căzniră să meșterească altă cheiță, sculptorii în lemn, armurierii regali, aurarii și oțelarii, meșterii cibernigrafi, cu toții se adunară ca să-și încerce măiestria, dar degeaba. Regele își dădu seama că trebuie să-și recapete cheița luată de Față palidă, altfel întunericul va învălui pe vecie mintea și simțurile prințesei.

Dădu deci sfoară în țară despre cele întâmplate, că Față palidă, Homos Antropos, a furat cheița de aur, iar cine o va redobândi sau va găsi măcar vreun talisman dătător de viață și o va readuce în simțiri pe prințesă, o va lua de soție și căpăta tronul.

Îndată apărură tot felul de temerari. Erau printre ei și vestiți electrocavaleri, câțiva pierde-vară, astroboți, vânători de stele. Între alții veni la castel Păzislav Megavatul, preavestit luptător-oscilator, cu un cuplaj turnant atât de vertiginos, încât nimeni nu-i putea ține piept în duel. Veniră și alții din cele mai îndepărtate ținuturi: cei doi Automatei, trecuți prin sute de războaie, Protezius, vestitul constructor, care nu umbla altfel decât înarmat cu două parascântei, una neagră, cealaltă argintie, veni și Arbitron Kosmozofowici, cel făcut din precristale, și Ardebada intelectricul, care aduse cu sine, în optzeci de lăzi încercate pe patruzeci de măgaroboți, o veche mașină de calculat, ruginită de atâta inteligență, dar încă solidă în idei. Veniră și cei trei bărbați din neamul selectriților, Diodus, Triodus și Heptodus, care aveau în capete un vid atât de perfect, încât gândirea lor era neagră ca noaptea fără stele. Veni și Perpetuan, îmbrăcat pe de-a întregul în armură de Leyda, cu colectorul coclit de-a binelea în trei sute de războaie, Matrițius Perforat, care nu scăpa o zi fără să nu găurească pe cineva; acesta aduse la curte pe nebiruitul ciberic numit Curentas. Veniră cu toții, și când curtea fu plină, până în pragul ei se rostogoli un butoiaș, iar din el ieși, sub forma unor picături de mercur, Erg Reanimatorul, care știa să-și schimbe înfățișarea după cum voia.

Eroii încheiară ospățul în sălile luminate ale palatului, în care marmura scărilor lucea în roz ca norii la apusul soarelui. Apoi o porniră, fiecare pe alt drum, să-l caute pe Față palidă, să-l provoace la luptă pe viață și pe moarte, să-i smulgă cheița și, o dată cu ea, s-o cucerească pe prințesă și tronul lui Boludar. Primul, Pâzislav Megavatul, zbură spre Koldeia, unde trăia tribul gelatinoșilor, crezând că va putea prinde pe acolo vreo limbă. Dar se cufundă în unsoarea lor, deschizându-și drumul cu lovituri de spadă dirijate de la distanță, și nu izbuti să facă nimic, fiindcă se aprinse peste măsură, frigul se istovi într-însul, iar neîntrecutul luptător își găsi mormântul printre străini, vitejii lui catozi fiind înghițiți pe veci de balta murdară a gelatinoșilor.

Cei doi Automatei, plini de ambiție, au ajuns în țara radomanților, cei ce construiau clădiri din gaze străvezii, luptându-se cu radioactivitatea, și erau atât de zgârciți, încât în fiecare seară numărau toți atomii planetei lor; cărpănoșii radomanți îi primiră prost pe Automatei, arătându-le o prăpastie plină de onixuri, jaduri și alte asemenea minunății, iar când electrocavalerii se lăcomiră la talismane, îi împietriră, făcând să alunece din înălțimi peste ei o lavină de pietre prețioase; când lavina se porni, lumina ei cuprinse împrejurimile, ca la căderea unor comete, în sute de culori. Radomanții erau aliați în secret cu fețele palide, dar asta pe atunci încă n-o știa nimeni.

Al treilea, Protezius Constructorul, ajunse, după o lungă călătorie prin întunecimile astrale, până în țara algoncilor. Acolo pluteau nori de meteoriți din piatră; nava lui Protezius se lovi de zidul lor de nepătruns, alunecând în adâncuri cu cârmele avariate.

Al patrulea, Arbitron Kosmozofowici, avu la început mai mult noroc. Trecu prin strâmtoarea Andromedei, prin cele patru vâltori spiralate ale Vânătorilor, ajunse într-un vid liniștit, prielnic zborului luminii, și singur, ca o rază urmăritoare, sprijinindu-se pe cârmă și marcându-și urma cu o dâră de flăcări, ajunse până la țărmurile planetei Maestriția, unde, printre stâncile meteoriților, zări epava navei cu care Protezius o pornise la drum. Îngropa corpul solid, strălucitor și rece al constructorului, sub o grămadă de bazalt, după ce scoase de pe el cele două apărătoare de scântei, pe cea argintie și pe cea neagră, ca să-i slujească drept scuturi. Apoi plecă. Muntoasă și sălbatică era Maestriția; lavine de piatră se rostogoleau mereu pe suprafața ei și trăsnete verzi-argintii se dezlănțuiau în nori, asupra abisurilor. Cavalerul ajunse într-o regiune plină de râpi. Acolo năvăliră asupra lui palindromiții, surprinzându-l într-o viroagă verde de malahit. Îl secerară de sus cu trăsnetele, dar el îi respinse cu scutul apărător de scântei; atunci mutară un vulcan din locu-i, îi puseră cavalerului craterul în spinare și scuipară foc asupră-i. Cavalerul căzu și lava fierbinte îi pătrunse în țeastă, din care se scurse tot argintul.

Al cincilea, Ardebaba intelectricul, n-a pornit-o nicăieri, ci, oprindu-se la granița regatului lui Boludar, trimise măgaroboții pe pășunile stelelor, iar el stabili contactul la mașină și începu s-o acordeze, s-o programeze, alergând pe deasupra celor optzeci de compartimente ale ei. Când acestea se saturară de curent, încât plesneau de atâta inteligență, începu să-i pună mașinii tot felul de întrebări: Unde locuiește Față palidă? Cum afli drumul până la el? Cum să-l prinzi, să-l înlănțuiești și să-i iei cheița? Dar cum răspunsurile erau neclare și cam în doi peri, ieșindu-și din fire, manevră mașina atât de tare, încât începu să miroasă a cupru încins. Apoi o bătu peste toate încheieturile, strigând: „Spune-mi odată adevărul, blestemato! Mașină prăpădită!” până ce i se topiră conexiunile și zincul începu să curgă din ea ca niște lacrimi argintii; țevile încălzite peste măsură plesniră cu zgomot, iar Ardebaba intelectricul rămase ca turbat, cu un șurub în mână, deasupra urletelor focului.

Fu nevoit să se înapoieze acasă cu coada între picioare. Aici comandă o nouă mașină, dar n-o putu vedea terminată mai devreme de patru sute de ani.

A șasea încercare a fost expediția selectriților. Diodus, Triodus și Heptodus făcură altfel. Aveau rezerve, de tritiu, litiu și deuteriu berechet și intenționau să forțeze, prin explozii cu hidrogen greu, toate drumurile care duceau spre țara fețelor palide. Nu știau însă unde începeau aceste drumuri. Vrură să-i întrebe pe cei din neamul picioarelor de foc, dar aceștia, văzându-i, se închiseră între zidurile capitalei lor, împroșcându-i cu radiații. Bătăioșii selectriți porniră la atac, fără să le pese de marele consum de deuteriu și tritiu, până ce iadul de atomi care se iscă atinse cerul și stelele. Zidurile cetății străluceau ca aurul, dar abia în foc își arătară adevărata lor natură; se învolburau ca niște nori galbeni de fum sulfurat, fiindcă erau făcute din cristale de pirită. Acolo căzu Diodus, strivit de inamici, iar mintea îi plesni ca un buchet de cristale colorate, acoperind blindajul. Îl înmormântară într-un cavou din lemn de măslin negru și o porniră mai departe, spre marginile regatului osmalaticilor, unde domnea regele Astrocides, omorâtorul de stele. Acestea avea un tezaur plin cu nuclee de foc, furat de la piticii cei albi. Erau atât de grele, că numai teribila putere a magneților palatului îi putea ține să nu cadă în străfundurile planetei. Cine pășea în împărăția lui Astrocides nu-și mai putea mișca nici mâna, nici piciorul, căci nemaipomenita gravitație îl ținea lipit de sol mai bine decât orice șuruburi și lanțuri. Triodus și Heptodus avură mult de furcă, fiindcă regele, zărindu-i sub bastioanele palatului, trimise asupră-le bulgării de foc ai piticilor albi. Dar până la urmă, fu învins și, neavând încotro, le arătă drumul spre fețele palide. De fapt, îi păcăli, pentru că nici el nu cunoștea drumul adevărat; voia doar să scape de teribilii luptători. Când ajunseră în nucleul negru al întunecimilor, Triodus fu atins de antimateria trimisă probabil de vreunul dintre vânătorii cibernoși pe urmele cometei fără coadă. Abia mai apucând să strige „Ecard, ie!”, expresie favorită și chemare la luptă a neamului său, că și dispăru pentru totdeauna. Heptodus o porni mai departe cu îndărătnicie, dar și pe el îl aștepta un sfârșit amarnic. Nava lui nimeri între două vâltori de gravitație, numite Bachryda și Scyntilla; Bachryda grăbea timpul, Scyntilla îl frâna, și între ele se afla mereu un câmp de echilibru, în care clipele nu mergeau nici înainte, nici înapoi. Heptodus se stinse acolo, alături de nenumăratele fregate și galioane ale altor astrodieri, pirați și perforatori de întuneric, fără a îmbătrâni, în pacea și groaznica plictiseală al cărei nume este Veșnicia.

Când se încheie expediția celor trei selectriți, Perpetuan, cibercontele Balamului, care urma să fie al șaptelea temerar, zăbovi multă vreme înainte de a se decide să plece. Se pregăti îndelung de război, meșterindu-și tot felul de conductori, care de care mai sensibili, aruncătoare de scântei, măturătoare și împingătoare dintre cele mai rapide. După o adâncă chibzuială, hotărî să se așeze în fruntea credincioasei echipe. Veniră sub steagurile lui conchistadori, mai veniră și mulți șomeroboți, care, neavând de lucru, doreau să-și omoare vremea luptând. Perpetuan alcătui din ei o infanterie galactică foarte ordonată, și alta grea, blindată, de panțiri, precum și câteva regimente ușoare în care slujeau trăsconii. Dar la gândul că urma să o pornească spre țări necunoscute, să piară pe acolo și că în cine știe ce baltă îi vor rugini încheieturile, i se înmuiară genunchii de fier, fu cuprins de o groaznică jale și se întoarse numaidecât acasă, cu lacrimi de topaz în ochi de atâta rușine și părere de rău, căci era puternic, ce-i drept, dar tare simțitor, cu un suflet ca de talisman.

Penultimul viteaz, Matrițius Perforat, se apucă de treabă cu multă chibzuială. Auzise de țara pigmelianților, niște roboți pitici, care s-au născut așa din pricină că constructorului i-a alunecat grafionul pe tabla de desen, așa că din matrice ieșiră cu toții până la unul chirciți; și cum noi calcule s-au dovedit nefolositoare, așa au rămas. Piticii aceștia, ca și alții, adună comori de știință, de aceea se numesc vânători de Absolut.

Înțelepciunea lor consta în colecționarea de cunoștințe, însă fără a le folosi. Spre ei o porni Perforat, fără gânduri războinice, pe galioane ale căror punți se îndoiau de greutatea darurilor. Avea de gând să le câștige bunăvoința cu tot felul de straie împodobite cu pozitroni, cu praf de neutroni; le aduse atomi de aur, mari cât patru pumni laolaltă, și butelii gâlgâind, cu cele mai rare ionosfere. Dar pigmelianții se uitară cu dispreț până si la vidul nobil, brodat cu valuri de superbe viziuni astrale; degeaba se enervă și îi amenință Perforat cu Curentas-ul său, asmuțind asupră-le pe electrorăcnitor. Până la urmă îi trimiseră ghidul cerut, dar acesta se întâmplă a fi un miriadomembru, care arăta toate direcțiile în același timp.

Perforat îl alungă și trimise apoi pe Curentas pe urmele fețelor palide. Dar se dovedi că era o urmă falsă: pe acolo trecea o cometă din lapte de var, iar bietul Curentas luă varul drept calcar, compusul principal al scheletului fețelor palide. Mult mai umblă Perforat printre sorii tot mai întunecați, dar degeaba, deoarece nimerise într-o foarte veche regiune a Cosmosului. Merse printre șirurile de uriași purpurii până ce observă că nava lui, împreună cu tot alaiul de stele tăcute, se reflecta într-o oglindă spirală, argintie; se miră din cale-afară și, pentru orice eventualitate, luă în mână stingătorul supernovelor, pe care-l cumpărase de la pigmelianți, ca să se apere de căldura prea mare din Calea Laptelui. Nu știa ce-i apăruse în cale și nu pricepea că aici era nodul spațial, locul cel mai dens din univers, necunoscut chiar și monoasteriștilor de prin părțile acelea. Se spunea că cine nimerește în el nu se mai întoarce. Nici până azi nu se știe ce i s-a întâmplat lui Perforat în moara aceea astrală. Credinciosul lui Curentas s-a întors singur acasă, urlând, iar ochii lui de culoarea safirului se bulbucaseră de atâta groază, încât nu te puteai uita la el fără să tremuri. De atunci nimeni nu l-a mai văzut pe Perforat, nici nava și nici stingătoarele lui.

În sfârșit, Erg Reanimatorul porni și el, singurel, în expediție. Lipsi un an și șase săptămâni. Când se întoarse, începu să povestească despre o mulțime de țări necunoscute: despre țara periscocilor, cei care construiesc aruncătoare de venin fierbinte, despre planeta celor cu ochi din clei de făină, care se înșirară înaintea lui în rânduri negre, așa cum fac la primejdie. El îi tăie în două până ce ieși la iveală stânca de calcar, adică osul lor. Când îi doborî, se trezi în fața unei guri uriașe, cât o jumătate de cer, și se aruncă în ea, ca să întrebe pe unde s-o apuce. Sub ascuțișul săbiei lui de foc, pielea fantasmei plesni, dezvelindu-și pădurile albe de nervi încolăciți. Mai aminti de planeta Aberiția, făcută din gheață transparentă, care, ca o lentilă de diamant, cuprinde în ea tabloul întregului Cosmos. Acolo și-a schițat drumul spre țara fețelor palide. Pomeni și de țara tăcerii veșnice. Alumina criotrică, unde a văzut numai lumini de stele reflectate pe frunțile unor ghețari înalți, despre împărăția iscusiților marmeloizi, care meșteresc din lavă bijuterii fierbinți, despre electropneumaticii care se pricep să stingă focul minții în aburi de metan, în ozon, în clor și în fumurile vulcanilor și care își bat mereu capul cum să bage în gaze geniile gânditoare. Ca să ajungă în țara fețelor palide a fost nevoit să dea la o parte ușa soarelui, numită Caput Medusae, scoțând-o din țâțânile-i cromatice. A trecut apoi prin interiorul unei stele pătrunse de flăcări alb-albastre și violete, până ce i s-a aprins armura. Treizeci de zile în șir s-a căznit să ghicească cuvântul care pune în funcțiune rampa Astroproțianumului, deoarece numai pe aici putea intra în infernul de gheață al ființelor coloidale. Povesti cum, găsindu-se în sfârșit în mijlocul lor, ele încercară să-l prindă în furcile lor lipicioase și să-i scoată mercurul din cap, cum îl înșelară arătându-i stele schiloade, care erau doar un cer închipuit, căci adevăratul cer îl ascunseseră, cum vrură, prin torturi, să afle de la el care-i este algoritmul, dar el rezistând, l-au atras în cursă, l-au trăsnit cu o scară magnetică, iar el s-a multiplicat în ea în mii de ergi reanimatori, a dat la o parte capacul de fier, a ieșit la suprafață și, vreme de o lună și cinci zile, i-a judecat aspru pe fețele palide, cum, cu un ultim efort monștrii pe șenile, numiți tancutani, se aruncară asupra lui, dar fără folos, pentru că el, mai neobosit ca niciodată, tăindu-i, sfârtecându-i, ciopârțindu-i, îi făcu una cu pământul, încât până la urmă îi aduseră la picioare pe fața palidă care ținea cheița. Erg îi tăie capul urâcios, îi scormoni măruntaiele, și în ele găsi o piatră, numită trichobezoar, pe care era o inscripție în limba aceea de neînchipuit a fețelor palide, care spunea unde se află cheița. Erg Reanimatorul sfâșie șaizeci și șapte de sori albi, albaștri și roșii ca rubinul, până ce dădu de soarele în care se afla cheița.

De întâmplările prin care a trecut la întoarcere, de luptele pe care a trebuit să le dea n-a mai vrut să pomenească, fiindcă i se făcuse dor de prințesă și se grăbea să se însoare și să se urce pe tron. Cu mare veselie regele și regina l-au condus în odăile prințesei, care tăcea ca o stâncă, scufundată într-un somn adânc. Erg se aplecă asupra ei, meșteri ceva lângă clapa deschisă de la piept, băgă ceva înăuntru, răsuci și îndată, spre bucuria mamei, a regelui și a întregii curți, prințesa deschise ochii și-i zâmbi izbăvitorului ei. Erg închise clapa, o lipi cu un plasture ca să nu se deschidă — observase că șurubelul îl pierduse în timpul luptei cu Poleandru Partabon, regele iatapurgilor. Dar nimeni nu băgă de seamă acest lucru. Păcat, pentru că în felul acesta s-ar fi convins și regele, și regina că el nu fusese plecat nicăieri, fiindcă de mic copil învățase să deschidă toate broaștele și încuietorile și datorită acestui fapt reușise s-o repare pe prințesa Electrina. Nu trecuse deci prin nici una din aventurile descrise. Așteptase doar, un an și șase săptămâni, ca să nu dea de bănuit că se întoarce prea repede. Pe de altă parte voise să se convingă că nici unul din rivalii săi nu se va mai întoarce. Abia atunci reapăru la curtea regelui Boludar, o trezi pe prințesă la viață, o luă de nevastă, se urcă pe tron și domni ani mulți și fericiți. Și niciodată minciuna lui nu ieși la iveală. Din asta reiese limpede că v-am spus adevărul și nu un basm, căci în basme virtutea învinge întotdeauna.