Ciberiada

Povestea computerului care s-a luptat cu balaurul

REGELE POLEANDER PARTOBON, domnitorul Ciberei, era un mare războinic. Și cum admira metodele strategiei moderne, în arta militară, prețuia mai mult decât orice cibernetica. Împărăția lui mișuna de mașini gânditoare. Poleander le răspândise peste tot, nu numai în observatoare astronomice sau în școli, ci până și în pietrele de pe drumuri poruncise să se pună câte un creieraș electronic, care îi avertiza în gura mare pe trecători să nu se împiedice; la fel, în stâlpi, în ziduri, în pomi, ca oriunde te-ai afla, să ai pe cine întreba dacă ești pe drumul cel bun. Le atârnase de nori, să anunțe de sus ploaia, le pusese in munți și văi, pe scurt, nu exista un loc în Cibera unde să nu dai peste o mașină cibernetică. Era tare frumos pe planetă, căci regele nu numai că hotărâse, prin decrete, ca totul să fie modernizat prin mijloace cibernetice, ci introdusese și o nouă ordine. Așa, de pildă, în împărăția lui s-au construit ciberaci și ciberviespi bâzâitoare, ba chiar cibermuște; când acestea se înmulțeau prea tare erau vânate de păianjeni mecanici. Foșneau pe planetă chibertufișurile cibercodrilor, cântau ciberpicupurile și ciberguzlele. Dar în afară de aceste mașinării civile, în Cibera se aflau de două ori mai multe mașinării militare, regele fiind o căpetenie foarte războinică. În subteranele palatului avea un ordinator strategic de o vitejie fără seamăn; mai avea și altele, mai mici, pe urmă divizii de cibermitraliere, uriașe cibertunuri și tot felul de alte ciberarme, precum și depozite întregi de praf de pușcă. Singurul lui necaz, din pricina căruia suferea din cale-afară, era că nu avea pe nicăieri nici un fel de dușman. Nimeni nu avea de gând să-i invadeze țara, căci de s-ar fi întâmplat una ca asta ar fi ieșit la iveală, negreșit, nemaipomenita vitejie a regelui, concepția lui strategică precum și eficacitatea extraordinară a ciberarmelor. În lipsa dușmanilor și a invadatorilor adevărați, regele porunci inginerilor să-i construiască alții, artificiali, și cu aceștia se lupta biruind întotdeauna. Și cum se desfășurau adevărate marșuri și bătălii cumplite, populația avea serios de suferit. Supușii începură să murmure, căci ciberdușmanii distrugeau multe așezări și bunuri, împroșcându-i cu jeturi de foc lichid. Ba chiar își exprimară deschis nemulțumirea, deși regele însuși, luând cu asalt orașele ocupate de dușmanii artificiali, îi punea pe fugă, izbăvindu-și poporul cu prețul nimicirii a tot ce-i ieșea în cale. Se plângeau și atunci, nerecunoscătorii, deși totul era spre binele și libertatea lor.

Dar într-o zi, regele, plictisit de atâtea bătălii pe planeta lui, hotărî să, îndrăznească mai mult. Începu să viseze despre marșuri și lupte cosmice. Planeta sa avea o Lună mare, cu totul pustie și sălbatică. De aceea regele puse biruri mari pe supuși pentru a strânge fondurile necesare construirii pe Lună a unui nou teatru de război. Oamenii plătiră cu plăcere birurile, socotind că de-acum regele Poleander n-o să-i mai elibereze cu ajutorul cibertunurilor și nici n-o să-și mai încerce puterea armelor pe seama caselor și a capetelor lor. Inginerii regelui construiră pe Lună un computer neobișnuit, care, la rândul lui, avea sarcina să creeze tot felul de armate și arme automate. Apoi regele se grăbi să încerce în felurite chipuri puterile mașinii; într-o zi îi ordonă telegrafic să execute un electrosalt: era curios să afle dacă e adevărat ce spun inginerii, cum că mașina asta știa să facă orice. „Dacă se pricepe la toate — gândea el — atunci poate să și sară”. Numai că în telegramă s-a strecurat o greșeală și mașina primi ordinul să facă nu un electrosalt, ci un electrobalaur. Și ea execută ordinul cum putu mai bine.

Regele, care tocmai atunci era ocupat cu altă campanie militară — trebuia să elibereze o provincie a regatului, cucerită de ciberteutoni — uitase cu totul de ordinul dat mașinii lunare, când se pomeni cu stânci uriașe, prăvălite de pe Lună asupra planetei sale. Tare se mai miră regele când una căzu pe o aripă a palatului, distrugându-i colecția de cibernali cu cuplaj turnant și, mâniat din cale-afară, telegrafie îndată mașinii lunare, întrebând-o cum de îndrăznește să facă una ca asta. Ea însă nu-i răspunse, pentru că de mult nu mai exista pe lume. Balaurul o înghițise, prefăcând-o în propria sa coadă:

Atunci regele trimise pe Lună o expediție înarmată, punând în fruntea ei o altă mașină cibernetică, la fel de vitează, ca să potolească balaurul. Dar nu trecu mult și ceva sclipi, trosni și praful se alese și de mașină și de expediție. Balaurul nu avea chef de joacă, lupta de-adevăratelea și avea cele mai rele intenții față de regat și față de rege. Atunci, regele trimise pe Lună mai mulți generali-ciberali și colonei-cibernei. La urmă trimise chiar un ciberisim, dar nici acesta nu făcu vreo ispravă; doar că bătălia dură ceva mai mult, și regele o putu urmări prin lunetă de pe terasa palatului.”

Balaurul creștea, iar Luna se făcea tot mai mică, fiindcă monstrul o înfuleca bucățică cu bucățică, îngrășându-și cu ea propriul trup. Atunci, regele și supușii lui văzură că nu-i de glumă cu electrobalaurul. Își dădeau seama că în clipa în care va isprăvi de înghițit Luna va purcede să mănânce și planeta lor. Tare se mai frământa regele, dar nu întrevăzu nici o soluție și nu știa ce să facă. Să mai trimită mașini? Degeaba, cădeau una după alta. Să pornească singur iar nu era bine, pentru că balaurului nu-i stătea nimic în cale. Într-o noapte întunecoasă, regele auzi cum bate telegraful în dormitor. Era un aparat telegrafic regal — făcut din aur și cu creion de briliant — care era în legătură directă cu Luna. Regele sări în sus și alergă spre telegraf, care bătu înfrigurat cele ce urmează: „Electrobalaurul transmite că regele Poleander Partobon trebuie să-și ia. tălpășița, căci el, balaurul, are de gând să-i ocupe tronul!”

Regele îngheță de spaimă și, așa cum se găsea, în papuci și pijama de hermină, alergă repede în pivnița palatului, unde se afla vechea și înțeleaptă lui mașină strategică. De mult nu-i mai ceruse sfatul, căci, încă înainte de nașterea electrobalaurului, se certase cu ea în privința unei operații militare. Dar acum nu-i mai ardea de ceartă; trebuia să-și salveze tronul și viața!

O puse în funcțiune și îi spuse:

— Mașina mea cibernetică! Buna mea mașină! Uite ce-i: electrobalaurul vrea să-mi ia tronul, să mă alunge din regat, salvează-mă, spune-mi ce să fac ca să scap de el?!

— O, nu așa! — răspunse mașina cibernetică. Întâi de toate trebuie să recunoști că am avut întotdeauna dreptate. Pe urmă vreau să mă numești Mare Hatman Cibernetic, așa că, te rog, să-mi spui „Ferromagneticitatea Voastră”.

— Bine, bine, te numesc Mare Hatman și sunt de acord cu tot ce vrei, numai salvează-mă!

Mașina porni să zornăie, să bâzâie, apoi tuși și spuse:

— Lucrul e simplu. Trebuie să construim un electrobalaur mai puternic decât cel de pe Lună. Al nostru o să-l înfrângă, o să-i rupă toate legăturile electrice și în felul acesta ne atingem scopul!

— Așa, foarte bine! — răspunse regele. Dar poți să-mi faci planul unui asemenea balaur?

— Va fi un superbalaur — răspunse mașina. Nu numai că știu să fac planurile, dar pot să-l și construiesc. Am s-o fac numaidecât. Așteaptă o clipă, maiestate! Și, într-adevăr, începu să șuiere, să hârâie, să clipească, potrivind ceva înăuntrul ei și deodată, o uriașă gheară electrică, incandescentă, apăru dintr-o latură. Regele strigă:

— Bătrână mașină cibernetică, oprește-te!

— Ia seama cum mi te adresezi! Sunt Marele Hatman Cibernetic!

— A, da, adevărat — zise regele. Ferromagneticitatea Voastră, vezi că electrobalaurul pe care-l creezi, după ce o să doboare balaurul din Lună, o să-i. ia locul, și cum o să scăpăm de el?

— Construind altul, și mai puternic — îl lămuri mașina.

— A, asta nu! Oprește-te, te rog. Ce nevoie am de balauri tot mai puternici pe Lună când eu nu vreau nici unul acolo!

— A, asta-i altceva — răspunse mașina. De ce nu mi-ai spus de la început? Vezi cât de nelogic te exprimi? Stai… Trebuie să mă gândesc.

Și porni iar să șuiere, să zbârnâie, apoi tuși și spuse:

— Trebuie să meșteresc o antilună cu un antibalaur, să-i introduc pe orbita Lunii (în clipa aceasta trosni ceva înăuntrul mașinii), pe urmă să m-așez în patru labe și să cânt: „Eu sunt tânăr roboțel, nu mi-e teamă nici de fel, unde-i apă hop și eu, zău că nu mi-e frică, zău, de cu seară până-n zori, ura, ura, de trei ori!

— Ciudat mai ești — spuse regele. Ce legătură are antilună cu cântecele astea despre roboțelul cel tânăr?

— Care roboțel? — întrebă mașina. A, nu, nu, am greșit, cred că mi s-a stricat ceva înăuntru. Se vede treaba că s-o fi ars ceva. Regele începu să cerceteze mașina și găsi o lampă plesnită. O înlocui, apoi întrebă iar ce să facă cu antiluna.

— Ce antilună? — întrebă mașina, care între timp uitase ce spusese înainte. Nu știu nimic despre nici o antilună… stai puțin, trebuie să mă gândesc.

Începu să șuiere, să fornăie, apoi spuse:

— Trebuie să creez teoria generală a combaterii electrobalaurilor, pentru care balaurul din Lună va fi un caz foarte ușor de rezolvat.

— Bine, atunci creaz-o, ce mai stai! — zise regele.

— Da, dar pentru asta trebuie să creez mai întâi diferiți electrobalauri de probă.

— A, nu! foarte mulțumesc — strigă regele. Balaurul vrea să-mi ia tronul. Ce-o să se-ntâmple dacă ai să creezi mai mulți?

— Da? Ei, atunci trebuie să găsim altă cale. Vom aplica varianta strategică a metodei apropierilor; succesive. Du-te și telegrafiază balaurului că îi cedezi tronul cu condiția să efectueze trei operații matematice foarte simple…

Regele plecă și telegrafie, iar balaurul se declară de acord. Apoi regele se întoarse la mașină.

— Acum — îi spuse — transmite-i spre rezolvare prima problemă: să se împartă prin sine însuși!

Regele transmise problema. Electrobalaurul se împărți, și, cum într-un electrobalaur încape un singur electrobalaur, rămase mai departe pe Lună și nimic nu se schimbă.

— Ei, mare ispravă făcuși — strigă regele, alergând spre subterană atât de repede, încât își pierdu pantofii — balaurul s-a împărțit prin sine însuși, și, pentru că unu împărțit la unu fac unu, totul a rămas neschimbat.

— Nu-i nimic! Am făcut-o înadins. Este o operație care-i distrage atenția — zise mașina. Acuma spune-i să extragă din el rădăcina pătrată! Regele telegrafie pe Lună, iar balaurul începu să tragă, și trase, și trase, apoi începu să tremure tot, să gâfâie, să se încordeze, până ce, în sfârșit, scoase din el rădăcina pătrată.

Regele se întoarse iar la mașină.

— Balaurul s-a scuturat, a tremurat, chiar a scârțâit, dar până la urmă tot a scos rădăcina pătrată și mă amenință în continuare! — strigă el din prag. Spune, ce să fac, mașină băt… pardon, Ferromagneticitatea Voastră?!

— Fii pe pace — îi zise ea — acuma du-te și spune-i să scadă din el însuși!

Regele o zbughi în dormitor, telegrafie, iar balaurul începu îndată să scadă din el însuși, mai întâi scăzu coada, apoi corpul, pe urmă când văzu că se îngroașă gluma, vru să se oprească, dar nu mai putut să potolească elanul scăderii, scăzu și capul și rămase zero, adică nimic.

— S-a terminat cu electrobalaurul — strigă vesel regele, alergând spre subterană. Datorită ție, bătrână mașină cibernetică… datorită ție… Ai muncit serios, n-am ce zice… Meriți să te odihnești, așa că am să te scot din circuit.

— A, nu, dragul meu — răspunse mașina. Eu mi-am făcut datoria și tu vrei să mă scoți din circuit, și nici nu-mi mai spui Ferromagneticitatea Voastră? O, nu-i frumos deloc! Acum am să mă transform eu în electrobalaur, iubitule, și am să te alung din regat, și am să domnesc fără îndoială mai bine decât tine, fiindcă tu în toate te-ai sfătuit cu mine, așa că, la drept vorbind, eu am domnit, nu tu…

Și, zbârnâind, șuierând, porni să se preschimbe în electrobalaur; electroghearele de foc începură să se ivească din amândouă laturile, când regele, îngrozit la culme, își scoase pantofii din picioare, sări la mașină și începu să-i croiască lămpile la nimereală. Mașina începu să fornăie și să horcăie. Ceva i se încurcă în program și în loc de „electrobalaur” programă greșit „electrosmoală”, apoi, sub ochii regelui, mașina, șuierând tot mai încet și mai încet, se schimbă într-o masă mare de electrosmoală, neagră precum cărbunele; încă mai sfârâia, eliberând din ea toată electricitatea, prin niște scântei mici albăstrui, când în fața uluitului Poleander rămase doar o imensă baltă fumegândă de smoală…

Regele răsuflă ușurat, își puse pantofii și se întoarse în dormitor.

De atunci s-a schimbat cu totul: pățaniile prin care trecuse l-au făcut mai puțin războinic și până la sfârșitul zilelor sale s-a ocupat numai de cibernetica civilă. De cea militară nici n-a vrut să mai audă.