Razboi pe Rama

9

Nicole nu-și putea stăpâni emoția. În timp ce făcea ultimele retușuri la decorarea camerei copiilor, își imagina cum va arăta încăperea atunci când copiii o vor împărți cu cei doi aviani. Timmy, care acum era înalt aproape cât Nicole, se cățără lângă ea ca să inspecteze rezultatul muncii ei. Scoase câteva bolboroseli de apreciere.

— Gândește-te, Timmy, spuse Nicole, știind că avianul nu-i înțelege exact cuvintele dar îi poate interpreta timbrul vocii, când Richard și cu mine ne vom întoarce, îți vom aduce noii colegi de cameră.

— Ești gata, Nicole? strigă Richard. E timpul să plecăm.

— Da, iubitule. Sunt în camera copiilor. Vii să arunci o privire?

Richard băgă capul pe ușă și inspectă superficial noile decorațiuni.

— Grozav, pur și simplu grozav, spuse el. Acum trebuie s-o luăm din loc. Operațiunea asta necesită o sincronizare perfectă.

În timp ce mergeau spre Port, Richard o informă pe Nicole că nu mai sosiseră informații din Semicilindrul Nordic. Lipsa veștilor putea să indice faptul că Ioana și Eleanor erau prea implicate în evadare, spuse el, sau prea aproape de un posibil dușman sau chiar că aplicarea planului de evadare era în pericol. Nicole nu își amintea să-l mai fi văzut pe Richard atât de nervos. Încercă să îl calmeze.

— Încă nu știm dacă vine și Robert? întrebă ea peste câteva minute, în timp ce se apropiau de submarin.

— Nu. Nici despre reacția lui când Ellie i-a spus despre plan. Au apărut în Avalon, așa cum fusese stabilit, dar au fost ocupați cu pacienții lui. Ioana și Eleanor n-au avut ocazia să discute cu Ellie după ce au ajutat-o pe Nai să-l ia pe Benjy din spital.

Cu o zi în urmă, Richard verificase submarinul cel puțin de două ori. Cu toate acestea, scoase un oftat de ușurare când sistemul de operare porni și nava alunecă în apă. În timp ce se afundau în apele Mării Cilindrice, Richard și Nicole rămaseră tăcuți. Fiecare anticipa, în felul lui, emoția reunirii care avea să aibă loc în mai puțin de o oră.

Poate exista o bucurie mai mare decât să-ți reîntâlnești copiii după ce ai crezut că n-ai să-i mai vezi niciodată? gândi Nicole. Imaginea celor șase copii ai ei îi umplu încet mintea. O văzu pe Genevieve, primul ei copil, născut pe Pământ după scurta aventură cu prințul Henry. Următoarea era senina Simone, pe care Nicole o lăsase la Baza de Tranzit cu un soț mai mare ca ea cu aproape șaizeci de ani. Cele două fete mai mari erau urmate în procesiunea mentală de cei patru copii care trăiau încă pe Rama, năbădăioasa Katie, scumpa ei Ellie și cei doi fii concepuți cu Michael O’Toole, Patrick și Benjy cel cu retard intelectual.

Sunt atât de diferiți între ei! se gândi Nicole. Fiecare e, în felul lui, un miracol.

Emoția pe care o simțea Nicole era copleșitoare. În timp ce Richard începu să manevreze submarinul în poziția pentru rendez-vous, prin fața ochilor înlăcrimați ai lui Nicole dansau amintirile recente legate de Ellie, Patrick și Benjy. Întinse mâna și o strânse pe a lui Richard, în timp ce nava ieșea la suprafața apei.

Prin hublou puteau vedea opt siluete care stăteau pe mal în locul stabilit. Când apa se scurse de pe hublou, Nicole îi recunoscu pe Ellie, pe soțul ei, Robert, pe Eponine, pe Nai care-l ținea de mână pe Benjy, și pe cei trei copii mici, dintre care unul era nepoata și tiza ei, pe care nu o văzuse niciodată. Bătu cu pumnii în hublou, știind că era inutil căci nici unul din cei de pe mal nu o puteau auzi sau vedea.

De îndată ce deschiseră ușa, Richard și Nicole auziră focuri de armă. Robert Turner se uită îngrijorat în spate și apoi o luă repede în brațe pe micuța Nicole. Ellie și Eponine luară și ele în brațe câte unul din gemenii Watanabe. Galileo se luptă cu Eponine și primi o palmă de la mama lui care încerca să-l conducă pe Benjy în submarin.

Altă rundă de focuri, mult mai aproape, se auzi chiar când grupul intra în navă.

— Max a spus să plecăm imediat ce suntem toți la bord, le spuse în grabă Ellie părinților ei. El și Patrick țin la distanță plutonul care a fost trimis să ne prindă.

Richard se pregătea să închidă ușa când două siluete înarmate, una ținându-se cu mâna de burtă, năvăliră din tufele din apropiere.

— Fii gata de plecare! urlă Patrick întorcându-se cu spatele și trăgând două focuri. Sunt chiar în urma noastră.

Max se împletici, dar Patrick își târî prietenul rănit ultimii cincizeci de metri până la submarin. Trei soldați din colonie traseră asupra navei în timp ce aceasta se cufunda. Preț de câteva clipe, nimeni nu spuse nimic. Apoi în micul compartiment izbucni hărmălaia. Toată lumea striga și plângea. Nicole și Robert se aplecară asupra lui Max, care stătea jos cu spatele rezemat de perete.

— Ești rănit grav? întrebă Nicole.

— La dracu’, nu, răspunse Max cu patimă. A fost doar un glonț rătăcit care mi s-a înfipt undeva în burtă. E nevoie de artilerie, nu glumă, ca să-i vii de hac unui ticălos ca mine.

Când Nicole își îndreptă spatele și se uită în jur, Benjy era chiar lângă ea.

— Ma-ma, spuse el, cu brațele întinse și tremurând de bucurie.

Cei doi se îmbrățișară îndelung în mijlocul compartimentului. Hohotele de fericire ale lui Benjy reflectau sentimentele tuturor persoanelor aflate în navă.

La bordul submarinului, noii veniți fiind practic suspendați între două lumi străine, majoritatea conversațiilor aveau un caracter personal. Nicole vorbi cu fiecare din copiii ei în parte și-și ținu pentru prima dată în brațe nepoata. Micuța Nicole nu înțelegea cine e femeia cu părul cărunt care voia s-o îmbrățișeze și să o sărute.

— Asta e bunica ta, spuse Ellie, încercând să convingă copila să primească afecțiunea lui Nicole. E mama mea, Nikki, și o cheamă ca pe tine.

Nicole se pricepea destul la copii ca să știe că va mai trece câtva timp până când fata o va accepta. La început se produse o oarecare confuzie din cauza numelui comun și, ori de câte ori cineva rostea „Nicole”, se întorceau și bunica și fetița. Dar după ce Ellie și Robert începură să-i spună fetiței „Nikki”, restul grupului făcu la fel.

Înainte ca submarinul să ajungă la New York, Benjy îi dovedi mamei sale că făcuse progrese semnificative la citit. Nai fusese o profesoară excelentă. Benjy adusese în rucsacul său două cărți, una fiind o colecție de basme scrise cu trei secole în urmă de Hans Christian Andersen. Basmul preferat al lui Benjy era „Rățușca cea urâtă”, pe care îl citi în întregime, spre încântarea mamei și a profesoarei lui. În glasul lui se simți o emoție minunată, autentică atunci când rățușca disprețuită se transformă într-o lebădă frumoasă.

— Sunt foarte mândră de tine, iubitule, spuse Nicole, ștergându-și câteva lacrimi, când Benjy termină de citit. Iar ție, Nai, îți mulțumesc din adâncul inimii.

— Pentru mine a fost o adevărată plăcere să lucrez cu Benjy, răspunse thailandeza. Uitasem ce înseamnă să predai unui elev care dovedește interes și apreciere.

Robert Turner curăță rana lui Max Puckett și extrase glonțul, operație urmărită îndeaproape de gemenii Watanabe, în vârstă de cinci ani, amândoi fascinați de interiorul corpului lui Max. Agresivul Galileo se împingea mereu ca să vadă mai bine; Nai trebui să arbitreze în favoarea lui Kepler două dispute frățești.

Doctorul Turner confirmă că, așa cum declarase Max, rana nu e gravă și prescrise o scurtă perioadă de convalescență.

— Cred că va trebui s-o las mai moale, spuse Max, făcându-i cu ochiul lui Eponine. Oricum, asta aveam de gând să fac. Nu cred că vor fi prea mulți porci sau pui în orașul ăsta extraterestru de zgârie-nori. Iar la bi-oți nu mă pricep deloc.

Chiar înainte ca submarinul să ajungă în Port, Nicole avu o scurtă discuție cu Eponine, în care îi mulțumi din suflet fostei profesoare a lui Ellie pentru tot ce făcuseră ea și Max pentru familie. Eponine acceptă cu modestie mulțumirile și-i spuse că Patrick fusese „absolut fantastic” în ajutorul pe care-l dăduse în toate aspectele evadării.

— E un tânăr grozav, spuse Eponine.

— Tu cum mai stai cu sănătatea? o întrebă cu delicatețe Nicole câteva clipe mai târziu.

Franțuzoaica ridică din umeri.

— Bunul doctor spune că virusul RV-41 e tot acolo, la pândă, așteptând un moment prielnic pentru a-mi înfrânge sistemul imunitar. Când s-o întâmpla asta, o să-mi rămână de trăit între șase luni și un an.

Patrick îl informă pe Richard că Ioana și Eleanor încercaseră să atragă în capcană plutonul trimis de Nakamura făcând mult zgomot, așa cum fuseseră programate, și aproape sigur fuseseră capturate și distruse.

— Îmi pare rău de Ioana și Eleanor, îi spuse Nicole lui Richard când rămase pentru scurt timp singură cu el. Știu ce mult însemnau roboțeii pentru tine.

— Și-au îndeplinit misiunea, răspunse Richard și se strădui să zâmbească. La urma urmei, nu tu mi-ai spus odată că ei nu sunt la fel ca oamenii?

Nicole se întinse și-și sărută soțul.

Nici unul din proaspeții evadați nu mai fusese în New York la vârsta adultă. Cei trei copii ai lui Nicole se născuseră toți pe insulă și locuiseră acolo în primii ani ai copilăriei, dar un copil are un cu totul alt simț al locului decât un adult. Ellie, Patrick și Benjy fură uluiți când puseră piciorul pe mal și văzură siluetele înalte și subțiri ale clădirilor care se înălțau în semiîntuneric spre cerul Ramei.

Max Puckett râmase fără glas, lucru neobișnuit la el. Stătea lângă Eponine ținând-o de mână și se holba la spiralele subțiri, impunătoare, care se înălțau la vreo două sute de metri deasupra insulei.

— Asta-i prea mult pentru un băiat de fermier din Arkansas, spuse el în cele din urmă, clătinând din cap.

Max și Eponine încheiau procesiunea care-și croia drum către adăpostul pe care Richard și Nicole îl transformaseră într-un apartament multifamilial.

— Cine a construit toate astea? îl întrebă Robert Turner pe Richard când grupul se opri puțin în fața unui poliedru uriaș.

Robert devenea tot mai neliniștit. De la început avusese rețineri să vină cu Ellie și Nikki, dar acum era pe cale de a se convinge că făcuse o mare greșeală.

— Probabil inginerii de la Baza de Tranzit, răspunse Richard. Cu toate că n-avem cum să știm în mod sigur. Noi, oamenii, am adăugat construcții noi în habitatul nostru. Este posibil ca ființele sau creaturile artificiale care au locuit aici cu mult timp în urmă să fi construit unele din aceste clădiri uimitoare sau chiar pe toate.

— Și acum unde se află? întrebă Robert, înspăimântat de perspectiva de a întâlni ființe cu cunoștințe tehnice necesare creării unor astfel de edificii impresionante.

— N-avem cum să știm. După spusele Vulturului, această navă spațială Rama face, de mii de ani, voiaje de descoperire a speciilor care călătoresc prin spațiu. Undeva în partea noastră de galaxie există o altă specie călătoare prin spațiu care s-ar fi simțit bine într-un mediu ca ăsta. Cine au fost sau sunt creaturile alea și de ce au vrut să trăiască în și printre acești zgârie-nori incredibili e o enigmă pe care, probabil, n-o vom desluși niciodată.

— Cum e cu avianii și octopăianjenii, unchiule Richard? întrebă Patrick. Încă mai trăiesc aici, în New York?

— N-am văzut nici un avian pe insulă de când am venit — excepție făcând, desigur, puii pe care îi creștem. Dar încă mai există niște octopăianjeni prin preajmă. Mama ta și cu mine am întâlnit o duzină când am plecat să explorăm ce se află în spatele ecranului negru.

În acel moment, un biot centiped se apropie de procesiune dintr-o alee laterală. Richard îndreptă lanterna în direcția lui. Robert Turner îngheță de frică pe moment, dar urmă instrucțiunile și se dădu la o parte din drum când biotul trecu tropăind pe acolo.

— Zgârie-nori construiți de stafii, octopăianjeni, bioți centipezi, bombăni Robert. Ce loc încântător!

— După părerea mea, e cu mult mai bine decât să trăiești sub tiranul ăla de Nakamura, spuse Richard. Cel puțin aici suntem liberi, și putem lua decizii singuri.

— Wakefield! strigă Max Puckett din spate. Ce s-ar întâmpla dacă nu ne-am da la o parte din calea bioților ăștia centipezi?

— Nu știu sigur, Max, răspunse Richard. Dar probabil că te-ar călca sau te-ar ocoli exact ca și cum ai fi un obiect neînsuflețit.

Când ajunseră la adăpost, Nicole preluă rolul de ghid. Arătă fiecărei persoane în parte unde era camera care-i va aparține. Exista o cameră pentru Max și Eponine, alta pentru Ellie și Robert, o cameră împărțită în două de un paravan pentru Patrick și Nai, camera mare a copiilor cu mai multe despărțituri pentru cei trei copii, Benjy și cei doi aviani, și ultima, o încăpere mică pe care ea și Richard hotărâseră să o facă sufragerie comună.

În timp ce adulții despachetau puținele lucruri pe care le luaseră în rucsacuri, copiii trăiră prima întâlnire cu Tammy și Timmy. Avianii nu pricepeau ce-i cu acei omuleți, mai ales cu Galileo, care insista să tragă sau să ciupească tot ce atingea. După ce suportă acest tratament vreo jumătate de oră, Timmy îl zgârie ușor pe Galileo cu o gheară, drept avertizare și băiatul stârni o zarvă incredibilă.

— Pur și simplu nu înțeleg, se scuză Richard în fața lui Nai. Avianii sunt niște creaturi foarte blânde.

— Ba eu înțeleg, răspunse Nai. Galileo a făcut precis vreo năzdrăvănie. Oftă. E uimitor, să știi. Crești doi copii exact în același fel și ei se dovedesc a fi total diferiți. Kepler e atât de bun, aproape un înger — nu prea pot să-l învăț să se apere. Iar Galileo mai că nu dă nici o atenție la tot ce-i spun.

Când toți terminară de despachetat, Nicole continuă turul, arătându-le cele două băi, coridoarele, rezervoarele suspendate în care familia stătuse în acea perioadă a călătoriei între Pământ și Baza de Tranzit când nava accelerase puternic și, în cele din urmă, Camera Albă, cu ecranul negru și tastatura, care era și camera lui Nicole și a lui Richard. Richard le demonstră cum funcționează ecranul negru: tastă o cerere și, cam după o oră, primi niște jucării noi, simple pentru copii. De asemenea, le dădu lui Max și lui Robert câte o copie a dicționarului prescurtat de comenzi care să le permită să folosească tastatura.

Curând după cină copiii adormiră. Adulții se adunară în Camera Albă. Max puse întrebări legate de octopăianjeni. În timp ce descria aventurile din spatele ecranului negru, Nicole pomeni de problemele cardiace. Robert se arătă îngrijorat și, la scurt timp după aceea, o consultă în dormitorul ei.

Ellie îl ajută pe Robert la consult. Robert aduse atâta echipament medical cât încăpuse în rucsac, incluzând toate instrumentele miniaturale și monitoarele necesare pentru a face o electrocardiogramă completă. Rezultatele nu erau bune, dar nici atât de rele pe cât se temea în taină Nicole. Înainte de culcare, Robert informă restul familiei că anii își puseseră în mod clar amprenta pe inima lui Nicole, dar că nu se impunea o operație în viitorul apropiat. O sfătui pe Nicole să se menajeze, deși știa că soacra lui îi va ignora recomandarea.

După ce toți adormiră, Richard și Nicole mutară mobila ca să facă loc pentru rogojini. Se culcară unul lângă altul, ținându-se de mână.

— Ești fericită? întrebă Richard.

— Da, iubitule, răspunse Nicole, foarte. E într-adevăr minunat să fie toți copiii aici.

Se întinse spre Richard și-l sărută.

— Sunt și frântă de oboseală, bărbate, dar n-am să adorm până nu-ți mulțumesc, mai întâi, pentru faptul că ai pus la cale toate astea.

— Sunt și copiii mei, dacă-ți aduci aminte.

— Da, iubitule, spuse Nicole întinzându-se la loc pe spate. Dar știu că n-ai fi făcut toate astea dacă nu eram eu. Te-ai fi mulțumit să stai aici cu puii, cu aparatele tale și cu misterele extraterestre.

— Poate. Dar sunt și încântat că toată lumea e aici în adăpost… Apropo, ai avut ocazia să vorbești cu Patrick despre Katie?

— Doar pe scurt, răspunse Nicole oftând. Mi-am dat seama din ochii lui că tot mai e foarte îngrijorat din cauza ei.

— Toți suntem, spuse Richard blând. Rămase tăcut câteva minute, apoi se ridică într-un cot. Să știi că o consider pe nepoata noastră absolut adorabilă.

— Și eu la fel, spuse Nicole râzând, dar n-avem nici o șansă să fim considerați nepărtinitori pe tema asta.

— Hei, oare faptul că o avem pe Nikki cu noi înseamnă că nu mai pot să-ți spun Nikki nici chiar în momentele speciale?

Nicole întoarse capul și se uită la Richard. Acesta zâmbea cu toată fața. Mai văzuse de multe ori expresia aceea aparte de pe chipul lui.

— Culcă-te, spuse Nicole râzând. Sunt prea epuizată emoțional ca să mai fac ceva în noaptea asta.

Perioada de început trecu foarte repede. Erau atâtea de făcut, atâta teritoriu fascinant de explorat! Cu toate că în misteriosul oraș de deasupra lor era veșnic întuneric, familia făcea în mod regulat excursii în New York. Fiecare loc de pe insulă avea o istorie aparte pe care Richard și Nicole puteau să o povestească. Într-o seară, Nicole spuse luminând cu lanterna uriașa dantelărie metalică suspendată între doi zgârie-nori ca o pânză de păianjen:

— Aici am salvat avianul care se încurcase între vergele și care apoi m-a invitat în adăpostul lui.

Cu altă ocazie, când se aflau în marele hambar cu puțurile și sferele lui ciudate, spuse:

— Acolo jos am stat multe zile blocată și-am crezut că am să mor.

Familia puse la punct un set de reguli menite să-i ferească pe copii de probleme. Ele nu erau necesare pentru micuța Nikki, care nu se prea depărta de părinții ei grijulii, dar băieții Kepler și Galileo erau greu de ținut în frâu. Gemenii Watanabe păreau să aibă o energie infinită. O dată au fost găsiți legănându-se cu hamacurile din rezervoarele suspendate și sărind pe ele ca pe niște trambuline. Altă dată, Kepler și Galileo au „împrumutat” lanternele familiei și au plecat la suprafață, fără aprobarea adulților, să exploreze New York-ul. Băieții au fost localizați abia după zece ore de neliniște și căutări, în labirintul de străzi și alei din capătul îndepărtat al insulei.

Avianii exersau aproape zilnic zborul. Pe copii îi încânta să-și însoțească prietenii înaripați în piețe, unde Timmy și Tammy aveau mai mult spațiu să-și etaleze talentele în dezvoltare. Richard o ducea mereu pe Nikki să vadă cum zboară avianii. De fapt, își lua nepoata cu el oriunde se ducea. Din când în când Nikki mergea pe jos, dar de cele mai multe ori Richard o ducea în spate într-un suport confortabil pentru copilași inventat de el. Cei doi erau nedespărțiți. Richard deveni și principalul profesor al lui Nikki. Nu trecu mult și Richard îi anunță pe toți că nepoata lui e un geniu al matematicii.

Seara o punea la curent pe Nicole cu ultimele isprăvi ale fetiței.

— Știi ce a făcut azi? întreba el, de obicei când erau în pat.

— Nu, dragul meu, răspundea invariabil Nicole, știind că nici unul din ei nu va dormi până nu-i povestea.

— Am întrebat-o câte bile negre ar avea dacă are deja trei și eu îi mai dau două. (Pauză teatrală). Și știi ce mi-a răspuns? (Altă pauză). Cinci! A spus cinci. Și fetița asta abia a împlinit doi ani săptămâna trecută…

Pe Nicole o emoționa interesul lui Richard față de Nikki. Căci fetița și bărbatul care începea să îmbătrânească erau o pereche perfectă. Ca părinte, Richard nu putuse niciodată să-și depășească problemele afective reprimate și simțul acut al responsabilității, așa că asta era prima dată din viața lui când trăia bucuria iubirii cu adevărat inocente. Pe de altă parte, Robert, tatăl lui Nikki era un doctor grozav, dar nu era o persoană foarte caldă și nu aprecia pe deplin perioadele de timp lipsite de scop pe care părinții trebuie să le petreacă în compania copiilor lor.

Patrick și Nicole avură mai multe discuții lungi despre Katie, în urma cărora Nicole se simți foarte deprimată. Patrick nu-i ascunse mamei faptul că sora lui, Katie, era adânc implicată în toate manevrele lui Nakamura, că bea prea mult și că are o viață sexuală promiscuă. În schimb, nu-i spuse lui Nicole că sora lui dirija afacerea cu prostituate a lui Nakamura, nici nu-i împărtăși bănuiala că devenise dependentă de droguri.