Razboi pe Rama

3

Zilele treceau foarte încet. La început, Richard, Ellie și Nicole nu avură nici un punct de reper pentru măsurarea timpului, dar curând aflară că octopăianjenii au un ceas interior minunat de precis, calibrat și îmbunătățit prin educație, în perioada copilăriei. După ce-l convinseră pe Archie să adopte unitățile de măsură pentru timp utilizate de oameni (Richard recursese la obișnuitul său citat, „Când ești la Roma…” pentru a-l convinge pe Archie să renunțe, cel puțin temporar, la terții, vodenii, fengii și nileții lui) descoperiră, uitându-se pe furiș la ceasul digital al gardianului care le aducea apă și mâncare, că ceasul intern al lui Archie greșea cu cel mult zece secunde în douăzeci și patru de ore.

Nikki se distra întrebându-l întruna pe Archie cât e ceasul. Ca urmare, după observări repetate, Richard și chiar și Nikki învățară expresiile în culorile folosite de Archie pentru a se referi la timp și la numerele mici. De fapt, pe măsură ce zilele treceau, conversațiile regulate din subsol îl ajutară pe Richard să-și îmbunătățească în mod semnificativ cunoȘtințele de limbă octopăienjenească. Deși nu se pricepea la fel de bine ca Ellie să interpreteze benzile de culoare, după o săptămână Richard conversa cu Archie fără a mai avea nevoie de serviciile de translator ale lui Ellie.

Oamenii dormeau pe saltele japoneze așezate direct pe podea. Archie se ghemuia lângă ei în puținele ore pe care le petrecea dormind în fiecare noapte. O dată pe zi, unul din cei doi orientali le completa proviziile. Richard nu uita niciodată să le amintească gardienilor că tot mai așteaptă să-și recapete rucsacurile și că vor o întrevedere cu Nakamura.

După opt zile, spălarea de fiecare zi cu buretele la chiuveta din subsol nu-i mai mulțumi. Richard întrebă dacă pot avea acces la un duș și ceru și niște săpun. Câteva ore mai târziu, o albie mare de rufe fu coborâtă pe scări. Oamenii se îmbăiară pe rând, deși Nikki se arătă la început surprinzător de reticentă să se dezbrace în fața lui Archie. După baie, Richard și Ellie se simțiră suficient de bine pentru a fi puțin mai optimiști.

— N-are cum să tăinuiască la nesfârșit existența noastră, spuse Richard. Prea mulți soldați ne-au văzut… și nu se poate ca ei să nu spună nimic, indiferent ce ordine a dat Nakamura.

— Sunt sigură că vor veni curând după noi, zise și Ellie cu seninătate.

La sfârșitul celei de-a doua săptămâni de închisoare, optimismul lor temporar dispăruse deja. Richard și Ellie începeau să-și piardă speranța. Pe deasupra, Nikki devenea foarte obraznică, le spunea mereu că se plictisește și se plângea că n-are nimic de făcut. Ca să nu se mai plictisească, Archie începu să-i spună povești. „Legendele” lui (Archie avusese o lungă discuție cu Ellie despre semnificația exactă a cuvântului înainte să accepte termenul) o încântară pe fetiță. Traduse de Ellie, frazele semănau cu acelea pe care copilul le asocia deja cu basmele de la culcare.

— A fost odată ca niciodată, demult, pe vremea Înaintașilor… începea Archie o poveste, iar Nikki chițăia de plăcere.

— Cum arătau Înaintașii, Archie? întrebă fetița după o astfel de poveste.

— Legendele nu spun, răspunse Archie. Așa că poți să-ți creezi în minte orice imagine vrei despre ei.

— Povestea asta e adevărată? îl întrebă Nikki pe Richard cu altă ocazie. Octopăianjenii chiar n-ar fi călătorit niciodată în spațiu dacă nu i-ar fi ajutat Înaintașii?

— Așa spun legendele, răspunse Archie. Ele spun că aproape toate cunoștințele pe care le-am dobândit până acum vreo cincizeci de mii de ani ni le-au oferit Înaintașii.

într-o noapte, după ce Nikki adormi, Richard și Ellie îl întrebară pe Archie care era originea legendelor.

— Ele circulă de zeci de mii de ani de-ai voștri, spuse octopăianjenul. Primele însemnări atestate privitoare la specia noastră conțin multe din poveștile pe care vi le-am spus zilele astea… Există mai multe opinii diferite referitor la cât de adevărate sunt legendele… Doctorul Blue crede că sunt esențialmente reale și, probabil, opera unui maestru povestitor al cărui geniu n-a fost recunoscut la vremea lui.

— Dacă legendele pot fi crezute, spuse Archie ca răspuns la o altă întrebare a lui Richard, acum foarte mulți ani, noi, octopăianjenii eram creaturi marine simple, a căror evoluție naturală a condus la un grad minim de inteligență și conștiință de sine. Înaintașii au fost cei care ne-au descoperit potențialul prin deslușirea structurii noastre genetice și tot ei ne-au modificat de-a lungul mai multor generații, făcându-ne să devenim așa cum eram când a survenit Marea Calamitate.

— Ce anume s-a întâmplat cu înaintașii? întrebă Ellie.

— Există multe povești, unele contradictorii. Toți sau aproape toți Înaintașii care trăiau pe planeta noastră de origine au fost probabil uciși în Marea Calamitate. Unele legende sugerează că avanposturile lor coloniale din jurul stelelor apropiate au supraviețuit mai multe sute de ani, dar că până la urmă au sucombat și ele. O legendă spune că Înaintașii au continuat să trăiască în alt sistem solar, mai favorabil, și au devenit forma de inteligență dominantă din galaxie. Noi nu știm. Tot ce se știe în mod sigur este că porțiunea de uscat a planetei noastre originare a fost de nelocuit vreme foarte îndelungată și că atunci când civilizația octopăienjenească s-a aventurat din nou să iasă din apă, nici un Înaintaș nu mai era în viață.

Cu trecerea zilelor și apoi a săptămânilor, grupul celor patru din subsol își creă propriul ritm diurn. În fiecare dimineață, înainte ca Nikki și Ellie să se trezească, Archie și Richard discutau despre o gamă largă de subiecte care-i interesau pe amândoi. La această dată, Archie citea fără greșeală de pe buze, iar Richard înțelegea atât de bine explicația culorilor octopăianjenului, încât rareori i se întâmpla să-l roage să repete ce spusese.

Multe conversații erau despre știință. Pe Archie îl fascina mai ales istoria științei la specia umană. El voia să știe ce descoperiri fuseseră făcute și când, ce anume determinase omenirea să investigheze fenomenul cheie și să facă experimente și la ce modele incorecte sau care concurau între ele în explicarea fenomenelor s-a renunțat ca urmare a noilor cunoștințe acumulate.

— Așadar, războiul a fost de fapt cel care a accelerat dezvoltarea aeronauticii și a fizicii nucleare la specia voastră, spuse Archie, într-o dimineață. Ce chestie uimitoare!… N-ai cum să-ți dai seama cât e de uluitor pentru mine să experimentez, chiar și indirect, procesul vostru progresiv de descoperire a fenomenelor și legilor naturii… Noi avem o istorie complet diferită. La început, specia noastră era absolut ignorantă. La scurt timp după aceea a fost creat un nou tip de octopăianjen, unul care nu numai că gândea, ci și observa lumea și înțelegea ce vede. Creatorii și mentorii noștri, înaintașii, aveau deja explicații la toate. Sarcina noastră ca specie era foarte simplă. Învățam ce puteam de la protectorii noștri. Firește, habar n-aveam de încercările și erorile pe care le implică știința. De fapt, n-aveam nici cea mai mică idee despre cum evoluează componentele culturii. Tehnica uimitoare a înaintașilor ne-a permis să sărim peste sute de milioane de ani de evoluție… Nu mai e nevoie să-ți spun că eram total nepregătiți să ne purtăm de grijă după Marea Calamitate. Conform legendelor noastre cu un conținut mai istoric, principala noastră activitate intelectuală în următoarele câteva sute de ani a constat în a acumula și a înțelege cunoștințele Înaintașilor, atâtea câte am găsit sau ne-am amintit. În acest răstimp, cum binefăcătorii noștri nu se mai aflau printre noi ca să ne ofere îndrumări morale, societatea noastră a regresat. Am traversat o perioadă foarte lungă de timp în care s-a pus problema dacă noii octopăianjeni inteligenți creați de înaintași lor supraviețui sau nu…

Pe Richard îl copleșea ideea de „specie tehnologic derivată”. Într-o dimineață, minunându-se iar de această descoperire, îi spuse lui Archie:

— Nu mi-aș fi imaginat că ar putea exista o specie călătoare prin spațiu care să nu fi descifrat de una singură legile gravității și să nu fi dedus, printr-o lungă serie de experimente, elementele esențiale ale fizicii, cum ar fi caracteristicile spectrului electromagnetic. Îți stă mintea-n loc!… Dar acum că înțeleg ce-mi spui, pare foarte firesc. Dacă specia A, care este o specie avansată, călătoare prin spațiu, întâlnește specia B, inteligentă dar undeva mai jos pe scara tehnologiei, e perfect logic să presupui că, după contact, specia B va sări peste treptele de cunoaștere care le despart…

— Desigur, cazul nostru a fost și mai neobișnuit, explică Archie în aceeași dimineață. Paradigma pe care o descrii este absolut firească și, după cum arată atât istoria cât și legendele noastre, s-a întâmplat foarte frecvent. Dintre speciile de călători spațiali sunt mai numeroase cele cu tehnologie derivată, cum spui tu, decât cele care au evoluat în mod natural. Să luăm, de exemplu, avianii și sesilele. Simbioza lor s-a dezvoltat fără vreo intervenție din exterior și exista deja de mii de ani într-un sistem solar din apropierea planetei noastre natale când o misiune de explorare inițiată de înaintași i-a vizitat pentru prima oară. Însă după întâlnirea cu înaintașii și după ce au văzut prima navă spațială din viața lor, ei au cerut și au primit tehnologia necesară zborului cosmic… Situația noastră este generic diferită și, categoric, „derivată” în mult mai mare măsură. Dacă legendele noastre spun adevărul, la vremea când noi, octopăianjenii, nici măcar nu ajunseserăm la conștiința de sine, înaintașii călătoreau deja prin spațiu. La acea vreme, noi nu eram în stare să concepem nici măcar ideea de planetă, cu atât mai puțin cea de spațiu cosmic. Ființele avansate cu care ne împărțeam lumea ne-au decis soarta. Înaintașii au recunoscut potențialul din structura noastră genetică. Folosindu-și cunoștințele și priceperea tehnică, ne-au îmbunătățit, ne-au dăruit intelectul, ne-au împărtășit informațiile lor și au creat o cultură avansată pornind de la o specie care probabil n-ar fi evoluat niciodată de una singură…

Ca urmare a conversațiilor regulate de dimineața, între Richard și Archie se formă o legătură strânsă. Nederanjați de nimeni, cei doi aveau posibilitatea să-și împărtășească iubirea nețărmurită pentru cunoaștere. Fiecare sporea înțelegerea celuilalt și astfel își îmbogățeau reciproc admirația pentru minunile universului.

Nikki se trezea aproape întotdeauna înaintea lui Ellie. La scurt timp după ce fetița își termina micul dejun, grupul intra în a doua etapă a programului zilnic. Deși, din când în când, Nikki juca diverse jocuri cu Archie, cea mai mare parte a dimineții și-o petrecea într-un fel de școală adaptată condițiilor. Avea trei profesori. Nikki știa puțin să citească, făcea adunări și scăderi elementare, vorbea cu bunicul ei despre știință și natură și avea ore de morală și etică cu Archie. De asemenea, învățase alfabetul octopăianjenilor și câteva fraze simple. Nikki prindea foarte repede limbajul culorilor, fapt pe care ceilalți îl atribuiră atât genelor modificate cât și inteligenței ei înnăscute.

— Tinerii noștri petrec un număr semnificativ din orele de școală discutând și interpretând studii de caz care ridică probleme critice de morală, le spuse Archie lui Richard și Ellie într-o dimineață, în timpul unei discuții despre educație. Pentru exemplificare se aleg situații din viața reală — dar faptele reale pot fi puțin modificate, pentru a face subiectele mai interesante; tinerilor octopăianjeni li se cere să aprecieze acceptabilitatea diferitelor soluții posibile. Lucrul acesta se face în discuții deschise.

— Treaba asta are ca scop acomodarea copiilor voștri, de la o vârstă fragedă, cu conceptul de Optimizare? întrebă Richard.

— Nu chiar, răspunse Archie. Noi încercăm să-i pregătim pe tineri pentru adevăratele sarcini ale vieții, adică pentru interacțiunea regulată cu ceilalți, care presupune multe alegeri de ordin comportamental. Fiecare tânăr este încurajat cu tărie să folosească studiile de caz pentru a-și forma propriul sistem de valori. Cunoașterea nu poate exista în vid, credem noi. Ea are o semnificație adevărată numai atunci când face parte integrantă dintr-un mod de viață…

Studiile de caz ale lui Archie îi ofereau lui Nikki probleme de etică simple, dar elegante. În primele opt lecții discutară despre minciună, corectitudine, prejudecată și egoism. Răspunsurile fetiței la diverse situații atrăgeau deseori exemple din propria viață.

— Galileo face sau spune întotdeauna ce crede că-i va ajuta să obțină ceea ce vrea el, remarcă Nikki în timpul unei lecții, dovedind că înțelege principiul fundamental ridicat de cazul în discuție. Pentru Galileo, ce vrea el e mai important decât orice altceva… Kepler e altfel. El nu mă face niciodată să plâng…

După-amiaza, Nikki dormea. În acest timp, Richard, Ellie și Archie discutau adesea asemănările și deosebirile dintre cele două specii. Într-o zi, după o discuție însuflețită despre cum ar trebui să se poarte ființele sensibile și inteligente cu acei membri ai comunității care manifestă un comportament antisocial, Ellie spuse:

— Dacă am înțeles bine, societatea voastră e mult mai puțin tolerantă decât a noastră… Există în mod clar un „mod de viață preferat” pe care-l promovează comunitățile voastre. Acei octopăianjeni care nu îmbrățișează acel model preferat nu sunt doar ostracizați de timpuriu, ci și împiedicați să participe la multe din activitățile mai profitabile și „lichidați” după o durată de viață mai scurtă decât cea normală…

— În societatea noastră, replică Archie, e întotdeauna limpede care lucruri sunt acceptabile și care nu; nu apar confuzii, cum se întâmplă în societatea voastră. Astfel, indivizii noștri aleg cunoscând pe deplin consecințele… În paranteză fie spus, Domeniul Alternativ nu seamănă cu închisorile voastre, ci este un loc unde octopăianjenii, ca și alte specii, pot trăi fără înregimentarea și optimizarea necesare dezvoltării continue și supraviețuirii coloniei. Unii alternativi trăiesc până la adânci bătrâneți și sunt foarte fericiți… Societatea voastră, cel puțin din câte am observat, pare să nu înțeleagă neconcordanța fundamentală dintre libertatea individuală și binele comun. Cele două trebuie să fie echilibrate cu grijă. Nici un grup nu poate supraviețui decât dacă ceea ce este bine pentru comunitate în general depășește în importanță libertatea individuală… Să luăm, de exemplu, alocarea resurselor. Cum poate să justifice o ființă cât de cât inteligentă acumularea și îngrămădirea de cantități uriașe de bunuri materiale în posesia câtorva indivizi, când ceilalți nu au nici măcar hrană, îmbrăcăminte și alte lucruri strict necesare?…

În subsol, Archie nu mai avea momente de reticență și de evitare a răspunsurilor, cum se întâmplase uneori în Orașul de Smarald. Vorbea deschis despre toate aspectele civilizației sale, de parcă misiunea comună pe care o întreprindea cu tovarășii săi oameni l-ar fi eliberat de toate constrângerile. Oare Archie transmitea în mod conștient un mesaj celorlalți oameni care, aproape sigur, monitorizau conversația? Poate. Dar cât din conversație puteau înțelege oamenii lui Nakamura, când ei nu cunoșteau deloc limbajul culorilor? Nu, părea mai probabil că Archie își dădea seama, mai bine decât oricare dintre oameni, că se află la un pas de moarte și voia ca ultimele sale zile să fie cât mai stimulatoare și mai pline de sens.

într-o noapte, înainte ca Richard și Ellie să se culce, Archie spuse că are să le comunice ceva „personal”.

— Nu vreau să vă alarmez, dar am consumat aproape toată provizia de barrican din depozitul meu de asimilare. După cum știți, dacă mai rămânem mult timp aici și barricanul se termină, voi intra în procesul de maturizare sexuală. După informațiile noastre, aceasta înseamnă că voi deveni mai agresiv și mai posesiv. Sper să nu fiu…

— Nu-ți face griji în privința asta, spuse Richard râzând. Am mai avut de-a face cu adolescenți. În mod sigur pot să mă descurc cu un octopăianjen care nu mai are un temperament perfect.

într-o dimineață, gardianul care le aducea mâncarea și apa îi spuse lui Ellie să se pregătească de plecare împreună cu fetița.

— Când plecăm? întrebă Ellie.

— În zece minute, răspunse gardianul.

— Unde mergem? se interesă ea. Gardianul dispăru pe scări fără să spună nimic.

În timp ce-și dădea toată silința să-și aranjeze ținuta proprie și pe cea a lui Nikki (aduseseră numai trei schimburi de haine cu ele și întâmpinaseră greutăți cu spălatul lor), Ellie recapitulă cu Richard și Archie ce va spune dacă va avea ocazia să-l întâlnească pe Nakamura sau pe vreun alt colonel din conducere. Tatăl ei o trase într-un colț și-i spuse repede, în șoaptă:

— Nu uita: deși e bine să spui că octopăianjenii sunt o specie iubitoare de pace, nu vom putea opri războiul decât dacă-l convingem pe Nakamura că nu poate câștiga un conflict armat. Trebuie pus accentul pe faptul că dispun de o tehnică mult mai avansată decât a noastră.

— Dar dacă-mi cer amănunte?

— Nu e de așteptat ca tu să cunoști detalii. Spune-le că eu le pot furniza toate amănuntele.

Ellie și Nikki fură duse cu electrocarul în Orașul Central, la spitalul coloniei. Pătrunseră înăuntru prin intrarea de urgență și apoi intrară într-un cabinet mic, steril, cu două scaune, un divan sau pat folosit pentru consultații și ceva aparatură electronică. Așteptară singure zece minute, după care doctorul Robert Turner intră în cabinet. Arăta foarte bătrân.

— Bună, Nikki, spuse el zâmbind și se aplecă, cu brațele întinse. Vino să-l îmbrățișezi pe tata.

Fetița ezită o clipă, apoi traversă camera în fugă spre tatăl ei. Robert o ridică și o învârti.

— Mă bucur tare mult să te văd, Nikki, spuse el.

Ellie se ridică și așteptă. După câteva secunde, Robert își puse fiica la loc pe podea și se uită la soția lui.

— Ce mai faci, Ellie? întrebă el.

— Bine, răspunse ea, simțindu-se dintr-o dată stânjenită. Tu ce mai faci, Robert?

— Cam la fel.

Se întâlniră în mijlocul camerei și se îmbrățișară. Ellie încercă să-l sărute cu tandrețe, dar abia dacă-l atinse cu buzele, căci el se feri. Ea îi simți trupul încordat.

— Ce este, Robert? întrebă Ellie cu blândețe. Ce s-a întâmplat?

— Muncesc din greu, ca de obicei, răspunse el. Se duse lângă patul de consultații.

— Ellie, vrei să-ți scoți hainele și să te întinzi aici? Vreau să mă asigur că ești sănătoasă.

— Chiar în clipa asta? întrebă ea cu neîncredere. Înainte ca măcar să fi discutat ce s-a întâmplat cu noi în lunile în care am stat despărțiți?

— Îmi pare rău, Ellie, spuse Robert cu o urmă de zâmbet. Sunt foarte ocupat astă-seară. Spitalul duce o lipsă cumplită de personal. I-am convins să-ți dea drumul promițându-le…

Ellie înconjurase patul și stătea foarte aproape de soțul ei. Întinse mâna și o luă pe a lui.

— Robert, spuse ea încetișor, sunt soția ta. Te iubesc. Nu ne-am văzut de peste un an. Nu se poate să nu ai un minut…

În ochii lui apărură lacrimi.

— Ce-i, Robert? Spune-mi.

Pe Ellie o cuprinse brusc frica. S-a însurat cu altcineva, se gândi ea, intrând în panică.

— Ce s-a întâmplat cu tine, Ellie? replică el dintr-o dată, cu glas puternic. Cum ai putut să le spui soldaților ăia că n-ai fost răpită, că octopăianjenii nu sunt ostili?… Ai făcut din mine subiect de batjocură. Fiecare cetățean al Noului Eden m-a auzit, la televizor, descriind momentul acela cumplit în care ai fost răpită… Amintirile mele sunt oribil de vii…

Ellie făcuse un pas înapoi în clipa în care Robert izbucnise. Stătea acolo și-l asculta ținându-l de mână și-și dădu seama cât era de neliniștit.

— Robert, am spus lucrurile acelea pentru că încercam, și încerc și acum, să fac tot ce pot pentru a împiedica un conflict între noi și octopăianjeni… Îmi pare rău dacă spusele mele te-au îndurerat.

— Octopăianjenii ți-au spălat creierul, Ellie, spuse cu amărăciunea Robert. Am știut asta de îndată ce oamenii lui Nakamura mi-au arătat rapoartele. Cumva, au făcut ceva cu mintea ta, în așa fel încât să pierzi contactul cu realitatea.

Nikki începuse să scâncească în clipa în care Robert ridicase glasul. Nu înțelegea de ce se ceartă părinții ei, dar își dădea seama că lucrurile nu stau deloc bine. Începu să plângă și se agăță de piciorul mamei sale.

— Nu-i nimic, Nikki, spuse liniștitor Ellie. Tatăl tău și cu mine stăm de vorbă, atâta tot.

Când Ellie ridică privirea, văzu că Robert ține în mâini o bonetă transparentă pe care o scosese dintr-un sertar. Spuse nervoasă:

— Așadar, ai de gând să-mi faci un EEG ca să te asiguri că n-am devenit una de-a lor?

— Nu-i de glumă, Ellie, răspunse Robert. EEG-urile mele au fost toate ciudate de când m-am întors în Noul Eden. Nu-mi pot explica lucrul ăsta și nici neurologul spitalului nu poate. El spune că n-a mai văzut așa schimbări radicale în activitatea creierului unui individ decât în cazurile de traumatism sever.

— Robert, spuse Ellie, luându-i iar mâna. Octopăianjenii ți-au introdus în memorie un sistem microbiologic de blocare când ai plecat. Ca să te protejeze… Asta ar putea explica în parte undele tale cerebrale anormale.

Robert se uită mult timp la Ellie fără să vorbească.

— Pe tine te-au răpit, spuse el. Mie mi-au umblat la creier. Cine știe ce i-au făcut fiicei noastre… Cum poți să le iei apărarea?

Ellie fu supusă la EEG; rezultatele nu arătară nici o anomalie și, de asemenea, nici o diferență majoră față de testele de rutină la care fusese supusă în perioada de început a coloniei. Robert păru sincer ușurat. Apoi îi spuse lui Ellie că Nakamura și guvernul se pregătesc să retragă toate acuzațiile la adresa ei și că o vor lăsa să se întoarcă acasă cu Nikki, sub arest temporar la domiciliu, desigur, dacă ea le va furniza informații despre octopăianjeni. Ellie se gândi câteva minute, apoi acceptă. Robert zâmbi și o îmbrățișă vioi.

— Bun, spuse el. Vei începe mâine… Îi anunț chiar acum. Richard o avertizase pe Ellie în timpul călătoriei pe struțozaur că Nakamura ar putea să încerce să o folosească în vreun fel, cel mai probabil ca să justifice continuarea pregătirilor de război. Ellie știa că, acceptând de ochii lumii să ajute guvernul Noului Eden, se angajează pe o pistă foarte primejdioasă. Cufundându-se în cada cu apă fierbinte, își spuse: Trebuie să fiu atentă să nu spun nimic care să-i incrimineze pe Richard sau Archie. Altfel le-aș oferi trupelor lui Nakamura un avantaj incorect într-un posibil război.

La început, vechiul ei dormitor îi păru lui Nikki străin, dar după ce se jucă o oră cu câteva jucării familiare, păru foarte mulțumită. Intră în baie și rămase lângă cadă.

— Când vine tati acasă? o întrebă ea pe Ellie.

— Târziu, iubito, răspunse Ellie. După ce te culci.

— Îmi place camera mea, mami, spuse Nikki. E mult mai frumoasă decât subsolul ăla vechi.

— Mă bucur, răspunse Ellie.

Fetița zâmbi și ieși din baie. Ellie inspiră adânc. N-ar fi ajutat la nimic dacă refuzam și ne întorceam în închisoare, își spuse ea.